sâmbătă, august 06, 2011

ÎNTRE ORTODOXIE ŞI FRANCISCANISM

SUMARUL BLOGULUI


Am promis, în pragul lansării bucureştene de luna trecută, să revin aici asupra cărţii despre Francisc din Assisi realizată de doamna Florina Nicolae şi apărută în acest an la Editura Tracus Arte din Bucureşti. O fac, deocamdată, cu trei interviuri care mie mi se par remarcabile, mulţumindu-i doamnei Florina Nicolae pentru grabnica îngăduinţă de a le reproduce şi pe acest blog. Am păstrat ortografia surselor, dar am operat tacit cîteva mici îndreptări. Fotografiile care însoţesc textele (toate de la lansarea care a avut loc la Muzeul Literaturii Române) mi-au fost puse la dispoziţie tot de către doamna Florina Nicolae. (R. C.)



«Francisc m-a ales pe mine şi nu eu pe el»

TREI INTERVIURI CU ITALIENISTA FLORINA NICOLAE
DESPRE RECENTUL VOLUM ÎN LIMBA ROMÂNĂ
FRANCISC DIN ASSISI – MEDIEVAL ŞI ACTUAL. FLORILEGIUL

I

Cum aţi ales această carte? De ce?

Travaliul la această carte începe din octombrie 1990, când, aflându-mă cu piciorul în ghips, am întins mâna să iau o carte din maldărul pus la capul patului de fetiţele mele plecate la şcoală, în timp ce soţul meu încerca să descifreze – în calitate de ziarist, atunci – atracţia lui Hemingway pentru Cuba. Singura carte care a căzut lângă mine a fost I Fioretti (Florilegiul). Se spune că Sfântul Nicolae avea obiceiul să arunce câte un dar prin fereastra deschisă, acolo unde era imperios necesar. La mine au intrat, în inima întredeschisă, câteva sclipiri din acest tezaur de spiritualitate.
Primisem cartea, cu puţin timp înainte, de la profesorul Virgil Ani, care ne predase la facultate Divina Comedie, unde, in cântul al XI-lea din Paradisul, se vorbeşte despre sfântul care se ivise ca un soare dinspre Răsărit (Assisi – Ascesi, urcuş).
Aşadar, pot spune că Francisc m-a ales pe mine şi nu eu pe el. De atunci s-au adunat lăzi de materiale, notiţe, referate, conferinţe (una chiar despre Dante şi Francisc, în 1994), articole – care vor constitui probabil un alt subiect sau proiect, pe care sper să-l materializez cândva.
Înainte de a vă vorbi despre motivul pentru care am scris această carte, aş începe cu coperta, doar pentru o scurtă explicaţie pentru cei mai puţin familiarizaţi. Dacă o aveţi în faţă [click aici], vedeţi că este ilustrat un semn. Este ultima literă a alfabetului ebraic. Utilizată cu valoare simbolică încă din Vechiul Testament, reprezenta împlinirea cuvântului revelat de Dumnezeu. Profetul Iezechiel (vedeţi citatul pe ultima copertă a cărţii) recomanda poporului lui Israel să rămână credincios până la sfârşitul vremurilor. Îngerul Domnului avea să-i recunoască pe cei fideli după acest semn („pecete”) pus pe frunte sau chiar pe casa unde locuiau. Deşi litera nu este propriu-zis o cruce, primii creştini au interpretat semnul ca pe o prevestire a Crucii şi a Răstignirii. Cu acelaşi sens şi valoare o regăsim în Apocalipsa (7, 2-3): Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii până nu-i vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunţile lor. TAU este aşadar semnul mântuirii, al victoriei. Este pecetea exterioară a acelei noutăţi a vieţii creştine, lăuntric semnate de Pecetea Duhului Sfânt, dăruit nouă la botez.
Francisc din Assisi folosea acest Tau ca semnătură şi sigiliu. Veşmântul său închipuia, de asemenea, litera aceasta. Nimic nu era întâmplător în simbologia franciscană. Iată şi comentariul autoarei copertei: Ideea era să dau un efect de sărăcie şi în acelaşi timp să sugerez veşmântul lui Francisc, saio, şi Tau-l în sine”. Culoarea este cea a trăirii credinţei în trupul suferind…
De ce am ales să scriu această carte? Mai degrabă, de ce m-a ales Francisc pe mine. În capitolul al X-lea din traducerea care însoţeşte eseul, sfântul din Assisi îi explică ucenicului său Masseo cum tulbură Cel Atotştiutor ierarhiile valorice ale lumii acesteia: Vrei să ştii de ce?… Asta mi se trage de la ochii Celui Atotputernic, care priveşte de sus pe cei buni şi pe cei răi: şi acei ochi prea sfinţi nu au văzut printre păcătoşi niciunul mai josnic şi mai mare netrebnic decât mine; şi vrând El să împlinească acel lucru minunat, pe care are de gând să-l facă, nu a găsit pe tot pământul făptură mai ticăloasă; şi de aceea m-a ales pe mine ca să tulbure nobleţea şi trufia şi puterea şi frumuseţea şi înţelepciunea lumii acesteia, pentru ca să se ştie că orice har şi orice bine vin de la Ziditorul şi nu de la făptura zidită de El, şi că nici un om nu se poate lăuda în faţa Lui; ci acela care se laudă, să se laude în Domnul, căruia i se cuvin toată cinstea şi slava în veci. (p.121)

De ce aţi lansat cartea mai întâi la Athena?

Pentru că am definitivat această carte la Athena. Am o mare şi veche iubire pentru spaţiul elenic. Am predat filozofia (la şcoala italiană din Bucureşti), şi în familia noastră cred că toţi suntem „contaminaţi”. Apoi, a călca pe unde a trecut Socrate, a intra la curtea lui Filip, unde Aristotel l-a educat pe Alexandru întru universalizarea istoriei, devenind astfel „cel Mare” (închipuiţi-vă: laolaltă cel mai important filozof împreună cu cel mai strălucit om politic al tuturor timpurilor), a urca pe Areopagul unde a cuvântat apostolul neamurilor, Pavel! Ce dar mai minunat se poate primi?
Dar am să enumăr şi alte motive, poate nu îndeajuns cunoscute.
Mai întâi pentru că Francisc însuşi a „trecut” prin Grecia, pe drumul de întoarcere de la Locurile Sfinte din Palestina, în 1219. Documentele vremii insistă asupra triumfului creştinismului, fără detalii verificabile (locuri, ţări, oraşe traversate etc.) şi vorbesc mai cu seamă despre curajul lui Francisc de a predica în faţa sultanului şi a sarazinilor. Iar istoricii sunt tentaţi să treacă uşor de la posibil la efectiv şi de la probabil la sigur… Oricum, din Palestina până în Italia ar fi trebuit să traverseze un spaţiu „bizantin”…
De asemenea, Francisc a „trecut” prin Grecia prin contactul direct al minţii cu lumina filtrată de părinţii bisericii bizantine: din textele sale reiese că a cunoscut spiritualitatea Orientului creştin şi descoperise idealul evanghelic în operele asceţilor răsăriteni. Francisc ştia, se pare, regulile şi normele monahale şi îşi propunea să continue trăirea religioasă din vremea sa, care purta amprenta bizantină. Faptul că Dante îl numeşte pe Francisc Soarele care s-a născut la Răsărit i-a pus pe gânduri pe exegeţi. Nu cumva Dante aflase de această continuare a luminii bizantine dincolo de apele Adriaticii? În fond, cele două tradiţii se întâlnesc în interpretarea unui adevăr unic. Unul dintre franciscanii apropiaţi ai sfântului, Angelo Clareno (1255 -1337), a trăit printre călugării de la Meteora. Acest Clareno îl inserează pe Francisc în marea familie a părinţilor bisericii bizantine şi a sfinţilor răsăriteni. El susţine autenticitatea franciscană tocmai prin apropierea de Sf. Vasile cel Mare.
Poate tocmai de aceea Francisc este prezent în frescele care se află în 5 biserici din Creta, în altele din Corfu, Kandia, Kefalonia. Sunt fresce în stil bizantin: Şi cum spune Neagu Djuvara (în Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor – Humanitas, 2008), artistul bizantin este foarte puţin sensibil la forma corpului uman, ea fiind pentru el lipsită de semnificaţie, poate chiar impură… În imaginea unui sfânt nu se caută reprezentarea trăsăturilor lui, se caută iradierea sfinţeniei lui.
Se vorbeşte, totodată, de numeroase biserici „întemeiate” de sfântul din Assisi. De fapt, exista obiceiul de a da lăcaşului de cult numele câte unui sfânt faimos, pentru a căpăta prestigiu şi prestanţă, pentru a obţine respect şi a atrage cât mai mulţi „clienţi”. Ba se inventa şi tradiţia şi minunile săvârşite în acel loc. Aşa că pentru mine fost o bucurie să am simultan în faţă exemple din cele două tipuri de arhitectură: splendoarea templelor greceşti, în care se insistă pe linia exterioară, accentuată de lumină, şi biserica bizantină, cu interioritatea, taina din penumbra icoanelor mistice.
Mai trebuie spus că Francisc e prezent şi în scrierile grecilor. Laicii, iar nu teologii ortodocşi vorbesc despre Francisc ca sfânt. Teologii îl pot numi cel mult: un om important, o personalitate de excepţie, un revoluţionar şi eventual un inovator, uneori „în contrast cu Biserica Catolică”. Aşadar, numele lui Francisc din Assisi apare în Grecia în nenumărate publicaţii cu caracter enciclopedic, în manuale şi cărţi de istorie, monografii, articole. (O analiză riguroasă şi bine argumentată a subiectului puteţi găsi în cartea Pr. Silvestro Bejan, San Francesco d’Assisi nelle riscritture di alcuni ambienti ortodossi).
Am să mă opresc puţin la cartea lui Nikos Kazantzakis, Sărăcuţul lui Dumnezeu. Deşi a fost acuzat de ateism şi ameninţat cu excomunicarea, lui Kazantzakis nu i-au fost totuşi indiferente dimensiunea divinului şi a sacrului. Într-un dialog din carte se spune: Dvs. de ce îl iubiţi pe Francisc? – Pentru că era un poet, cel mai mare poet al începutului Renaşterii.
Tommaso da Celano, cel dintâi biograf al sfântului, spunea în schimb: un văl subţire îl separa de nemurire. Pentru că, aş vrea să adaug, sfinţii, cât trăiesc, nu sunt niciodată cu totul în lume, şi, totuşi, niciodată cu totul în afara lumii…
Aşadar, scriitorul grec i-a pus o etichetă: „poetul”. În lucrarea de doctorat în filozofie al Teodorei Nicolae se afirmă: A-l gândi pe celălalt înseamnă a-l supune unei reducţii conceptuale. Şi noi procedăm la fel. Reducem la un concept. Cine nu a auzit de sfântul din Assisi, BLÂNDUL, BUNUL, cel care predica păsărelelor şi ducea tratative de pace cu lupul din Gubbio.. Dar Francisc nu era doar blând şi bun. El era mai cu seamă treaz! Căuta să se situeze în lumea în care îi fusese dat să apară. Se conecta la tot ceea ce îi înlesnea urcuşul spiritual: elementele (apa, focul, aerul…), vietăţile de tot felul, semenii, soarele, ţărâna, chiar şi sora moarte…(Cântul Fratelui Soare). Era un om care se minuna, adică el conştientiza minunea din jur, ceea ce şi noi avem clipă de clipă lângă şi în noi. Vedeţi ce frumoasă e limba română? A te minuna înseamnă de fapt a te contamina, a te „îmbolnăvi” de minune…

Dar de ce Francisc din Assisi ?

Aş vrea să subliniez un lucru pentru cei care nu au apetit pentru cărţi despre sfinţi. Ceea ce propun nu este o carte religioasă. Cum aş fi avut îndrăzneala să vorbesc despre Francisc, când i-au fost dedicate mii şi mii de cărţi ale unor super-experţi…? Aşadar nu este viaţa unui sfânt – ca atâtea care sufocă pangarele şi sunt, unele, atât de rău scrise încât de-creştinează –, ci e o încercare de a desluşi întrebările pe care şi le-a pus un om. Bineînţeles, doar întrebările. Răspunsurile le aflăm în noi, dacă le căutăm!
Eu propun cititorilor o încercare de analiză a unui moment istoric şi a modului în care o personalitate de excepţie conştientizează coordonatele în care se înscrie propria existenţă. M-am întrebat: Oare cum se vede Evul Mediu dinspre secolul 21? Se ştie că Francisc nu e izolat în veacul lui, nu se închide în carapacea secolului 13. Francisc suntem fiecare dintre noi din clipa în care subţiem coaja materiei dure.
În fapt, nu este vorba despre Evul Mediu din sec. 13, ci despre evul mediu actual, cel pe care îl traversăm noi acum, ca şi el atunci, cu violenţele şi războaiele noastre, cu dispreţul nostru pentru natură şi pentru fiinţă, în general, cu şovăielile şi rătăcirile noastre morale, cu lipsa noastră de coerenţă în raportarea la noi înşine şi la semeni. Credem că spunem ceva nou? Istoria se întoarce pe unde a mai trecut. Noi reluăm cu sârguinţă sinucigaşă erori care pun omenirea în cumpăna dintre dezastrul nimicitor şi sublima salvare. Repet, nu e o pledoarie pentru un „model” de trăire. Iar azi, cu modelele noastre de carton şi pe sticlă, n-am putea decât să îl coborâm în derizoriu. Aşadar, nu îl propun ca model… Dar dacă, totuşi, ne-am trezi puţin, în sensul propus de el? Dacă am încerca să ne vedem, să ne cunoaştem pe noi înşine, să ştim UNDE ne aflăm?
În cartea despre Francisc „medieval şi actual”, am încercat să anulez coordonata temporară. Adverbul când nu mai contează: secolul 13 sau 21… Ci unde şi cum. Francisc şi-a pus întrebarea: Ce caut eu aici (de exemplu în războiul dintre Assisi şi Perugia, sau în drumul spre sudul Italiei, pentru a participa la unul dintre conflictele dintre puternicii vremii, dar de partea papei). Iar eu am îndrăznit să mă întreb: Ce fac eu aici? Cum trăiesc eu în acest secol 13/21? De ce mă las manipulat de aparenta şi trecătoarea putere a acestei lumi, când Puterea adevărată nu se amestecă în gunoaie şi sânge? Şi ajungem – el, în Evul Mediu; eu, în evul actual – la întrebarea esenţială: De fapt, cine sunt? Întrebarea nu era nouă. Şi-o puseseră şi alţii, Socrate pe aici prin Europa, nu mai vorbim de alte meridiane şi timpuri… Sau, cum remarcă Andrei Pleşu (Despre frumuseţea uitată a vieţii): Cât trebuie să fii de simplificat lăuntric ca să nu percepi amploarea nelumească a reflecţiei teologice, a efortului ascetic, a aspiraţiei ultime?
La rîndul său, filozoful francez Maurice Merleau-Ponty, afirmă (Le visible et l’invisible): Ideile sunt trăsături ale fizionomiei noastre şi, mai mult decât înţelese, sunt primite sau respinse în iubire sau în ură. Vreau să spun că Francisc nu vehiculează IDEI, nu dă reţete. Doctorul de suflete încearcă să se vindece mai întâi pe sine. Îşi aplică tratamente necruţătoare (şi Modelul suprem, Iisus Hristos Îşi aplicase un astfel de „tratament”: pe Cruce!). Căci conduita, terapeutica general valabilă nu poate eşua în previzibil, în banal!
Francisc nu produce îndreptare, „tehnici” optime pentru mântuire, ci indică direcţii. Nu dă soluţii. Propune o metodă, a lui. Marchează urcuşul cu semne, cu indicatoare. Pentru că regulile monahale – ale lui Francisc ori Vasile cel Mare – nu funcţionează pentru această lume decât în transparenţa luminii Celui ce-a creat-o.
Abia după ce regulile sunt fixate, începe trăirea nuanţelor, aplicarea la sine, trierea, filtrarea principiilor prin sita cărnii şi a voinţei. Dar, aşa cum spune Rugăciunea Domnească, nu suntem lăsaţi singuri în străduinţele noastre, în efortul nostru (prospathia – tradus, cred eu, greşit: nu ne duce pe noi în ispită).

Cum a fost la Athena?

Cartea cred că a fost bine primită, judecând după reacţiile celor care au fost acolo şi cărora le mulţumesc. Dar pentru a nu emite eu aprecieri, îmi îngădui să vă spun aici ceea ce ar fi trebuit să le răspund şi celor doi competenţi şi generoşi prezentatori ai cărţii, talentata scriitoare Monica Săvulescu Voudouri şi minunatul slujitor al altarului, preotul Eduardo-William Fartan, aşa cum am făcut-o şi la lansarea cărţii de la Bucureşti din 6 iulie, folosindu-mă de un exemplu din lumea artei plastice: Într-o frescă imensă din Muzeul Vaticanului este reprezentat regele Sobieski, biruitor după o bătălie cu turcii. Deasupra este scris: Nunc nobis, Domine, dunc tibi gloriam. Este versetul 9 din Psalmul 113: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Ţie Ţi se cuvine lauda”.
Îi aştept pe cititorii dumneavoastră să mă ajute să desluşesc întrebările pe care şi le punea Francisc. Vă aştept pe dumneavoastră şi pe toţi aceia care au puterea de a se minuna! Vă mulţumesc pentru interesul dvs. pentru această carte!

Ziarul Românilor
(Athena)



II

Stimată doamnă Florina Nicolae, înainte de toate, felicitări pentru apariţia volumului Francisc din Assisi – medieval şi actual. Florilegiul. De unde râvna pentru textele franciscane, pentru Sfântul Părinte Francisc şi spiritualitatea lui?

Există întotdeauna ceva sau cineva care îţi înlesneşte cunoaşterea unei persoane. Am ajuns la Francisc prin intermediul lui Dante. Citeam săptămânal la Societatea „Dante Alighieri” din Bucureşti, al cărei preşedinte am devenit după 1990, câte un cânt din Divina Comedie. M-a fascinat de la început armonia translucidă şi „geometria” supramundană a Paradisului imaginat de poetul italian, iar sfântul din Assisi era conturat de el ca o enigmă ce solicita o mai adâncă investigaţie. Într-un anumit moment am făcut însă o lectură mai riguroasă despre Francisc şi lucrarea lui, care m-au cucerit. Apoi, au urmat ani de cercetări în biblioteci (inclusiv la Assisi) şi referate pentru pregătirea unei teze de doctorat ce propunea ca temă Tehnica argumentării în predica medievală, în care modelul franciscan ocupa, firesc, un loc special. Sfera mea de interes s-a lărgit şi continuă să se lărgească, în ciuda numeroaselor întreruperi din pricina deplasărilor în diferite locuri de muncă.
Acestea sunt însă elemente care ţin de biografia „la vedere”, în timp ce în forul meu interior am simţit chiar de la început că ideea franciscană se înscrie cuviincios în propria mea interpretare a credinţei, primită din copilărie şi trăită în unicitatea sa, la modul meu personal, aşa cum o trăieşte fiecare creştin. Francisc nu m-a îndepărtat de ortodoxie, ci dimpotrivă, mi-a îmbogăţit-o, aşa cum el fusese îmbogăţit de contactul cu marea tradiţie a spiritualităţii bizantine.

Sf. Francisc din Assisi şi creştinii de azi… Multe mişcări religioase, sociale, ecologice etc. împrumută câte ceva din spiritualitatea lui Francisc. În schimb, el continuă să fie actual, de la o generaţie la alta; aidoma unui caleidoscop, el apare mereu în noi ipostaze.

Tocmai pentru că am această convingere a perenităţii şi valabilităţii modelului franciscan am folosit în titlu cuvântul actual. Francisc propune o metodă şi devine o paradigmă care atinge esenţa vieţii, fapt ce determină permanenta noastră adecvare la acestea, a oricăruia dintre noi, indiferent în ce veac apărem.
Sunt convinsă că în fapt credinţa se educă, aşa cum voinţa se educă. În fragila noastră alcătuire, certitudinile au nevoie permanentă de elemente susţinătoare, de reflecţie asupra a ceea ce ne este pururi pus dinainte, precum sesizează Francisc în Cântarea făpturilor. Blaise Pascal vorbeşte despre o unică certitudine: existenţa lui Dumnezeu. Credinţa trebuie permanent hrănită. Rugăciunea este axa interioară, iar Francisc o practica neîncetat şi o recomandă nouă tuturor. Cultura, cărţile creştine zidesc în jurul acestei axe structurile care o întăresc. Filozofia, ştiinţa fără transcendent se strivesc neputincioase de un tavan, mai înalt sau mai scund, dar tot un tavan, o barieră care aruncă totul înapoi, în jos, în relativ, iluzoriu, întuneric. Lumina vine numai de sus, nu din ţărână. Or, Francisc tocmai acest lucru îl specifică, atât în epistola către Sfântul Anton de Padova, cât şi în celelalte scrieri ale sale…

Nu ştiu dacă aveţi cunoştinţă, în limba română există puţine texte, scrieri franciscane. Care vi se par cele mai importante lucrări? De ce?

Ştiu, în mare, textele şi scrierile franciscane existente la noi. Sunt folositoare şi deschid – sau, mai bine zis, între-deschid – freastra spre imensa producţie franciscană. Se cuvine să punem, cu smerită apropiere, propria noastră cărămidă la construirea ei în limba şi în spaţiul cultural românesc, spre o mai amplă şi corectă cunoaştere a sfântului din Assisi.

Contactul cu astfel de scrieri este sporadic pentru cititorul român. Existenţa unor asemenea volume, ca al dumneavoastră, cu ce l-ar surprinde pe creştin şi, de altfel, pe cititor?

Cititorul român de cultură medie şi înaltă a auzit de Francisc, a văzut măcar un film sau a cunoscut o variantă a rugăciunilor sale. Există eticheta reductivă, întâlnită chiar şi în Italia, a miracolelor şi a trăsăturilor mai degrabă lumeşti ale sfântului, poate fără a se înţelege până la esenţă trăirea franciscană în autenticitatea sa cea mai profundă.
Am propus un eseu de dimensiuni cât mai reduse (lumea e tot mai grăbită), într-un limbaj decent, accesibil, încercând să caut, pentru mine şi pentru eventualul cititor, explicaţia la felul în care a abordat Francisc problemele Evului Mediu (nu numai în ambianţa strict religioasă) şi la felul în care acele întrebări şi răspunsuri se potrivesc „Evului Mediu” din vremurile pe care le trăim. De aici sintagma din titlu: medieval şi actual. Dar, în alt mod, pentru a căuta şi un răspuns la întrebările atât de tulburătoare: Cum de ne iubeşti atât de mult, Doamne? De ce existăm?

Iniţiativa Papei Ioan-Paul al II-lea de a se organiza, la Assisi, începând cu 1986, un dialog al religiilor, vi se pare un demers eficient?

Absolut eficient! Omenirea trece, ca şi în veacul lui Francisc, printr-o fază de trufie şi nejustificată încredere doar în forţele sale proprii, de îndepărtare de credinţă, şi o relaxare a nădejdii în Cel Atotputernic. E imperios necesar apelul la „spectacol”, la eveniment, care să trezească interesul, să aducă în prim-plan credinţa şi pe cei care au profesat-o la treapta sublimă a sfinţeniei. Francisc însuşi crea evenimente, recurgea la scena deschisă, organiza soborul pentru „întâlniri”, pentru dialog. Comunicarea, dialogul sub semnul transparenţei şi al deplinului respect reciproc, ne îmbogăţeşte, ne ajută să ne cunoaştem şi să întrezărim, în noi înşine, pecetea iubirii divine.

Ştim că Francisc din Assisi este universal, este în afara graniţelor confesionale şi totuşi înlăuntrul lor. Cu alte cuvinte, este al tuturor, dar al nimănui în mod absolut. Consideraţi că spiritualitatea sa e pliabilă cu spiritul din spaţiul est-european, balcanic? În ce puncte?

Francisc din Assisi poate fi înţeles şi urmat oriunde pe glob, nu doar în spaţiul „balcanic”. Este strategul păcii şi flutură stindardul iubirii. Este pacea atât de necesară, este iubirea de care uităm să facem uz în relaţia noastră cu semenii, cu natura, cu noi înşine. Dincolo de dogme, de reguli abstracte, de adaosuri la simplitatea franciscană, există o esenţă general valabilă, sâmburele creştinismului aşa cum ni l-a dat Învăţătorul: „şi ne iartă nouă… precum şi noi iertăm”. Iertarea în iubire, dincolo de meridiane şi vremuri. Francisc are nevoie doar de o „lectură” sinceră, lipsită de prejudecăţi, din partea oricui vrea să-l înţeleagă.

Cum aţi răspunde la întrebarea: Sfântul Francisc din Assisi  în viaţa mea­?

Nu pot să reduc „viaţa mea” la o unică dimensiune a trăirii creştine. Citesc cu aceeaşi nevoie de „hrană” pentru suflet atât pe Fericitul Augustin, cât şi pe Sfântul Vasile cel Mare,  atât pe Sfântul Ioan Gură de Aur, cât şi pe Ioan al Crucii. Francisc mi-a „ocupat” mai mult mintea (nu şi sufletul: acolo este, de la botez, Iisus), pentru că am citit mai mult şi pentru că mi-am propus să dau o versiune a Florilegiului cât mai folositoare pentru confraţii ortodocşi, tocmai pentru izbitoarea asemănare cu Patericul. Fireşte, pentru a înţelege vremurile trecute, în oglindă cu cele actuale, au fost necesare multe lecturi paralele, din toate domeniile: istorie, filozofie, sociologie, artă etc. Astfel am îndrăznit să redactez eseul…

Doamnă Florina Nicolae, vă mulţumim din toată inima pentru interviu. Dacă aveţi un gând şi pentru cititorii revistei Mesagerul Sfântului Anton...

Este un gând franciscan de iubire şi de îndemn la o înţelegere adecvată a învăţăturii lui, dar mai ales pentru o neamânată punere în practică, aplicare în viaţa de zi cu zi. Mai presus de cuvinte, fapte…

Mesagerul Sfântului Anton
(Roman)


III

De ce v-aţi aplecat tocmai asupra Florilegiului Sfântului Francisc? De cât timp lucraţi la traducere?

Cartea pe care o propun este mai aparte. Adică jumătate este un eseu intitulat Francisc din Assisi, medieval şi actual, iar cealaltă jumătate este o traducere a Florilegiului, ca exemplificare a capitolului al II-lea al acestui eseu, unde mă refer şi la scrierile despre  Francisc. Atât traducerea, cât şi eseul, ţin să precizez acest lucru, au în completare numeroase note de subsol, care explică cititorului – mai ales celui mai puţin familiarizat – date, cuvinte, personalităţi evocate etc., legate de un anumit context  istoric, lingvistic, filozofic. Este, într-un fel,  o „ediţie critică”.
Dintre numeroasele opere despre Francisc, am optat pentru Florilegiu (I Fioretti – „Floricelele”), nu atât pentru frumuseţea portretului sfântului, care răzbate din toate textele, cât pentru candoarea, poezia şi căldura umană care i-au asigurat un succes neîntrerupt, în ciuda apartenenţei la categoria scrierilor franciscane periferice din punctul de vedere al valorii istorice.
Deşi greul încercării – eseul – mi-a luat ani de zile pentru definitivare, tocmai pentru că este parte dintr-un capitol mai amplu al unei lucrări ale mele ce se referea la Tehnica argumentării în predica medievală, am început mai întâi să traduc Floricelele, în 1990. Mă fascina ideea „potrivirii cuvintelor”, cum spune Arghezi, adică posibilitatea găsirii unor echivalenţe în română pentru un limbaj atât de dificil precum cel din Florilegiu, la cumpăna dintre latină şi italiană, o italiană „pruncă”, aşa cum era la sfârşitul Evului Mediu, când gângurea stâlcit cuvinte rămase de la strămoşi, laolaltă cu altele pe care le plăsmuia  sub imperiul necesităţii.

Este mai dificilă traducerea unui text teologic decât cea a unui text literar?

Nu fac o netă diferenţiere. Pentru că un text teologic valoros are în acelaşi timp o înaltă calitate a expresivităţii, o inspiraţie cu valenţe metaforice şi o nedisimulată capacitate de convingere. Este creaţie artistică şi, când rezonează cu întrebările fundamentale ale omenirii, o nobilă filozofie.
Dar aş vrea să atrag atenţia ascultătorilor dumneavoastră asupra faptului că Fioretti – Florilegiul  este un „pateric”, adică o colecţie de povestiri şi învăţături ale sfântului. În eseu explic opţiunea mea: „Exercitând o imensă influenţă în formarea concepţiei populare despre Francisc şi tovarăşii săi, Florilegiul s-a bucurat întotdeauna în Italia de o mare popularitate, fiind poate cartea (liber aureus) cea mai citită după Biblie si Divina Comedie”.

Prin ce se caracterizează spiritualitatea Evului Mediu, aşa cum o descoperim la Sf. Francisc, faţă de spiritualitatea contemporană? Prin ce rămâne actual Sf. Francisc?

În eseu îl citez pe Mircea Vulcănescu, care spune în mod atât de fericit: Astăzi, când universul a încetat de a mai fi, pentru oamenii moderni, o ţesătură de semnificaţii, pentru a deveni o plasă de apariţii fără noimă, în care gândul omului cată să pună rânduială (rânduiala lui), ne este greu să ne facem o idee limpede despre ce era acest univers medieval…
Voi încerca să fac o scurtă paralelă: în  Evul Mediu, biserica (ori catedrala în marile oraşe) era cea mai înaltă construcţie din aşezarea umană. Astăzi suntem striviţi de monştri de beton şi sticlă. Biserica este ascunsă in spatele lor, construcţie nesemnificativă ori, în varianta arhitecturii moderne, înscriere pompoasă în urbanistica haotică
Piaţa din faţa bisericii era, atunci, spaţiul comunicării, al modelării destinului, al intersectării între sacru şi profan. Aşadar, din ceea ce ştim acum, spiritualitatea, în perioada medievală, era una intrinsecă spaţiului uman, omul se simţea cuprins şi inclus în acel sistem de valori creştine pe care fiecare le înţelegea, desigur, după pregătirea sa, dar într-o deplină coerenţă cu comunitatea. Astăzi, în schimb, spaţiul comunicării este cu prevalenţă internetul: de multe ori nu cunoşti faţa interlocutorului, iar secularizarea relativizează reperele morale.
Atunci, dangătul clopotului marca hotarul unei apartenenţe la un grup social, care era rânduit înlăuntrul lăcaşului de cult după aceleaşi criterii ca în spaţiul urban. Ierarhizarea era reluată în icoane, iar întrupările răului îşi aveau răsplata la vedere, în frescele cu reprezentările unui iad care părea că oferă o promisiune a dreptăţii. Astăzi, oricât de tare ar îndrăzni să bată clopotul (în Bucureşti, practic, nu îl aud niciodată, probabil pentru că ar deranja locatarii din blocurile care sufocă biserica), sunt zgomote mult mai agresive şi cu nepermis de mulţi decibeli. Iar speranţa unei justiţii nu se mai alină în aşteptarea unui „infern” pentru cei care întruchipează răul, ostentativ şi ofensator.
În Evul Mediu lumea de dincolo era temă permanentă de meditaţie, era axă verticală a conduitei morale, aşa încât putem fi de acord cu Petre Ţuţea atunci când spunea că apogeul Europei nu e la Athena,  ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă.
Bineînţeles, nu trebuie să idealizăm trecutul şi să ne facem iluzii că Evul Mediu era un timp unde ţi-ai dori neapărat să fi trăit, iar acum viaţa ar fi o perpetuă sinucidere lentă. Dumnezeu ne-a adus în acest moment al traiectoriei timpului pentru că acum trebuie să ne angajăm în a-I răspunde pe măsura aşteptărilor Lui. Fiecare dintre noi suntem o întrebare. Suntem o nădejde a Lui, aşa cum fiecare copil este nădejdea părinţilor săi. Timpul nostru, acesta în care trăim,  şi locul unde suntem (inclusiv deplasările într-un punct sau altul al planetei) sunt cele mai potrivite nouă, aşa cum erau pentru Francisc timpurile şi locurile pe care le-a traversat el atunci.

Există şi aspecte comune Evului Mediu şi timpului nostru?

Există numeroase aspecte comune, care îl fac pe Francisc deosebit de actual.
Ce sunt cruciadele care încercau să „transfere” creştinismul printre adepţii altor religii, dacă le comparăm cu războaiele actuale care vor să implementeze democraţia în ţări cu altfel de sisteme de gândire decât cele occidentale? Cât de necesar ar fi un Francisc în zilele noastre, care să aibă curajul să le spună: PACE ŞI BINE adepţilor bombardamentelor şi violenţelor!
Ce i-ar sfătui logodnicul doamnei Sărăcia (cum se numea Francisc pe sine) pe marii directori de bănci şi pe făuritorii crizelor economice şi financiare?
Ce imn al Făpturilor ar compune primul poet din literatura italiană pentru cei care distrug natura cu programul inconştienţei şi al lăcomiei?
Ce fel de frăţietate ar mai propune el acum pentru toată creaţia întru slava Creatorului? Nu cumva ceea ce era valabil atunci, este la fel de valabil şi acum?

Cine a fost Sfântul Francisc din Assisi?

Bună întrebare, dar care ar necesita un răspuns vast., practic tot eseul pe care l-am scris. Voi spune doar că am început acest eseu cu frazele: Francisc din Assisi a fost unul dintre modelele esenţiale de gândire şi de trăire în Evul Mediu occidental. Geniul lui a intuit necesitatea remodelării şi sincronizării creştinismului cu serpentinele istoriei, dar şi a adaptării istoriei la creştinism.
Dar aş vrea că continui cu verbul la prezent: adică nu Francisc  a fost, ci Francisc este,  pentru că tot ceea ce a propus el în secolul al XIII-lea putem propune şi noi astăzi. Francisc este omul de lângă mine, sunteţi dumneavoastră, care îmi puneţi acum întrebările, sunt ascultătorii care pun în practică Evanghelia conform poveţelor lui Francisc, suntem fiecare dintre noi când ne situăm „sub raza ochiului senin şi negrăit de dulce”, cum spune Eminescu (ştim că sfântul din Assisi avea o adevărată adoraţie pentru Maica Domnului).

Cui se adresează volumul de faţă?

Este o carte care nu are un destinatar precis focalizat. Evantaiul receptării este deschis.
Poate fi citită fie de un ateu, care şi-ar propune să descopere cum se vede secolul al XIII-lea dinspre secolul al XXI-lea (cruciade, erezii, dificultăţi ale credinţelor şi soluţii de salvare propuse de Francisc pentru edificiul, fisurat atunci, al  Bisericii Catolice).
Poate fi citită de cei care invocă numele lui Hristos – catolici, protestanţi şi ortodocşi deopotrivă –, pentru că tratează un moment al creştinismului ameninţat de mari pericole concrete ce veneau de peste tot din lume, deci nu ameninţat doar de interpretări subtile ale dogmelor. Cred că ar putea fi o carte utilă chiar şi pentru franciscanii din România, care sper să poată găsi o versiune accesibilă a Florilegiului şi sugestii istorice cu care să intre în dialog, aşa cum o pot face şi alţi împătimiţi ai lumii ideilor şi spiritualităţii. Poate că este o năzuinţă prea mare, dar măcar îmi place să sper.
În orice caz, Florilegiul se poate citi ca orice carte de literatură medievală, cu splendorile naive şi intens colorate ale întâmplărilor vremii, sub cupola miracolului franciscan.

RADIO MARIA
(Oradea)

21 comentarii:

La 7/8/11 1:54 a.m. , Blogger Constantin_ox a spus...

Doamne ajută!

Cu toată stima pentru dvs ca scriitor creştin şi cu toată dragostea cu care vă sunt dator ca şi ortodox, aş dori să vă readuc la cunoştinţă cele ce cunoaştem noi ca adevărat despre cel numit - datorită unei greşeli ce pătează sfinţenia Sfinţilor adevăraţi - "sfântul" Francisc de Assisi.
Cunosc motivele cât şi justificările dvs expuse în chiar preambulul acestuia articol cât şi în a celorlalte.
Dar consider că e de datoria tot a dvs să oferiţi şi cealaltă faţă a problematicii, deoarece nu puţină lume ortodoxă vă urmăreşte blogul. Nu cred că-mi veţi aduce "justificări" de genul "fac ce vreau, acesta este blogul meu, cine nu-i convine să meargă în altă parte", ci am încredere că veţi înţelege în mod corect situaţia...
Doresc să postaţi, să mai remediaţi măcar puţin din ceea ce poate rămâne în sufletele unora drept sminteală.
Ataşez aici un link cu suficiente detalii critice referitoare la acest "sfânt", care, din păcate, se face mai lucrător al rătăcirii decât papa însuşi: http://www.odaiadesus.ro/comparatie.html
Cu multă umilinţă vă rog să reluaţi aminte de Sfinţii noştri, de învăţătura lor concretă referitoare la acest înşelat, şi să ne întăriţi cu adevărul curat arătat de ei citându-le descrierile directe precum şi argumentaţiile.
Nu doresc să afişaţi întocmai acest comment, ci să îndreptaţi, după cuviinţă, cele de îndreptat. Indiferent de loc, timp şi stare, vom da socoteală de fiecare faptă a noastră, iar acesta nu mai este un lucru de neglijat sau de "justificat" în niciun fel, de către fii înţelegători şi smeriţi ai Bisericii. Menţiunile dvs, cu mare părere de rău vă spun şi cu toată aprecierea, nu sunt suficiente. Vă mulţumesc, libertatea întotdeauna v-a aparţinut şi vă aparţine...

Doamne ajută!
Mă iertaţi. Constantin, un ortodox... (contact: c74florinilie@yahoo.com)

 
La 7/8/11 9:06 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Constantin_ox:

Am postat comment-ul de mai sus ca să vadă toţi ortodocşii internauţi frecventatori ai blogului ce primejdie estivală îi paşte din pricina slăbiciunilor mele culturale. Ştiu că e scris că sminteala trebuie să vină şi e vai de cel prin care va veni. Nu m-am gîndit nici o clipă că dracul poartă rasă franciscană şi cu atît mai puţin că eu voi fi cel care să declanşeze apocalipsa. Bunii ortodocşi îmi atrăseseră atenţia încă de pe vremea cînd m-am apucat să-l traduc pe Ioan al Crucii, dar n-am catadicsit să-i ascult şi uite unde am ajuns! Jocul periculos de-a Dante şi de-a "Divina Comedie" a contribuit şi el, pe nesimţite, la această dublă tragedie (reală şi virtuală).
Acum, luîndu-mi seama, în loc să mă sinucid, ca Iuda, îi trimit pe fraţii ortodocşi din Grădina Maicii Domnului (care nici ea nu ştiu cît poate împotriva diavolului franciscan) la oaza de mîntuire care a mai rămas pe http://www.odaiadesus.ro/comparatie.html: mai salvaţi-vă, fraţilor, cît se mai poate, şi rugaţi-vă şi pentru mine, păcătosul păcătoşilor, că poate Dumnezeu e bun şi scapă o dată (pentru totdeauna) Răsăritul de Apus, şi Apusul de "sfinţii" lui şi de "floricelele" lor otrăvite (les fleurettes du mal)!

(Pe comentatorul "Constantin_ox", care a avut pe-aici multe intervenţii pertinente, îl asigur de toată consideraţia mea, dincolo de această paranteză nefericită, chiar dacă înţeleg că de acum nu mai pot spera la o reciprocitate a consideraţiei. În fond, mi-am făcut-o cu mîna mea şi trebuie să încerc să fiu rezonabil şi să admit că ortodocşii adevăraţi nu mă puteau tolera la nesfîrşit, cum nici pe d-nii Baconsky, Bădiliţă, Neamţu... şi alţi rătăciţi de aceeaşi speţă. Doamne, iartă-ne pe toţi, că n-am ştiut de facem!)

 
La 7/8/11 3:12 p.m. , Blogger Paul Slayer Grigoriu a spus...

Inalt Prea Sfintitul Serafim - de a carui ortodoxie sper ca nu se indoieste nimeni - spunea la un moment dat ca se poate ca Dumnezeu sa faca un pogoramant fata de catolici si, in ciuda ratacirilor lor, sa ingaduie sa se manifeste si intre ei, intr-o anumita masura, sfintenia. Cred ca lucrurile trebuie tratate cu mult discernamant si ca n-are rost sa ne grabim catalogand orice persoana venerata in catolicism ca "ratacit". Condamnand ereziile din catolicism, sa nu ne aruncam in a-i condamna si pe oameni, pentru ca nu e caderea noastra. Am mai spus-o si in alte locuri si au spus-o si altii, mai destepti si mai duhovnicesti decat mine: Fericitul Augustin are scrieri dogmatice eretice dincolo de orice indoiala, dar nu este mai putin fericit si venerat ca atare in Ortodoxie. Si nu e singurul exemplu. Nu spun prin aceasta ca trebuie ca de acum ortodocsii sa se inchine lui Francisc de Assisi. Insa e bine sa nu punem noi granite pentru Duhul, care sufla totusi unde vrea El, nici sa ne facem judecatori inainte de Judecata.

 
La 7/8/11 9:17 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

"Dumnezeu poate si din pietrele acestea sa ridice fii lui Avraam!"

 
La 7/8/11 9:35 p.m. , Anonymous Cristina a spus...

Cine sînt „adevăraţii ortodocşi”, domnule profesor?

 
La 7/8/11 10:50 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Cristina

Cine-s „ortodocşii adevăraţi”? Bună întrebare!
Păi… cei care au tăria să strige: „Ortodoxie sau moarte!”; cei care trăiesc cu certitudinea nezdruncinată că numai ei au Biserică, Taine, Har, Martiri, Sfinţenie şi Mîntuire, celelalte sute de milioane de pretinşi „creştini” fiind carnea de tun a răzbunării divine; cei care pot să jure că Fiara este deja în lume (de vreme ce am început să fim însemnaţi cu semnul ei: 666/codurile de bare/cipurile biometrice), netezind sub nasul nostru calea lui Antihrist; cei care n-au nici o îndoială că „Grădina Maicii Domnului” nu e Athos-ul, ci România, şi că poporul român este buricul pămîntului şi adevăratul înaintemergător al lui Hristos (prin Zalmoxis şi Deceneu); cei care ştiu că marele nostru poet Mihai Eminescu, cel asasinat – poate nu ştiaţi?! – de odioasa conspiraţie universală antiromânească (şi implicit antiortodoxă), e „Sfânt de Pămînt”, şi ei umblă să strîngă semnături cinstite pentru trecerea lui oficială în calendarul bisericesc; cei care văd roşu în faţa ochilor cînd aud de „Occident/Apus”, „ecumenism”, „dialog”, „elite intelectuale”, „cultură”, „civilizaţie”, „universalitate”, „urbanitate”, „(post)modernitate”, „democraţie”, „creştin-democraţie”, „unitate în diversitate”; cei care se simt şi în somn şi se proclamă patetic victime perpetue ale „jidănimii”, „masoneriei”, „papistăşismului”, „ocultismului”, „satanismului”, „intelectualismului”, „criticismului”, „scientismului”, „mondialismului/globalismului”, „capitalismului”, „liberalismului”, „agenturilor” sau, mai recent, ale supremei cumpliri a „cipuirii biometrice”, dar niciodată ale panslavismului ortodox, sau ale diversiunilor securistice de acasă, sau ale propriei lor ignoranţe, duplicităţi morale, nevrednicii, inerţii sau sterilităţi; cei care divinizează „închiderea” în sine şi diabolizează orice „deschidere”, socotind-o preambul al pierzaniei. Într-un cuvînt, cei care se cred şi se declară singurii puri şi îndreptăţiţi dinaintea lui Dumnezeu într-o lume a tuturor impurităţilor şi nedreptăţilor, în virtutea unei tradiţii impersonale care ar trebui să ţină locul virtuţilor curente şi să se sustragă oricărei dinamici creatoare. Aşa-zisa „Ortodoxie adevărată” de astăzi este, altfel spus, încremenirea deliberată în proiectul unei tradiţii pe care o invocă, dar n-o mai onorează (pentru că, pe de o parte, n-o mai poate percepe în toată complexitatea ei, iar, pe de altă parte, nu mai e în stare s-o facă efectiv lucrătoare, capabilă de îmbogăţire şi de primenire în liniile ei de forţă): nu mai e vorba de o conservare vie, ci de una osificată, tot mai străină de realitate şi de „viul vieţii”. Cred că niciodată în istorie nu s-a mai chivernisit atît de jalnic o asemenea imensă şi nepreţuită moştenire spirituală.
(vezi urmarea)

 
La 7/8/11 10:55 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Cristina

(urmare)

Cînd îţi dă mult, Dumnezeu îţi şi cere mult. Ei bine, din multul care ni s-ar cere (daruri duhovniceşti, eroism moral, erudiţie, vrednicie creatoare, unitate internă, zel misionar etc.), noi nu mai reuşim să realizăm, îndeobşte, decît un fel de gălăgie oţărîtă şi acefală, o habotnicie sterilă şi suspicioasă, în care Dumnezeu Însuşi devine un simplu pretext legitimant al unei „excelenţe” iluzorii (de parcă excelenţa s-ar transmite prin codul genetic şi n-ar fi rezultat al unei vrednicii mereu reînnoite), cu care ne hrănim complexele şi puţinătatea istorică. Incapabili de o Ortodoxie seniorială – vie, creatoare, generoasă, senină şi destresată –, nu facem, în ultimă analiză, decît să compromitem sistematic în ochii lumii, prin majoritatea actualilor ei „purtători de cuvînt”, o tradiţie care ea însăşi n-are nici o vină că a încăput pe mîini atît de rudimentare.
Avînd în covîrşitoare majoritate cam între 20 şi 50 de ani, „adevăraţii ortodocşi” de azi, „cîini de pază” ai unei moşteniri aproape nevalorificate, „negri în cerul gurii”, sfertodocţi şi agramaţi, culcaţi pe urechea unei „spiritualităţi” care nu se vede şi nu se poate măsura, şi care nu transpare mai deloc din elementaritatea manifestărilor lor publice, nu se pot recomanda cu nimic măreţ şi memorabil: n-au dat probe de clarvedere, n-au făcut minuni cu rugăciunea, n-au scris cărţi referenţiale, n-au înălţat monumente de artă creştină, n-au coagulat organizaţii creştine viabile şi care să conteze efectiv în ordinea cetăţii, n-au cucerit lumea largă prin Ortodoxie. Nu că nu ştiu greceşte (nu neogreceşte!) şi slavoneşte (cu rarisime excepţii), dar şi româneşte se exprimă greu, stau prost şi cu cultura generală, şi cu performanţele profesionale, şi cu bunele maniere, ba uneori şi cu cei „şapte ani de acasă”.
(vezi urmarea)

 
La 7/8/11 11:00 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Cristina

(urmare)

Specialitatea ultraortodocşilor mioritici este mai degrabă vrajba şi tărăboiul. Mai nou, nu sînt în frondă numai cu necreştinii (sionişti, islamici, buddhişti, masoni, guénonişti, new-age-işti etc.) sau cu creştinii de alte confesiuni (romano-catolici, greco-catolici, monofiziţi, protestanţi, neoprotestanţi), ci şi cu structurile instituţionale şi ierarhice ale propriei Biserici, a cărei unitate şi autoritate nu fac decît să o sape din interior, cu premeditare sau fără. Marii adversari suspecţi ai lor (şi, se înţelege, ai Ortodoxiei trădate dinăuntru) devin tot mai mult Patriarhul, Sinodul, teologii universitari care nu le cîntă în strună, ca să nu mai vorbesc de intelectualii creştini care îndrăznesc să nu le agreeze troglodeala belicoasă şi panicardă. Şi fiecare e gata, la o adică, să adopte pe cont propriu formula (ilogică şi agramată, pusă abuziv pe seama vrednicului de pomenire părinte Arsenie Papacioc): „Singur Ortodoxia”! Cît a trăit părintele Dumitru Stăniloae – unicul mare teolog pe care l-a dat Ortodoxia românească „de două ori milenară”! –, au încercat, spre a se legitima în nimicnicia lor, să se cocoaţe pe spinarea lui, apoi au forţat spinarea tuturor marilor duhovnici din garda veche, dar în curînd nu vor mai putea să se suie decît unii în spinarea altora, eventual decretîndu-se între ei „sfinţi” prigoniţi şi „genii” neînţelese, cu efecte groase de Stani şi Brani „trăitori” (căci cine ar putea să le conteste lor… „trăirile”?!). Ortodoxia aceasta pretins „trăitoare”, mai presus de orice probe concrete, nu mai este nici cea a marilor sihaştri ascetici, nici cea a vizionarilor Duhului care minunau mulţimile, nici cea a sfinţeniei tobă de carte şi cu gură de aur, ci una care, săracă de orice fapte şi înfăptuiri ilustre, se pune „strategic” (ca să nu zic altfel) sub regimul valorilor neverificabile şi necuantificabile, al ipoteticului şi al inefabilului. „Ortodoxul adevărat”, n-o avea el puteri tămăduitoare, nici prea multă carte, nici prea mult har al vorbirii, nici prea multă virtute organizatorică, nici cine ştie ce vocaţie martirică, nici vreun talent sau vreo dexteritate aparte, dar are o trăire – mamă-mamă! Ce mai, spiritualitate pură! Te şi miri că umblă în loc să zboare!
În aceste condiţii, rămîne mare lucru să fii ortodox (cum, din fericire, mai sînt încă mulţi pe lume), dar devine foarte riscant să fii „ortodox adevărat”. Iar Ortodoxia, în tîrziul ei istoric, de nimic nu suferă mai tare decît de atîta ”adevăr” fără întrupare şi de atîta „dreptate” cîtă are… dar nu i se mai dă.

 
La 8/8/11 3:39 a.m. , Blogger Constantin_ox a spus...

Doamne ajută!

Înţeleg anumite justificări ale dvs foarte bine. Din nefericire pentru mine, se prea poate să nu fi fost mai atent cu prezentarea personală. De aceea expun aici, spre lămurirea unor aspecte ce ar putea rămâne acuze, ortodoxia de care în mod tacit mi se cere socoteală.
1 - Nu fac parte din "partida" panicaţilor 666. Pentru noi, ortodocşii, precum bine ştiţi, chiar dacă ar fi sfârşitul veacurilor acestei lumi (a timpului...) vestea cea bună este că în urma Antihristului Îl aşteptăm pe Hristos. dacă se pune această problemă. Până una alta este foarte posibil să mi se termine mie timpul, fapt care are prioritate.
2 - Noi nu strigăm sus şi tare "ortodoxie sau moarte" ci mărturisim când ni se cere, cu mila şi cu darul Domnului, că în afara Ortodoxiei lucrează moartea. Tot aici pot face o menţiune, anume că Bădiliţă şi Baconski nu dovedesc dreaptă-credinţă, iar de botezul de care au avut parte e treaba lor să se ocupe. Deci nu sunt cu siguranţă în aceeaşi corabie cu ei. Despre Neamţu nu am nicio cunoştinţă, nu pot spune nimic.
3 - Într-adevăr, singura Biserică ce se dovedeşte a fi Trupul lui Hristos, prin purtarea sa de grijă şi cu doar puterea Sa, după cum a şi făgăduit, este Biserica ortodoxă. Mi-ar fi penibil să mai adaug eu vreo probă în acest sens, cine nu este încredinţat de aceasta cu atât mai puţin va crede unui mucos ca mine. Tot aici pot adăuga că nu mi-am permis eu să vă dovedesc greşeala dvs, ci v-am arătat pe cei mai mari nouă.
4 - un preopinent aici aduce o mărturie ce pare a fi on-topic ("Inalt Prea Sfintitul Serafim - de a carui ortodoxie sper ca nu se indoieste nimeni - spunea la un moment dat ca se poate ca Dumnezeu sa faca un pogoramant fata de catolici si, in ciuda ratacirilor lor, sa ingaduie sa se manifeste si intre ei, intr-o anumita masura, sfintenia."). Acestui domn îi apreciez faptul că ţine cont de arhiereii ortodocşi, lucru de care suntem lămuriţi că este indicat. Dar măsura sfinţeniei de care pomeneşte nu poate fi alta decât cea care conduce tainic pe cel aflat în credinţa catolică către dreapta-credinţă, către Trupul lui Hristos. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt pentru toţi cei ce-L caută cu adevărat pe Hristos (sunt sigur că nu e nevoie să reamintesc faptul că Hristos a menţionat în mod expres că în afara Lui nu există mântuire, şi nici Împărăţia Cerurilor, unde sunt Sfinţii. Mi-ar fi ruşine să îndrăznesc eu a catehiza pe cineva despre lucruri bine însuşite de ortodocşi. Iarăşi, faptul că Trupul lui Hristos există în lume la modul real, împreunând în Sine cerul - prin cetăţenii acestuia, Sfinţi, Sf. Puteri cereşti, Mucenici, Patriarhi, Sfinţii Mărturisitori ce au luptat şi învins balaurii ereziei catolice şi altele, Sfinţi mărturisitori care au arătat inclusiv rătăcirea lui Francisc de Assisi, Maica Domnului şi Drepţii; şi mai împreunează şi pământul, pe cei ce sunt pe Cale, adică membrii Bisericii ortodoxe aflaţi în lupte... uneori şi între ei, din pricina înşelătorului...). Singurul pogorământ care se face este pentru membrii Bisericii, care poate fac afirmaţii fără temei în Adevăr, dar a căror balanţă a lucrării credinţei va înclina, dimpreună cu milostivirea Domnului, către şederea de-a dreapta. Aceştia pot fi ultimii oameni ca mine, sau îmbunătăţiţi, sau scriitori de tot felul, sau chiar clerici ori ierarhi - dar ortodocşi.
...

 
La 8/8/11 3:41 a.m. , Blogger Constantin_ox a spus...

(continuare...)


5 - Nimeni nu a condamnat pe oameni, ci înşelarea lor a fost şi va fi vădită - prin purtarea de grijă a Domnului pentru ai Săi, şi prin cuvintele Sale prin ai Săi - spre luarea noastră aminte. Pentru că dacă ei au ajuns pulbere (sau nu, Dumnezeu ştie...), înşelarea din „operele” lor lucrează lejer în lume, nestingherită decât de glasuri ortodoxe (aşa ne lămuresc luminaţilor noştri Părinţi ai Bisericii...). Orice scriere este inspirată de un duh (pentru unii muză...), la oricine scrie chiar şi un cuvinţel.
6 - Grădina Maicii Domnului este în inimile celor ce-i permit, prin dreaptă-cinstire, să-şi sădească minunatele ei flori. Este peste tot unde Maica Domnului găseşte dreapta-cinstire a ei, şi nu a unei închipuiri.
7 - aflaţi, dle Răzvan, că vă împărtăşesc credinţa în privinţa ilustrului Eminescu. Nu este sfânt, este un mare scriitor cu mari daruri de la Dumnezeu. De pildă inspiraţiile lui în "Luceafărul" sau "Odă (în metru antic)" nu sunt de sorginte ortodoxă... exemplele pot continua, dvs le ştiţi cu mult mai bine. De altfel, cu toţii îşi au darurile lor, depinde cui le închină (încotro le lucrează), că de acolo-şi va primi plata. Francisc de Assisi este dovedit că nu are plată cu noi, ortodocşii.
8 - datorită slăbiciunii mele, nu voi mai continua lista, celor de bună credinţă consider că le va fi fiind destul.
Pot remarca însă că, înainte de a mă lua în "colimator", cel puţin o parte din domniile dvs nu aţi binevoit să verificaţi linkul indicat. Las la conştiinţa dvs aceste lucruri, conştiinţă despre care se ştie - datorită singurei însărcinate cu purtarea Adevărului, Biserica ortodoxă - că este acel "ochi" pomenit de Mântuitorul în cuvântul: "Luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău este întunecat, tot trupul tău va fi întunecat"...

Încă o dată, îmi cer scuze pentru că nu am adus dintru început lămuriri asupra ortodoxiei mele, aşa cum s-ar fi cuvenit. Nu doresc să vă mai consum din timp, dar dacă vă mai rămâne ceva nelămuriri, referitor la topic credinţa mea este exprimată mai bine decât eu pot articula, în cuvintele Sf Ignatie Briancianinov (care a fost proslăvit de Hristos ca Sfânt), alături de care nu ar avea niciodată loc un Francisc de Assisi. Aici: http://www.credo.ro/despre-carti-eretice-si-invataturi-mincinoase.php
Şi mulţumesc pentru dreptul la replică. Este posibil să fi acordat acest drept nu doar mie, ci chiar şi dvs, ca şi fii ai ortodoxiei, de care fie să avem cu toţii parte cu mila şi purtarea de grijă a Domnului, pentru care I se cuvin slava, cinstea şi închinăciunea, în veci, amin.

Doamne ajută!

 
La 8/8/11 3:43 a.m. , Blogger Constantin_ox a spus...

P.S. - cât despre mine, oricum ar fi nu am niciun drept să fiu supărat pe dvs, ci dator aş fi să vă iert de mi-aţi greşi mie. Nu este cazul aici...

 
La 8/8/11 3:43 a.m. , Blogger Constantin_ox a spus...

P.S. - cât despre mine, oricum ar fi nu am niciun drept să fiu supărat pe dvs, ci dator aş fi să vă iert de mi-aţi greşi mie. Nu este cazul aici...

 
La 8/8/11 7:17 a.m. , Anonymous Big Ben a spus...

Doar ce am aflat (citind explicatia d-lui Codrescu) ca nu sunt un "ortodox adevarat". Nu pot decat sa ma bucur! Din intamplare, zilele trecute am fost cu o daravela lumeasca la un centru spiritual franciscan aflat undeva depaaaarte de tara. Printre altele a fost si un bun prilej de meditatie si reculegere. Dupa care am zis "Doamne Iisuse, milueste-ma" si am demarat in tromba. Nu pot sa uit cat de frumoasa era doamna catolica de la standul de carti. Am intrebat-o daca are Imitatio Christi a lui Thomas a Kempis si nu auzise de el.

 
La 8/8/11 9:27 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Constantin_ox:

Apreciez necomplezent echilibrul şi urbanitatea răspunsului dvs., chiar dacă nu pot fi de acord în toate privinţele. E însă genul de fermitate ortodoxă care nu aruncă lucrurile în derizoriu şi lasă loc unui dialog (fie el şi al surzilor). Sînt, în orice caz, măcar umani doi oameni care nu vor sau nu pot să se înţeleagă, dar totuşi încearcă să stea de vorbă în mod civilizat, în comparaţie cu unii care se cred datori (în numele lui Dumnezeu!) să se scuipe, să se ocărască şi să se anuleze reciproc, ca dobitoacele darwiniste în "lupta pentru existenţă".
Cît despre Francisc din Assisi (pe care Dumnezeu e singurul în deplină măsură să-l judece definitiv şi fără rest), se înţelege că eu, ca ortodox, nu-l pot pune pe acelaşi plan cu sfinţii ortodocşi, iar dacă vă uitaţi atent, o să vedeţi, de altfel că nu am scris nicăieri "Sfîntul Francisc", ci doar "Francisc din Assisi" (iar d-na Nicolae însăşi s-a străduit în acelaşi sens). Cum îl privesc catolicii, e treaba lor. Franciscanismul e o experienţă religioasă şi culturală între altele, cu limitele ei (care pot fi şi ale omului, şi ale confesiunii sale), dar. ca şi în alte cazuri ilustre (Ioan al Crucii, Teresa de Avila, Ignaţiu de Loyola etc.), şi cu lucruri ce se pot reţine şi care chiar consună cu alte experienţe religioase, inclusiv ortodoxe. Nu-l luăm pe Francisc ca instanţă dogmatică, nici ca model duhovnicesc, ci ca prezenţă vie şi grea de consecinţe în istoria creştinismului apusean şi în eforturile generale ale omului de a se raporta la Dumnezeu şi a se depăşi pe sine, de a se măsura cu marile întrebări, chiar dacă nu va fi ajuns întotdeauna şi la marile răspunsuri, sau nu la răspunsuri convenabile tuturor. Dacă îi iau în seamă, ca om de cultură şi observator al "aventurilor" spiritului în istorie, pe Platon, sau pe Augustin, sau pe Pascal, sau pe Kierkegaard, sau pe oricine altcineva cu sensibilitate religioasă, mistică, metafizică, nu înseamnă că am devenit automat platonician, sau augustinian, sau pascalian, sau kierkegaardian, nici că aş leza Ortodoxia în esenţa ei imuabilă. Nu se poate să vă fi scăpat, bunăoară, cîţi teologi sau filosofi catolici sau protestanţi pomeneşte şi citează (adeseori pro domo sua) un Dumitru Stăniloae în sintezele sale teologice (de la "Iisus Hristos şi restaurarea omului" pînă la "Teologia dogmatică ortodoxă"), sau un N. Steinhardt în "Jurnalul fericirii", sau, încă şi mai recent, o serie de autori ortodocşi greci, ca un Christos Yannaras sau un Savva Agouridis, ca să nu mai vorbesc de gînditorii ortodocşi ruşi din exil (dintre care la noi cel mai cunoscut rămîne Paul Evdokimov). Să fie unii ca aceştia "trădători" ai Ortodoxiei? Sau să fie Ortodoxia incapabilă să se confrunte cu marile provocări heterodoxe ale culturii universale? Sigur că e mai comodă poziţionarea într-un ortodoxism acultural, de uz "băbesc", pentru că te scuteşte de exigenţele şi eforturile intelectualităţii, dar acesta nu poate fi nici ideal, nici metodă, nici unitate de măsură a credinţei. Iar dacă un Petre Ţuţea făcea elogiul babei analfabete şi murdare pe picioare îngenuncheate dinaintea lui Hristos, nu trebuie uitat că-şi permitea să-l facă după ce îl citise pe Kant din scoarţă-n scoarţă şi putea vorbi liber, ore întregi, despre Platon, Augustin, Shakespeare sau Spengler!
Trebuie să ieşim, cu Sfinţii Părinţi de o parte, şi cu marii noştri interbelici de alta, din această mentalitate falimentară a unei Ortodoxii analfabete, suspicioase şi rebarbative, aşa cum s-a clocit în comunism şi s-a perpetuat rîtăneşte în postcomunism. Abia atunci vom redescoperi măreţia autentică a Ortodoxiei şi o vom face încă şi mai redutabilă în ochii heterodocşilor. Iar cine e sau nu e sfînt, sau cine se mîntuie sau nu se mîntuie, să-I lăsăm lui Dumnezeu în seamă, căci altminteri, tot judecîndu-le noi pe toate în locul Lui, tindem să-L prefacem într-un... DEUS OTIOSUS.

 
La 8/8/11 9:00 p.m. , Blogger Constantin_ox a spus...

Ultimul cuvânt pe care simt nevoia a-l mai articula pe această temă...

Spuneţi dvs: "Iar cine e sau nu e sfînt, sau cine se mîntuie sau nu se mîntuie, să-I lăsăm lui Dumnezeu în seamă, căci altminteri, tot judecîndu-le noi pe toate în locul Lui, tindem să-L prefacem...". Aşa este dle Răzvan. Tocmai de aceea vă rugam să luăm seama la ce spune El, viu şi acum, iar nu oamenii. Şi nu vă miraţi de aceasta, nu mă refer la ce spun eu, ci la ce arată El prin Trupul Său.
Aşa cum dvs, dle Răzvan, fiind om cu trup şi suflet grăitor (chiar şi prin scrieri...), pot înţelege măcar atâta lucru că nu puteţi face aceasta decât PRIN trupul dvs (prin gura trupească, prin mâna trupului dvs... prin chiar umbletul dvs...), tot aşa, dle Răzvan, suntem îndemnaţi să înţelegem - prin credinţă neclintită şi neatinsă de păreri omeneşti, fie personale fie de aiurea - că şi Acesta, Hristos Dumnezeu-Omul, are un Trup prin care ne grăieşte şi prin care El - nu altcineva - judecă, lămureşte, atenţionează..., iar în cazuri extreme declară cine este şi cine nu Sfânt ori înşelat... ori mântuit sau nu. Marea taină a credinţei este nu să luăm numele lui Dumnezeu pe buze şi nici să spunem că Acesta S-a întrupat doar din gură, ci să dovedim că şi înţelegem că S-a întrupat şi că, după Înviere, trupul Său S-a preschimbat, de la Cincizecime încoace fiind El însuşi împreună cu noi (precum a şi făgăduit...) prin Trupul Său, prin care şi lucrează şi ne şi grăieşte. De aceea, dle Răzvan, Hristos Dumnezeu Şi-a sfinţit, Îşi sfinţeşte şi - de-o mai fi voia Sa - Îşi va mai sfinţi Sieşi vase curate care să se facă organe purtătoare ale Cuvântului Său.
Desigur, sunt şi lucruri pe care nu ni le descoperă, cum ar fi despre mântuirea pruncilor ucişi în pântece, dar aceste le cunoaştem care sunt... .

 
La 8/8/11 9:01 p.m. , Blogger Constantin_ox a spus...

(continuare)


Prin urmare, spuneţi foarte bine că să lăsăm Judecătorului să judece ce este şi ce nu al Său (anume Sfânt...), cine se mântuie şi cine nu şi cum şi unde. Asta şi nimic altceva este şi rugămintea mea. Iar Acesta binevoieşte să grăiască, la fel cum şi dvs - ca şi chip al său - grăiţi, doar prin Trupul Său... . Mă bucur şi de îndemnul dvs de a împlini credinţa, ca să ajungem la înţelegerea cea dreaptă şi, astfel, să intrăm în părtăsia cu Adevărul, neîndăznind să cugetăm altele contrare Lui. Fie nouă această literă întru Duhul Sfânt!
V-am expus cuvântul Său în cele două linkuri, v-am specificat că nu vorbesc ale mele, v-am rugat să verificaţi fapta dvs, fie ea şi în scris. Mă acuzaţi de neortodox - veniţi cu Cuvântul Său şi-mi va fi mie cu drag îndreptare de oi fi greşit cu ceva, că altceva nici nu-i de dorit. Dar dacă cele expuse de mine nu le puteţi vădi a fi mincinoase, de ce nu vă înţelepţiţi...? Vă este atât de greu ca, mai înainte de a continua justificările, să vă rugaţi şi să cercetaţi cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste de cele sfinte şi de Sfinţii Săi cele ce vi s-au arătat? Iar dacă da, din ce motiv... . Dar să nu fie! Ci fie ca bunul Dumnezeu să ne ajute ca, chiar de vom fi greşit, să ne ridicăm cu mult mai sus, mărturisindu-ne greşeala.
Nu mai relativizaţi totul, căci Dumnezeu este Dumnezeu viu şi Atotprezent, aici şi acum în Trupul Său... . În fine, altă cale nu-i decât să ne temem de Dumnezeu şi să nu mai cugetăm noi, sau altul sau alta în numele Său, şi departe să fie de noi gândul că Dumnezeu va judeca cine ştie când şi cum... . El tot timpul are judecăţile Sale, întru care şi suntem chemaţi să odihnim, fiind prezent prin lucrare permanentă în lumea asta răzvrătită. Judecata de Apoi este la sfârşitul veacurilor, dar judecăţile "de caz" se fac permanent, spre îndreptarea noastră, ca să nu sfârşim în înşelarea celui viclean.
Mântuirea este cu adevărat cel mai de seamă lucru de dorit, şi multe sunt cursele ce sunt întinse în calea nostră, iar fără Cel prezent, doar din mila Sa şi nedator nouă cu ceva - nici măcar cu explicaţii - nimic nu vom putea... .
Babele...? Sunt cele mai fecunde apostoliţe.
La acestea toate nu mai am ce adăuga, decât numai -

Doamne ajută!

P.S. - v-am dat adresa de mail pentru simplul motiv că nu se face paradă de ochii lumii când vorbim de lucruri sfinte...

 
La 9/8/11 5:55 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

De data aceasta mi-e parcă mai greu să vă prind gîndul... Vă asigur însă că vă preţuiesc chiar şi cînd vă înţeleg mai puţin şi că, dacă n-ar fi fost aşa, mi-ar fi fost simplu să nu vă postez.
În orice caz, nici vorbă să vă fi făcut neortodox!
Eu nu mă ocup - şi nici n-aş avea vreo cădere - să dau certificate de ortodoxie sau decrete de neortodoxie, ci doar sesizez că înăuntrul Ortodoxiei avem unele probleme (care nu sînt ale Ortodoxiei, ci ale ortodocşilor; iar ortodocşii - fie că e vorba de mine, de preopinenţii mei sau de oricare alţii - nu sîntem mai puţin ortodocşi dacă ni se întîmplă să ne înşelăm într-o privinţă sau alta; ortodoxul este şi el om şi poartă crucea limitelor omului în istorie).

P. S. Nu sîntem şi nu putem fi (şi gîndi) toţi LA FEL, pentru că lui Dumnezeu I-a plăcut să facă din fiecare o persoană unică şi irepetabilă.
Pe de altă parte, nu sînt nici toţi catolicii la fel de răi, nici toţi ortodocşii la fel de buni, dar judecata - actuală sau finală - este a lui Dumnezeu.

 
La 11/8/11 9:58 p.m. , Anonymous Fratele Alexandru a spus...

Ortodoxia frustrata si complexata din ultima jumatate de secol trebuie sa redevina o ortodoxie senina si increzatoare in ea insesi, care sa infrunte cu curaj diversitatile si sa iasa cu curaj in lume. Adversarii trebuie bine cunoscuti si chiar stimati uneori (dreptul Nicodim), caci puterea nu sta in ignoranta si in badaranie: e lectia pe care ne-a dat-o chiar Domnul Hristos.

 
La 17/8/11 6:59 p.m. , Blogger Paul Slayer Grigoriu a spus...

Ca un element interesant in discutia de mai sus poate fi mentionat faptul ca intr-o icoana a Inaltarii Domnului pictata de parintele Arsenie Boca apare si Francisc de Assisi... cu aureola. http://corinanegreanu.blogspot.com/2011/08/sfintul-francisc-de-assisi-pictat-de.html

 
La 3/9/11 2:09 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Nu inteleg sub niciun chip indaratnicia unora (altminteri dupa cate observ majoritara) de a discuta teologic etc.cu cei care sunt de o alta confesiune, bunaoara ortodox vs. catolic, protestant vs. anglican etc.
De ce atunci cand un ortodox pomeneste cuvantul catolic, musai trebui sa ataseze pretiosul adjectiv eretic. (rebusistic si celelalte confesiuni). Pe mine ma nelinisteste invartosarea asta. Adevarul e doar unul, corect, insa ca el are chipul stemei nationale, sau ca se reveleaza intr-o arie geografica bine delimitata si arata ca un buchet de flori sau se reveleaza doar anumitor slujitori trimisi in vie, asta cu adevarat ma intristeaza.
De ce se proclama intr-atat adevarul Bisericii, dar sub niciun chip universalitatea ei. Biserica, daca am auzit corect politic, trebuie sa ajunga la toate neamurile. Ce actiuni, evenimente, modalitati misiuni etc. propune ortodoxia ca Evanghelia sa ajunga la acestea. E un punct referential pentru doctrina crestina. Dar nu acesta e lucrul care nu imi da pace, ci indaratnicia de a intra in dialog. Pai cum poti aduce un eretic la dreapta credinta, daca tu ii refuzi chiar posibilitatea ca el sa nu mai fie eretic. Si daca nu toti ne-am dori cu foc izbavirea. Altminteri foarte frumos materialul, insa si mai frumoase argumentele si adnotarile din josul paginii. Am intrat ocazional si la fel va si salut. Cele bune...

 
La 16/8/14 12:36 a.m. , Blogger Iacoboaie Radu a spus...

Domnule Codrescu, aveți o o exprimare și o gândire elevată fără îndoială. Cărțile dumneavoastră sunt o dovadă în plus. Nu înțeleg însă necesitatea unor ironii și a unei tendințe de acceptare a ecumenismului. Sincer, vă displac atât de mult ortodocșii practicanți și trăitori, pentru ,,habotnicia” lor sau stăruința în a sta fermi în Duhul Adevărului fără a face compromisuri de credință precum ECUMENISMUL? Pentru că își doresc mult mântuirea, nu numai a lor persoanală, ci și a altora din jur, ori chiar a neamului românesc dacă s-ar putea?

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire