DOR DE ION GAVRILĂ OGORANU…

SUMARUL BLOGULUI

În vara aceasta, la 5 ani de la moartea lui (mai 2006) şi la 30 de ani de cînd mi-a fost rînduit să-l cunosc (august 1981), mi s-a făcut dor de ION GAVRILĂ OGORANU şi i-am recitit cîteva dintre paginile de proză literară, bucurîndu-mă să-l redescopăr proaspăt (cel puţin în percepţia mea interioară) şi dedat fără afectare părtăşiei prin cuvînt, ca un povestaş pur-sînge, neistovit nici de viaţă, nici de moarte, în pofida nesimţirii uituce a acestui tîrziu de lume românească…

ION GAVRILĂ POVESTAŞUL

I

Nu prea înalt, dar foarte îndesat, cu mişcări sigure şi iuţi, în ciuda anilor ce-i albeau în plete, iscodind lumea cu ochi albastru-rîzători, de o şiretenie fără răutate, ca unul îndelung vînat şi niciodată prins, ţinîndu-şi capul sus şi pieptul înainte, nu cu ocoşenie, ci cu un fel de maiestate firească, amestec de voievod şi de haiduc rătăcit prin vaviloane – ION GAVRILĂ OGORANU (1 ianuarie 1923 – 1 mai 2006) era demult o legendă vie a rectitudinii şi a dîrzeniei româneşti de altădată. Mi-l amintesc umblînd, acum vreo două decenii, prin Paris ca prin Munţii Făgăraşului, drept fără ostentaţie, cu pas răzbit, ca un patriarh răsărit din uitare; trecătorii, deveniţi parcă deodată sfioşi, îi fereau calea de departe, cercetîndu-l cu un fel de admiraţie mută şi reverenţioasă, ca şi cînd l-ar fi recunoscut fără să-l cunoască, nu după nume, ci după soi, aşa cum simte jigania la om... (Trupul supt de cancer din copîrşeul de la Galtiu – ultima lui imagine pe răbojul acestei lumi – n-a fost decît o glumă proastă a firii stricăcioase, şi pe care memoria refuză s-o reţină…)

Fidel fără emfază şi patetism crezului auroral al unei generaţii crescute organic în duhul Frăţiilor de Cruce (din care a făcut parte de pe băncile Liceului Radu Negru), luptător în rezistenţa armată din munţi împotriva comunismului (1948-1955), a supravieţuit ascuns timp de peste 20 de ani, scăpîndu-le mereu hăitaşilor printre degete. Povestea autentică a rezistenţei din Munţii Făgăraşului a scris-o, cu vocaţie de mărturisitor, în şirul de volume apărute pînă maian, antum şi postum, şi intitulate Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc. Cînd represiunile s-au potolit, a coborît din munte, dar cîte-o iscoadă a avut tot timpul pe urme. Se obişnuise cu asta şi uneori se amuza. “Eu mergeam înainte, fără nici o grijă; el mergea în urmă, cu grija mea”... Odată şi-a tuns, la propriu, urmăritorul. Văzîndu-l că se ţine scai, a intrat într-o frizerie şi s-a prefăcut a-şi aştepta rîndul. Securistul a făcut la fel, crezîndu-se ignorat. Cînd să-i vină rîndul, fostul partizan îi zice hîtru frizerului: “Eu mai aştept; serviţi-l pe dumnealui!”. Şi securistul, ca să nu se deconspire penibil, s-a lăsat pe mîinile frizerului, ca o oaie la codinit. Între timp, bădia Gavrilă s-a ridicat zvelt de pe scaun, a salutat politicos şi s-a dus, nesupărat, la ale sale...

Din păcate, am avut prilejul să constat, cu inima strînsă, că mulţi dintre cei care-l ştiu pe Ion Gavrilă luptătorul, fie din memoriile publicate în condiţii mai bune sau mai rele, fie din “Memorialul durerii” al d-nei Lucia Hossu-Longin, fie din paginile unor publicaţii postdecembriste de dreapta (printre care şi Puncte cardinale sau meteorica Lumea satelor), aproape că îl ignoră pe Ion Gavrilă “povestaşul”, cel din Întîmplări din lumea lui Dumnezeu (1998) şi Amintiri din copilărie (2001), narator liric cu vînă sadoveniană, atent nu doar la epicul existenţei tradiţionale, dar şi la rînduielile tainice ale Firii, topind la un loc, cu pană sigură, naraţiunea vioaie, tezaurul vast al experienţei proprii sau ancestrale, descrierea de o mare şi vie plasticitate poetică, umorul sfătos şi înţelepciunea nediscursivă a “lumii lui Dumnezeu”. Dulcea vorbire făgărăşană înfloreşte – precum odinioară cea moldovinească a lui Creangă – în ample desfăşurări stilistice, vădind un artist conştient de mijloacele sale, ba uneori confiscat de-a dreptul de farmecul pur al “zicerii” – gratuitate netăgăduită a harului care nu se pierde.

II

Păstrez şi acum puternica impresie a primei întîlniri cu povestirile sale – şi de aceea pe această lectură dintîi mă întemeiez cu precădere în însemnările care urmează (şi care s-ar vrea o provocare pentru cei neîndulciţi încă la mierea “Moşului”). Cele şapte texte adunate în volumul său de tîrziu debut literar, Întîmplări din lumea lui Dumnezeu (Editura M. C[osmovici]., Bucureşti, 1998, 145 pp., cu un util glosar final de termeni regionali şi cu rafinatele ilustraţii ale tinerei graficiene Simona Bucan), inegale poate nu doar ca întindere, dar şi ca valoare literară, alcătuiesc însă icoana unei lumi fascinante, care încununează, pe un plan mai general, vocaţia de mărturisitor a autorului. Acesta se sinchiseşte mai puţin de “construcţia epică”; în fond, adevărata şi marea “întîmplare” a acestei lumi este uriaşa colcăire a vieţii, după rînduieli eterne, ca un “miracol” perpetuu, al cărui tîlc nu se dezvăluie întreg decît prin trăire, prin acordul uman cu “ritmurile cosmice”. Ne aflăm poate, la acest nou ceas de invazie galopantă a civilizaţiei de tip occidental (“Şi cum vin cu drum de fier, / Toate cîntecele pier”...), în faţa uneia dintre ultimele mărturii beletristice a ceea ce Mircea Eliade numea “creştinismul cosmic”, iar teologia răsăriteană – “sentimentul cosmic şi organic al existenţei”. Greco-catolic prin naştere, în sufletul “Moşului” par să se fi contopit, într-o formulă flexibilă şi inefabilă, mai degrabă ţărăneşte decît intelectualiceşte, firescul răsăritean şi firescul franciscan.

Moş Pian, din bucata cu acelaşi nume (practic lipsită de osatură epică), rătăcitor extatic prin “lumea celor care nu cuvîntă” (dar tainic-cuvîntători în graiul lor ne-omenesc), devine întruchiparea exponenţială a unei “ţărănii” sacerdotale, un soi de “Mare Orb” blagian în variantă rustic-creştină, invitîndu-ne, cu gesturi simple şi vorbe naive, la liturghia cotidiană a tainelor Firii.

Două Vetuţe pare o bucată de abecedar, forţînd aceeaşi temă în universul domestic, pe dimensiunea ludică a copilăriei. (De unde atîta rezervă de puritate, îţi vine să te întrebi, la acest om hăituit o treime din viaţă asemenea unei sălbăticiuni, confruntat în atîtea rînduri cu moartea, cu mizeria, cu trădările acestui veac?!).

Cine-s mai tari? înfăţişează un insolit şi pilduitor război al furnicilor, unde cele mari sînt înfrînte de cele mici, a căror unică armă este jerfa de sine. Ceea ce fascinează este migala observaţiei (deopotrivă “entomologice” şi “poetice”), dincolo de “morala” prea transparentă a “fabulei”.

Piţi este un înduioşător recviem pentru un pui de cinteză aurie (“cea mai necăjită şi neajutorată pasăre din tot cuprinsul pădurii”), în care străluceşte, insuficient valorificat, nucleul epic al unei mari nuvele (povestea lelei Viroana, cea care a murit singură şi săracă, dar ţinînd în ladă poliţa unei averi uriaşe, moştenite la bătrîneţe de la omul ei, ce “luase drumul Americii” şi nu se mai întorsese niciodată).

Despărţite de bucata numită Pripas (povestea unui cîine ce nu-şi află rostul, poate o alegorie reinterpretabilă în plan uman, ca şi Cine-s mai tari? sau Piţi), textele cele mai substanţiale şi mai savuroase ale volumului sînt cele intitulate Lupii (pp. 39-65) şi Urşii (pp. 72-139), două adevărate “monografii” regizate beletristic, după modelul povestirilor sadoveniene la gura sobei, bazate pe observaţia vie, dar şi pe documentaţia folclorică, epuizînd realitatea şi proiectînd-o în mit. E aici şi ceva din verva eseistică odobesciană (Pseudokinegetikos), dar cu un alt gen de “erudiţie”, necărturărească, de “om al pămîntului”. Anevoie s-ar putea închipui o mai completă prezentare neconvenţională a celor două specii şi a raporturilor lor cu lumea umană, fără nici o lezare a cadrului estetic.

Mai rezistă “celula” românească de azi la acest gen de ofertă estetică de iz “sămănătorist”? Oricum ar fi, cine ar îndrăzni să-l reducă la ipostaza de condeier pe omul total, exponenţial şi eroic care a fost Ion Gavrilă Ogoranu, a cărui statură se ridică imperială, acum de dincolo de veac, deasupra tuturor cărţilor negre sau albe ale comunismului, cu acea maiestate a brazilor care “se frîng, dar nu se îndoiesc” şi de care “lumea lui Dumnezeu” e astăzi atît de lipsită şi de vinovat uitătoare? Pe bădia Gavrilă, dacă te cumineci verde cu el, în duh şi în cuvînt, sfîrşeşti prin a-l respira prin toţi porii, ca pe un văzduh de veşnicie românească la vămile din urmă ale unei istorii care mai degrabă nu l-a meritat… 

                                                                          

Răzvan CODRESCU

Ion Gavrilă Ogoranu: ultimul drum

ROBII LUI DUMNEZEU ION ŞI ANA:

Ion Gavrilă Ogoranu s-a strămutat la ceruri pe 1 mai 2006. La două luni după soţul ei, s-a stins, cu amărăciunea de a nu i se fi recunoscut oficial statutul de luptătoare anticomunistă, şi Ana Gavrilă (fostă Săbăduş), figură de neuitat a eroismului feminin românesc din a doua jumătate a secolului XX
Născută pe 10 decembrie 1921 în localitatea Drîmbar (jud. Alba), a fost înfiată de o mătuşă de la Galtiu (din acelaşi judeţ) şi a fost educată sub influenţa a doi oameni de mare suflet: preotul greco-catolic Iosif Pop (viitorul protopop din Târgu-Mureş) şi profesorul Vasile Hanu. Căsătorită în 1944 cu studentul medicinist Petru Săbăduş din Sibiu, şi-a asumat cu tot curajul lupta alături de el şi de camarazii lui de crez, inclusiv după ce aceştia s-au retras în munţi. În toamna lui 1948, bărbaţii au hotărît ca un grup din rîndurile lor (printre care şi Petru Săbăduş) să treacă graniţa spre Iugoslavia. Prinşi pe graniţă şi duşi la Timişoara, iar apoi la Cluj, au fost judecaţi formal în Săptămâna Patimilor din 1949, urma pierzîndu-li-se prin închisorile noului regim. Prin toamna lui 1952, Ana Săbăduş a aflat că soţul ei fusese ucis în bătaie chiar de odiosul Goiciu, directorul închisorii de la Gherla. A rămas cu doi copii mici, fără casă, fără slujbă, hărţuită de Securitate, abia reuşind cu timpul să-şi încropescă un adăpost şi să-şi cumpere un cal, cu care a făcut cărăuşie ani de-a rîndul, ca Fefeleaga din poveste.
În 1955, s-a refugiat la ea, din Munţii Făgăraşului, fostul camarad şi coleg de liceu al soţului ei, Ion Gavrilă, pe care s-a învoit să-l ţină ascuns (deşi ştia că era condamnat la moarte în contumacie) – situaţie care avea să dureze peste 20 de ani. Ulterior, se va căsători cu el şi-i va rămâne alături în toate împrejurările, până la venerabila vîrstă de 85 de ani. Acum se află înmormîntați unul lîngă altul, în cimitirul din Galtiu. Dumnezeu să-i odihnească în pace, cu toţi cei adormiţi ai lor. (R. C.)