STATUIE PAPALĂ ÎN INIMA CAPITALEI

SUMARUL BLOGULUI

Îi mulţumesc d-lui Vladimir Bulat pentru îngăduinţa de a-i posta textul de mai jos şi pe blogul meu, precum şi pentru fotografiile trimise (pe care le-a realizat personal).

Karol Wojtyla, Papa Ioan Paul II, ar fi putut avea foarte bine statuie, la Bucureşti sau oriunde altundeva, nu neapărat ca Suveran Pontif beatificat, ci pur şi simplu ca mare personalitate publică a secolului XX. Statuia nu are nimic ostentativ şi se poate spune că reprezintă o lecţie de măsură şi bun-gust în spaţiul public de la noi, invadat în ultimele decenii de „monumentele” cele mai stranii, în care nimeni nu mai seamănă cu nimeni şi ai căror autori se cred mari „vizionari”, confundînd cetatea cu propriul atelier de creaţie („revoluţionară”, desigur) sau cu expoziţiile lor personale (de obicei pline de pretenţii, dar goale de vizitatori). Specimenul acesta de „artist neînţeles”, pentru care nimic nu mai are valoare în sine, ci totul devine pretext pentru exerciţiile sale „vizionare”, găseşte cîte un primar sau edil semianalfabet (care îi zice lui „maestre” şi căruia el îi zice, eventual, „excelenţă”, cum mi-a fost dat să aud cu urechile mele!), dispus să-l lase să-şi facă de cap pe spinarea memoriei naţionale şi pe banii contribuabilului derutat.

Nu ştiu dacă reprezintă o consolare că ceea ce la noi este aproape regulă se mai întîmplă, accidental, şi pe la case mai mari, cum a fost, recent, cazul unei statui (tot a lui Ioan Paul II) de la Roma*. Cînd vezi oroarea respectivă (care a bulversat şi Vaticanul), recunoşti că la noi Papa Ioan Paul II a avut mare noroc (chiar dacă fără nici o esenţială contribuţie românească) şi că pînă la urmă norocul lui e şi al nostru (vreau să zic al bietului Bucureşti, îndestul bîntuit de dihăniile „vizionarismului” autohton)… (R. C.)

“TOŢI SĂ FIE UNA”:

BUSTUL PAPEI IOAN PAUL II

LA BUCUREŞTI

Ut unum sint (Ioan 17, 21) este şi titlul unei enciclice din  25 mai 1995, prin care Papa Ioan Paul al II-lea chema lumea creştină spre Ecumenism, în perspectiva Milleniumului ce urma să vină. Îndemnul Evanghelistului Ioan este înscris şi pe soclul pe care e montat acum bustul fostului Severan Pontif, recent beatificat la Roma. Dezvelirea monumentului a avut loc la 1 august, în Bucureşti.

Presa noastră a fost zgîrcită în a da detalii de la această inaugurare, dar un lucru esenţial s-a strecurat totuşi în acele parcimonioase relatări: numele artistului care a sculptat în bronz chipul Papei. Este vorba de artistul sloven de origine bosniacă Mirsad Begić (născut la 31 ianuarie 1953 în Glamoč, o localitate din Bosnia-Herţegovina).

Trebuie spus că a fost o surpriză de proporţii să avem în oraş un bust excepţional, fără participarea artiştilor români! Poate tocmai de aceea mass-media de la noi a şi acordat atît de puţină atenţie acestui monument. Mai bine zis: aproape deloc. Dacă încercaţi să vă informaţi, nu prea sînt sorţi de izbîndă, iar cu imaginile e şi mai rău. Tocmai de aceea, am decis să merg la faţa locului, să mă conving şi să analizez „la cald” piesa.

Impactul vizual pe care-l produce bustul, modelarea chipului, expresivitatea obţinută, materialitatea „catifelată” şi „pulsatorie” a bronzului – toate sînt copleşitoare şi arată cu certitudine faptul că opera aceasta aparţine unui maestru. Unuia care ştie cum trebuie să arate un bust, un monument, şi cum să evoce fără tăgadă şi percutant prezenţa celui îmbălsămat în spaţiul public.

M-am interesat cine este sculptorul Mirsad Begić. A studiat la Sarajevo (licenţiat în 1974), la Ljubliana (diplomă obţinută la Academia de Artă, în 1979), iar apoi, începînd cu 1982, a fost discipolul lui Sir Anthony Caro, la St. Martins School of Art din Londra.

Perioada de după revenirea din Anglia a fost marcată de căutarea unui stil sculptural propriu, a unei stilistici recognoscibile, foarte elaborate.

Bustul este „viu” din orice unghi l-ai privi, nu are nici un unghi „mort”; cel portretizat este prezent şi percutant, dar şi alte lucrări ale artistului arată cît de serios abordează acesta de fiecare dată problematica unicităţii oricărui personaj pe care i-a fost dat să-l imortalizeze. De bună seamă, a avut comenzi dintre cele mai alese: bustul pictorului Anton Ažbe (1862-1905), instalat la München; monumentul omului politic sloven Ivan Hribar (1851-1941), primar al Ljublianei între 1896 şi 1910, cel care a modernizat oraşul de la Adriatica după cutremurul din 1895; bustul nobilului şi mecenei artiştilor Sigismund (Žiga) Zois (1747-1819), dezvelit la Ljubliana; bustul pictorului sloven Joze Tisnikar (1928-1998).

Chiar dacă am unele rezerve faţă de soclul din marmură – care putea fi mai puţin „bătrînicios” şi predictibil, ca să mă exprim eufemistic (probabil că asta este partea de contribuţie a părţii româneşti...) – poziţionarea în contextul oraşului este cît se poate de bine aleasă, bustul Papei fiins amplasat între sediul Nunţiului Papal de la Bucureşti (str. Constantin Stahi) şi Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (ortodoxă), de pe Schitu Măgureanu. Astfel, fericitul întru adormire Papa Ioan Paul al II-lea va privi de aici încolo spre răsărit (Orientale lumen), pentru a împlini acel ardent deziderat, pentru care a pledat: „Toţi să fie una” (Ut unum sint).

Vladimir BULAT

A se vedea şi http://ochiuldeveghe.over-blog.com/article-to-i-s-fie-una---bustul-papei-ioan-al-ii-lea-la-bucure-ti-81765184.html

* Este vorba de statuia dezvelită pe 18 mai a. c. în Piazza Cinquecento, din faţa gării Termini, în prezenţa primarului Romei (Gianni Alemanno), a ministrului Transporturilor (Altero Mattioli), dar şi a unei înalte oficialităţi a Vaticanului (cardinalul Agostino Vallini). De bronz masiv, înaltă de 5 metri şi „vizionară” nevoie mare (a se vedea imaginile care urmează acestei note), statuia a fost realizată, la iniţiativa Primăriei, de un Oliviero Rainaldi, sculptor care a adoptat, în faţa potopului de critici, atitudinea „artistului neînţeles” (încă unul, Doamne!). Cel mai neînţelegător pare cotidianul catolic L’Osservatore Romano, oripilat de „capul exagerat de sferic”, care nici pe departe „nu seamănă cu Wojtyla”. Da, dar ce idee! Ce viziune! Ce curaj al sfidării! În faţa unui asemenea puseu de originalitate genială, ce mai contează cum arăta (ne)fericitul ăla, Wojtyla sau cum l-o fi chemat, sau ce se aştepta să vadă, pe banii lui, vulgul ăsta tîmpit, care crede că memoria înseamnă reverenţă şi fidelitate?!