DUHOVNICUL DE LA MALUL MĂRII

SUMARUL BLOGULUI

Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc

văzut de artista plastică Linda-Saskia Menczel

VIAŢA PĂRINTELUI ARSENIE PAPACIOC:

LAMURĂ ÎNTRU HRISTOS

Anghel Papacioc – cel care avea să devină marele înduhovnicit şi duhovnic Arsenie Papacioc – s-a născut pe 13 august 1914*, în satul Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, ca fiu al unui agent sanitar cu ceva stare (gospodărie întemeiată şi 12 hectare de pămînt), aromân de obîrşie, pe care Securitatea avea mai tîrziu să-l califice drept “chiabur”.

Anghel Papacioc a absolvit în 1932, la Bucureşti, Şcoala de Arte şi Meserii. Poate chiar din anul absolvirii, dar în orice caz din 1933, urmînd calea multor tineri din epocă, se înscrie în Mişcarea lui Corneliu Codreanu, se ilustrează în tabăra de muncă de la Casa Verde (Bucureştii Noi) şi în alte tabere de muncă legionare, iar în scurtă vreme, apreciat pentru corectitudinea, conştiinciozitatea şi spiritul său organizatoric, este numit inspector legionar. În 1938, cînd este arestat şi vîrît în lagărul pentru legionari de la Miercurea Ciuc, era lucrător la Braşov (“Malaxa”) şi nu săvîrşise personal nimic care să-l incrimineze şi de care să-i fie ruşine. După eliberarea din lagăr, funcţionează ca secretar într-un birou de avocatură din Zărneşti, localitate unde în toamna lui 1940, în timpul scurtei guvernări legionare, ajunge şef de plasă şi primar. După aşa-numita “rebeliune legionară” din ianuarie 1941, împărtăşeşte soarta camarazilor săi, fiind arestat, judecat şi condamnat de Tribunalul Militar Braşov la 6 ani de închisoare. Solicită plecarea pe front, în linia întîi, în schimbul eliberării din închisoare (alternativă oferită de Antonescu însuşi legionarilor care-i căzuseră în mînă); iniţial i se aprobă, dar apoi se revine asupra deciziei şi nu se eliberează decît în toamna lui 1946, cînd se întoarce acasă, hotărît să-şi închine restul vieţii lui Hristos. Şi într-adevăr, din momentul acela de chemare harică, raţiunea spirituală a înlocuit, în economia vieţii lui, raţiunea politică şi oricare altă raţiune lumească. “Am fost legionar, dar acum sînt călugăr, dincolo de orice. Şi nu am alt ideal decît acela de a muri pentru scînteia de Adevăr pe care o port în mine”, avea să le spună mai tîrziu fraţilor de nevoinţă de la Slatina**.

În ianuarie 1947 este primit ca frate la Mănăstirea Cozia, unde îndeplineşte pe rînd mai multe ascultări (bucătar, paracliser, administrator de pămînturi mănăstireşti). După o scurtă trecere pe la Schitul Cioclovina (aparţinător de Mănăstirea Tismana) şi pe la Mănăstirea Sihăstria (unde pe atunci era stareţ părintele Cleopa Ilie, de care l-a legat o strînsă şi lungă prietenie, poate una dintre cele mai impresionante şi mai pilduitoare din analele monahismului românesc), este trimis în septembrie 1949 la Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde va şi fi tuns în monahism, sub numele de Arsenie, în 1950. În acelaşi an va fi hirotonit şi preot, pe seama Mănăstirii Slatina, pe care Patriarhul Justinian o voia lavră de elită a monahismului românesc.

De la Slatina este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 şi expediat la Bucureşti, la Direcţia de Anchete Penale a Ministerului de Interne. “M-au arestat de la Mănăstirea Slatina, la ora două noaptea, cînd ieşeam de la slujbă. Trei camioane, două maşini mici şi 89 de ofiţeri! Eu le-am spus: «S-a scremut muntele şi a ieşit un şoricel!»”. Se urmărea decapitarea obştii: pe stareţ, părintele Cleopa, n-au reuşit să pună mîna (s-a refugiat la timp în pădure şi a stat ascuns ani întregi), dar pentru egumen, părintele Arsenie, aveau să urmeze ani grei de închisoare. Cum trebuiau să găsească nişte capete de acuzare care le lipseau, securiştii s-au prevalat de tinereţea legionară a părintelui (capitol demult lichidat), apoi de legăturile sale cu gruparea “Rugului Aprins” de la Antim (asimilat şi acesta, abrupt, legionarismului, deşi principalul său animator, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, fusese antilegionar notoriu şi, în tinereţe, chiar om de stînga). Fapt este că pînă la urmă părintele Arsenie este condamnat, prin sentinţa 125 din 8 noiembrie 1958, la 20 de ani de închisoare pentru “uneltire contra ordinii sociale”. Amănunte despre felul în care au decurs ancheta şi procesul, cu mistificări de-a dreptul halucinante, se află în studiul citat al istoricului George Enache (p. 13). Într-un interviu recent, părintele mărturisea: “Mi-a fost foarte greu să suport închisoarea. Dar mi-e greu să spun şi cît de mult m-am folosit de ea. Erau suferinţe care te depăşeau. Ajunsesem nişte schelete. Ne scoteam dinţii din gură şi îi aruncam pe jos. N-am văzut în viaţa mea oameni piele şi os, cum am văzut acolo. Dar cel mai mult m-a impresionat un vecin de celulă care, din atîtea chinuri, ajunsese să nu îşi mai amintească nici măcar numele soţiei! Îmi dădeau lacrimile de mila lui şi a celorlalţi, dar încercam să îi încurajez, spovedindu-î”. În închisoare a reuşit însă, fără nici o ostentaţie, să devină o legendă vie a rezistenţei neîncovoiate şi o întruchipare exemplară a “soluţiei mistice” de care vorbea N. Steinhardt în Jurnalul fericirii. Sînt mărturii că adeseori se ruga şi 17 ore din 24 şi că, atunci cînd a părăsit închisorea de la Aiud, un gardian i-ar fi spus altuia: “Iese sfinţenia pe poartă!”. Trecut prin temniţele de la Braşov, Jilava şi Aiud, a fost pus în libertate prin graţierea generală din 1964. Pentru el închisoarea a fost pînă la urmă o experienţă de asceză transfiguratoare. “Pustia şi închisoarea sînt nişte comori de care te poţi folosi foarte mult... Un neam trăieşte prin cei care tîşnesc spre cer. Adică prin cei care luptă, care stau prezenţi pe cruce, fără să cedeze”. În fond, îi spunea acum cîţiva ani tînărului jurnalist Claudiu Târziu, “toată viaţa ne pregătim de moarte”. Dar avem răspundere, în faţa lui Dumnezeu, nu numai de noi înşine, ci şi de neamul al cărui nume îl purtăm şi pe care “trebuie să cauţi să-l onorezi prin tot ceea ce faci”, dar, mai presus de orice, “să-i respecţi legile creştine”.

După eliberarea din închisoare, părintele Arsenie Papacioc a fost o vreme preot prin Ardeal, apoi stareţ la Cozia, pînă cînd, în 1976, a ajuns, nu fără sprijinul Patriarhului Justinian, duhovnic la mănăstirea de maici de la Techirghiol (stavropighie patriarhală). Acolo, sub hramul Adormirii Maicii Domnului (faţă de care a avut toată viaţa o evlavie fără margini), şi-a desăvîrşit darurile duhovniceşti, ducîndu-le, discret şi smerit, pînă la sfinţenie. Şi tot acolo, în chilia lui prefăcută în uşă de rai, avea să facă marele pas spre veşnicie, marţi 19 iulie 2011, la aproape 97 de ani, arhimandritul Arsenie Papacioc, “Duhovnicul de la Malul Mării”, de a cărui pomenire şi de a cărui urmare să-L rugăm pe Dumnezeu să ne facă vrednici, şi cu ale cărui rugăciuni să ne miluiască pînă la plinirea vremurilor.

Răzvan CODRESCU

---

* Este data care figurează în cele mai multe surse oficiale, inclusiv în recenta Enciclopedie a Ortodoxiei româneşti (E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2010, p. 460). Cf. şi George Enache, „Trecerea prin veac a părintelui Arsenie Papacioc”, în rev. Rost, an  III, nr. 28, iunie 2005, p. 11 (număr închinat părintelui Arsenie). Un recent comunicat de presă al Arhiepiscopiei Tomisului dă ca dată a naşterii sale 15 august 1913, nu ştiu pe ce temei.

Un document lămuritor

** Cuvinte care nu pot să nu ni le reamintească pe cele ale lui Valeriu Gafencu, “sfîntul închisorilor”:  “… nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dar dacă voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!”; sau pe cele ale Maicii Mihaela Iordache, din faimosul “testament” de la Ciuc: “Acum sîntem total ai lui Hristos, vieţuind întru El. Drumul acesta înseamnă dragoste şi numai dragoste. Toate celelalte să le lăsăm în seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi de a o împlini întocmai, chiar cu preţul vieţilor noastre”.

UPDATE 24.07.2011: LA MORMÎNTUL PĂRINTELUI ARSENIE PAPACIOC

(Foto: Viorel Pană)