ŞAH LA REGE: PERIOADA 1940-1947 (III)

SUMARUL BLOGULUI

Pentru partea I, vezi aici.

Pentru partea a II-a, vezi aici.

Coperta I a ediţiei din 2007

La insistenţele mai vechi sau mai noi ale mai multor cititori fideli ai blogului, dar şi pe fondul discuţiilor iscate în jurul regelui Mihai I după recentele declaraţii publice ale preşedintelui Traian Băsescu, m-am decis să postez pe rînd, pînă la sfîrşitul lunii iulie, ultimele cinci capitole (XXVI-XXX) din cartea (epuizată) Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX a regretatului Gabriel Constantinescu (1921-2010), ofiţer în Armata Regală a României, veteran de război şi fost deţinut politic, licenţiat în Filosofie şi Cibernetică, întemeietorul şi directorul revistei sibiene Puncte cardinale (1991-2010).

Menţionez ferm, din capul locului, că această postare “în serial” nu are scopul de “a lua apărarea” sau de “a da apă la moara” preşedintelui Traian Băsescu (care, indiferent de cîtă dreptate ar fi avut sau nu, nu se cuvenea, de la înălţimea funcţiei sale şi de la lipsa de înălţime a competenţelor sale istorice sau morale, să facă afirmaţiile publice pe care le-a făcut). Aceasta e o problemă de istorie înainte de a fi una de ideologie (şi cu atît mai puţin de partizanat electoral). Pe acest blog ea a fost discutată cu mult înainte, în diferite alte contexte, iar cartea reprodusă parţial (datînd din 2007, dar alcătuită din texte redactate anterior, începînd de pe la jumătatea anilor ‘90) şi autorul ei (mort în 2010) nu au nici o legătură cu “scandalul Băsescu” sau cu mizele impure ale momentului actual.

Menţionez, de asemenea, că reeditarea integrală a cărţii rămîne în intenţia mea şi a Editurii Christiana, dar dificultăţile pricinuite de criza generală nu permit deocamdată – în lipsa unei eventuale sponsorizări – stabilirea unui termen sigur: ar putea fi şi în toamna acestui an, ar putea fi şi abia în primăvara anului viitor…

Reîntorcîndu-ne la postarea de faţă, deoarece autorul face trimitere la multe lucrări citate deja în capitolele anterioare ale cărţii (şi cărora nu le mai indică datele editoriale), am postat, în fruntea primei “tranşe” de text, pentru orientarea cititorilor exigenţi, “Reperele bibliografice” din volum, cu toate indicaţiile uzuale.

În ediţia din anul 2007, capitolele nu au titluri, ci sînt doar numerotate cu cifre romane; aici am optat să le dau titluri în funcţie de conţinutul de bază al fiecăruia, dar, nefiind titlurile autorului, le-am pus între paranteze drepte. (R. C.)

Jilava, Valea Piersicilor: execuţia Mareşalului Antonescu (1 iunie 1946)

[De la trădare la bolşevizare,

peste cadavrul Mareşalului]

În remarcabila sa lucrare Comunismul în România (publicată în 1968 la Oxford University Press), Ghiţă Ionescu, profesor la Universitatea din Manchester, caracterizează relaţiile dintre România şi Uniunea Sovietică în perioada august 1944 – martie 1945 prin titlul capitolului în care le urmăreşte evoluţia: “Rusia refuză un modus vivendi”: “Din ziua în care Regele Mihai l-a înlăturat pe Antonescu şi până în aceea în care i-a fost impus de către Rusia sovietică guvernul Groza, în România au funcţionat trei guverne. Toate au încercat să rezolve problema unei veritabile colaborări între o Românie independentă şi Uniunea Sovietică. Primele două s-au aflat sub preşedinţia generalului Sănătescu, al treilea sub aceea a generalului Rădescu. Nici unul din ele nu a izbutit, din cauza refuzurilor directe sau indirecte ale Rusiei sovietice de a coopera cu vreun alt guvern decât unul controlat de comunişti”.

Primul guvern constituit după “Actul de la 23 August”, cu generalul C. Sănătescu ca prim-ministru, a avut în componenţa sa pe principalii realizatori ai loviturii de stat. În primul rând, pe conducătorii partidelor care la 20 iunie 1944 au constituit Blocul Naţional Democratic: Iuliu Maniu, Constantin Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, în calitate de “miniştri de Stat”. În felul acesta, prin participare la guvernare, ei confirmau nu numai acordul lor pentru acţiunea de răsturnare a regimului Antonescu, dar şi participarea lor la această acţiune. Principalii complotişti, cei care participaseră efectiv la arestarea Antoneştilor şi la predarea lor agentului sovietic Emil Bodnăraş, şi-au împărţit cele mai importante portofolii ale guvernului, Internele, Externele, Justiţia şi Apărarea Naţională, garantând prin prezenţa lor în guvern ataşamentul faţă de regele Mihai, alături de care participaseră efectiv la izbutita lovitură de stat.

“Hotărârea lui Maniu de a lua frâiele guvernului din august – e de părere Ghiţă Ionescu –, când întreaga ţară s-ar fi putut aştepta din partea lui la o îndrumare, poate fi mai bine înţeleasă în lumina a ceea ce s-a întâmplat după aceea, decât în acel moment. Maniu acceptase, în numele partidului său, şi cu C. Brătianu şi Titel Petrescu, în numele partidelor Liberal şi Socialist, postul de ministru fără portofoliu într-un interimat până la alegeri. El insistase ca voinţa poporului să fie liber exprimată după atâţia ani de dictatură, iar obiectivul principal al Partidului Naţional-Ţărănesc era ca alegerile să se ţină imediat. Însă comuniştii şi ruşii se opuneau acestui lucru”.

O împotrivire normală dacă ţinem seama de faptul că la data aceea Partidul Comunist Român, după spusele Anei Pauker, nu depăşea 1.000 de membri, mulţi dintre ei alogeni, participarea lor la guvernare nefiind susţinută de populaţia românească, ci de trupele sovietice de ocupaţie. Pentru a depăşi acest handicap major, “sub supravegherea Anei Pauker în special, comuniştii se străduiau din răsputeri să realizeze propria lor «campanie de recrutare»”. În pofida slăbiciunii lor numerice, sprijinul sovietic le-a permis să acţioneze energic pe scena politică. În octombrie 1944, comuniştii pun capăt existenţei Blocului Naţional Democratic şi înfiinţează Frontul Naţional Democrat (FND), avându-i parteneri de acţiune pe social-democraţi, Uniunea Patrioţilor, Frontul Plugarilor şi Sindicatele Unite (în care Gheorghiu-Dej şi Gh. Apostol erau cei mai activi agitatori).

La 2 noiembrie 1944, generalul C. Sănătescu prezintă regelui demisia guvernului său. Motivul principal al acestui act a fost incapacitatea miniştrilor din cabinetul format în noaptea de 23/24 august de a face faţă problemelor complexe apărute după răsturnarea regimului Antonescu. Prin Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova, la 12 septembrie, i se impuneau României o serie de clauze severe, pentru a căror îndeplinire era nevoie ca principalele ministere să fie conduse de profesionişti versaţi în administrarea domeniilor ce le-au fost încredinţate. O condiţie pe care complotiştii, deveniţi peste noapte miniştri, erau departe de a o satisface.

La sfatul conducătorilor partidelor democratice, regele i-a încredinţat formarea guvernului tot generalului C. Sănătescu, sarcina sa fiind să organizeze cât mai repede alegeri, spre a se pune astfel capăt situaţiei de provizorat în guvernare prin impunerea unui guvern legitim, rezultat din alegeri libere. Un obiectiv care însă nu va fi realizat, singurii beneficiari ai schimbării de guvern fiind comuniştii, a căror participare la actul de guvernare va creşte simţitor. Pe lângă Lucreţiu Pătrăşcanu, care continua să deţină portofoliul Justiţiei, din noul guvern mai fac parte: Dr. Petru Groza, vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri; Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul Comunicaţiilor; Lothar Rădăceanu, ministrul Muncii; Teohari Georgescu, subsecretar de Stat la Ministerul de Interne. Dar “colaborarea” miniştrilor democraţi cu miniştrii comunişti nu a avut darul să aducă linişte în ţară. Dimpotrivă, protestele orchestrate de comunişti împotriva reprezentanţilor PNŢ şi PNL din guvern, în special împotriva ministrului de Interne, Nicolae Penescu (secretar general al Partidului Naţional-Ţărănesc), acuzat de atitudine anticomunistă, au degenerat în manifestaţii violente.

Starea de permanentă agitaţie politică, în care tonul era dat de comunişti, convenea forţelor de ocupaţie sovietice. În lipsa unei guvernări ferme, puteau să aplice abuziv clauzele Convenţiei de Armistiţiu. În primul rând, clauza care “impunea României obligaţia de a plăti întreţinerea trupelor de ocupaţie sovietice şi de a le asigura folosirea diferitelor întreprinderi industriale şi de transport şi a unor servicii; se impunea şi obligaţia de a plăti Uniunii Sovietice într-o perioadă de 6 ani o despăgubire de 300 milioane dolari în produse (produse petroliere, cherestea, cereale etc.) pentru pierderile cauzate sovieticilor prin operaţiunile şi ocupaţia militară; se mai preciza obligaţia de a restitui toate bunurile luate din teritoriul sovietic în timpul războiului”.

Incapabil să ţină cu hotărâre în mână frâiele guvernării, confruntate în interior cu sabotajul miniştrilor comunişti, iar în exterior cu abuzurile forţelor de ocupaţie sovietice, la 4 decembrie 1944 generalul Sănătescu îşi dă demisia. În locul său regele îl numeşte pe generalul Nicolae Rădescu, un apropiat al Casei Regale.

Generalul Nicolae Rădescu avea reputaţia de om energic, o calitate care îi lipsea predecesorului său. Participase, cu gradul de căpitan de cavalerie, la Războiul pentru Întregirea României, distingându-se prin acte de bravură. După război urcase scara ierarhică, ocupând funcţii înalte în conducerea superioară a Oştirii. În timpul celui de-al doilea război mondial, ca general pensionar, în urma unei scrisori adresate ambasadorului german la Bucureşti, prin care protesta fără menajamente împotriva aroganţei manifestate de acesta, a fost internat de regimul Antonescu în lagărul de la Târgu Jiu, unde a avut prilejul să-i cunoască pe fruntaşii comunişti, aflaţi în aceeaşi situaţie. Apreciat de aceştia pentru comportamentul său demn, desemnarea sa ca prim-ministru nu a întâmpinat opoziţie. În rest, cu excepţia eliminării indezirabilului Nicolae Penescu, structura noului guvern a rămas neschimbată. Miniştrii comunişti şi-au păstrat fotoliile, iar Ministerul de Interne a fost preluat, ad-interim, chiar de generalul Rădescu.

Cu câteva luni înaintea încheierii războiului în Europa, între 4-11 februarie 1945, s-a desfăşurat Conferinţa de la Yalta. Despre acest eveniment s-au scris zeci de cărţi. În nici una nu găsim însă vreo referire că la acest conciliabul, la care Stalin, Roosevelt şi Churchill au pecetluit viitorul Europei postbelice, România ar fi constituit subiect de discuţie. Explicaţia absenţei ţării noastre de pe ordinea de zi a Conferinţei este simplă: România constituia la acea dată un “caz rezolvat”. Viitorul ţării noastre fusese deja decis de Stalin şi Churchill la întâlnirea de la Moscova, din octombrie 1944. O decizie pe care Statele Unite, prin glasul lui Roosevelt, o ratificase fără obiecţii. Au existat însă visători şi optimişti care au sperat – sau mai bine zis şi-au închipuit – că soarta României era legată de “Declaraţia asupra Europei eliberate” (capitolul II din protocolul final al Conferinţei). Dar evenimentele care s-au succedat în România constituie cea mai convingătoare dovadă că “Declaraţia” n-a fost altceva decât o mistificare, un paravan în spatele căruia occidentalii şi-au ascuns nu numai neputinţa, dar chiar şi cea mai firavă intenţie de a interveni în sprijinul popoarelor ocupate de sovietici, pentru ca acestea să nu-şi piardă identitatea şi să-şi poată prezerva valorile autohtone. De altfel, chiar prin textul “Declaraţiei” sovieticii sunt dezlegaţi de orice oprelişti în acţiunea de comunizare a ţărilor ocupate de Armata Roşie. În paragraful II al documentului, înainte de definirea guvernelor cu “largă reprezentare” şi a “alegerilor libere”, ce urmau să aibă loc în aceste ţări, este statuat următorul principiu: “Stabilitatea în Europa şi reconstruirea economiilor naţionale trebuie îndeplinite prin procedee care să permită popoarelor eliberate să distrugă până şi ultimul vestigiu de nazism sau fascism”. O armă teribilă pusă în mâna bolşevicilor ruşi de “marile democraţii occidentale”. În litera şi spiritul acestei prevederi, era suficient ca unei persoane sau instituţii să i se aplice stigmatul de “fascism” pentru a fi scoase în afara legii, cu toate consecinţele nefaste care decurg din statutul de proscris. Şi comuniştii români nu au ezitat să facă uz de această nefericită prescripţie de câte ori au vrut să desfiinţeze, fizic sau moral, un adversar!

“La 24 februarie 1945 – relatează Nicolae Baciu în documentata sa lucrare, Yalta şi crucificarea României (1983) – generalul Rădescu ţine curajosul său discurs la Radio, în care acuză o mână de oameni fără ţară şi fără Dumnezeu că dau foc României. Cei fără ţară şi fără Dumnezeu i-au răspuns prin focuri de mitralieră trase din Ministerul de Interne. Burton Berry, şeful Misiunii Americane la Bucureşti, împreună cu Le Rougetel, reprezentantul Angliei, cer în zadar o întrevedere cu şeful Misiunii Sovietice. Necunoscând acordul cu privire la zonele de influenţă, Truman [vice-preşedintele Statelor Unite, care conducea de fapt politica externă, Roosevelt fiind grav bolnav – n. n.] trimite instrucţiuni ambasadorului american la Moscova, Averell Harriman, să-l informeze pe Molotov că Statele Unite vor ca situaţia politică în România să se desfăşoare în ordine şi legalitate. Truman cere aplicarea Declaraţiei Europei Eliberate de la Yalta şi adaugă că situaţia din România cere o consfătuire urgentă a celor trei. Această notă i-a fost prezentată lui Molotov la 26 februarie 1945. Churchill n-a protestat. Consecvent cu el însuşi, explică de ce, cu cinismul său obişnuit: «Ne venea peste mână să protestăm, scrie el în memoriile sale, deoarece Eden şi cu mine, cu prilejul vizitei noastre din octombrie 1944 la Moscova, recunoscusem că Rusia avea primul şi ultimul cuvânt în România şi Bulgaria». Răspunsul lui Molotov la nota lui Harriman a fost fulgerător. La 27 februarie, Vîşinski aterizează la Bucureşti, este primit cu toate onorurile şi, de la aeroport, se duce direct la Palatul Regal din Calea Victoriei. Nici Londra, nici Washingtonul nu fuseseră anunţate de această vizită. La drept vorbind, nici nu era nevoie, deoarece prin reprezentanţii acestora, Roosevelt şi Churchill, ruşii primiseră mână liberă în România. Scena de la Palat a fost povestită şi este cunoscută. Calm, rece şi brutal, Vîşinski cere Regelui Mihai imediata schimbare a guvernului, socotit neloial Uniunii Sovietice. Regele Mihai voia să câştige timp, pentru a putea interveni la Londra şi Washington. După cum se vede, nici Regele nu cunoştea acordurile de la Moscova. Dar chiar dacă le-ar fi cunoscut, tot nimic n-ar fi putut să facă.

Deznodământul crizei este cunoscut. În urma presiunilor străzii, întreţinute de comunişti, ministrul de Externe a încercat să invoce Declaraţia Europei Eliberate lansată la Yalta. Răspunsul lui Vîşinski a sunat sec: «Yalta? Yalta sunt eu!». Era singurul care spunea răspicat adevărul. Aşa s-a ajuns la constituirea guvernului Groza. Pentru a scăpa cu viaţă, generalul Rădescu s-a refugiat la Misiunea Engleză, de unde, mai târziu, se va refugia în Occident. Privind retrospectiv evenimentele petrecute în umbra Conferinţei de la Yalta, o serie de istorici de prestigiu nu se vor sfii să spună adevărul. În cartea sa Security versus selfdetermination, istoricul american John Lewis Gaddis afirmă fără echivoc: «Faptul că Roosevelt n-a vrut să ceară aplicarea Declaraţiei asupra Europei Eliberate, la două săptămâni după Yalta, când ruşii au instalat în România un guvern aservit lor, arată neîndoielnic că el nu se aştepta ca Moscova să respecte Declaraţia de la Yalta». La fel de categoric este şi istoricul William McNeil, care caracterizează Declaraţia ca «un inofensiv capitol de retorică în ochii lui Stalin, destinat consumului intern american»“.

La 12 aprilie 1945, Franklin Delano Roosevelt moare şi, conform Constituţiei, vice-preşedintele Harry Spencer Truman devine cel de al 33-lea preşedinte al Statelor Unite. Ţinut departe de problemele de politică externă de către predecesorul său, noul preşedinte va fi surprins aflând de concesiile făcute Uniunii Sovietice de Roosevelt. Angajamentele şi convenţiile internaţionale semnate de acesta îl vor împiedica însă să schimbe cursul politicii externe. Pe de o parte, războiul era încă neterminat, iar pe de altă parte, nu avea o imagine precisă a nivelului infiltraţiei comuniste în administraţie. Totuşi, la Conferinţa de la Potsdam, din iulie 1945, Truman, informat de situaţia din România, unde sub presiune sovietică se instalase un guvern comunist, ceea ce în opinia sa era în contradicţie cu Declaraţia de la Yalta, i-a reproşat lui Stalin acest fapt. Răspunsul este relatat de Stetinius în cartea sa Roosevelt and the Russians şi sună astfel: “Un guvern liber ales, în oricare din aceste ţări, va fi un guvern anti-comunist, ceea ce eu nu pot admite”.

În Procesul de consolidare al regimului comunist în România (să nu se uite că Ana Pauker a pornit la drum, în august 1944, cu mai puţin de 1.000 de membri de partid), Moscova a folosit un “argument” mai puţin cunoscut. Este vorba de şantajul exercitat prin ameninţarea cu înlăturarea regelui Mihai şi readucerea pe tron a fostului monarh, Carol II, izgonit din ţară pentru netrebnicia sa.  Dedesubturile acestei cabale politice sunt dezvăluite de Nicolae Baciu: “O problemă care preocupa pe M. S. Regele şi pe fruntaşii opoziţiei în acest timp era agitaţia pentru întoarcerea în ţară a fostului rege Carol II. Ruşii au păstrat contactul cu Carol II şi direct prin ambasadorul lor din Brazilia, şi prin Gheorghe Tătărăscu. Din procesele verbale ale discuţiilor anglo-ruse la Moscova, din octombrie 1944, vedem că problema regelui Carol II îl preocupa serios pe Eden, care l-a întrebat pe Molotov ce îi interesează pe ruşi şi ce intenţii au cu el, Molotov răspunzându-i că «Regele Carol II era interesant cât era război, acum însă nu mai interesează». [...] M. S. Regele Mihai era el însuşi preocupat de intenţiile tatălui său de a reveni în România. Faptul ni-l confirmă Burton Berry în raportul său din 22 aprilie 1945, trimis la Washington după lunga sa vizită făcută fostului suveran: «Regele mi-a spus că el este convins că Ana Pauker şi membrii mai radicali ai Partidului Comunist sunt porniţi să-l discrediteze şi până la urmă să-l elimine. În ultima vreme, ei au început o campanie de zvonuri prin care se cere reîntoarcerea tatălui său. Bineînţeles, ei nu au ce face cu Carol, dar Carol putea fi mai uşor discreditat în ochii ţării şi deci putea fi mai uşor de detronat decât el»” (N. Baciu, Agonia..., cap. “Între disperare şi speranţă”).

În timp ce în România ruşii exercitau presiuni pentru consolidarea guvernului Groza, în Europa evenimentele militare şi politice se desfăşurau cu repeziciune.

La 8 mai 1945 Germania capitulează. Între 17 iulie şi 20 august 1945 se desfăşoară Conferinţa de la Potsdam. Ea a început cu participarea lui Truman, Stalin şi Churchill, acesta din urmă fiind înlocuit cu Clement Atlee, şeful Partidului Laburist, devenit noul prim-ministru al Angliei în urma pierderii alegerilor de către conservatori. Pentru a ţine la curent naţiunea americană cu mersul lucrărilor la această conferinţă de o importanţă crucială pentru viitorul Europei, la 9 august Truman face public un raport în care, cu privire la România, afirma: “La Yalta, cele trei guverne au decis să asume o responsabilitate comună în instalarea unor regimuri de largă concentrare democratică în toate ţările satelite. Această rezoluţie a fost confirmată la Potsdam pentru România, Ungaria şi Bulgaria. Aceste ţări nu vor cădea niciodată în zona de influenţă a nici unei puteri”.

“Cu toată lipsa de informaţii, de pe urma cenzurii impuse de ruşi – ne spune în continuare Nicolae Baciu –, cuvintele preşedintelui Truman au fost auzite în România. Ele au avut darul să declanşeze o temerară acţiune patriotică din partea regelui şi a opoziţiei anticomuniste. La 20 august 1945, regele a cerut demisia guvernului Petru Groza, omul Uniunii Sovietice. Totodată a fost transmisă celor trei membri ai Comisiei Aliate de Control în România o scrisoare semnată de însuşi Mihai I, prin care se solicita sprijinul în vederea constituirii unui guvern de largă reprezentativitate, în vederea organizării de alegeri libere. Din păcate, însă, aşa-numita «Doctrină Truman» în politica externă a Statelor Unite va prinde contur abia în 1947. Dar ea se va limita doar la măsuri de împiedicare a expansiunii comuniste în ţările din afara «Cortinei de Fier», prin acordare de sprijin economic şi militar. Aşa fiind lucrurile, cuvintele rostite de preşedintele Truman la 9 august 1945 vor rămâne pentru români doar un «gest frumos», iar pentru ruşi un motiv în plus de a grăbi procesul de lichidare a oricărei forme de opoziţie politică în România”.

În timp ce occidentalii operau cu principiile vagi ale Declaraţiei asupra Europei Eliberate, mimând intenţia de a ajuta ţările ocupate de Armata Roşie să se împărtăşească din binefacerile democraţiei, sovieticii aplicau metodic planul lor de comunizare a acestor teritorii, în vederea transformării lor în state-satelit ale Uniunii Sovietice. Un proces a cărei esenţă şi al cărui parcurs ni le lămureşte profesorul Ghiţă Ionescu (op. cit.): “Istoricii comunişti şi teoreticienii ştiinţei politice comu-niste susţin că venirea la putere a guvernului Groza, la 6 martie 1945, a însemnat instalarea la putere a unui regim «democrat-popular». Acesta ar fi, la rândul ei, cea dintâi fază a revoluţiei populare din România, a doua fiind cea a dictaturii proletariatului, începând din 31 decembrie 1947. În termenii filozofiei politice marxiste, faza ce a durat din 1945 până în 1949 este descrisă ca o «dualitate a puterii». În cursul acestei faze, protejate în mod corespunzător împotriva intervenţei străine de către armata sovietică, formele vechiului regim au fost menţinute, dar ele au fost umplute, din interior, cu un nou conţinut revoluţionar...”.

Aşadar, “dualitatea puterii”, o ţară condusă de un rege şi de un guvern comunist! O structură politică conflictuală, în care fiecare din cei doi poli tinde să-l elimine din jocul puterii pe celălalt, folosind în acest scop metodele pe care le considera cele mai eficiente. “Guvernul Groza – ne spune în continuare Ghiţă Ionescu –, format sub supravegherea personală a lui Vîşinski, a inclus, până la sfârşitul lui 1947, şi “o parte a burgheziei”. Aceasta a fost reprezentată de aripa Tătărescu a Partidului Liberal, care avea patru portofolii, inclusiv Ministerul de Externe şi vicepreşidenţia, deţinută de către Tătărescu însuşi. Guvernul mai includea trei naţional-ţărănişti renegaţi. Toţi aceştia erau însă discreditaţi politic, ca şi Tătărescu însuşi. “Nici un politician respectabil n-a acceptat să dea mâna cu un astfel de regim, iar oamenii erau dezorientaţi şi abătuţi”.

La polul opus, actul de curaj al regelui Mihai I de la 20 august 1945, prin care cerea demisia guvernului Groza, pentru a se putea constitui un guvern reprezentativ, cerere notificată atât Comisiei Aliate de Control, cât şi guvernelor Statelor Unite, Uniunii Sovietice şi Angliei, care însă nu a avut nici un rezultat. În semn de protest, suveranul României a refuzat să participe la celebrarea “victoriei” Armatei Roşii în România, care urma să aibă loc la 23 august, aniversându-se astfel un an de “alianţă” politică şi militară româno-sovietică. Dar nu numai atât. De la această dată se produce o adevărată rebeliune constituţională – “greva regală” –, prin care colaborarea între rege şi guvern a fost total suspendată.

Pentru a se pune capăt acestei “ciudăţenii constituţionale”, miniştrii de Externe ai marilor puteri învingătoare, întruniţi la Moscova în decembrie 1945, au decis ca o delegaţie formată din Andrei Ianuarevici Vîşinski, din partea Uniunii Sovietice, şi ambasadorii Statelor Unite şi Angliei la Moscova, Averell Harriman şi Sir Archibald Clark Kerr, să se deplaseze la Bucureşti pentru a “media” conflictul şi a dezamorsa criza.

Înainte de a prezenta rezultatele acestei intervenţii utile, câteva precizări cu privire la situaţia din ţară. La începutul anului 1946, România era o ţară ocupată, efectivul trupelor de ocupaţie sovietice cifrându-se la 600.000 de oameni. Ţara era condusă de un guvern comunist, care sub pretextul că pune în aplicare prevederea din Declaraţia asupra Europei Eliberate, conform căreia “popoarele eliberate trebuiau să distrugă până şi ultimul vestigiu de nazism sau fascism”, a dezlănţuit un amplu proces de “epurare” în toate instituţiile statului. Erau vizate cu precădere armata, justiţia şi învăţământul, fiind considerate principalele focare anticomuniste. Concomitent se produce un fenomen aparent paradoxal. Rândurile Partidului Comunist, care a pornit campania de cucerire a electoratului cu mai puţin de o mie de membri, se îngroşau considerabil, neofiţii provenind din două sectoare ale societăţii diametral opuse. De o parte, comuniştilor li se alătură drojdia societăţii; pe de altă parte, cei care îşi descopereau nu numai simpatii pentru stânga politică, dar chiar vocaţie marxistă, erau intelectuali consacraţi în domeniile lor de activitate. Trunchiul neamului – clasa de mijloc şi ţărănimea – s-a dovedit sănătos şi iniţial imun la propaganda comunistă.

Cât priveşte delegaţia de înalţi demnitari, reprezentând Statele Unite, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, sosită la Bucureşti de la Moscova, asupra profilului lor moral şi politic ne informează Nicolae Baciu, sursa noastră credibilă. Neobositul cercetător al arhivelor americane şi engleze a avut şansa să citească raportul întocmit la 25 ianuarie 1946 de Sir Archibald Kerr, marcat “ultra secret”, către ministrul de Externe Ernest Bevin, din al cărui cuprins extrage părţile esenţiale. Astfel, aflăm că cei trei diplomaţi, după ce au făcut deplasarea cu trenul, călătoria durând trei zile,” la 1 ianuarie 1946 au fost primiţi de rege, cu care prilej i-au adus la cunoştinţă dorinţa unanimă a celor trei miniştri de Externe de a se ajunge cât mai repede la o soluţie care să permită recunoaşterea noului guvern de către Anglia şi Statele Unite. Ambasadorii Kerr şi Harriman au subliniat importanţa acordată de guvernele lor alegerilor din România, care trebuiau făcute în respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale. La rândul său, Vîşinski a subliniat nevoia ca alegerile să fie cu adevărat libere. Ei au arătat Majestăţii Sale procedura ce urma să fie aplicată. Mai întâi trebuiau să fie incluşi în guvern doi reprezentanţi ai opoziţiei, unul din Partidul Naţional-Ţărănesc, altul din Partidul Liberal. Apoi, guvernul Groza trebuia să dea toate asigurările că alegerile vor fi libere, respectându-se libertăţile fundamentale. În cele din urmă, Marea Britanie şi Statele Unite aveau să recunoască guvernul Groza”. Naivitate sau rea-credinţă?

Răspunsul la această întrebare ni-l dă tot Nicolae Baciu, caracterizându-i pe cei doi emisari occidentali în următorii termeni: “Kerr nutrea convingerea personală – exprimată în concluziile raportului său – că guvernul Groza nu are intenţia de a respecta nici litera, nici spiritul deciziilor luate la Moscova de cei trei miniştri de Externe, în legătură cu alegerile libere. Că românii nu au nici cea mai mică îndoială, ca şi Sir Archibald Kerr de altfel, că alegerile vor fi falsificate. Înainte de a încheia acest lung raport, ambasadorul britanic subliniază că Vîşinski guvernează România ca pe o provincie a Uniunii Sovietice şi că guvernul Groza nu e decât un simplu instrument în mâinile lui. Şi acest om de onoare, loial în îndeplinirea misiunii ce i se încredinţase de superiorul său (să mintă, să convingă), are un cuvânt de milă pentru poporul pe care îl înşela: Părăsesc Bucureştii cu o tristeţe infinită şi cu mulţumirea că nu m-am născut român. La aceasta ar fi trebuit să mai adauge: ... şi pentru că am fost prezent la Kremlin în noaptea de 9 octombrie 1944, când Churchill a vândut România”.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre Averell Harriman. “El cunoştea – îşi continuă dezvăluirile Nicolae Baciu – toate aranjamentele lui Churchill cu Stalin, privind cedarea României, la 9 octombrie 1944, deoarece el era observator din partea lui Roosevelt. Şi el cunoştea realitatea aspră a misiunii sale în România, ştiind că alegerile urmau să fie falsificate şi promisiunile să rămână fără urmări. Dar, ţinând seama de faptul că noul preşedinte, Harry Truman, nu recunoştea tâlhărescul acord de la Moscova dintre Stalin şi Churchill, raportul lui Harriman putea să capete altă greutate şi să aibă alte consecinţe decât raportul lui Kerr. Cu toate acestea, Averell Harriman ştia că trebuie să mintă poporul român şi l-a minţit. El ştia că misiunea sa impunea să-l mintă pe rege, să-i tragă pe sfoară pe Maniu şi Brătianu, şi a făcut-o cu sânge rece şi fără remuşcări. Românii voiau să ştie adevărul, să afle ce soartă li se pregăteşte din partea Aliaţilor, iar Harriman s-a comportat ca un om fără conştiinţă şi fără simţ de răspundere în faţa istoriei” (N. Baciu, Yalta..., cap. “Diplomaţii englezi şi americani mint poporul român”).

Şi astfel, cu doi miniştri fără portofoliu din partea opoziţiei democrate, dar fără nici cea mai neînsemnată posibilitate de a interveni în guvernarea ţării, Kremlinul a obţinut recunoaşterea guvernului Groza de către Statele Unite şi Marea Britanie. De acum înainte nimic nu mai stătea în calea bolşevizării României, iar actul prin care comuniştii au ţinut să sublinieze faptul că ei deţin puterea reală a fost procesul şi execuţia  mareşalului Antonescu. Din multele relatări ale acestei infamii petrecute în anii domniei regelui Mihai I, am ales-o pe cea semnată de generalul Platon Chirnoagă: “Mareşalul Antonescu, transportat în Rusia, a fost închis în renumita închisoare Liublianka, destinată deţinuţilor politici [...]. Când regimul comunist s-a instalat la conducerea statului român şi a luat în mână toate frâiele conducerii (poliţie, armată, justiţie şi administraţie), mareşalul a fost readus în ţară spre a fi judecat. Procesul a început la 4 mai 1946, în faţa unui tribunal al poporului [...]. Nici un moment [mareşalul] n-a arătat vreo slăbiciune sau confuzie în exprimarea ideilor. Niciodată n-a recunoscut că războiul pe care l-a purtat în contra Rusiei a fost o greşeală politică şi a declarat că dacă ar mai fi o dată în aceeaşi situaţie, ar urma aceeaşi cale, cu deosebirea că ar face mai mult pentru pregătirea de război a naţiunii [...]. Înainte de terminarea procesului, când i s-a dat cuvântul pentru ultima oară, a ţinut o lecţie de înalt patriotism şi mândrie românească. «Eu cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice măsură de graţiere: astfel eu voi muri pe pământul patriei, pe când voi nu sunteţi siguri unde veţi fi spânzuraţi». Acestea au fost cuvintele cu care şi-a încheiat ultima declaraţie în apărarea politicii lui româneşti faţă de Rusia” (P. Chirnoagă, op. cit.).

O dată cu mareşalul Antonescu au mai fost judecaţi şi o parte dintre miniştrii lui. La 17 mai s-a dat sentinţa. Au fost condamnaţi la pedeapsa capitală atât mareşalul Antonescu, cât şi Mihai Antonescu, generalul Vasiliu, fost comandant al Jandarmeriei, şi profesorul George Alexianu, fost guvernator al Transnistriei.

Gazetarul american Reuben Markham, trimis special al ziarului Christian Science Monitor, care se găsea la Bucureşti tocmai în timpul procesului, scrie: “Antonescu a arătat o mare demnitate în tot lungul procesului lui şi a refuzat să ceară iertare ruşilor pentru că i-a combătut, repetând de mai multe ori că el a făcut tot ce-a fost posibil pentru ca să iasă victorios din acest război. Numeroşi români au văzut în această atitudine, însuşi simbolul ţării lor, care a ţinut piept ruşilor, şi consternarea s-a răspândit peste tot când s-a aflat că Antonescu va fi executat. Antonescu, care ceruse să fie împuşcat şi nu spânzurat, a murit ca un viteaz. El a refuzat să i se lege ochii şi a cerut să comande el însuşi plutonul de execuţie. Oamenii enervaţi au ochit rău şi Antonescu nu şi-a pierdut cunoştinţa imediat. În genunchi, cu un ochi mai puţin, a strigat: «Haideţi băieţi, mai trageţi o dată!». Un ofiţer i-a dat lovitura de graţie. Istoria morţii lui a făcut repede înconjurul ţării şi a fost înfrumuseţată atât încât Antonescu a ajuns să fie simbolul onoarei în România”.

Tot acolo, mai scrie Markham: “Poporul român simţea că întreaga naţiune era în judecată”. Iar în altă parte mai spune: “Cu toate dezastrele pe care românii le-au cunoscut din cauza lui Antonescu, eu cred că mulţi s-au simţit alături de el când a fost executat [...]. Eu cred că cea mai mare parte a românilor au fost satisfăcuţi să vadă ţara lor atacând Uniunea Sovietică în 1941, chiar fiind aliaţi ai lui Hitler”.

Cu o zi înainte de execuţie, colonelul D. Pristavu, comandantul închisorii Jilava, unde era închis Antonescu, a primit ordin să formeze plutonul de execuţie. Codul justiţiei militare însă prevedea că acest pluton se constituia numai pe baza unei sentinţe date de un tribunal militar. Cum sentinţa privitoare la execuţia mareşalului şi celorlalţi condamnaţi la moarte fusese dată de un tribunal al poporului, comandantul închisorii nu avea dreptul să formeze plutonul de execuţie. Atunci s-a dat ordin să adune trupa care forma garda închisorii şi să constituie plutonul din voluntari. La întrebarea care s-a pus trupei adunate, “Cine vrea să intre în plutonul de execuţie?”, nici un gradat şi nici un soldat nu s-a oferit. “Toţi au rămas în rânduri, nemişcaţi, ca de piatră. În această situaţie, autorităţile însărcinate cu executarea sentinţei au făcut apel la prefectura Poliţiei Capitalei. Aceasta a trimis imediat două camioane pline cu indivizi angajaţi de comunişti în aşa-numita organizaţie «Apărarea Patriotică», compusă din elemente care în cea mai mare parte aparţineau drojdiei bucureştene şi care pentru această ocazie au fost îmbrăcaţi cu mantale de piele din uniforma sergenţilor de stradă. Dintre aceştia s-a ales plutonul de execuţie, care a executat pe mareşalul Antonescu, iar nu soldatul român în uniforma armatei române”.

Cât priveşte atitudinea regelui Mihai I faţă de procesul, condamnarea şi execuţia mareşalului Antonescu, să-i dăm crezare lui Gheorghe Magherescu, apropiat al conducătorului statului; el consemnează reacţia celui pe care, obligându-l aproape să urce pe tronul României, generalul Ion Antonescu l-a împiedicat în zorii zilei de 7 septembrie 1940 să ia calea exilului, aşa cum voia, alături de nevrednicul său părinte, fostul rege Carol II, izgonit din ţară, şi de ţiitoarea acestuia: “Condamnaţii aveau dreptul la graţiere. Mareşalul nu a vrut să înainteze cererea către rege. Mama sa, venerabila doamnă Baranga, a făcut-o în numele său. Am aflat aproape imediat cele întâmplate. Regele, pentru a se eschiva de la soluţionarea acelei cereri, a dispărut din Capitală. Iuliu Maniu, în ziua execuţiei, s-a dus la Palat pentru a se prezenta regelui şi a-l convinge să semneze graţierea. Nu l-a găsit. Evenimentele şi-au urmat cursul şi execuţia sentinţei a avut loc în după-amiaza de sâmbătă, 1 iunie 1946” (op. cit.). Şi apoi adaugă, ca o tristă concluzie. “Sentinţa fusese executată. În sfârşit, regele României putea să fie liniştit. Despre aceasta ne asigură fostul său adjutant de pe atunci [colonelul Emilian Ionescu, participant la complotul împotriva mareşalului Antonescu, ulterior colaborator cu regimul comunist – n. n.], în cartea sa În uniformă pentru totdeauna, apărută în 1977, cu sfidarea meritului recunoscut pe viaţă drept răsplată a trădării: «Regele, pe tot timpul duratei procesului mareşalului, a fost foarte neliniştit. Mereu întreba: Ce a mai declarat Antonescu? El nu s-a liniştit decât atunci când i s-a spus că sentinţa a fost executată»”… (Va urma)

Gabriel CONSTANTINESCU

(cap. XXVIII din vol. Şah la rege. Declinul monarhiei române

în secolul XX, Editura Christiana, Bucureşti, 2007)