O MĂRTURIE ROMÂNEASCĂ ÎN LIMBA FRANCEZĂ

SUMARUL BLOGULUI

După ce a fost pe punctul de a apărea la Paris (Plon), dar apariţia a fost blocată la intervenţia acum răposatului publicist şi traducător Alain Paruit (evreu româno-francez, alergic la poziţia "prea de dreapta" a autorului), versiunea în limba franceză a romanului memorialistic al scriitorului şi fostului deţinut politic Marcel Petrişor (n. 1930) s-a tipărit anul acesta, cu titlul Quelque part a l'Est, la Iaşi (Ed. Opera Magna), într-un volum de 456 pagini. 

Traducerea (semnată de Dana Petrişor şi Mihaela Bacou) a fost efectuată, cu mulţi ani în urmă, după cele trei volume ale primei ediţii româneşti (Fortul 13, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991; Secretul Fortului 13, Ed. Timpul, Iaşi, 1994; La capăt de drum, Institutul European, Iaşi, 1997). Textul păstrează numele fictive ale unor personaje, dar un index final indică şi identitatea lor reală. Ediţia are note de subsol şi anexe informative necesare cititorului neromân. Reproduc mai jos cuvîntul autorului la ediţia în limba franceză (îmi cer scuze că n-am avut timp să reculeg textul):

Reamintesc că romanul memorialistic, sub un alt titlu generic, a fost reeditat tot în acest an şi tot într-un singur volum (598 pagini) şi în limba română - Cumplite încercări, Doamne! (Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste) -, cu adaosuri substanţiale şi cu numele reale ale tuturor personajelor. Lansat deja la Sibiu, în toamnă va avea lansări şi la Bucureşti şi Paris. Ediţia în limba franceză va fi difuzată numai în Franţa. (R. C.)

Pentru noua ediţie în limba română, vezi aici.

MARCEL PETRIŞOR, 

ÎNVINGĂTORUL GULAGULUI

La 81 de ani, Marcel Petrişor este un senior al marilor încercări, omul care a trecut prin multe şi a văzut multe, dar, cum nici lui deseori nu-i vine să creadă, a supravieţuit şi iată că acum, în anul de graţie 2011, priveşte cu seninătate în urmă.

Memorialistica sa consistentă, reeeditată acum prin grija lui Răzvan Codrescu la Editura Christiana, este reazimul sau promontoriul de pe care priveşte toţi anii trecuţi. Nu e vorba nici de triumf, nici de melancolie. Serenitatea este cuvântul cel mai bun.

Marcel Petrişor a învins într-un război dur cu cantitatea oarbă. Între 1952 și 1964, timp de 12 ani, forţe ostile au încercat să-l suprime. Omul a fost însă mai presus de istoria sumbră şi criminală.

Diavolul nu l-a ispitit nici pe cealaltă cale, a abandonului, a dorinţei de a-şi lua zilele şi de a se elibera astfel din iad. A rămas drept, cu mintea întreagă. 

Iar ca martor şi mărturisitor, el nu s-a dezminţit. În libertate şi-a continuit studiile întrerupte la 22 de ani. A fost profesor de franceză, a citit, a scris,  a instruit generaţii de liceeni, a tradus, s-a purtat normal, ca atâţia alţi foşti deţinuţi politici care încercau să-şi reia viaţa din punctul în care aceasta le fusese întreruptă.

Spunând aceasta, îi am în vedere, bunăoară, pe Alexandru Mihalcea sau pe Sorin Botez, amândoi filologi, profesori după detenţie, oameni minunaţi care nu au părăsit ţara, dar nici nu s-au lăsat spălaţi pe creier. Ca dovadă stau mărturiile lor după 1989.

Cartea de memorii a lui Marcel Petrişor, Cumplite încercări, Doamne!, ne oferă o imagine dramatică despre nişte vremuri pe care noi, cei de acum, tindem să le socotim  ireale.

Dacă printr-un artificiu ne-am întoarce în timp şi pentru o zi doar am străbate ordaliul evocat aici – fără să ştim însă că va dura doar atât – în mod sigur ne-am pierde minţile. Marcel Petrişor, împreună cu preotul de mai târziu Gheirghe Calciu, cu Costache Oprişan şi cu Iosif V. Iosif, a împărţit celula Casimcăi de la Jilava.

Acolo, sub pământ, au trăit ei, fără să mai ştie când e zi şi când e noapte, fiindcă  nici nu mai ştiau dacă sunt vii sau dacă au murit.

Marcel  traversase şi infernul de la Ministerul de Interne, viitor sediu al CC al PCR, actual sediu al Senatului, unde fusese aruncat sine die deoarece împrumutase  cartela de cantină lui Ovidiu Cotruş, iar Securitatea, descoperind-o asupra aceluia, l-a luat şi pe el în vizor. Aşa a început calvarul.

Probabil că ajung în închisoare cei tari. Sau cei slabi care se pot transforma. Pe cei moi şi plângăcioşi îi scapă norocul, fiindcă nu ar supravieţui nici o săptămână.

L-am întrebat pe Marcel Petrişor dacă se consideră ca făcând parte dintre cei tari. Nu a ştiut ce să-mi răspundă. Era poate o întrebare riscantă. Nimeni, după experieţe-limită, nu se laudă cu rezistenţa sa. Nu are rost nici să adopte modestia exemplară. Pur şi simplu se jenează de chestionări care frizează indecenţa.

În închisoare cunoşti figuri teribile, cărora în libertate nu le-ai fi acordat atenţia pe care o merită. La Aiud, Marcel Petrişor i-a cunoscut pe Nicolae Pătraşcu, pe Aurel State, cel care, ca să nu-şi deconspire colegii, a vrut să se omoare, pe Petre Ţuţea, pe prinţul Ghyka, pe părintele Papacioc, dar şi pe celebrul colonel Crăciun, care după 1989 se lăuda că dacă nu era el deţinuţii nu ar fi supravieţuit.

„Într-o dimineaţă de martie a anului 1958, din duba cenuşie a MAI-ului, pe care scria PÂINE, fură zvârlite în poarta Jilavei trupurile a doi inşi care până atunci nu se văzuseră niciodată. Erau ca doi saci legaţi fedeleş şi aruncaţi dintr-un vagon de marfă ajuns, cu sau fără voie, la destinaţie”.

Acestea sunt rândurile de început ale memoriilor, care mi-au adus aminte de felul în care Soljeniţîn, în Primul cerc, vorbeşte despre efectuarea arestărilor. Pe dubele NKVD-ului nu scria „Pâine”, ci „Carne” sau „Lapte”. Era vorba de salvarea aparenţelor.

Societatea trebuia să funcţioneze normal, fără să ştie ce se întâmplă dedesubt. Deţinuţii erau transportaţi în maşini pe care era scris numele unor alimente de primă necesitate. Securitatea nu făcea rău, ci intra într-un circuit firesc al… aprovizionării.

Cei închişi trebuiau să sufere şi pentru faptul că au fost uitaţi de toată lumea. Nu atât suferinţa fizică avea importanţă, cât cea morală, prin care li se vâra în cap că întreaga societate îi condamnă. Tribunalele poporului aveau tocmai această menire de-a întări verdictul prin folosirea drept acuzator a unei comunităţi cât mai largi.

Apoi era oprobriul de legionar. Comuniştii – prin cei mai buni fii ai lor, securiştii – purtau titlul nobil de antifacişti. De altminteri, tot Occidentul căzuse victimă unui asemenea miraj. Stalin era primul antifascist.

Românii iubitori de ţară şi de Hristos, fără nici o nuanţare, căpătau stigmatul de fascist, legionar-antonescian – un nonsens, fiindcă Antonescu i-a persecutat pe legionari –, şi de aici nu-i mai scăpa nimeni. Toată ţara era îndoctrinată în acest sens.

Memoriile lui Marcel Petrişor sunt vii graţie unui dialog dinamic. Autorul nu monologhează, ci are nevoie de cât mai multe voci, pe care după ani şi ani le tot aude. Nu a uitat nimic: şoapte, gemete, strigăte, rugăciuni. Nici cele mai absurde argumentări ale acuzării nu i s-au şters din minte.

El era un „duşman al poporului”, dar cei care-l incriminau coborau dintr-o panoplie a absurdităţii cum doar marii scriitori au putut-o imagina. Să nu uităm că episoadele dure ale reeducării de la Aiud, pecum şi secvenţele exerminării de la Jilava, sunt consecutive Piteştiului.

Deţinuţii ştiau cine fusese marele tartor, Eugen Ţurcanu. A existat pe vremea aceea zvonul că personajul nu a murit, ci că oricând se va putea întoarce printre deţinuţi, pentru a-şi relua ciclul de torturi…

În încheiere, o observaţie, cred, necesară. Pe copertă nu trebuia scris ani de mucenicie în temniţele comuniste, ci ani de martiraj. Românii, când aud de mucenici, se gândesc fie la colacii din Muntenia, fie la cei cu zeamă din Moldova,  din care se înfruptă în Postul Paştelui, Unii dintre noi, cei mai proşti sau cei mai ticăloşi,  or zice că mucenicia, mai ştii, e un fel de chef… Fără comentarii.

Dan STANCA

(text apărut în săptămînalul bucureştean Timpul

şi reprodus aici cu îngăduinţa autorului)