«CĂLUGĂR» – UN CUVÎNT SUB PRIGOANĂ?

SUMARUL BLOGULUI

În textul care urmează, autoarea, pornind de la cazul cuvîntului călugăr, îşi exprimă îngrijorarea faţă de dispariţia, devalizarea sau restrîngerea în uzul curent a unor cuvinte din fondul vechi al limbii, înlocuite adeseori cu neologisme mult mai sărace semantic şi mult mai puţin integrate în duhul vorbirii româneşti. Nu ştiu în ce măsură cuvîntul călugăr este sau va fi fost la un moment dat “sub prigoană”, dar procesul general despre care se vorbeşte aici este unul real şi îngrijorător, mai ales în sfera limbajului religios. Aşa cum am convingerea că există un rest de taină în fiecare limbă, mai mult sau mai puţin intraductibil, care scapă explicaţiilor ştiinţifice ale lingvisticii curente. Desigur, ca şi în cazul cuvîntului slavă, discutat într-un eseu mai vechi postat şi pe acest blog, nici de data aceasta nu pot fi întru totul de acord cu autoarea (Gabriela Moldoveanu, acum Maica Hristofora), dar provocarea la mai multă “trezvie” identitară şi la mai multă reverenţă faţă de tradiţie mi se pare întotdeauna binevenită, chiar în lipsa dreptăţii absolute. (R. C.)

Cuvânt fiinţial şi identitar

Cercetările lingvistice academice ocolesc limbajul teologic, şi poate e mai bine aşa. Teologii îl respectă într-atât, încât consideră profanare orice intervenţie. Aşa se face că o greşeală de traducere sau de formulare a unei idei, sau una numai de tipar, rămân neatinse decenii, perpetuându-se în ediţii succesive.

Cu atât mai puţin s-ar încumeta cineva să pună în discuţie valoarea şi necesitatea prezenţei în limbajul teologic a unora dintre termenii fundamentali, cum ar fi călugăr (gr. kalogeros, “bătrân frumos”) în relaţie de sinonimie cu monah (gr. monachos, de la monos, “singur”).

Şi totuşi, Adevărul ne cere atenţie şi discernământ în toate.

Că răspândirea separatoare a neamului omenesc şi multilingvismul planetar sunt consecinţe ale păcatului babelic ştim mai mult cultural decât teologic.

Apreciem astăzi diversitatea, varietatea, nuanţarea.

O limbă este considerată cu atât mai evoluată cu cât are mai multe posibilităţi de redare a unui sens. Limbajul arhaic, cum ar fi pentru limba română cel liturgic, este resimţit de intelectualii postmoderni ca uzat, perimat, vetust, greu de înţeles astăzi şi foarte plictisitor. Sunt sau nu botezaţi, ei fac presiuni pentru modernizarea vocabularului, morfologiei şi sintaxei specifice, fără să conteze posibilele erori de conţinut, pierderea încărcăturii harice, prezente în cuvintele revelate şi folosite liturgic vreme îndelungată. Nu le pasă de tradiţie. Snobismul îi face să se ruşineze de cuvintele autohtone şi neologizează prin toate mijloacele cunoscute. E nevoie, nu e nevoie, neologismul, chiar şi incongruent în exprimarea teologică, face carieră foarte repede, în dauna termenului integrat spiritual, cultural, lingvistic şi social, trimiţându-l pe acesta la periferia societăţii, unde incultura îl deformează şi îl depreciază. Un caz relevant este cuvântul popă.

Discernământul duhovnicesc spune că o limbă concisă, cu înţelesuri esenţiale în forme de limbă cât mai puţine, este în mare măsură revelată; în mare măsură, căci nici o limbă nu este în întregime revelată, ci şi alcătuire omenească, nu de puţine ori inspirată chiar de satana. Revelaţia vine la un neam în stare să înţeleagă multum in parvo şi descoperirea acoperitoare, paradoxuri, antinomii, simboluri. Vorbitorii unei asemenea limbi nu se descotorosesc de cuvintele din bătrâni, după cum şi bătrâneţea este cinstită ca vreme de plinire a multor virtuţi. Bătrânii sunt frumoşi.

Limba se regenerează din centrul ei tainic prin revelaţii succesive, la vremea potrivită restaurărilor. Aşa sunt limbile popoarelor majoritar ortodoxe, în care Biserica îşi rosteşte dreapta credinţă şi îşi trăieşte viata liturgică.

Se ştie că limba natală a Mântuitorului a fost aramaica, limbă postdiluviană a triburilor lui Aram, al cincilea şi ultimul fiu al lui Sem, fiul lui Noe.

Această limbă s-a vorbit pe o arie extinsă, după întoarcerea evreilor din robia babilonică, robie destul de îndelungată pentru ca ei să uite ebraica veche. Idiomurile aramaice din Siria, Irak, Liban, Iran, Armenia au oprit expansiunea limbii greceşti în aceste areale între secolele VII şi IV î. Hr. Iar, după secolul al IV-lea, au fost copleşite cantitativ de arabă (Pr. Prof. Emilian Corniţescu)*.

Aramaica încă este una dintre limbile liturgice şi prin aceasta ea trăieşte, deşi acum are foarte puţini vorbitori. Mai mult decât atât, credem că ea este sursa tainică de lumină pentru celelalte limbi liturgice. În nuanţata greacă s-au scris evangheliile, s-a răspândit apostolic Adevărul, şi-au scris Sfinţii Părinţi operele teologice, dar Hristos, Cuvântul Întrupat, a vorbit într-a Sa, dintru ale Sale, limbă funcţională numai în prezenţa Duhului Sfânt, pentru auzirea nu doar a înţelesurilor de suprafaţă ale cuvintelor, ci şi a celor mai ascunse.

Vorbitorii unei asemenea limbi erau altfel decât noi, logoreici, egocentrici, incapabili să purtăm o discuţie cu atenţia îndreptată înspre interlocutor, nu înspre noi.

Sutele de ani de robie i-au smerit pe evrei, le-au schimbat modul de a comunica între ei şi cu alţii. Robii nu ţin discursuri ca să se audă pe ei înşişi, ci se bucură să-şi şoptească măcar două-trei cuvinte. Chiar şi vieţuirea în diaspora i-a predispus pe evrei la o ascultare reciprocă, dincolo de vocabulă.

Evident, asemenea afirmaţii nu pot fi susţinute documentat, dar altfel nu putea fi. Te cutremuri gândind cine a vorbit în această limbă,  începând cu Mântuitorul, Preasfânta Sa Maică, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli. Evenimentele care au dat omului căzut condiţia înfierii lui harice de către Dumnezeu s-au petrecut în limba aceasta, aramaică, desconsiderată, astăzi de protestanţi pentru că le-a produs confuzie privind rudeniile Maicii Domnului şi pururea fecioria ei, şi aproape pierdută.

Ar fi aberant să credem că tot ce s-a vestit de către oameni mai înalt şi mai de folos omului, Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, să se fi vestit de către oameni cu mintea tulbure, vorbind o limbă săracă, incapabilă să transmită mesaje clare. Lumina lumii, Cuvântul Întrupat, să buimăcească lumea? Nu, lumea era buimacă şi El a trezit-o cu Lumina Adevărului.

Este greu de stabilit motivul adevărat al dispariţiei unei limbi, mai ales a aceleia în care s-au rostit de către Dumnezeu cuvintele vieţii veşnice.

Dacă împărţirea limbii unice în multe şi împrăştierea oamenilor pe pământ a fost un cataclism comparabil cu cel al căderii îngerilor trufaşi, după acest eveniment, dezrădăcinarea şi amestecarea neamurilor altfel decât a proniat Sfatul Sfintei Treimi este un păcat imposibil de evaluat drept, înainte de Judecata de Apoi, dar, în orice caz, un păcat situat între păcatele foarte grele.

Asemenea, în cazul cuvintelor, degenerarea fie şi a unui singur cuvânt cu o lucrare importantă în conştiinţa vorbitorilor, poate să ducă, dacă acesta rămâne în uzul cultural, la o confuzie axiologică majoră. Şi nimic nu poate fi mai grav decât să confunzi răul cu binele şi, în ultimă instanţă, pe diavol cu Dumnezeu.

Într-o limbă, sunt cuvinte puternice, cu influenţă mare, cuvinte care vin de Sus, proniator, spre mântuire; altele, cu o tărie şi importanţă conjuncturală – exacerbate magic – pentru a-i conduce pe oameni la iad. Marea masă a cuvintelor sunt vorbe care îşi umplu golul cu vieţile noastre, dacă ne lăsăm absorbiţi de ele.

Cele dintâi sunt de la Cuvântul, însămânţate de El şi trimise în lume nu la întâmplare, ci aleşilor Săi cu duhul primitor, afirmativ, fecund, care răspund ca Maica Domnului: Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!  sau cu Amin! ori Facă-se voia Ta!, cu deplina ascultare a Tatălui de către Fiul, din Grădina Ghetsimani. Urmată de împlinirea ascultării.

Orice se face cu cuvântul răsună în Cuvântul şi are o multitudine de consecinţe – fie har peste har, fie din rău în mai rău, consecinţe reverberate până la universalizarea lor.         

Izgonirea dintr-o limbă a unuia dintre marile cuvinte de la Cuvântul, cuvinte fiinţiale, cum este Slavă, dărâmă neamul mai întâi, apoi lumea întreagă – dar întreagă nu e, fiindcă, de-ar fi, ar rămâne nefisurată. Cuvintele acestea sfinte sunt, de la începutul creării lor, denominativele unei existenţe create sau necreate, cum este Slava. Pentru om, denominarea înseamnă accesul, pe măsura omenescului, la realitatea numită. Dar relaţia dintre om şi realitatea-nomen diferă. De exemplu, dacă omul alungă din vocabularul său activ cuvântul Slavă, e pierderea lui incomensurabilă şi a semenilor, pe care îi ajută astfel să treacă şi ei în memoria pasivă cuvântul respectiv, fiind posibil ca, din om în om, să se ajungă la generalizarea acestei manifestări de ordin amnetic. Nenumită, Slava dumnezeiască nu s-ar mai arăta niciunui om. Dumnezeu Şi-ar pierde fiii pe care Şi-i doreşte spre înfiere, dar, în această stingere, El, în Sine, n-ar fi mai puţin Lumină. Dacă ar fi întrutotul uitat cuvântul călugăr, nu numai în duhul cinului călugăresc, dar şi în etosul neamului românesc – în simbioză trăind acestea de la începutul neamului plămădit şi crescut în dreaptă credinţă – s-ar căsca un hău identitar. Căci dacă în conştiinţa poporului român, de-a lungul istoriei sale, s-a putut discredita orice, toate personalităţile şi toate marile fapte, ceva a rămas neclătinat: încrederea în călugăr. El a ţinut aprinsă şi încrederea în Biserică. Călugărul simplu. Călugăria a rămas un liman sfinţit pentru mulţi fii ai neamului, de la ţărani săraci până la Doamne, soţii de Domnitori, rămase văduve, boieroaice şi chiar intelectuali de marcă, precum Părintele Daniil Sandu Tudor sau Doamna Prof. Dr. Univ. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, călugărită Maica Benedicta.

Studiile toponimice, hidronimice şi onomastice arată şi ele cinstirea pe care a acordat-o poporul român vieţii mănăstireşti, atât prin numărul mare al locurilor şi al persoanelor numite cu substantivul comun – devenit propriu – Călugărul şi derivate. Este de remarcat articularea cu articolul hotărât (-ul): domnitorul Vlad Călugărul, Călugărul (locaţie), La Călugărul, Izvorul Călugărului, Peştera Sihaştrilor, Pădurea Pustnicul etc. Semantic, articularea arată o retragere, o discreţie, o tăcere a călugărului în relaţia cu locuitorii din zona în care vieţuia. Anonimatul arată acelaşi tip de relaţie – de la oarece distanţă, dar nu distantă. Cum ar suna La Călugăr în loc de La Călugărul? Articolul hotărât îl arată deci de-al locului, de-al lor, cunoscut de toţi, integrat de ceva vreme, nu de ieri, de azi. Nu era tratat ca un venetic. Poporul se arată el însuşi statornic, al locului, iubitor de Dumnezeu şi de rugătorii care-i fac legătura cu El.

Această consideraţie fără rezerve a fost acordată călugăriei chiar fără a fi cunoscut conţinutul căilor sale împletite desăvârşit pentru desăvârşirea omului în Hristos.

Lingvistica strategică

O singură biserică ortodoxă are o putere depăşind măsurile pământene, întrucât Liturghia săvârşită aici se îndumnezeieşte prin contopirea ei cu cea cerească. Dar puterea Bisericii dreptslăvitoare, în care mănăstirile slujesc zilnic Dumnezeiasca Liturghie, o poate cineva aprecia?

Aici e cheia spaimei de călugări şi de bastioanele lor în care se învaţă unimea mişcării slăvitoare a aripilor duhului omenesc şi a toată ierarhia îngerească, în îmbrăţişarea Duhului Sfânt, până la a doua Venire.

Dispariţia călugăriei este un obiectiv major în acest război iniţiat şi întreţinut de satan şi ai săi, iar călugării sunt oastea aleasă a Domnului Savaot. Războiul este unul duhovnicesc, nevăzut, dar le antrenează şi pe cele văzute. Nici o conştiinţă nu rămâne în neutralitate, trebuie să fii de o parte sau de alta. Şi cu Dumnezeu, şi cu satan nu se poate.

Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea (Luca 11, 23).

Nu poţi fi şi al lui Dumnezeu şi al lui Mamona (Matei 6, 24).

Cine nu este împotriva voastră, este pentru voi (Luca 9, 50).

Ne revine obligaţia să atragem atenţia asupra procesului determinat politic de eliminare din vocabularul activ a cuvântului călugăr şi devalorizarea lui prin impunerea cuvântului monah, inadecvat ca sinonim al termenului pe care poporul l-a creat şi îl susţine. Cuvântul monah este resimţit ca neologism de cel puţin… 1500 de ani. Lipsa verbului dovedeşte că românii au respins şi substantivul.

Intrat pe filieră greacă în secolele II-VI**, în perioada de formare a limbii române, monah nu a fost primit ca nume al acţiunii. Valuri-valuri de greci l-au promovat livresc. Astăzi, ofensiva cărţilor liturgice şi teologice care folosesc în exclusivitate acest termen a devenit uriaşă prin înmulţirea institutelor teologice şi a seminariilor, precum şi prin numeroasele traduceri din literatura teologilor ruşi refugiaţi în Occident. Termenul, europenizat, s-a mondializat în ultima sută de ani prin instituţionalizarea mişcării ecumenice şi prin departamentele de multilingvism (multilingvism reducţionist) din cadrul organismelor Uniunii Europene, interesată să uniformizeze credinţele, calea cea mai directă şi eficientă fiind eliminarea termenilor autohtoni şi impunerea prin mijloace de subtilitate politică a unuia singur, anglo-american, bineînţeles (Monk).

Dar cine e nedrept să nedreptăţească înainte/ Cine e spurcat, să se spurce încă./ [...] Cine este drept să facă dreptate mai departe/ Cine este sfânt să se sfinţească încă (Apocalipsa 22, 11).

Maica Hristofora
(Gabriela Moldoveanu)

---

* În Biblia Anania. în nota 2 la Isaia 36, 11, găsim: “... la rândul ei, aramaica, originară din Mesopotamia şi răspândită în întregul orient creştin, devenise a doua limbă oficială a diplomaţiei orientale. În vremea lui Iezechia, aramaica era cunoscută numai de dregători ai regatului. Mai târziu însă, după ce ebraica clasică a început să se numere printre limbile «moarte», ea va deveni şi limba poporului. Prin ea vor vorbi Domnul Iisus şi apostolii Săi”.

** Mircea Păcurariu – IBR, ed. 1992.