INTERMEZZO LIRIC: TREI CÎNTECE DAMNATE

SUMARUL BLOGULUI

PRIMUL DAMNAT

«E Dumnezeul nostru prost de bun,

călcînd mereu cu mila pe dreptate,

şi-i răbdător pe-oricîte cruci l-am bate,

iubindu-ne pe toţi ca un nebun.

Ce rău să fac, ce hulă să mai spun

şi-n ce mormînt să îl mai ferec poate,

din firea lui s-ajung vreodată-a-l scoate

şi pe Adam în mine să-l răzbun?

Nu-mi trebui mila lui – şi dracul ştie!

De nu-s eu Zeul, nu mai vreau deloc

de-a lumea şi de-a viaţa să mă joc!

Să îl disper, aş da o veşnicie,

dar El mă iartă iar – şi pentru noi

s-ar tăvăli cu slava prin noroi!»

AL DOILEA DAMNAT

«Mi s-a acrit de raiul tău cuminte,

de rugi, de îngeraşi, de floricele…

şi nu mai simt în sîngiurile mele

decît o ură oarbă şi fierbinte!

Nu-i ura mea ca vrajba celui care

s-a răzvrătit cu ceata lui întreagă

şi cu răceală veşnică te neagă:

eu port un rug încins în mădulare.

Te preaurăsc din carne şi din oase,

din sîngele ce-n clocot dă prin vine,

din tot ce-i greu şi stricăcios în mine,

din disperarea morţii nemiloase,

iar gîndul paie doar pe foc îmi pune,

să crească jaru-n mii de limbi nebune.»

AL TREILEA ŞI MARELE DAMNAT

«Mă tot întind ca iedera pe goluri

şi-aşa-s de mare, Doamne, că Mă tem

că nu-Mi voi da de capăt niciodată,

la trup – ispită şi la duh – blestem.

Tînjind să fiu, Mă risipesc în moarte,

tînjind să mor, Mă risipesc în vieţi,

şi cresc mereu, din strîmbă rădăcină,

în vălătuci de ceaţă şi tristeţi.

Mănoasă Mi-s şi tragică minune,

neţărmurit şi nevremelnic dor...

Spuneai ceva de-o cruce suitoare

şi de-o lumină ninsă pe Tabor?...

Din rostul tău Mă tulbură crîmpeie;

de M-aş opri, te-aş înţelege poate...

Dar nu e chip: ca iedera pe goluri

Mă-ntind mereu şi te umbresc în toate.»

Răzvan CODRESCU