ÎNTRE ORTODOXIE ŞI FRANCISCANISM

SUMARUL BLOGULUI

Am promis, în pragul lansării bucureştene de luna trecută, să revin aici asupra cărţii despre Francisc din Assisi realizată de doamna Florina Nicolae şi apărută în acest an la Editura Tracus Arte din Bucureşti. O fac, deocamdată, cu trei interviuri care mie mi se par remarcabile, mulţumindu-i doamnei Florina Nicolae pentru grabnica îngăduinţă de a le reproduce şi pe acest blog. Am păstrat ortografia surselor, dar am operat tacit cîteva mici îndreptări. Fotografiile care însoţesc textele (toate de la lansarea care a avut loc la Muzeul Literaturii Române) mi-au fost puse la dispoziţie tot de către doamna Florina Nicolae. (R. C.)

«Francisc m-a ales pe mine şi nu eu pe el»

TREI INTERVIURI CU ITALIENISTA FLORINA NICOLAE

DESPRE RECENTUL VOLUM ÎN LIMBA ROMÂNĂ

FRANCISC DIN ASSISI – MEDIEVAL ŞI ACTUAL. FLORILEGIUL

I

Cum aţi ales această carte? De ce?

Travaliul la această carte începe din octombrie 1990, când, aflându-mă cu piciorul în ghips, am întins mâna să iau o carte din maldărul pus la capul patului de fetiţele mele plecate la şcoală, în timp ce soţul meu încerca să descifreze – în calitate de ziarist, atunci – atracţia lui Hemingway pentru Cuba. Singura carte care a căzut lângă mine a fost I Fioretti (Florilegiul). Se spune că Sfântul Nicolae avea obiceiul să arunce câte un dar prin fereastra deschisă, acolo unde era imperios necesar. La mine au intrat, în inima întredeschisă, câteva sclipiri din acest tezaur de spiritualitate.

Primisem cartea, cu puţin timp înainte, de la profesorul Virgil Ani, care ne predase la facultate Divina Comedie, unde, in cântul al XI-lea din Paradisul, se vorbeşte despre sfântul care se ivise ca un soare dinspre Răsărit (Assisi – Ascesi, urcuş).

Aşadar, pot spune că Francisc m-a ales pe mine şi nu eu pe el. De atunci s-au adunat lăzi de materiale, notiţe, referate, conferinţe (una chiar despre Dante şi Francisc, în 1994), articole – care vor constitui probabil un alt subiect sau proiect, pe care sper să-l materializez cândva.

Înainte de a vă vorbi despre motivul pentru care am scris această carte, aş începe cu coperta, doar pentru o scurtă explicaţie pentru cei mai puţin familiarizaţi. Dacă o aveţi în faţă [click aici], vedeţi că este ilustrat un semn. Este ultima literă a alfabetului ebraic. Utilizată cu valoare simbolică încă din Vechiul Testament, reprezenta împlinirea cuvântului revelat de Dumnezeu. Profetul Iezechiel (vedeţi citatul pe ultima copertă a cărţii) recomanda poporului lui Israel să rămână credincios până la sfârşitul vremurilor. Îngerul Domnului avea să-i recunoască pe cei fideli după acest semn („pecete”) pus pe frunte sau chiar pe casa unde locuiau. Deşi litera nu este propriu-zis o cruce, primii creştini au interpretat semnul ca pe o prevestire a Crucii şi a Răstignirii. Cu acelaşi sens şi valoare o regăsim în Apocalipsa (7, 2-3): Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii până nu-i vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunţile lor. TAU este aşadar semnul mântuirii, al victoriei. Este pecetea exterioară a acelei noutăţi a vieţii creştine, lăuntric semnate de Pecetea Duhului Sfânt, dăruit nouă la botez.

Francisc din Assisi folosea acest Tau ca semnătură şi sigiliu. Veşmântul său închipuia, de asemenea, litera aceasta. Nimic nu era întâmplător în simbologia franciscană. Iată şi comentariul autoarei copertei: „Ideea era să dau un efect de sărăcie şi în acelaşi timp să sugerez veşmântul lui Francisc, saio, şi Tau-l în sine”. Culoarea este cea a trăirii credinţei în trupul suferind…

De ce am ales să scriu această carte? Mai degrabă, de ce m-a ales Francisc pe mine. În capitolul al X-lea din traducerea care însoţeşte eseul, sfântul din Assisi îi explică ucenicului său Masseo cum tulbură Cel Atotştiutor ierarhiile valorice ale lumii acesteia: Vrei să ştii de ce?… Asta mi se trage de la ochii Celui Atotputernic, care priveşte de sus pe cei buni şi pe cei răi: şi acei ochi prea sfinţi nu au văzut printre păcătoşi niciunul mai josnic şi mai mare netrebnic decât mine; şi vrând El să împlinească acel lucru minunat, pe care are de gând să-l facă, nu a găsit pe tot pământul făptură mai ticăloasă; şi de aceea m-a ales pe mine ca să tulbure nobleţea şi trufia şi puterea şi frumuseţea şi înţelepciunea lumii acesteia, pentru ca să se ştie că orice har şi orice bine vin de la Ziditorul şi nu de la făptura zidită de El, şi că nici un om nu se poate lăuda în faţa Lui; ci acela care se laudă, să se laude în Domnul, căruia i se cuvin toată cinstea şi slava în veci. (p.121)

De ce aţi lansat cartea mai întâi la Athena?

Pentru că am definitivat această carte la Athena. Am o mare şi veche iubire pentru spaţiul elenic. Am predat filozofia (la şcoala italiană din Bucureşti), şi în familia noastră cred că toţi suntem „contaminaţi”. Apoi, a călca pe unde a trecut Socrate, a intra la curtea lui Filip, unde Aristotel l-a educat pe Alexandru întru universalizarea istoriei, devenind astfel „cel Mare” (închipuiţi-vă: laolaltă cel mai important filozof împreună cu cel mai strălucit om politic al tuturor timpurilor), a urca pe Areopagul unde a cuvântat apostolul neamurilor, Pavel! Ce dar mai minunat se poate primi?

Dar am să enumăr şi alte motive, poate nu îndeajuns cunoscute.

Mai întâi pentru că Francisc însuşi a „trecut” prin Grecia, pe drumul de întoarcere de la Locurile Sfinte din Palestina, în 1219. Documentele vremii insistă asupra triumfului creştinismului, fără detalii verificabile (locuri, ţări, oraşe traversate etc.) şi vorbesc mai cu seamă despre curajul lui Francisc de a predica în faţa sultanului şi a sarazinilor. Iar istoricii sunt tentaţi să treacă uşor de la posibil la efectiv şi de la probabil la sigur… Oricum, din Palestina până în Italia ar fi trebuit să traverseze un spaţiu „bizantin”…

De asemenea, Francisc a „trecut” prin Grecia prin contactul direct al minţii cu lumina filtrată de părinţii bisericii bizantine: din textele sale reiese că a cunoscut spiritualitatea Orientului creştin şi descoperise idealul evanghelic în operele asceţilor răsăriteni. Francisc ştia, se pare, regulile şi normele monahale şi îşi propunea să continue trăirea religioasă din vremea sa, care purta amprenta bizantină. Faptul că Dante îl numeşte pe Francisc Soarele care s-a născut la Răsărit i-a pus pe gânduri pe exegeţi. Nu cumva Dante aflase de această continuare a luminii bizantine dincolo de apele Adriaticii? În fond, cele două tradiţii se întâlnesc în interpretarea unui adevăr unic. Unul dintre franciscanii apropiaţi ai sfântului, Angelo Clareno (1255 -1337), a trăit printre călugării de la Meteora. Acest Clareno îl inserează pe Francisc în marea familie a părinţilor bisericii bizantine şi a sfinţilor răsăriteni. El susţine autenticitatea franciscană tocmai prin apropierea de Sf. Vasile cel Mare.

Poate tocmai de aceea Francisc este prezent în frescele care se află în 5 biserici din Creta, în altele din Corfu, Kandia, Kefalonia. Sunt fresce în stil bizantin: Şi cum spune Neagu Djuvara (în Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor – Humanitas, 2008), artistul bizantin este foarte puţin sensibil la forma corpului uman, ea fiind pentru el lipsită de semnificaţie, poate chiar impură… În imaginea unui sfânt nu se caută reprezentarea trăsăturilor lui, se caută iradierea sfinţeniei lui.

Se vorbeşte, totodată, de numeroase biserici „întemeiate” de sfântul din Assisi. De fapt, exista obiceiul de a da lăcaşului de cult numele câte unui sfânt faimos, pentru a căpăta prestigiu şi prestanţă, pentru a obţine respect şi a atrage cât mai mulţi „clienţi”. Ba se inventa şi tradiţia şi minunile săvârşite în acel loc. Aşa că pentru mine fost o bucurie să am simultan în faţă exemple din cele două tipuri de arhitectură: splendoarea templelor greceşti, în care se insistă pe linia exterioară, accentuată de lumină, şi biserica bizantină, cu interioritatea, taina din penumbra icoanelor mistice.

Mai trebuie spus că Francisc e prezent şi în scrierile grecilor. Laicii, iar nu teologii ortodocşi vorbesc despre Francisc ca sfânt. Teologii îl pot numi cel mult: un om important, o personalitate de excepţie, un revoluţionar şi eventual un inovator, uneori „în contrast cu Biserica Catolică”. Aşadar, numele lui Francisc din Assisi apare în Grecia în nenumărate publicaţii cu caracter enciclopedic, în manuale şi cărţi de istorie, monografii, articole. (O analiză riguroasă şi bine argumentată a subiectului puteţi găsi în cartea Pr. Silvestro Bejan, San Francesco d’Assisi nelle riscritture di alcuni ambienti ortodossi).

Am să mă opresc puţin la cartea lui Nikos Kazantzakis, Sărăcuţul lui Dumnezeu. Deşi a fost acuzat de ateism şi ameninţat cu excomunicarea, lui Kazantzakis nu i-au fost totuşi indiferente dimensiunea divinului şi a sacrului. Într-un dialog din carte se spune: Dvs. de ce îl iubiţi pe Francisc? – Pentru că era un poet, cel mai mare poet al începutului Renaşterii.

Tommaso da Celano, cel dintâi biograf al sfântului, spunea în schimb: un văl subţire îl separa de nemurire. Pentru că, aş vrea să adaug, sfinţii, cât trăiesc, nu sunt niciodată cu totul în lume, şi, totuşi, niciodată cu totul în afara lumii…

Aşadar, scriitorul grec i-a pus o etichetă: „poetul”. În lucrarea de doctorat în filozofie al Teodorei Nicolae se afirmă: A-l gândi pe celălalt înseamnă a-l supune unei reducţii conceptuale. Şi noi procedăm la fel. Reducem la un concept. Cine nu a auzit de sfântul din Assisi, BLÂNDUL, BUNUL, cel care predica păsărelelor şi ducea tratative de pace cu lupul din Gubbio.. Dar Francisc nu era doar blând şi bun. El era mai cu seamă treaz! Căuta să se situeze în lumea în care îi fusese dat să apară. Se conecta la tot ceea ce îi înlesnea urcuşul spiritual: elementele (apa, focul, aerul…), vietăţile de tot felul, semenii, soarele, ţărâna, chiar şi sora moarte…(Cântul Fratelui Soare). Era un om care se minuna, adică el conştientiza minunea din jur, ceea ce şi noi avem clipă de clipă lângă şi în noi. Vedeţi ce frumoasă e limba română? A te minuna înseamnă de fapt a te contamina, a te „îmbolnăvi” de minune…

Dar de ce Francisc din Assisi ?

Aş vrea să subliniez un lucru pentru cei care nu au apetit pentru cărţi despre sfinţi. Ceea ce propun nu este o carte religioasă. Cum aş fi avut îndrăzneala să vorbesc despre Francisc, când i-au fost dedicate mii şi mii de cărţi ale unor super-experţi…? Aşadar nu este viaţa unui sfânt – ca atâtea care sufocă pangarele şi sunt, unele, atât de rău scrise încât de-creştinează –, ci e o încercare de a desluşi întrebările pe care şi le-a pus un om. Bineînţeles, doar întrebările. Răspunsurile le aflăm în noi, dacă le căutăm!

Eu propun cititorilor o încercare de analiză a unui moment istoric şi a modului în care o personalitate de excepţie conştientizează coordonatele în care se înscrie propria existenţă. M-am întrebat: Oare cum se vede Evul Mediu dinspre secolul 21? Se ştie că Francisc nu e izolat în veacul lui, nu se închide în carapacea secolului 13. Francisc suntem fiecare dintre noi din clipa în care subţiem coaja materiei dure.

În fapt, nu este vorba despre Evul Mediu din sec. 13, ci despre evul mediu actual, cel pe care îl traversăm noi acum, ca şi el atunci, cu violenţele şi războaiele noastre, cu dispreţul nostru pentru natură şi pentru fiinţă, în general, cu şovăielile şi rătăcirile noastre morale, cu lipsa noastră de coerenţă în raportarea la noi înşine şi la semeni. Credem că spunem ceva nou? Istoria se întoarce pe unde a mai trecut. Noi reluăm cu sârguinţă sinucigaşă erori care pun omenirea în cumpăna dintre dezastrul nimicitor şi sublima salvare. Repet, nu e o pledoarie pentru un „model” de trăire. Iar azi, cu modelele noastre de carton şi pe sticlă, n-am putea decât să îl coborâm în derizoriu. Aşadar, nu îl propun ca model… Dar dacă, totuşi, ne-am trezi puţin, în sensul propus de el? Dacă am încerca să ne vedem, să ne cunoaştem pe noi înşine, să ştim UNDE ne aflăm?

În cartea despre Francisc „medieval şi actual”, am încercat să anulez coordonata temporară. Adverbul când nu mai contează: secolul 13 sau 21… Ci unde şi cum. Francisc şi-a pus întrebarea: Ce caut eu aici (de exemplu în războiul dintre Assisi şi Perugia, sau în drumul spre sudul Italiei, pentru a participa la unul dintre conflictele dintre puternicii vremii, dar de partea papei). Iar eu am îndrăznit să mă întreb: Ce fac eu aici? Cum trăiesc eu în acest secol 13/21? De ce mă las manipulat de aparenta şi trecătoarea putere a acestei lumi, când Puterea adevărată nu se amestecă în gunoaie şi sânge? Şi ajungem – el, în Evul Mediu; eu, în evul actual – la întrebarea esenţială: De fapt, cine sunt? Întrebarea nu era nouă. Şi-o puseseră şi alţii, Socrate pe aici prin Europa, nu mai vorbim de alte meridiane şi timpuri… Sau, cum remarcă Andrei Pleşu (Despre frumuseţea uitată a vieţii): Cât trebuie să fii de simplificat lăuntric ca să nu percepi amploarea nelumească a reflecţiei teologice, a efortului ascetic, a aspiraţiei ultime?

La rîndul său, filozoful francez Maurice Merleau-Ponty, afirmă (Le visible et l’invisible): Ideile sunt trăsături ale fizionomiei noastre şi, mai mult decât înţelese, sunt primite sau respinse în iubire sau în ură. Vreau să spun că Francisc nu vehiculează IDEI, nu dă reţete. Doctorul de suflete încearcă să se vindece mai întâi pe sine. Îşi aplică tratamente necruţătoare (şi Modelul suprem, Iisus Hristos Îşi aplicase un astfel de „tratament”: pe Cruce!). Căci conduita, terapeutica general valabilă nu poate eşua în previzibil, în banal!

Francisc nu produce îndreptare, „tehnici” optime pentru mântuire, ci indică direcţii. Nu dă soluţii. Propune o metodă, a lui. Marchează urcuşul cu semne, cu indicatoare. Pentru că regulile monahale – ale lui Francisc ori Vasile cel Mare – nu funcţionează pentru această lume decât în transparenţa luminii Celui ce-a creat-o.

Abia după ce regulile sunt fixate, începe trăirea nuanţelor, aplicarea la sine, trierea, filtrarea principiilor prin sita cărnii şi a voinţei. Dar, aşa cum spune Rugăciunea Domnească, nu suntem lăsaţi singuri în străduinţele noastre, în efortul nostru (prospathia – tradus, cred eu, greşit: nu ne duce pe noi în ispită).

Cum a fost la Athena?

Cartea cred că a fost bine primită, judecând după reacţiile celor care au fost acolo şi cărora le mulţumesc. Dar pentru a nu emite eu aprecieri, îmi îngădui să vă spun aici ceea ce ar fi trebuit să le răspund şi celor doi competenţi şi generoşi prezentatori ai cărţii, talentata scriitoare Monica Săvulescu Voudouri şi minunatul slujitor al altarului, preotul Eduardo-William Fartan, aşa cum am făcut-o şi la lansarea cărţii de la Bucureşti din 6 iulie, folosindu-mă de un exemplu din lumea artei plastice: Într-o frescă imensă din Muzeul Vaticanului este reprezentat regele Sobieski, biruitor după o bătălie cu turcii. Deasupra este scris: Nunc nobis, Domine, dunc tibi gloriam. Este versetul 9 din Psalmul 113: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Ţie Ţi se cuvine lauda”.

Îi aştept pe cititorii dumneavoastră să mă ajute să desluşesc întrebările pe care şi le punea Francisc. Vă aştept pe dumneavoastră şi pe toţi aceia care au puterea de a se minuna! Vă mulţumesc pentru interesul dvs. pentru această carte!

Ziarul Românilor

(Athena)

II

Stimată doamnă Florina Nicolae, înainte de toate, felicitări pentru apariţia volumului Francisc din Assisi – medieval şi actual. Florilegiul. De unde râvna pentru textele franciscane, pentru Sfântul Părinte Francisc şi spiritualitatea lui?

Există întotdeauna ceva sau cineva care îţi înlesneşte cunoaşterea unei persoane. Am ajuns la Francisc prin intermediul lui Dante. Citeam săptămânal la Societatea „Dante Alighieri” din Bucureşti, al cărei preşedinte am devenit după 1990, câte un cânt din Divina Comedie. M-a fascinat de la început armonia translucidă şi „geometria” supramundană a Paradisului imaginat de poetul italian, iar sfântul din Assisi era conturat de el ca o enigmă ce solicita o mai adâncă investigaţie. Într-un anumit moment am făcut însă o lectură mai riguroasă despre Francisc şi lucrarea lui, care m-au cucerit. Apoi, au urmat ani de cercetări în biblioteci (inclusiv la Assisi) şi referate pentru pregătirea unei teze de doctorat ce propunea ca temă Tehnica argumentării în predica medievală, în care modelul franciscan ocupa, firesc, un loc special. Sfera mea de interes s-a lărgit şi continuă să se lărgească, în ciuda numeroaselor întreruperi din pricina deplasărilor în diferite locuri de muncă.

Acestea sunt însă elemente care ţin de biografia „la vedere”, în timp ce în forul meu interior am simţit chiar de la început că ideea franciscană se înscrie cuviincios în propria mea interpretare a credinţei, primită din copilărie şi trăită în unicitatea sa, la modul meu personal, aşa cum o trăieşte fiecare creştin. Francisc nu m-a îndepărtat de ortodoxie, ci dimpotrivă, mi-a îmbogăţit-o, aşa cum el fusese îmbogăţit de contactul cu marea tradiţie a spiritualităţii bizantine.

Sf. Francisc din Assisi şi creştinii de azi… Multe mişcări religioase, sociale, ecologice etc. împrumută câte ceva din spiritualitatea lui Francisc. În schimb, el continuă să fie actual, de la o generaţie la alta; aidoma unui caleidoscop, el apare mereu în noi ipostaze.

Tocmai pentru că am această convingere a perenităţii şi valabilităţii modelului franciscan am folosit în titlu cuvântul actual. Francisc propune o metodă şi devine o paradigmă care atinge esenţa vieţii, fapt ce determină permanenta noastră adecvare la acestea, a oricăruia dintre noi, indiferent în ce veac apărem.

Sunt convinsă că în fapt credinţa se educă, aşa cum voinţa se educă. În fragila noastră alcătuire, certitudinile au nevoie permanentă de elemente susţinătoare, de reflecţie asupra a ceea ce ne este pururi pus dinainte, precum sesizează Francisc în Cântarea făpturilor. Blaise Pascal vorbeşte despre o unică certitudine: existenţa lui Dumnezeu. Credinţa trebuie permanent hrănită. Rugăciunea este axa interioară, iar Francisc o practica neîncetat şi o recomandă nouă tuturor. Cultura, cărţile creştine zidesc în jurul acestei axe structurile care o întăresc. Filozofia, ştiinţa fără transcendent se strivesc neputincioase de un tavan, mai înalt sau mai scund, dar tot un tavan, o barieră care aruncă totul înapoi, în jos, în relativ, iluzoriu, întuneric. Lumina vine numai de sus, nu din ţărână. Or, Francisc tocmai acest lucru îl specifică, atât în epistola către Sfântul Anton de Padova, cât şi în celelalte scrieri ale sale…

Nu ştiu dacă aveţi cunoştinţă, în limba română există puţine texte, scrieri franciscane. Care vi se par cele mai importante lucrări? De ce?

Ştiu, în mare, textele şi scrierile franciscane existente la noi. Sunt folositoare şi deschid – sau, mai bine zis, între-deschid – freastra spre imensa producţie franciscană. Se cuvine să punem, cu smerită apropiere, propria noastră cărămidă la construirea ei în limba şi în spaţiul cultural românesc, spre o mai amplă şi corectă cunoaştere a sfântului din Assisi.

Contactul cu astfel de scrieri este sporadic pentru cititorul român. Existenţa unor asemenea volume, ca al dumneavoastră, cu ce l-ar surprinde pe creştin şi, de altfel, pe cititor?

Cititorul român de cultură medie şi înaltă a auzit de Francisc, a văzut măcar un film sau a cunoscut o variantă a rugăciunilor sale. Există eticheta reductivă, întâlnită chiar şi în Italia, a miracolelor şi a trăsăturilor mai degrabă lumeşti ale sfântului, poate fără a se înţelege până la esenţă trăirea franciscană în autenticitatea sa cea mai profundă.

Am propus un eseu de dimensiuni cât mai reduse (lumea e tot mai grăbită), într-un limbaj decent, accesibil, încercând să caut, pentru mine şi pentru eventualul cititor, explicaţia la felul în care a abordat Francisc problemele Evului Mediu (nu numai în ambianţa strict religioasă) şi la felul în care acele întrebări şi răspunsuri se potrivesc „Evului Mediu” din vremurile pe care le trăim. De aici sintagma din titlu: medieval şi actual. Dar, în alt mod, pentru a căuta şi un răspuns la întrebările atât de tulburătoare: Cum de ne iubeşti atât de mult, Doamne? De ce existăm?

Iniţiativa Papei Ioan-Paul al II-lea de a se organiza, la Assisi, începând cu 1986, un dialog al religiilor, vi se pare un demers eficient?

Absolut eficient! Omenirea trece, ca şi în veacul lui Francisc, printr-o fază de trufie şi nejustificată încredere doar în forţele sale proprii, de îndepărtare de credinţă, şi o relaxare a nădejdii în Cel Atotputernic. E imperios necesar apelul la „spectacol”, la eveniment, care să trezească interesul, să aducă în prim-plan credinţa şi pe cei care au profesat-o la treapta sublimă a sfinţeniei. Francisc însuşi crea evenimente, recurgea la scena deschisă, organiza soborul pentru „întâlniri”, pentru dialog. Comunicarea, dialogul sub semnul transparenţei şi al deplinului respect reciproc, ne îmbogăţeşte, ne ajută să ne cunoaştem şi să întrezărim, în noi înşine, pecetea iubirii divine.

Ştim că Francisc din Assisi este universal, este în afara graniţelor confesionale şi totuşi înlăuntrul lor. Cu alte cuvinte, este al tuturor, dar al nimănui în mod absolut. Consideraţi că spiritualitatea sa e pliabilă cu spiritul din spaţiul est-european, balcanic? În ce puncte?

Francisc din Assisi poate fi înţeles şi urmat oriunde pe glob, nu doar în spaţiul „balcanic”. Este strategul păcii şi flutură stindardul iubirii. Este pacea atât de necesară, este iubirea de care uităm să facem uz în relaţia noastră cu semenii, cu natura, cu noi înşine. Dincolo de dogme, de reguli abstracte, de adaosuri la simplitatea franciscană, există o esenţă general valabilă, sâmburele creştinismului aşa cum ni l-a dat Învăţătorul: „şi ne iartă nouă… precum şi noi iertăm”. Iertarea în iubire, dincolo de meridiane şi vremuri. Francisc are nevoie doar de o „lectură” sinceră, lipsită de prejudecăţi, din partea oricui vrea să-l înţeleagă.

Cum aţi răspunde la întrebarea: Sfântul Francisc din Assisi  în viaţa mea­?

Nu pot să reduc „viaţa mea” la o unică dimensiune a trăirii creştine. Citesc cu aceeaşi nevoie de „hrană” pentru suflet atât pe Fericitul Augustin, cât şi pe Sfântul Vasile cel Mare,  atât pe Sfântul Ioan Gură de Aur, cât şi pe Ioan al Crucii. Francisc mi-a „ocupat” mai mult mintea (nu şi sufletul: acolo este, de la botez, Iisus), pentru că am citit mai mult şi pentru că mi-am propus să dau o versiune a Florilegiului cât mai folositoare pentru confraţii ortodocşi, tocmai pentru izbitoarea asemănare cu Patericul. Fireşte, pentru a înţelege vremurile trecute, în oglindă cu cele actuale, au fost necesare multe lecturi paralele, din toate domeniile: istorie, filozofie, sociologie, artă etc. Astfel am îndrăznit să redactez eseul…

Doamnă Florina Nicolae, vă mulţumim din toată inima pentru interviu. Dacă aveţi un gând şi pentru cititorii revistei Mesagerul Sfântului Anton...

Este un gând franciscan de iubire şi de îndemn la o înţelegere adecvată a învăţăturii lui, dar mai ales pentru o neamânată punere în practică, aplicare în viaţa de zi cu zi. Mai presus de cuvinte, fapte…

Mesagerul Sfântului Anton

(Roman)

III

De ce v-aţi aplecat tocmai asupra Florilegiului Sfântului Francisc? De cât timp lucraţi la traducere?

Cartea pe care o propun este mai aparte. Adică jumătate este un eseu intitulat Francisc din Assisi, medieval şi actual, iar cealaltă jumătate este o traducere a Florilegiului, ca exemplificare a capitolului al II-lea al acestui eseu, unde mă refer şi la scrierile despre  Francisc. Atât traducerea, cât şi eseul, ţin să precizez acest lucru, au în completare numeroase note de subsol, care explică cititorului – mai ales celui mai puţin familiarizat – date, cuvinte, personalităţi evocate etc., legate de un anumit context  istoric, lingvistic, filozofic. Este, într-un fel,  o „ediţie critică”.

Dintre numeroasele opere despre Francisc, am optat pentru Florilegiu (I Fioretti – „Floricelele”), nu atât pentru frumuseţea portretului sfântului, care răzbate din toate textele, cât pentru candoarea, poezia şi căldura umană care i-au asigurat un succes neîntrerupt, în ciuda apartenenţei la categoria scrierilor franciscane periferice din punctul de vedere al valorii istorice.

Deşi greul încercării – eseul – mi-a luat ani de zile pentru definitivare, tocmai pentru că este parte dintr-un capitol mai amplu al unei lucrări ale mele ce se referea la Tehnica argumentării în predica medievală, am început mai întâi să traduc Floricelele, în 1990. Mă fascina ideea „potrivirii cuvintelor”, cum spune Arghezi, adică posibilitatea găsirii unor echivalenţe în română pentru un limbaj atât de dificil precum cel din Florilegiu, la cumpăna dintre latină şi italiană, o italiană „pruncă”, aşa cum era la sfârşitul Evului Mediu, când gângurea stâlcit cuvinte rămase de la strămoşi, laolaltă cu altele pe care le plăsmuia  sub imperiul necesităţii.

Este mai dificilă traducerea unui text teologic decât cea a unui text literar?

Nu fac o netă diferenţiere. Pentru că un text teologic valoros are în acelaşi timp o înaltă calitate a expresivităţii, o inspiraţie cu valenţe metaforice şi o nedisimulată capacitate de convingere. Este creaţie artistică şi, când rezonează cu întrebările fundamentale ale omenirii, o nobilă filozofie.

Dar aş vrea să atrag atenţia ascultătorilor dumneavoastră asupra faptului că Fioretti – Florilegiul  este un „pateric”, adică o colecţie de povestiri şi învăţături ale sfântului. În eseu explic opţiunea mea: „Exercitând o imensă influenţă în formarea concepţiei populare despre Francisc şi tovarăşii săi, Florilegiul s-a bucurat întotdeauna în Italia de o mare popularitate, fiind poate cartea (liber aureus) cea mai citită după Biblie si Divina Comedie”.

Prin ce se caracterizează spiritualitatea Evului Mediu, aşa cum o descoperim la Sf. Francisc, faţă de spiritualitatea contemporană? Prin ce rămâne actual Sf. Francisc?

În eseu îl citez pe Mircea Vulcănescu, care spune în mod atât de fericit: Astăzi, când universul a încetat de a mai fi, pentru oamenii moderni, o ţesătură de semnificaţii, pentru a deveni o plasă de apariţii fără noimă, în care gândul omului cată să pună rânduială (rânduiala lui), ne este greu să ne facem o idee limpede despre ce era acest univers medieval…

Voi încerca să fac o scurtă paralelă: în  Evul Mediu, biserica (ori catedrala în marile oraşe) era cea mai înaltă construcţie din aşezarea umană. Astăzi suntem striviţi de monştri de beton şi sticlă. Biserica este ascunsă in spatele lor, construcţie nesemnificativă ori, în varianta arhitecturii moderne, înscriere pompoasă în urbanistica haotică

Piaţa din faţa bisericii era, atunci, spaţiul comunicării, al modelării destinului, al intersectării între sacru şi profan. Aşadar, din ceea ce ştim acum, spiritualitatea, în perioada medievală, era una intrinsecă spaţiului uman, omul se simţea cuprins şi inclus în acel sistem de valori creştine pe care fiecare le înţelegea, desigur, după pregătirea sa, dar într-o deplină coerenţă cu comunitatea. Astăzi, în schimb, spaţiul comunicării este cu prevalenţă internetul: de multe ori nu cunoşti faţa interlocutorului, iar secularizarea relativizează reperele morale.

Atunci, dangătul clopotului marca hotarul unei apartenenţe la un grup social, care era rânduit înlăuntrul lăcaşului de cult după aceleaşi criterii ca în spaţiul urban. Ierarhizarea era reluată în icoane, iar întrupările răului îşi aveau răsplata la vedere, în frescele cu reprezentările unui iad care părea că oferă o promisiune a dreptăţii. Astăzi, oricât de tare ar îndrăzni să bată clopotul (în Bucureşti, practic, nu îl aud niciodată, probabil pentru că ar deranja locatarii din blocurile care sufocă biserica), sunt zgomote mult mai agresive şi cu nepermis de mulţi decibeli. Iar speranţa unei justiţii nu se mai alină în aşteptarea unui „infern” pentru cei care întruchipează răul, ostentativ şi ofensator.

În Evul Mediu lumea de dincolo era temă permanentă de meditaţie, era axă verticală a conduitei morale, aşa încât putem fi de acord cu Petre Ţuţea atunci când spunea că apogeul Europei nu e la Athena,  ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă.

Bineînţeles, nu trebuie să idealizăm trecutul şi să ne facem iluzii că Evul Mediu era un timp unde ţi-ai dori neapărat să fi trăit, iar acum viaţa ar fi o perpetuă sinucidere lentă. Dumnezeu ne-a adus în acest moment al traiectoriei timpului pentru că acum trebuie să ne angajăm în a-I răspunde pe măsura aşteptărilor Lui. Fiecare dintre noi suntem o întrebare. Suntem o nădejde a Lui, aşa cum fiecare copil este nădejdea părinţilor săi. Timpul nostru, acesta în care trăim,  şi locul unde suntem (inclusiv deplasările într-un punct sau altul al planetei) sunt cele mai potrivite nouă, aşa cum erau pentru Francisc timpurile şi locurile pe care le-a traversat el atunci.

Există şi aspecte comune Evului Mediu şi timpului nostru?

Există numeroase aspecte comune, care îl fac pe Francisc deosebit de actual.

Ce sunt cruciadele care încercau să „transfere” creştinismul printre adepţii altor religii, dacă le comparăm cu războaiele actuale care vor să implementeze democraţia în ţări cu altfel de sisteme de gândire decât cele occidentale? Cât de necesar ar fi un Francisc în zilele noastre, care să aibă curajul să le spună: PACE ŞI BINE adepţilor bombardamentelor şi violenţelor!

Ce i-ar sfătui logodnicul doamnei Sărăcia (cum se numea Francisc pe sine) pe marii directori de bănci şi pe făuritorii crizelor economice şi financiare?

Ce imn al Făpturilor ar compune primul poet din literatura italiană pentru cei care distrug natura cu programul inconştienţei şi al lăcomiei?

Ce fel de frăţietate ar mai propune el acum pentru toată creaţia întru slava Creatorului? Nu cumva ceea ce era valabil atunci, este la fel de valabil şi acum?

Cine a fost Sfântul Francisc din Assisi?

Bună întrebare, dar care ar necesita un răspuns vast., practic tot eseul pe care l-am scris. Voi spune doar că am început acest eseu cu frazele: Francisc din Assisi a fost unul dintre modelele esenţiale de gândire şi de trăire în Evul Mediu occidental. Geniul lui a intuit necesitatea remodelării şi sincronizării creştinismului cu serpentinele istoriei, dar şi a adaptării istoriei la creştinism.

Dar aş vrea că continui cu verbul la prezent: adică nu Francisc  a fost, ci Francisc este,  pentru că tot ceea ce a propus el în secolul al XIII-lea putem propune şi noi astăzi. Francisc este omul de lângă mine, sunteţi dumneavoastră, care îmi puneţi acum întrebările, sunt ascultătorii care pun în practică Evanghelia conform poveţelor lui Francisc, suntem fiecare dintre noi când ne situăm „sub raza ochiului senin şi negrăit de dulce”, cum spune Eminescu (ştim că sfântul din Assisi avea o adevărată adoraţie pentru Maica Domnului).

Cui se adresează volumul de faţă?

Este o carte care nu are un destinatar precis focalizat. Evantaiul receptării este deschis.

Poate fi citită fie de un ateu, care şi-ar propune să descopere cum se vede secolul al XIII-lea dinspre secolul al XXI-lea (cruciade, erezii, dificultăţi ale credinţelor şi soluţii de salvare propuse de Francisc pentru edificiul, fisurat atunci, al  Bisericii Catolice).

Poate fi citită de cei care invocă numele lui Hristos – catolici, protestanţi şi ortodocşi deopotrivă –, pentru că tratează un moment al creştinismului ameninţat de mari pericole concrete ce veneau de peste tot din lume, deci nu ameninţat doar de interpretări subtile ale dogmelor. Cred că ar putea fi o carte utilă chiar şi pentru franciscanii din România, care sper să poată găsi o versiune accesibilă a Florilegiului şi sugestii istorice cu care să intre în dialog, aşa cum o pot face şi alţi împătimiţi ai lumii ideilor şi spiritualităţii. Poate că este o năzuinţă prea mare, dar măcar îmi place să sper.

În orice caz, Florilegiul se poate citi ca orice carte de literatură medievală, cu splendorile naive şi intens colorate ale întâmplărilor vremii, sub cupola miracolului franciscan.

RADIO MARIA

(Oradea)