PREACINSTIREA MAICII DOMNULUI

SUMARUL BLOGULUI

Adormirea Maicii Domnului (Serbia, sec. XIII)

Reporter: Am aflat că din botez purtaţi numele de Marian. Aveţi evlavie la Maica Domnului, domnule Codrescu?

Răzvan Codrescu: Atîta evlavie cîtă poate avea un nedesăvîrşit ca mine. Mă străduiesc să o cinstesc după cuviinţă şi îi cer ajutorul, pe care l-am şi simţit nu o dată, asupra mea şi a altora, pentru care mi s-a întîmplat să mă rog, la biserică sau acasă... De altfel, ca ortodox, cu Maica Domnului te întîlneşti la tot pasul: în icoane, în slujbe, în rugăciunile de obşte, în scrierile sfinte, în literatura teologică… Dar bucuria cea mai deplină este, cred, să o întîlneşti, măcar din cînd în cînd, în sufletul tău, ca pe o tainică prezenţă maternală, mai presus de imagini şi de cuvinte…

Rep.: La fel simte nu numai un răsăritean ortodox, dar şi un apusean catolic… Cultul Maicii Domnului uneşte Bisericile tradiţionale. Nu-i aşa?

R. C.: Da, e o notă diferenţiatoare importantă faţă de cultele protestante şi neoprotestante. Dar sînt şi între ortodocşi şi catolici, pe lîngă destule asemănări, unele deosebiri… de sensibilitate mistică, aş zice… Ele transpar şi în formele exterioare ale cultului…

Rep.: Vă referiţi la dogma Imaculatei Concepţiuni?

R. C.: Şi la această inovaţie dogmatică tîrzie a papalităţii, dar nu neapărat în primă instanţă. Această dogmă – pe care Ortodoxia o respinge categoric, ca relativizînd raportul dintre uman şi divin, precum şi unicitatea cazului hristic – este şi ea consecinţa deosebirii de sensiblitate mistică despre care vorbeam. În fond, catolicismul extinde abuziv, dintr-un prisos de evlavie, dar desigur nu şi dintr-un prisos de har, dogma neîntinării de la zămislirea şi naşterea Mîntuitorului la zămislirea şi naşterea Sfintei Marii din Sfinţii Dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana. Nu-i singura deosebire dogmatică în plan mariologic, dar eu nu pe aceste inovaţii dogmatice aş insista aici, ci pe diferenţe de dată mai veche şi resimţite mult mai direct în viaţa de zi cu zi a credincioşilor, mental şi comportamental. Bunăoară, deşi şi unii şi alţii cinstesc deopotrivă maternitatea şi fecioria Sfintei Marii, apusenii sînt înclinaţi să pună accentul pe feciorie, numind-o predilect Sfînta Fecioară, iar răsăritenii pe maternitate, numind-o predilect Maica Domnului sau Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos)…

Maica Domnului din Vladimir (sec. XI?)

Rep.: Probabil de aici şi marile deosebiri de reprezentare: în icoane, în tablouri, în statui…

R. C.: Sigur, şi de aici, dar nu numai. Apusul, după Marea Schismă de la 1054, a pierdut relativ repede sensul icoanei, pe care abia astăzi începe să-l redescopere. Iconografia s-a transformat acolo, treptat, în simplă pictură religioasă, lăsată la cheremul fanteziei creatoare a artiştilor, seduşi tot mai mult de „naturalismul” artei moderne (renascentiste şi postrenascentiste). De la un moment dat, Apusul n-a mai avut icoane, ci tablouri, arta sacră a împrumutat principiile, criteriile şi tehnicile artei profane, ba chiar se poate spune că dezduhovnicirea a fost împinsă pînă la desacralizare. Pe urmă Apusul a extins reprezentările sculpturale şi tot mai multe statui ale Fecioarei (între care şi aşa-numitele „Madone negre”) au angajat pelerinaje şi au jucat întrucîtva rolul icoanelor făcătoare de minuni din aria ortodoxă, uneori cu manifestări similare (de pildă, în Răsărit plîng sau sîngerează icoanele, în Apus – mai cu seamă statuile). Drumul de la reprezentarea hieratică de tip bizantin la reprezentarea naturistă de tip renascentist, apoi de la reprezentarea picturală la cea sculpturală seamănă cu un fel de materializare în trepte a spiritualului… Dar mă tem să nu fiu prea speculativ… În fond, e treaba apusenilor cum înţeleg ei să-şi exercite evlavia şi să-şi gestioneze percepţia sacrului… Noi constatăm însă, dincolo de explicaţii, diferenţele certe şi uneori radicale. Mesajul icoanelor răsăritene este prin excelenţă duhovnicesc, în ele simbolistica şi expresivitatea sînt dincolo şi mai presus de frumosul „estetic” al artei profane, ce pare pur şi simplu ignorat. Madonele apusene, în marea lor majoritate, sînt nişte tinere femei mai degrabă nurlii, frumoase după normele lumescului, adeseori fără nici o sugestie de spiritualitate. (În paranteză fie spus, transfigurarea femininului pare să le fi ieşit – prin acele donne angelicate, în frunte cu Beata Beatrix a lui Dante – mai degrabă poeţilor decît pictorilor apuseni din Evul Mediu tîrziu şi din Renaşterea timpurie.) Şi nu este vorba numai de reprezentările Maicii Fecioare, ci şi de cele ale Pruncului, îngerilor sau altor personaje însoţitoare, de întregi ansambluri compoziţionale. Dacă „primitivii” italieni (Cimabue, Duccio, Giotto) mai sînt încă tributari „canoanelor” bizantine (s-a şi spus despre ei că n-ar fi fost decît „nişte bizantini de geniu”), reprezentările scenelor religioase ajung treptat din ce în ce mai libere şi mai divergente. Dintre cele în care apare şi Maica Fecioară, unele sînt aproape egal de răspîndite în Răsărit şi în Apus (Naşterea din Betleem, Buna Vestire, jelirea Domnului la coborîrea de pe Cruce etc.), dar viziunile devin tot mai diferite. Altele sînt frecvente în Apus şi foarte rare în Răsărit, sau invers. În Apus, bunăoară, e des reprezentată Sfînta Familie (Iosif, Maria, Pruncul), aproape neglijată în Răsărit, unde abundă, în schimb, reprezentările de tip Deisis (Hristos, Maica Domnului, Ioan Botezătorul), practic absente în Apus. Adormirea Maicii Domnului – că tot sîntem în ajunul marelui praznic – e cu timpul (mai ales după secolul XV) tot mai puţin reprezentată în arta religioasă apuseană, de parcă spiritul „pozitivist” al Apusului s-ar fi temut, conştient sau subconştient, ca nu cumva prestigiul Maicii Vieţii să fie lezat de înfăţişarea ei pe năsălie… Într-un cuvînt, reprezentările apusene devin tot mai particulare, mai realiste şi mai sentimentale („cultul inimii” e simptomatic), pe linia unui pietism estetizant, cu tentă tot mai lumească sau mai „antropomorfizantă”…

Leonardo da Vinci: Madonna Litta

Rep.: Într-adevăr, sînt specifice catolicismului cultul „Inimii Preasfinte a lui Isus” şi cultul „Inimii Neprihănite a Fecioarei”… Aş vrea însă să vă întreb altceva: nu cumva creştinismul tradiţional, fie el oriental sau occidental, ajunge s-o transforme pe Maria din Nazareth într-o divinitate, la paritate cu Sfînta Treime, cum sună mai ales reproşurile unor secte de azi?

R. C.: Nici vorbă! E numai o impresie – fie a celor necatehizaţi, fie a celor smintiţi de răstălmăciri eretice. În privinţa aceasta, lucrurile sînt clare, atît în Răsărit, cît şi în Apus (chiar dacă unele exagerări sau stîngăcii dogmatice ale romano-catolicismului vor fi contribuit la această impresie falsă): Maica Domnului este fiinţa creată care a atins cel mai înalt grad de desăvîrşire, atît la nivelul creaţiei văzute, cît şi al celei nevăzute (“mai cinstită decît Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decît Serafimii”), şi de aceea i se şi acordă o cinstire aparte (preacinstire sau supracinstire; catolicii zic: supravenerare), mai prejos de adorarea cuvenită lui Dumnezeu/Sfintei Treimi (Tatălui, Fiului, Duhului Sfînt), dar mai presus de cinstirea sau venerarea adusă Îngerilor şi Sfinţilor. Sînt deci trei trepte, marcînd distincţii clare, pe care le face orice credincios adevărat (chiar dacă în vorbirea curentă apar unele oscilaţii): cinstire, preacinstire, adorare; sau, în termeni catolici, venerare, supravenerare, adorare. Şi aici limba greacă ne lămureşte cel mai bine: lui Dumnezeu – şi numai Lui – I se cuvine latreia (adorarea, închinarea supremă), deosebită esenţial şi categoric de cinstirea în general (proskynesis), care se poate manifesta fie ca hiperdoulia (preacinstire: Maica Domnului), fie ca doulia (cinstire: Îngerii, Sfinţii). Că omul, smintindu-se, poate cădea în diferite „latrii” necuvenite, cum este şi ido(lo)latria, aceasta-i cu totul altă discuţie!... (Puteţi citi textul integral al interviului în volumul: Răzvan Codrescu, Sic credo. Mărturisiri dialogale, cu un cuvînt înainte de Costion Nicolescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2014, p. 53 şi urm.)

A consemnat

Cristina Pop

Deisis (Şcoala Cretană, sec. XV)

Interviu apărut în Lumea credinţei, an IX, nr. 9(98), septembrie 2011, pp. 35-39, cu titlul "Preacinstirea Maicii Domnului în Răsărit şi în Apus. In­terviu cu scriitorul Răzvan Codrescu".