sâmbătă, septembrie 03, 2011

RICHARD WURMBRAND VĂZUT DE... LEGIONARI

SUMARUL BLOGULUI



Campania de presă de acum cîţiva ani pentru desemnarea prin vot public a celor mai mari români din istorie ne-a prilejuit, între altele, surpriza ca printre primii zece “aleşi” să se numere (alături de – în ordine alfabetică – Ion Antonescu, Constantin Brâncuşi, Carol I, Nadia Comăneci, Alexandru Ioan Cuza, Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare) şi pastorul protestant de origine evreiască Richard Wurmbrand (1909-2001), fost deţinut politic (1948-1956; 1959-1964) şi adversar radical al lui Karl Marx şi al comunismului (vezi, de pildă, cartea sa Karl Marx şi Satan, Editura Stephanus, Bucureşti, 1994).
Surpriza a fost dublă: pe de o parte pentru că pastorul Wurmbrand – deşi figură onorabilă şi în multe privinţe exemplară – era mai degrabă ignorat de opinia publică largă din România, iar pe de altă parte pentru că nu a fost propriu-zis român – nici prin naţionalitate, nici prin confesiune. Însă tendinţa evidentă, încurajată pretutindeni de “sondajele” de acest gen, este tocmai aceea de a se confunda naţionalitatea cu cetăţenia, iar solidaritatea de grup poate propulsa în top nume care în realitate nu se bucură de o popularitate pe măsură, ceea ce explică probabil şi cazul Wurmbrand de la noi, căreia se pare că “fanii” din cel puţin trei ţări (România, unde a trăit pînă în 1965 şi în care revenit după 1990; Statele Unite, unde a trăit cu familia între 1966 şi 1990; Norvegia, pe unde a trecut aproape un an, în 1965-66) i-au făcut lobby pe Internet, cu o solidaritate şi o disciplină de la care românii noştri neaoşi s-ar cuveni să înveţe cîte ceva...
Mi se pare că, în loc de câteva date biografice seci, sînt preferabile însemnările cuiva care l-a cunoscut îndeaproape în cea mai dramatică perioadă a existenţei sale (detenţia sub comunişti) şi care ni-l zugrăveşte cu lumini şi umbre, într-un mod poate mai subiectiv, dar indiscutabil onest şi viu: fostul deţinut politic Ioan Ianolide, cel mai apropiat frate din anii de temniţă al lui Valeriu Gafencu, “sfîntul închisorilor”. Paginile care urmează – apărute pentru prima dată în revista sibiană Puncte cardinale, septembrie-octombrie 2006 – constituie subcapitolul “Pastorul evreu Richard Wurmbrand” din cartea de memorii intitulată Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă (îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti şi apărută la Editura Christiana din Bucureşti în anul 2006).
Pentru că se împlinesc 5 ani de cînd a fost redactată (fiind unul dintre ultimele texte scrise cu mîna sa), am inclus aici şi de-acum celebra prefaţă a părintelui Gheorghe Calciu la cartea lui Ianolide, prefaţă în care se referă pe larg şi la pastorul Wurmbrand (pe care l-a cunoscut personal în Statele Unite, spre sfîrşitul anilor ‘80). (R. C.)



PASTORUL RICHARD WURMBRAND

Din beciul Securităţii la Târgu-Ocna
           
O altă figură cu totul aparte – de data aceasta nu prin sfinţenie, ci prin tragism – între deţinuţii penitenciarului-sanatoriu Târgu-Ocna a fost pastorul evreu Richard Wurmbrand.
Într-o bună zi s-a anunţat la închisoare sosirea unei dube noi. Încă de la poarta penitenciarului se auzeau ţipete ca de pasăre rănită, care ne înfiorau şi ne întrebam: ce poate fi?
În fine, convoiul jalnic şi-a făcut apariţia: doi deţinuţi rupţi, prăpădiţi, târându-şi greu zdrenţele şi ciolanele, unul întins pe targă, iar altul susţinut pe umerii a doi bărbaţi. Acesta din urmă ţipa ca din gură de şarpe. Era un bărbat înalt, blond, cu profil frumos, semitic: evreul W.
Purta un costum albastru de stofă, care de sus şi până jos era murdar şi infectat de puroiul ce curgea din ganglionii de la gât. Cămaşa albă putrezise, asemenea şi hainele. Era nebărbierit şi plin de mizerie pe cap. Faţa şi mâinile erau scorojite de un amestec de tegument, puroi, sânge şi murdărie.
Avea – cum vom afla în scurt timp – caverne în ambii plămâni, abcese reci în omoplaţi şi coaste, care şi acelea puroiau.
Cum făcea un pas, se mişca o coastă ruptă ori un şold bolnav şi omul ţipa înfricoşător. Am desluşit printre strigăte: „Iisuse, Iisuse!”.
Când a intrat pe poarta ţarcului nostru, B. l-a recunoscut şi a zis:
- Bine ai venit, trimisul Domnului!
La care el a răspuns:
- Iată că mă întâmpină un înger al lui Dumnezeu! Lăudat să fie!
- În veci! Amin!
Omul acesta venea de la beciul al doilea al Securităţii, unde fusese ţinut doi ani izolat. Când s-a considerat că va muri, a fost trimis spre înmormântare „umanitară” în sanatoriul Târgu-Ocna.
Văzând starea gravă în care se găsea, am intervenit să se evacueze o rezervă şi l-am dus acolo. La început s-a mutat cu el B. pentru a-l îngriji, apoi am venit eu, căci oboseala era epuizantă. W. nu credea că va mai trăi. Deşi era îngrozit şi crispat, totuşi i-a zis lui B.:
- Du-mă în curte, să vestesc legionarilor pe Domnul!
- Dragul meu, i-a răspuns B., te cunosc bine şi-ţi ştiu râvna, dar ai răbdare să-i cunoşti pe aceşti oameni şi apoi vei înţelege ce ai de făcut.
- Adică?
- Aici se trăieşte o viaţă creştină de cea mai autentică valoare. Vei vedea şi te vei convinge!
- Bine, atunci vreau să-i cunosc!
- Ai răbdare! Mâine te vom duce să-ţi facem o radioscopie. Te vei întâlni cu un om a cărui viaţă ne este pildă multora dintre noi.
W. a căzut pe gânduri. Era nerăbdător. Chinurile fizice îi dădeau şi o stare de agitaţie sufletească şi cerebrală. Ţipa necontenit.

Prigonitul Richard Wurmbrand
           
„Ajutor legionar
           
În seara aceea, A. a luat iniţiativa unei colecte de haine pentru a-l primeni pe W.:
- Măi neamule, măi fârtate, mă, care ai ceva de dat, vino la nenea! E o ocazie unică! Dai, neică, pentru un jidan!
Vesel şi glumeţ, şi-a început treaba, dar cu toată discreţia, ca să nu se afle că „ajutorul legionar” funcţionează şi pentru evrei. S-au strâns de toate: un costum de haine, cămăşi, ciorapi subţiri de lână, lenjerie şi două pulovere de lână.
- Este suficient unul! Tu deci să-l iei înapoi pe al tău!
- Ba tu să-l iei pe al tău, căci eu mă eliberez peste şase luni!
- Lasă-te, mă, cu gluma! După cinci ani de ocnă urmează alţii, nenumăraţi, de muncă obligatorie. Aşa că eu dau, întrucât am două pulovere.
- Ai tu două pulovere, dar ai şi două caverne, plus douăzeci de ani de muncă silnică!
- Tu întotdeauna o iei înainte ca baba în car! Cum e ceva de dat, cum e ceva de făcut, tu ai şi sărit ars. Dar mai potoleşte-te, că-ţi văd sufletul ieşind pe gură!
- Ba eu dau!
- Ba eu dau!
Mai în glumă mai în serios, deşi se iubeau mult, prietenii se ciocneau pentru măsura dăruirii lor.
 - I le vom da pe amândouă! am conchis eu.
Şi aşa s-a făcut. Iar darul din dar se face şi acel pulover în plus a încălzit oasele obosite ale multora, căci dăruit a fost altora, la rândul lui, de W..
           
O baie bună
           
A doua zi, A. cu încă doi băieţi s-au prezentat cu un lighean cu apă fiartă, cu prosoape, scule de bărbierit şi pachetul de schimburi.
- Am venit să îndepărtăm amintirile de la Securitate! – au zis ei. Puteţi rezista la o baie bună?
- Voi încerca. Vă mulţumesc.
- Pentru smerenie ar trebui să începem cu picioarele, dar noi vom începe cu capul, căci el este stăpânul întregului trup. Şi dacă ţineţi, mergem mai departe!
W. tuşea, expectora şi ţipa. Ochii îi erau ieşiţi din orbite. Se agita necontrolat din cauza durerilor. Cu mari necazuri au reuşit să-l spele pe cap, fără însă a scoate crustele, căci riscau să facă răni. Cu cârpe ude i-au şters cât de cât trupul mizerabil, apoi picioarele. Unghiile erau imense. Au trebuit tăiate de medic în etape. L-au îmbrăcat frumuşel – desigur că nu era nimic nou, dar toate erau curate şi dăruite cu dragoste.
Apoi A. a luat briciul şi a început să-l pomădeze pe pastor. Acolo singurul săpun existent pentru rufe, piele, dinţi şi bărbierit era un calup infect făcut din reziduri de petrol, care în loc să înmoaie, ustura pielea.
W. tăcuse până atunci, dar nu s-a putut abţine să nu zică una. Şi a zis:
- Uite, acum ai un jidan în mână, eşti cu briciul pe beregata lui, de ce nu-l tai?
A. a zâmbit şi i-a spus:
- Nu vreţi să vă cânt o priceasnă? Uite, am să vă cânt „Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul”.
După ce a terminat priceasna, nu a lăsat timpul să treacă şi a adăugat:
- Acum am să cânt „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când mi-am adus aminte de Sion. Să se lipească limba mea de gâtlejul meu de voi uita de tine, Ierusalime. Aliluia!”.
W. l-a întrebat:
- Oare cânţi pentru mine, ori pentru că aşa crezi?
- Dacă nu aş crede, nu aş cânta pentru nimeni! i-a spus A..
- Legionarii sunt creştini? – a mai întrebat W..
- Am să vă povestesc azi numai o întâmplare din Pateric şi lăsăm restul pe altădată.
Şi i-a povestit un moment frumos din Vieţile Sfinţilor. Apoi s-au despărţit, cu un fel de punte întinsă peste prăpastie.

Tînărul Valeriu Gafencu în port naţional
           
Întâlnirea
           
La amiază W. a fost dus cu targa la raze, apoi l-au oprit pe coridor, la parter. Lângă el, pe o altă targă, era Valeriu. Doi oameni cu ochi albaştri şi cu minţi sclipitoare. Doi iubitori ai lui Hristos. Doi creştini martirizaţi, care cu ultimele eforturi făceau un gest de credinţă şi jertfă de sine. Unul era român, altul era evreu, cu caracterele tipice ale rasei lor. Discuţia a început direct, vie şi viguroasă.
- Mi s-a spus că eşti creştin – a zis W..
- Ştiu că sunteţi pastor protestant – a răspuns Valeriu.
- Dar cum poate un naţionalist român să fie creştin? Hristos a înfrăţit toate neamurile, deci este o contradicţie în definiţie dacă admitem creştin şi naţionalist!
- Domnul pastor este evreu. Nu doreşte mântuirea evreilor? Oare n-a iubit şi Domnul poporul evreu?
- Desigur – a răspuns W.. Domnul s-a născut din seminţia lui David şi eu mă trag din seminţia lui Israel şi-mi iubesc neamul, pentru a cărui mântuire Însuşi Hristos a vărsat lacrimi.
- Înţeleg deci că domnul pastor este un naţionalist, un naţionalist evreu. Românii sunt şi ei naţionalişti. Noi ne-am născut prin fire români, dar prin har şi prin Adevăr suntem creştini. Evreii nu sunt creştini nici după 2000 de ani! Naţionalismul românilor nu este şovin, nici imperialist, nici rasist, ci decurge firesc din îmbinarea dintre credinţă şi felul nostru propriu de viaţă. Noi mergem înfrăţiţi cu toţi dreptcredincioşii pe calea lui Hristos, către Înviere. Prin Hristos toate neamurile au format Noul Israel şi cu această conştiinţă tratăm noi problema naţională, inclusiv problema evreiască.
- Atunci de ce sunteţi antisemiţi?
- Nu suntem antisemiţi. Toate relele care vin peste poporul evreu sunt din vina lui. Nu înţelegeţi oare că ei ispăşesc sîngele nevinovat pe care L-au vărsat şi pe care continuă să-L urască? Noi iubim poporul evreu şi-l dorim mântuit, dar trebuie să-i spunem adevărul răspicat azi, aşa cum şi Domnul i l-a spus atunci. Numai aşa îi aşteptăm pe evrei în Noul Israel şi avem mare râvnă pentru pocăinţa lor.
- Dar evreii au fost ucişi de legionari la abator, spânzuraţi ca animalele!
- Este o înscenare josnică! N-avem cunoştinţă ca cineva să fi spânzurat evrei la abator. Şi sunt evrei care ştiu asta foarte bine!
- Dar evreii ucişi în pădurea de la Jilava?
- A fost un act necontrolat al unor oameni fanatici, într-o împrejurare socială tulbure. Dar dacă puneţi aceste crime pe seama legionarilor, atunci nu trebuie puse pe seama tuturor evreilor crimele săvârşite de Elena Lupescu ori de Ana Pauker şi de toţi evreii stăpâni pe Securitate?
- Văd că îţi iubeşti neamul, a zis W.
- Ne iubim neamul, dar şi pe toţi oamenii din lume. Dorim din suflet încreştinarea întregului popor evreu, însă asta depinde de el, nu de noi. Ştim că există o „rămăşiţă” a evreilor care urmează pe Domnul. Aveţi toată dragostea noastră în Hristos, dar suntem trişti pentru că până şi atunci când un evreu se încreştinează, în loc să vină la sursa directă, la Adevăr şi la har, o coteşte puţin, e puţin sectar, are ceva de cârtit, rămâne puţin în afară de Dumnezeu.
W. i-a răspuns:
- Voi aveţi marele noroc că v-aţi născut creştini şi când vă treziţi la Hristos, ştiţi unde să intraţi – dar noi... Eu sunt evreu de sute de generaţii şi strămoşii mei au fost duşmanii lui Hristos, deci când L-am aflat, am fost pus în faţa dureroasei dileme de a nu şti pe ce uşă să intru!
- Înţelegem drama de care ne vorbeşte domnul pastor; dar dacă sunteţi cu adevărat însufleţit de credinţa cea dreaptă, o veţi găsi în Ortodoxie. Poate că de aceea ne-am întâlnit aici...
- Vrei să mă faci ortodox?
- E o poruncă sfântă!
- Poate vrei să mă faci şi legionar? – a întrebat maliţios W.
- Aş dori să nu fi auzit această remarcă. Înţeleg însă perspectiva diferită din care privim lucrurile. Dar ţin să vă precizez că noi nu ne găsim pe o poziţie politică sau naţionalistă, ci pe poziţia celei mai autentice învăţături creştin-ortodoxe. De aici cheamă Domnul oile cele rătăcite ale casei lui Israel.
La aceasta W. a şoptit:
- Evreii nu mai sunt israeliţi!
- Pentru acest cuvânt aş dori să vă sărut! – a răspuns Valeriu.
W. a stat câteva clipe pe gânduri, apoi a continuat:
- Ştii că Jurnalul de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încreştinarea mea? Un antisemit învaţă pe un evreu despre creştinism! Este cu adevărat surprinzătoare întâlnirea noastră de astăzi!
- Şi o dorim rodnică! – a încheiat discuţia Valeriu.
           
„Nu mă lua pe mine pe ovreieşte!”
           
Încet-încet, R.W. a cunoscut atmosfera generală din penitenciar. El era foarte greu de suportat, încât B. m-a rugat să-l înlocuiesc. L-am îngrijit cu răbdare şi dragoste în perioada cea mai grea. Băieţii au continuat să-l spele până ce l-au curăţat bine. Abcesele au fost operate tot de un medicinist deţinut, cu toate condiţiile precare de acolo.
- După eliberare am să-ţi fac un sanatoriu! – i-a zis W. drept mulţumire.
- Nu mă lua pe mine pe ovreieşte! Voi nu ştiţi decât ochi pentru ochi şi plată pentru plată! Mie nu-mi trebuie nici o răsplată.
- Atunci de ce mă îngrijeşti?
- Uite aşa, de dragul meseriei! Îţi place?
Sănătatea lui era încă departe de a se fi restabilit. Îl îngrijeam pe cât îmi stătea în putinţă şi căpătase încredere în mine. Omul acesta era adânc frământat sufleteşte. Avusese o viaţă plină de cotituri neaşteptate şi încercările nu-l părăsiseră nici acum. Redau aici câteva din mărturisirile pe care mi le-a făcut, căci omul merită atenţie.
           
Ucenicia marxistă
           
W. era fiul unei familii de evrei modeşti din România. Tatăl lui murise de tânăr şi ei au rămas patru fraţi mărunţei pe capul unei mame neajutorate. Din această cauză familia s-a mutat la Istanbul, când W. avea vreo zece-doisprezece ani. În port acest copil al nimănui a cunoscut cele mai mizerabile decăderi şi degradări umane. În scurt timp au revenit în Bucureşti.
Când avea şaisprezece ani, W. a plecat la Paris, fiind invitat de un unchi al său din America. Acesta era publicist. Venise din S.U.A. în Franţa pentru a ţine nişte conferinţe comuniste. Atunci a cunoscut W., prin intermediul unchiului său, pe ambasadorul Uniunii Sovietice la Paris.
- Tinere, avem nevoie de dumneata pentru România. Te voi trimite în U.R.S.S. să faci o Universitate politică. Apoi ţi se vor da misiuni de mare importanţă pentru revoluţia internaţională.
În scurt timp W. şi-a însuşit ideile marxist-leniniste, care-i păreau familiare, şi a plecat la Moscova. Timp de doi ani a făcut o şcoală condusă de o evreică comunistă. Acolo studiau oameni din toată lumea, cu toţii fiind pregătiţi pentru revoluţia din cele cinci continente, cu deosebire însă pentru cea din Europa. Chiar în timpul cursurilor a fost trimis peste Nistru, în România, cu misiuni subversive.
Când a terminat şcoala a avut un rol conducător în lupta ilegală a comuniştilor din România, între 1930-1940. A fost arestat şi condamnat. A executat pedeapsa la Doftana, unde se găseau cei câţiva comunişti cunoscuţi în vremea aceea. Majoritatea trecuseră prin U.R.S.S.. Erau muncitori. Studiau marxism-leninismul. Foloseau cu predilecţie Cursul scurt al Istoriei Partidului de Stalin.
Relaţiile dintre deţinuţii comunişti erau înveninate şi dure, căci îndoctrinarea în spiritul urei de clasă neavând acolo cum să se manifeste, se declanşa într-un conflict sângeros între „tovarăşi”. Aveau bune legături cu exteriorul, chiar şi cu străinătatea, primeau „ajutorul roşu” şi erau bine întreţinuţi. Provocau curent greve şi manifestaţii rebele.
În urma unei acţiuni de protest, W. a fost pedepsit la camera H. Era o cameră umedă şi rece. După câteva zile l-a cuprins disperarea şi cu acest prilej a făcut prima rugăciune din viaţa sa: „Dumnezeule, eu ştiu că Tu nu exişti, dar dacă exişti, scoate-mă de aici!”. Şi a fost scos din camera H nevătămat. W. nu avea nici o bază religioasă, nici mozaică cel puţin. Era un fanatic revoluţionar comunist.
           
Convertirea
           
Prin anul 1939 s-a îmbolnăvit de plămâni şi a fost eliberat din închisoare. A locuit o vreme în casa unei familii de protestanţi din regiunea Braşovului. Soţia, şi ea activistă revoluţionară, nu era cu el.
De la acei ţărani simpli a luat W. Scriptura şi a citit-o. I se părea că intrase într-un univers bine cunoscut şi familiar. Ţăranii nu au putut să-i dea prea multe îndrumări, dar a cunoscut un evreu care era pastor creştin. Acesta a început să-i tălmăcească sensurile adânci ale Bibliei. Şi era suficient un cuvânt ca W. să înţeleagă ideea în întregime, cu toate consecinţele şi implicaţiile ei. Era atras, uimit şi convins. Deci a primit să fie botezat, dar botezul a fost luteran.
Mai târziu, când s-a întâlnit cu soţia şi şi-au luat un apartament în oraş, într-o noapte W. i-a mărturisit că s-a botezat. Ea a sărit ca arsă şi a strigat:
- Cum e cu putinţă? Spune-mi că n-ai făcut tu blestemăţia asta!
El însă i-a răspuns:    
- Am descoperit adevărul şi L-am primit pe Hristos. Sunt creştin!
- Dacă ai făcut asta, eu nu vreau să mai trăiesc! – a zis ea şi a alergat la fereastră să se arunce.
Cu greu a reuşit să o prindă şi să o calmeze. A urmat o perioadă de insuportabilă tensiune, care însă a sfârşit prin botezarea ei.
- Da, aici este rostul lui Israel. Hristosul a venit. Prin Biserica creştină se va mântui poporul evreu. Misiunea lui se va împlini prin creştinism – erau concluziile familiei convertite.
           
Pastor luteran în Bucureşti
           
W. a învăţat cu uşurinţă ebraica veche, care curgea de la sine. Vorbea de altfel şapte-opt limbi străine. Cu temperamentul său impetuos şi cu inteligenţa sa strălucită s-a făcut repede cunoscut în cercurile creştine din Bucureşti.
În 1940, când s-au instalat în România guvernarea naţionalistă şi ocupaţia militară germană, pastorul comunităţii evreieşti luterane organizate de Misiunea suedeză pentru încreştinarea evreilor din România a dispărut misterios şi W. a ajuns pastor al acestei biserici. Predica plin de înflăcărare. Veneau să-l asculte şi ortodocşi, şi catolici, dar cu deosebire neoprotestanţi. Evreii creştini erau atunci scutiţi de orice suspiciune sau obligaţie şi îşi desfăşurau activitatea în deplină libertate.
W. ajunge să aibă relaţii ministeriale şi la cele mai înalte nivele bisericeşti. Are un băiat şi pe un altul, român, îl înfiază, crescându-i împreună. În 1944, când au sosit trupele sovietice în România, W. împreună cu ai lui le-au ieşit înainte şi au împărţit ostaşilor Biblii în limba rusă.
           
Mărturisirea
           
În 1946 a avut loc o conferinţă a confesiunilor din România, convocată de Ana Pauker, evreică şi conducătoare a comuniştilor. Atunci a luat cuvântul rabinul-şef Şafran, care a acuzat pe creştini că-i prigonesc pe evrei şi a ameninţat cu răzbunarea, căutând în acelaşi timp să nege dumnezeirea lui Hristos; ei, evreii, a spus Şafran, sunt poporul ales!
Creştinii prezenţi acolo au îngheţat de frică. Un mitropolit român a vorbit ca să nu tacă şi a spus de toate, dar nu a îndrăznit să-L apere pe Hristos şi nici pe români. Catolicii au fost demni, dar reţinuţi. Protestanţii au fost confuzi şi oscilanţi. În sală se găsea şi W., împreună cu soţia sa, care i-a zis:
- Tu trebuie să-i spui rabinului adevărul. Cere deci cuvântul!
Cum şi el era reprezentant al mişcării ecumenice, i s-a îngăduit să vorbească. A început prin a evoca originea sa iudaică, apoi a mărturisit cum a ajuns creştin, în fine a trecut la atac împotriva lui Şafran şi a păcatelor şi necredinţei poporului evreu, pe care le-a dezvăluit cum numai un evreu poate să o facă.
- Voi sunteţi vinovaţi! – a strigat el. Păcatele voastre au urcat până la cer. Voi urâţi, voi uneltiţi, voi împilaţi, voi minţiţi împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale. Aţi pierdut dreptul de popor ales prin uciderea lui Hristos şi nu vă rămâne decât să vă pocăiţi şi să vă încreştinaţi! Căci Cel pe Care Îl prigoniţi este Cel vestit patriarhilor şi prorocilor. În afara lui Hristos nu aveţi mântuire!
Rabinul făcea spume, Ana Pauker a dat ordin să fie întreruptă radiodifuzarea discursului. Sala aplauda frenetic. Adevărul ieşise la lumină prin W.. Când a terminat cuvântarea era sleit, o putere mare ieşise din el. Au venit ai lui şi l-au scos pe o uşă lăturalnică, fiindcă evreii îl aşteptau să-l ucidă. 
W. şi-a continuat activitatea pastorală în cadrul Misiunii suedeze, dar avea  repetate neplăceri cu actele de huliganism ale evreilor, care adesea invadau biserica provocând scandal. Mama şi fraţii săi au plecat în Palestina, comunicându-i să nu vină acolo, căci va fi distrus.
           
Arestarea
           
În 1948, într-o duminică, pe când se îndrepta spre biserică, a fost oprit pe stradă şi dus cu maşina la Securitate. Acolo îl aştepta colonelul Dulgheru, evreu şi el, care, învârtind un pistol în mână, i-a zis batjocoritor:
- Ai sosit la timp şi la vremea potrivită vei ţine predica la biserică!
A fost dus la subsolul 2 al Securităţii. Acolo, izolat, cu aer rău, cu rezistenţa slăbită, s-a îmbolnăvit. Nu a fost înregistrat cu numele lui, căci se interesau de el ambasadele străine, ci sub numele de Vasile Georgescu. Deci Securitatea răspundea invariabil că nu exista nici un arestat cu numele R.W.. Între timp i-au întemniţat şi soţia. I s-a organizat apoi un proces secret şi a primit douăzeci de ani de muncă silnică. Aşa a ajuns în 1950 la Târgu-Ocna.

Valeriu Gafencu, student la Drept
             
Chiţibuşuri
           
După ce şi-a mai revenit puţin din starea jalnică în care fusese adus, W. a fost mutat în camera 4, chiar în patul din faţa lui Valeriu. Au urmat deci discuţii îndelungate între cei doi, în care inteligenţa speculativă şi impregnată de materialism a pastorului era mlădiată de gândirea lucidă, profundă dar smerită a lui Valeriu.
Zi de zi W. iscodea tot felul de chiţibuşuri, care erau de fapt izvorâte din frământările sale interioare şi de fiecare dată Valeriu punea ordine în gândirea evreului. Aşa, de pildă, într-o zi pastorul a întrebat:
- Oare cine e mai mare, Hristos sau Marx? E mai bine cum a spus Iisus ori cum a spus Marx?
Deţinuţii din cameră, care se închinau lui Hristos şi respingeau categoric marxismul, s-au simţit jigniţi şi mulţi au pus la îndoială buna-credinţă a evreului. Dar Valeriu a intervenit cu blândeţe:
- Fraţilor, acest om e chinuit de propriul său trecut. Trebuie să-l înţelegem şi să-i dăm răspunsul care să-i lămurească problema. Marx cutremură un secol. El aşează lumea pe făgaşul materialismului ateu, care vede universul şi omul ca un mecanism. Aplicarea principiilor lui în societate duce la robie, tiranie politică şi mutilarea spirituală a indivizilor. Iată ce este Marx pentru omenire. Noi suntem datori să-i dăm o replică creştină, să arătăm prin însăşi viaţa noastră ce înseamnă Hristos şi învăţătura Lui pentru lume.

Galda, 1946: Ioan Ianolide cu Valeriu Gafencu şi mama acestuia
           
Despre antisemitismul creştin
           
În altă zi, W. a spus dintr-o dată:
- Există totuşi antisemitism creştin!
Valeriu i-a răspuns:
- Creştinii se găsesc pe poziţie de dragoste pentru evrei, dar nu şi pentru fărădelegile lor; acestea merg în faţa dreptei Judecăţi.
- Dar s-au făcut crime şi abuzuri!
- Din partea cui? Cine provoacă, oare: creştinii pe evrei ori evreii pe creştini?! Oare apartenenţa la „seminţia sfântă” absolvă de răspundere orice evreu de orice fapte? Iată, reeducarea din Piteşti a fost condusă de Ana Pauker, colonelul Zeller şi alţi evrei. Vă solidarizaţi toţi cu astfel de crime? E vremea să renunţaţi la solidaritatea în rău, bazată pe orgoliul rasial. Când va pătrunde în sufletele evreilor dragostea care-i animă pe creştini, atunci se va putea discuta de la dragoste la dragoste şi adevărul va ieşi la iveală ca untdelemnul deasupra apei. Evreii s-au încătuşat sufleteşte şi mental în sângele pe care l-au vărsat. Ei trebuie să se smulgă din duhul căruia singuri s-au înrobit. Atunci se va apropia ziua bucuriei pentru noi şi pentru voi.
- Oare Dumnzeu poate ierta poporul evreu? Nu crezi că sângelui iudaic îi este refuzată mântuirea?
- Cred că pocăinţa evreilor este o problemă duhovnicească şi nu rasială.
W. a rămas puţin pe gânduri, apoi a spus:
- Nu toţi evreii sunt învederaţi anticreştini, nici învederaţi  rasişti, sunt mulţi de bună credinţă, mulţi capabili, cinstiţi, dar ori sunt dezinformaţi, ori se lasă antrenaţi de ceilalţi, ori sunt terorizaţi. Cunosc un rabin care s-a încreştinat de bunăvoie, dar s-a întors la iudaism de groază.
Valeriu a conchis:
- Ar trebui mai multă strădanie creştină pentru întoarcerea evreilor!
În aceeaşi cameră era şi arhimandritul G., care-şi trăia ultimele zile de viaţă. El i-a spus lui Valeriu:
- Admir răbdarea cu care-l trataţi pe acest pastor. Poate este numai o risipă inutilă de dragoste şi inteligenţă. Nu-mi inspiră încredere acest om. Dar e bine că faceţi ce faceţi.
Între timp, W. continua cu atitudinile lui oscilante. Odată, un deţinut căruia i s-a adresat cu „tu”, i-a răspuns tot cu „tu”, fapt care l-a revoltat pe pastor, deşi el fusese vinovat. Valeriu i-a spus:
- Rugăm pe domnul pastor să folosească aceiaşi termeni cu care i se vorbeşte. Altfel riscă să se işte conflicte şi ele pot fi evitate cu puţină smerenie şi bună-cuviinţă.
Altădată doi dintre bolnavii din cameră l-au rugat să înceteze puţin discuţia, întrucât aveau nevoie de linişte, dar el nu s-a putut stăpâni şi a continuat. Cei doi l-au acuzat de lipsă de bun-simţ, ipocrizie şi provocare.
- Ăsta e antisemitism! – a ripostat el.
- N-am fost şi nu sunt antisemit – a răspuns un deţinut mai glumeţ. Dar dacă toţi evreii sunteţi aşa, încep să-i înţeleg pe antisemiţi!
Valeriu a încercat să liniştească spiritele, dar n-a izbutit. Totuşi, în ziua când au simţit că li s-a apropiat sfârşitul, cei care-l apostrofaseră pe W. au mers şi i-au cerut iertare, gest care l-a împresionat profund. Simţea duhul sincer al acelor oameni. Stânjenit, şi-a cerut şi el iertare şi aşa s-au despărţit împăcaţi.
După asta W. a zis:
- Aici am cunoscut cu adevărat pe Hristos, aici am întâlnit pe adevăraţii creştini. Lenin cu încă trei-patru tovarăşi au întocmit într-un parc din Elveţia planurile prin care au răsturnat jumătate din Europa. Eu, dacă aş avea o sută de oameni ca aceştia de aici, aş putea să schimb faţa lumii!

Ioan Ianolide tînăr
           
Înfruntarea
           
Într-una din zile a fost adus la sanatoriu un evreu talmudist cocoşat, foarte grav bolnav. Când a intrat în contact cu atmosfera din camera 4, ura lui împotriva creştinilor s-a dezlănţuit violent:
- Voi, creştinii, sunteţi vinovaţi de pogromul împotriva evreilor. Ne vom răzbuna după legea noastră!
I s-a răspuns:
- Dimpotrivă, creştinii sunt victimele directe sau indirecte ale evreilor. Evreii au ucis pe Hristos şi-i prigonesc şi-i ucid pe creştini ori de câte ori au ocazia în istorie, ca să ajungă ei înşişi stăpânii lumii. Dar lumea modernă nu poate accepta guvernarea unui neam străin care se consideră Israel.
- Noi suntem Israelul prin alegerea divină!
- Israelul este haric, şi nu născut dintr-o anume seminţie.
- Voi sunteţi antisemiţi şi prin asta nesocotiţi legământul dat de Dumnzeu poporului evreu!
- Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa şi poporul care a cerut răstignirea. Antisemiţi nu sunt creştinii, ci evreii care luptă împotriva evidenţei, căci ei ştiu bine că Hristos este Dumnezeu, dar prin Talmud şi Cabala au răstălmăcit învăţătura revelată a Vechiului Testament. Ei se închină fie viţelului de aur împotriva Dumnezeului lui Moise, fie lui satana împotriva adevărului lui Hristos. Poporul evreu L-a dat pe Hristos, dar e incapabil să-L urmeze, căci el însuşi se consideră Hristos – iată culmea demonismului la care a ajuns!
- Creştinii au colaborat cu Hitler împotriva creştinilor! – a strigat talmudistul.
- Dar tot creştinii au fost marii martiri ai lagărelor naziste! De altfel, nazismul a fost un iudaism relativ.
- Cum vine asta?
- Evreii s-au declarat pe ei înşişi drept fiinţă sfântă, însuşi Mesia, deci rasismul lor este absolut. Hitler a declarat pe arieni drept rasa superioară, deci o formulă relativă. Mai mult, nici nazismul  nu a fost creştin, ci anticreştin.  Hitler îi suspecta pe creştini de semitism.
- Creştinii nu i-au apărat pe evrei împotriva nazismului!
- Creştinii i-au apărat pe creştini şi pe evrei în măsura posibilităţilor istorice de atunci. Evreii îi acuză pe creştini că i-au prigonit prin Hitler, dar asta este o dublă ipocrizie:  pe de o parte, ei ştiu că nu se putea face mai mult atunci; pe de altă parte, vor să justifice uciderea creştinilor pe care ei o săvârşesc prin comunism.
- Dar evreii sunt victimele lui Stalin şi ale comunismului!
- Asta e o ipocrizie şi un tupeu tipic iudaic. Se ştie bine că evreii au creat materialismul istoric, au condus revoluţia sovietică, au dezlănţuit prigoana împotriva Bisericii creştine şi a tuturor oamenilor care au refuzat comunizarea.
Aici W. a intervenit ferm în discuţie: 
- Comunismul este instrumentul de iudaizare a lumii.
- Pentru această afirmaţie vei plăti scump! – i-a strigat înfuriat evreul talmudist.
W. însă a continuat netulburat:
- În lupta dintre Stalin şi Troţki a învins Stalin, care s-a folosit de evrei. El le-a refuzat puterea, dar nu şi serviciile. Aşa că evreii au ales locul doi în comunism şi nu l-au părăsit niciodată. Ei sunt calul troian al revoluţiei comuniste.
- Fiinţa poporului evreu este sfântă şi va pieri oricine se va atinge de ea.
- Tocmai asta este greşeala rabinică, a spus W., rasismul de tip divin, dominaţia lumii de către evrei. Obsesia puterii mondiale îi satanizează pe iudei! Dar lumea a ajuns la o stare de conştiinţă care nu mai poate admite împărăţia universală a evreilor. Nici comuniştii, nici capitaliştii nu sunt dispuşi să dea puterea în mâna evreilor.
- Poporul evreu îşi dovedeşte mesianismul prin influenţa lui mondială şi prin crearea statului Israel – a replicat cocoşatul.
- Nu cu puterea lui Dumnezeu au făcut ei aceste fapte, ci ca antihrişti ce s-au închinat lui satana.
- Meriţi să fii ucis! – a strigat turbat talmudistul.
- Şi mama şi fraţii mei mi-au spus la fel – a răspuns senin W..
După ce s-a mai liniştit, cocoşatul a reluat:
- Evreii au fost capabili să creeze după 2000 de ani statul israelit şi vor fi capabili să conducă lumea întreagă.
W. i-a răspuns:
- Statul Israel este o dovadă a vremurilor apocaliptice de sfârşit de lume, de venire a doua oară a lui Hristos. Puterea vi se va lua. Iubesc poporul evreu, e poporul meu, dar cred că numai prin Hristos se va mântui. Locul evreilor va fi unul de cinste în creştinism. Acum însă, când sunt îmbătaţi de putere, ei nu pot vedea adevărul, nu se pot pocăi. Aş vrea să fiu şi eu anatema ca Pavel, numai să pot mântui pe unii dintre ei!
- Vom rezidi Templul lui Solomon şi vom şterge orice urmă de creştinism din Ierusalim!
- Veţi fi din nou loviţi cumplit – a zis W..
- Ne vor apăra creştinii – a răspuns cu tâlc evreul talmudist. Am reuşit să naştem un complex de vinovăţie în conştiinţa creştinătăţii, care o paralizează şi prin care o vom supune.
- Vinovăţia este a voastră, dar voi respingeţi adevărul. Hristos încă vă mai întinde mâna prin care vă puteţi salva. Şi va veni vremea prorocită în care evreii vor intra în numărul creştinătăţii; atunci va fi slavă şi bucurie pe pământ.
- Avem o moştenire comună… – a încercat evreul să cotească discuţia.
- Hristos ne desparte – i-a retezat-o W. Chiar Moise şi prorocii sunt ai noştri. Dacă aţi urma lui Moise, aţi fi creştini!
- Nu evreii, ci romanii L-au ucis pe Hristos – a insistat talmudistul.
- Evreii L-au ucis prin forma legală de atunci, deci prin romani. Nu romanii L-au urât pe Hristos, ci evreii. Nu pe romani îi acuză Hristos, ci pe evrei.
- Nu poporul evreu L-a ucis pe Hristos, ci căpeteniile lui.
- Poporul evreu, cu unele excepţii de credincioşi, şi-a urmat conducătorii şi este vrednic de ei.
- Au trecut zeci de generaţii de la Ana şi Caiafa, e vremea să se uite crima de atunci.
- Urmăreşte ce fac evreii de atunci şi până azi împotriva creştinilor şi a tuturor oamenilor şi vei înţelege de ce li s-a spus că păcatul împotriva lui Hristos va fi iertat, dar păcatul împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta. Evreii de azi sunt mai vinovaţi decât evreii care L-au ucis pe Hristos!
Bolnavii din camera 4 ascultau uimiţi. W. vorbea din propria lui otravă sufletească, de care acum se simţea eliberat. Talmudistul s-a jurat să-l denunţe după eliberare la mai-marii comunităţii evreieşti, care-l vor distruge. Însă în scurt timp a murit.
După această confruntare, Valeriu i-a spus:
- Domnul pastor cunoaşte foarte bine adevărul, rămâne numai să se statornicească în el.
W. s-a înclinat uşor şi a rămas pe gânduri. Cunoştea, într-adevăr, mai bine ca alţii problema evreiască şi raportarea ei la creştinism. Avusese discuţii aprinse pe această temă cu fratele său, care era mare maestru în Loja secretă iudaică, lojă ce controla masoneria internaţională.
- Cum vreţi voi, vreo cinsprezece milioane de evrei, să guvernaţi patru miliarde de neevrei? – îl întrebase W..
Iar fratele i-a răspuns:
- Avem prozeliţi suficienţi. Unii ştiu că ne sunt prozeliţi, alţii nu ştiu, dar toţi sunt la dispoziţia noastră şi noi vom fi dumnezeul lor. Noi am creat francmasoneria, iar prin comunism, capitalism, materialism şi umanitarism am dat deja o spiritualitate iudaică întregii lumi. Lumea se iudaizează zi de zi. Evreii sunt fermentul secolului XX.
- Dar Hristos a venit! – zicea W..
- Nu a venit. Acela a fost un fur şi un trădător al poporului ales.
- De ce nu vine atunci Hristosul?
- Însuşi poporul evreu este Hristosul!
Atunci W. a luat foc şi a început să-i demonstreze fratelui său că poporul evreu e plin de nelegiuire şi păcat, încât nu poate fi frumosul, sfântul şi desăvârşitul Hristos. Acela a fost şi rămâne Iisus Hristos.
- Vă urâm, i-a strigat fratele lui, şi tu eşti un trădător al neamului nostru. Când vom rezidi templul lui Solomon, vom face în cetatea Ierusalimului cea mai mare statuie din lume, pe care vom scrie: „Să nu uitaţi niciodată ce v-au făcut vouă creştinii!”.
- Pieirea ta prin tine, Israele! – i-a replicat W.. Voi nu mai aveţi cer, căci dincolo de pământ nu aveţi nici un ideal!

Ioan Ianolide spre sfîrşitul vieţii
           
Spovedania
           
În ciuda atitudinii lui tranşante, W. era plin de frământări. Drama lui se consuma lăuntric cu puterea unui foc mistuitor. Odată, când am venit să-i curăţ rănile, mi-a spus :
- Te rog să mă asculţi. Am de mărturisit lucruri grave, care trebuie cunoscute. Nu ştim care dintre noi va mai scăpa din temniţa asta. Simt nevoia să vorbesc.
În timp ce-mi spunea acestea a intrat politrucul strigând :
- Hei, W., ce faci ? Te spovedeşti lui I.I.?
W. s-a înfuriat:
- De unde ştie ciobanul ăsta că vreau să mă spovedesc? Satana nu mă lasă să fiu deplin al lui Hristos!
A trebuit să ne despărţim atunci, dar pe parcurs W. a găsit prilejuri să-mi dezvăluie lucrurile care-l frământau. O făcea în funcţie de conjunctura din penitenciar, dar şi de mişcările lui sufleteşti. Uneori era cald şi sincer, alteori suspicios şi închistat. Tot ce scriu aici sunt mărturisiri directe pe care le am de la acest om.
Evreii, îmi spunea el, vor să stăpânească lumea. Ei cred că sunt aleşii lui Dumnezeu. Cred că fiinţa lor naţională este sfântă. Întrucât nu a apărut Hristosul pe care-l aşteaptă, au ajuns la teoria că însăşi fiinţa rasială a poporului evreu, deci evreii înşişi în totalitatea lor, reprezintă Hristosul. Drept urmare, refuză să admită că au păcate şi de aceea interzic orice critică, oricât de justificată, împotriva poporului evreu, acuzând de antisemitism şi făcând scandal şi vâlvă în lumea întreagă că din nou sunt pradă pogromului.
Pe lângă asta exagerează cu sută la sută suferinţele şi jertfele pe care le-au dat în timpul războiului, dar uită rolul lor din revoluţia bolşevică, în care holocaustul împotriva creştinilor nu are asemănare. Ei acuză pe creştini de antisemitism pentru a nu fi ei acuzaţi de anticreştinism. Consideră sfânt sângele lor şi-l răzbună cu unu la o sută.
După război, evreii au crezut că a sosit momentul revoluţiei internaţionale, dar au trebuit să dea înapoi, căci s-a ivit opoziţia americană. Acum s-au masat în America, dar n-au părăsit nici comunismul, căci joacă o carte dublă şi în final vor trece de partea celor care vor învinge. Ei sunt acum singura forţă care are putere atât în comunism cât şi în capitalism, ceea ce le dă un larg spaţiu de manevră.
Bizara alianţă comunisto-capitalistă este opera lor, căci capitaliştii evrei şi francmasoneria iudaică au finanţat comunismul. Mai presus de toate evreii luptă pentru cauza lor, şi deci sunt solidari între ei, indiferent pe ce baricadă se găsesc. Puterea lor este imensă. Influenţa lor e hotărâtoare atât la Kremlin, cât şi la Casa Albă.
Este adevărat că a existat un conflict de putere cu Stalin, dar nici Stalin nu i-a alungat pe toţi, nici ei n-au părăsit niciodată puterea sovietică. Evreul Caganovici a fost socrul lui Stalin. Când au cerut să aibă şi ei parlamentari în Soviete, Stalin le-a spus :
- Aduceţi-mi un singur evreu miner şi atunci voi vedea dacă voi reprezentaţi clasa muncitoare. Voi nu puteţi fi reprezentaţi ca naţiune, căci nu aveţi un teritoriu al vostru. Deci vă voi crea o ţară în Siberia.
Ei n-au acceptat. La scurt timp a apărut o carte la Editura  Politică, în care se spunea că poporul evreu şi-a îndeplinit ultima misiune istorică prin contribuţia la Revoluţia bolşevică, dar de aici înainte el va trebui să se topească în masa proletariatului şi a popoarelor internaţionale. Cartea nu a plăcut evreilor şi au reuşit să-l determine pe Stalin s-o retragă din circulaţie.
Dar ei nu s-au retras din U.R.S.S.. Influenţa lor s-a păstrat neştirbită în punctele cheie. În plus, au izbutit să-i iudaizeze pe comunişti, care gândesc şi acţionează ca evreii. De pildă, ura comuniştilor împotriva creştinilor este pur iudaică. Numai ei Îl urăsc pe Hristos atât de absurd şi de total.
Evreii însă manevrează lumea şi prin alte mijloace. Francmasoneria este dominată şi dirijată de ei. Capitalismul este în cea mai mare parte controlat de finanţa evreiască. Influenţa lor politică este covârşitoare. Sunt orbiţi de putere şi au o forţă revoluţionară care stârneşte admiraţie, dar nu au har. În aceste condiţii este greu de crezut că se poate aştepta de la ei umilinţa care i-ar încreştina.
Acum evreii discută cu Vaticanul şi cer să nu se mai considere că poporul evreu L-a ucis pe Hristos, ci romanii şi câteva căpetenii ale iudeilor. În felul acesta vor să schimbe adevărul evanghelic. Ei ignoră faptul că de 2000 de ani nu fac altceva decât să-L urască pe Hristos şi să uneltească împotriva tuturor oamenilor.         
Discuţiile de la Vatican nu sunt decât o manevră politică. Evreii vor de fapt distrugerea Vaticanului şi a întregului creştinism, pentru a le putea prelua ei. Evreii radicali talmudici refuză orice fel de încreştinare şi vor să iudaizeze lumea şi să se instaleze ca mari pontifi.
Evreii sunt solidari între ei în atingerea scopului final. Duhul minciunii satanice îi stăpâneşte. Ei sunt acei  ”câini scrijeliţi”, cum îi numeşte Pavel, ei sunt duşmani ai tuturor oamenilor. Şi totuşi, dintre ei va ieşi o rămăşiţă care se va mântui prin Hristos. Ultimul popor care se va încreştina sunt evreii. Suferinţe cumplite se deschid în faţa istoriei. 
Făcând aceste mărturisiri, R. W. era el însuşi înfricoşat, dar o făcea cu forţa pe care o exercita asupra conştiinţei sale credinţa în Hristos. Căci dincolo de oscilaţiile sale, W. credea în Iisus şi credea că numai prin El se va mântui poporul evreu.
De fapt frământarea fundamentală a acestui om era raportul dintre dragostea lui pentru neam şi dragostea pentru Hristos. Acest conflict ieşea adesea la suprafaţă şi din pricina lui mulţi îl suspectau şi-l acuzau pe pastor, dar Valeriu l-a apărat în faţa lor, făcându-i să înţeleagă drama acestui om, dramă pe care noi, românii, nu o cunoaştem, fiindcă românul s-a născut creştin.
           
Streptomicina
           
Treptat apele tulburi din sufletul lui W. se limpezeau. Atmosfera de pace şi dragoste care domnea printre deţinuţii din camera 4 era ca un balsam pe zbuciumările lui lăuntrice. Dar încă nu văzuse tot. Urma să fie martorul unui gest care avea să-i salveze viaţa şi să-i facă încă o dată dovada adevăratului creştinism.
În calculele tactice ale politrucilor din Târgu-Ocna intrau şi elemente şocante. Aşa se explică faptul că au permis să pătrundă în sanatoriu 10 grame de streptomicină pentru R.. A fost un adevărat pelerinaj. Toţi bolnavii se duceau să o vadă ca pe o minune, iar medicii săvârşeau un întreg protocol când o manevrau. R. a decis să dea această streptomicină lui Valeriu.
- Îţi mulţumesc din suflet, dar nu o pot primi, de ea depinde sănătatea ta! – i-a zis emoţionat Valeriu.
- Eu nu sunt atât de grav bolnav şi condamnarea mea este mică. Am toate şansele să supravieţuiesc. Deci te rog să o primeşti! – a insistat R..
B. a auzit şi a spus :
- Avem datoria să-l salvăm pe W.! El este un apostol al lui Hristos şi poate fi de folos oamenilor. Propun deci să-i dăm lui streptomicina.
Situaţia era delicată, căci atât pastorul, cât şi Valeriu erau primii candidaţi la moarte apropiată.
- O voi da lui Valeriu – a hotărât stăpânul medicamentului.
Valeriu a ascultat liniştit şi a spus :
- Iată un prilej în care ne putem arăta dragostea pentru poporul evreu, dincolo de atitudinea lui faţă de Hristos. Sunt deci de părere să-i dăm lui W. streptomicina.
- Nu! – s-a împotrivit R.. Rămân la prima mea hotărâre. Dorim să trăieşti, avem nevoie de astfel de oameni!
- Bine – a zis Valeriu. Primesc streptomicina şi-ţi mulţumesc. Sunt nevrednic de dragostea ta.
A luat deci streptomicina şi a dăruit-o, la rândul său, lui W. Era atât de ferm în gestul lui, încât nici R. şi nici nimeni altcineva nu a putut obiecta. Acele 10 grame de streptomicină au salvat viaţa lui W. El trăieşte, iar Valeriu s-a stins din viaţă.

Ioan IANOLIDE

Richard Wurmbrandt în 1983


Prefaţa părintelui Calciu la cartea lui Ianolide:

Părintele Gheorghe Calciu în toamna lui 2006

UN NEVREDNIC CUVÂNT ÎNAINTE
LA O CARTE DE MARE ŞI SFÂNTĂ VREDNICIE
      
De-aş avea o aripă de înger
şi cerneală de besne,
poate că atunci mi-ar fi lesne
să mă adun din toate risipirile,
să-mi scriu amintirile
şi să spun tuturor de ce sânger...
(Sergiu Mandinescu, Reeducarea)

Despre cartea lui Ioan Ianolide ştiam foarte puţine lucruri. Am citit câteva fragmente pe internet şi două capitole în revista creştină Orthodox Word scoasă de Frăţia Sf. Herman, a mânăstirii cu acelasi nume din Platina, California. Sunt fragmente zguduitoare pe care Ioan Ianolide – Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii Lui – le scoate din comoara inimii sale sfinte de ucenic şi prieten al lui Gafencu, sfântul închisorilor, cum l-am numit toţi cei care l-am cunoscut, numire care a fost instituţionalizată de monahul Nicolae Steinhardt.
În ultimele luni mi-au parvenit de la Mânăstirea Diaconeşti manuscrisele (dactilografiate şi diortosite acolo) memoriilor lui Ianolide conţinute în două volume, intitulate Întoarcerea la Hristoso adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu umilinţă şi fineţe, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfinţirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor.
Manuscrisele, cu multe alte hârtii, au fost aduse de cineva, după moartea autorului, puse într-un sac, fără nici o ordine, fără numerotare, încât maicile au avut mult de lucru până ce le-au putut încropi în cele două volume, orientând-se după titluri şi urmărind evenimentele descrise în concordanţă cu istoria închisorilor prin care Ianolide şi alţi eroi ai memoriilor au trecut.
Aceste rânduri pe care le scriu sunt fade şi convenţionale. Din tot ce s-a scris despre închisori, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este cea mai adânc duhovnicească, cea mai pătrunzătoare, cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoaştere şi să se umple  de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf. Efeseni 3, 18-19).  Dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăjmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Hristos şi de eficienţa pocăinţei, această carte, acest document duhovnicesc, te va convinge.
Gafencu şi grupul lui erau tineri între 14 si 22 ani, arestaţi pe vremea lui Antonescu, pentru activitatea lor în Frăţiile de Cruce (o organizaţie de educaţie şi credinţă a tineretului român de pe lângă Mişcarea Legionară). Scurtă vreme după arestare, a început în inima lor o adâncă frământare privind opţiunile legate de viaţa de închisoare şi de ideile pentru care fuseseră arestaţi. Educaţia lor religioasă nu era una de adâncime, dar sufletele lor căutau ceva care să-i scoată deasupra suferinţelor pe care le trăiau şi să le dea o pace lăuntrică prin care să iasă cu sufletele mântuite după toate tribulaţiile închisorilor. În perioada de dinaintea instalării comunismului avuseseră ocazia să citească Sfânta Scriptură şi să se străduiască spre o înţelegere a ei. Eram toţi tineri şi curaţi cu inima – spune la un moment dat Ianolide. Nu eram corupţi în nici un fel, păcatele societăţii nu ajunseseră la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinţa şi ne străduiam să ne păstrăm curate inima şi mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnaseră fără milă şi unii dintre noi aveau mai mulţi ani de închisoare decât ne era vârsta.
În aceste împrejurări, fraţii de cruce ajung la închisoarea Aiud, care încă de pe atunci începuse să se contureze ca una dintre cele mai drastice puşcării din ţară, privind viaţa de celulă a deţinuţilor politici. Nici unul dintre ei nu putea măcar să-şi imagineze cele ce vor urma, chinurile, spaimele, dar şi culmile de credinţă şi virtute pe care unii dintre ei le vor urca. Urmându-mi datoria duhovnicească de preot, căutând să las în spate toate suferinţele şi înjosirile prin care eu însumi am trecut, voi scoate din acest iad al durerilor partea lor spirituală, câştigul ceresc prin care ei au cucerit raiul, lăsând iadul în înşelare.
Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia cu năvală, iar cei care o năvălesc, aceia o şi cuceresc (Matei 11, 12). Oare este un mai bun năvălitor al raiului decât cel care suferă pentru Hristos şi chiar moare pentru El?
Mă opresc la un moment de răscruce pentru tinerii aceştia sosiţi la Aiud, unde îi întâmpină un director ticălos şi fanfaron, gata la orice tortură impotriva deţinuţilor care nu erau protejaţi de nici o lege. Grupul din jurul lui Gafencu constituia pentru toţi ceilalţi un îndreptar de viaţă creştină în catacombe. Nu toţi cei închişi  aleseseră calea duhovnicească a vieţii din închisoare. Mulţi erau luptători politici, intraseră în închisoare pentru a eradica din viaţa politică a României corupţia, indecenţa morală publică şi demagogia. Unii acuzau grupul că ar fi defetist, că renunţă la luptă pentru confortul lor spiritual, dar ei nu au ezitat între opţiunea spirituală şi cea politică a Mişcării Legionare.
În primul rând, ei au căutat să-şi pună în ordine propriile lor vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi slefuiască încet caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris Imn pentru Crucea purtată) şi Marin Naidim, locuind în aceeaşi celulă, au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos. Cel mai cunoscător al vieţii sfinţilor şi al Bibliei era, fără îndoială, Gafencu. Începutul a fost bun şi relativ uşor. Ideea de dragoste, de sacrificiu al unuia pentru ceilalţi a operat, dar, după o vreme, sensibilităţile lor diferite au devenit un prilej de suferinţă în spaţiul îngust de doi metri pe doi metri, chiar dacă nu se manifestau prin cuvinte sau gesturi. Fiecare se simţea faţă de celălalt ca un mic butoi cu pulbere, gata să explodeze în mod neprevăzut.
Această aprindere a nervilor era comună tuturor, chiar dacă, la început, se străduiau  să nu o ia în seamă, în speranţa că timpul, rugăciunea şi obişnuinţa cu ceilalţi vor rezolva problemele personale, dar şi pe cele comune. Valeriu Gafencu i-a chemat pe toţi la o discuţie sinceră şi în frica de Dumnezeu pentru a descoperi ce anume greşeli şi ce anume slăbiciuni au creat starea aceea surdă, dar gata de explozie. Analizând afirmaţiile fiecăruia, au încercat să stabilească modul în care gândul rău pătrunde în inima omului, care sunt stadiile prin care trece din clipa în care gândul rău este acceptat. De fapt, această analiză urma un drum despre care nici ei nu stiau unde va duce, dar Duhul lui Dumnezeu, pentru credinţa şi strădania lor, îi călăuzea , fără ca ei să ştie, pe o cărare demult cunoscută de monahii pustiurilor, ca de pildă Sf. Isihie Ierusalimneanul sau Sinaitul. Am fost foarte şocat să citesc acest capitol în cartea lui Ianolide, pentru că demult mă gândeam să fac o comparaţie între psihologia abisală a Sf. Isihie şi psihanaliza lui Freud. Isihie trăieşte, aproximativ, la începutul secolului al cincilea, iar Freud moare în 1939. Aşa că, dacă este vorba de cine a plagiat pe cine, nu avem nevoie de demonstraţie... (Sunt convins că Sigmund Freud, care era evreu, cunoştea Vechiul Testament, cel puţin Psalmii şi Proorocii, şi e foarte posibil să fi citit şi anumite scrieri filocalice, fiind preocupat de adâncul fiinţei umane şi de cele ce se petrec acolo. Asemănarea dintre paznicul conştiinţei la Freud şi paznicul inimii la Isihie este uluitoare.)
Iată treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori, dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească sau să le respingă dintru început sau mai târziu. Aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor. Lupta este complexă şi de durată, dar nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumerntează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici este războiul nevăzut.
Rezistenţa persoanei devine mai slabă, ea este atacată cu imagini mentale sau senzoriale, şi dacă trezvia a căzut în lenevie sau slăbiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat şi devine dorinţă, care se manifestă în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzând războiul nevăzut şi în planul sensibil. Foarte curând, dorinţa devine plan şi este gata de înfăptuire practică. Lupta este mai uşoară în stadiul gândului şi devine tot mai dificilă şi cu mai puţine şanse de biruinţă în stadiile următoare. Planul este dominator, are o putere mare asupra persoanei şi voinţa de a rezista se micşorează*. O asemenea analiză nu putea fi făcută de aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare.
Cititorul care se va apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa lui Gafencu şi a celorlalţi ca el este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos.
Oare nu este cutremurător ceea ce spune un tânăr neteolog, care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cititorul de bună-credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Gafencu, adevărate file de filocalie: Despre curăţirea lăuntrică. Atunci când Valeriu se simţea bine, vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui.

În atelierul de pictură de la Mănăstirea Diaconeşti

Poate că am întins prea mult nevrednicul meu cuvânt, dar vreau să vă duc la o moarte îngerească. În această carte se moare mult, se moare din cauza torturii, a foamei, a lipsei de orice asistenţă medicală, ba chiar prin sinucidere. Dar se moare şi  îngereşte.
Când eram copil şi vreunul dintre bătrânii satului se apropia de ceasul morţii (ţăranii ştiau sorocul morţii fără doctori, căci doctorii erau la oraş, nu la ţară), părinţii îşi luau copii de mână, şi mergeam tot satul, cu mic, cu mare, la bătrânul sau bătrâna respectivă, pentru “a cere iertăciune”. Spuneau părinţii: “Poate ai trecut, copile, pe lângă el/ea şi nu i-ai dat bineţe, sau ai râs de ei, sau ai furat mere şi prasade (pere) din pomul lor. Să-ţi ceri iertăciune!”. Ajungeam acolo cu sfială, ca într-o cetate a morţii, sărutam mâna agonizantului, uimiţi de faţa lui/ei senină şi neînfricată de moarte, şi ziceam cu voce tremurândă: “Te rog, mă iartă!”. Şi el/ea: “Domnul să te ierte!”. Şi iarăşi noi: “Şi de-al doilea!”. Şi el/ea: “Domnul să te ierte!”. Şi apoi iarăşi: “Şi de-al treilea!”. Şi bolnavul, cu voce sfârşită: “Domnul să te ierte!”. Stăteam apoi cu fruntea pe marginea patului până ce bolnavul se întrema puţin, ca să-şi poată ridica mâna şi să ne binecuvinteze pe cap. Într-un sens, noi toţi, poate mai mult copiii, eram solitorii morţii – o moarte cu chip de copil, pe care muribunzii o primeau cu dragoste si cu binecuvântare.
Aşa a murit Gafencu şi alţii ca el. Din toţi cei patru care au început viaţa comunitară la Aiud şi apoi au ajuns la Piteşti, pentru demascare, pe nici unul nu l-a lăsat Dumnezeu pradă torturilor, ci toţi au fost salvaţi aproape în ultima clipă, pentru a le cruţa suferinţa, pentru a nu îngădui murdărirea sufletului lor născut din nou prin curăţirea lăuntrică. Cartea aceasta ar putea fi plină cu morţile celor din închisori, căci fiecare moare într-un fel, pentru el însuşi, pentru aproapele şi pentru Dumnezeu.  Nu se poate să citeşti despre moartea senină a bătrânilor mei din Mahmudia, sau a celor din închisori, fără ca măcar o lacrimă să-ţi umezească ochii, căci Dumnezeu are grijă de înmuierea inimii noastre spre o spălare cu lacrimi. “Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Făcătorul şi Izbăvitorul meu, nici picătura de lacrimi, nici din picătură vreo parte” (rugăciunea a şaptea, a Sfântului Vasile cel Mare, din Rânduiala Sf. Împărtăşanii).
Peste moartea lui Valeriu nu se poate trece aşa cum trecem peste morţile nenumărate din orice film demonic al Hollywood-ului. Cine vrea o clipă de linişte frumoasă, să se oprească asupra morţii lui Valeriu Gafencu redată în cuvinte simple, nespeculative de către Ianolide, ceea ce le face şi mai adânci şi mai deschise spre veşnicia lui Dumnezeu:
“(Valeriu) era tot mai epuizat. Gâtul nu mai putea susţine capul, deci i l-am sprijinit eu cu mâna. Am trăit atunci cu simţământul că se dezvăluie tainele creaţiei, că tălpile picioarelor aveau sub ele un fel de pânză care mă susţinea, iar sufletul a avut sentimentul plinătăţii. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu le voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai aşa îmi pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care au participat la acel moment. Valeriu mi-a spus: În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui Îi datorez harul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi rugă pentru voi şi voi fi alături de voi… Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul…
Trecuse de ora 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi care se zbenguiau în văzduh… Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp… Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe. Aici a lucrat Dumnezeu… A putut apoi să mai rostească: S-a sfârşit! A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descompuneau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat imediat”.
Oare când va ieşi Patriarhia Română de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europă Unită plină de duhul antihristului, şi îi va canoniza pe martirii neamului românesc şi ai Bisericii? Biserica Rusă a făcut martiri din toţi cei care au fost ucişi în închisori, chiar dacă au dus o luptă politică, fiindcă toţi au luptat împotriva imperiului satanic comunist. Iar la noi sfinţii sunt renegaţi de Biserică din motive  politice şi din laşitate duhovnicească. Nu a auzit Sfântul Sinod românesc despre puterea crucii: “Şi a făcut din pescari Apostoli şi din păgâni mucenici!”? Nu a auzit că pocăinţa şi curăţirea lăuntrică sunt cea mai sigură poartă de intrare în rai? Nu a auzit că bunul trai este duşmanul lui Hristos în inima ierarhilor care sacrifică sfinţii din închisori în cel mai oribil abator: cel al uciderii spirituale?
Dar dincolo de orbire şi dincolo de laşitate, sfinţii din închisori veghează peste Biserica Română, peste sinodalii prinşi în plasa sclaviei statului ateu şi peste neamul românesc, mai reali decât toate treptele ierarhice care neagă sfinţenia celor morţi în  închisori, chiar şi peste diocezele în care, prin dispoziţiile ierarhului locului, liturghia devine o anexă la pregătirea clerului pentru intrarea în basilica “ecumenică” a satanei...
Valeriu Gafencu a avut până în clipa morţii conştiinţa vie şi sfântă că el moare pentru Hristos: “În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit că mor pentru Hristos”. El nu numai că a avut conştiinţa morţii sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat şi cunoaşterea deplină a mergerii la Iisus, în clipa morţii. Să ne cutremurăm toţi!


Post-scriptum: Îmi rămâne nu îndestul de clarificată problema pastorului luteran Richard Wurmbrand. Acum, după ce am citit cartea lui Ianolide, sunt convins că a ascuns botezul din motive numai de el ştiute. În America l-am cunoscut şi pot spune ca am fost prieteni şi chiar confidentul lui. Când avea tulburări sau îl încercau anumite duhuri, venea la mine ca la un confesor. Avea o mare simpatie pentru Ortodoxie şi o pietate deosebită pentru Maica Domnului. Îmi spunea: “Sunt surprins că luteranii au părăsit cultul Macii Domnului, pentru că Luther avea o mare pietate la Sf. Fecioară. Când eram în închisoare, am văzut că toate neamurile aveau o AVE MARIA în limba lor, iar noi, evreii, care am dat-o pe Sf. Maria lumii, nu avem. Atunci am tradus în ebraică textul şi l-am adaptat unei vechi melodii”. L-am rugat s-o cânte pentru mine. Era o melodie stranie cu unduiri orientale şi atingătoare la inimă. Nu mi-a venit în minte să înregistrez cântarea.
Mai târziu, Wurmbrand s-a îmbolnăvit mai grav. Nu mai putea înghiţi şi era hrănit printr-un tub, direct în stomac. Era la un spital catolic. M-am dus să-l vizitez. Am stat mai scurt de vorbă. Mi-a cerut sa-l scot în curtea spitalului. Am chemat sora şi l-a pus în cărucior. Era o curte nu prea largă, avea o mică fântână arteziană şi o statuie a Sfintei Fecioare. Venisem cu maica Nina, o călugăriţă de la mânăstirea de femei din Forestville – Sfântul Paisie Velicikovski,  California, care avea cu ea un reportofon. Am profitat de curte şi de statuia Maicii Domnului ca să-l rog să ne cânte, pentru înregistrare, AVE MARIA compusă de el, ca să rămână pentru posteritate. A acceptat. Soţia lui, care venise între timp, s-a opus din toate puterile, dar el a vrut să cânte şi ea a trebuit să cedeze. A plecat şi ne-a lăsat singuri. Maica Nina a pregătit reportofonul şi Wurmbrand a cântat. Avea o voce slabă, din cauza slăbiciunii generale, respiraţia îi era scurtă, melodia avea învăluiri pe o scară foarte largă şi el nu putea lua acutele decât cu greu şi cu opriri pentru respiraţie. Mi s-a părut de două ori mai stranie decât o auzisem prima dată, ceva venind din străfundurile unui neam care şi-a trădat menirea şi care făcea o penitenţă târzie pentru cea pe care Dumnezeu a ales-o să-I fie mamă. Caseta este la maica Nina. Am avut şi eu o copie, pe care am pierdut-o. O să-i cer maicii Nina o altă copie.
Am discutat mult cu Wurmbrand. Niciodată nu a negat, ci a afirmat public că a fost salvat  de la moarte de legionarii din Tg. Ocna, cu medicamentele date de Gafencu. Dar nu a făcut faţă de mine nici măcar o vagă aluzie ca ar fi fost botezat la închisoare. Văzând afecţiunea lui pentru Ortodoxie, l-am întrebat odată, când era bolnav, de ce nu s-a convertit. Mi-a răspuns: “Poate că nu am fost vrednic”. Avea un fel specific de a se exprima abrupt. M-a întrebat:
- Părinte, ce limbă crezi că se vorbeşte în paradis? Vorbesc de limbă omenească, nu îngerească.
- Cred că aramaica, pe care a vorbit-o Hristos. Sau poate greaca.
- Nu, părinte. Se vorbeşte româna, că nu este o limbă mai nematematizată decât româna. Ea îţi îngăduie să exprimi orice adâncime sufletească şi orice înălţime cerească.
Poate că, în ultima clipă, Mântuitorul l-a învrednicit de botezul dorinţei.

Pr. Gheorghe CALCIU

* Părintele Porfirie de la Sf. Munte are şi el o imagine despre modul pătrunderii duhurilor rele în om. El spune ca aceste gânduri rele provocate de duhuri sunt asemenea avioanelor: le auzi de departe ca un vuiet slab şi  nepericulos, vuietul creşte până deasupra capului tău, ca un vuiet copleşitor, şi pe urmă pleacă mai departe, dispărând în zare. Dar dacă le dai atenţie, ele îşi fac aeroport din inima ta: “Prin Botez am primit harul curăţitor, iar prin ungerea cu Sf. Mir, ne-am împodobit cu toate darurile Sf. Duh, dar această binecuvântată stare lăuntrică a rămas nelucrătoare în noi, fiindcă suntem creştini numai cu numele. Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o ruşine să fii credincios, e demodat să fii moral. Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viaţa, or noi tocmai asta nu am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credinţa, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curăţeşti lăuntric prin spovedanie şi să te înnoieşti prin Sfânta Împărtăşanie. Conştient deci şi cu toată stăruinţa să te uneşti cu Hristos, să te faci purtător al sfinţeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrângi păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. Nu există cale de compromis”.

6 comentarii:

La 5/9/11 7:42 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Excelenta postare domnule Codrescu. Pentru multi incomoda , le va provoca "indigestii" pentruca obliga sa vezi anumite lucruri despre care nu ai "voie" sa gandesti decat in modul prescris oficial. De altminteri, lectura acestor randuri deschide vaste partii de reflexie in directii esentiale unei intelegeri adecvate a istoriei ultimelor cateva sute de ani. Va felicit.


Radu Greuceanu

 
La 5/9/11 7:59 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

"Toate-s vechi şi nouă toate"...
Cu folos, dacă se poate.

 
La 8/9/11 12:26 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Uitati cum comenteaza fiul sau... http://www.richard-wurmbrand.ro/scandaluri-rw/s-a-convertit-wurmbrand-la-ortodoxie-marturia-fiului-sau-mihai/

 
La 8/9/11 1:21 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

De treecerea lui Wurmbrand la Ortodoxie nu poate fi vorba.
Despre cele petrecute în închisoare, între deţinuţi, în anii 50 (episodul cu streptomicina, discuţiile lui Wurmbrand cu Gafencu sau cu alţii etc.) nu pot fi produse probe materiale pentru confirmarea sau infirmarea lor. Crezi sau nu crezi ce spune unul sau altul şi, cel mult, poţi compara între ele mărturiile adunate. Restul e speculaţie.

 
La 9/9/11 9:04 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Părintele Calciu e cât se poate de clar: "Am discutat mult cu Wurmbrand. Niciodată nu a negat, ci a afirmat public că a fost salvat de la moarte de legionarii din Tg. Ocna, cu medicamentele date de Gafencu. Dar nu a făcut faţă de mine nici măcar o vagă aluzie că ar fi fost botezat ortodox în închisoare".

 
La 21/11/12 2:24 p.m. , Blogger Rares a spus...

http://rasvancristian.wordpress.com/2009/07/19/falsificarea-ortodoxa-a-lui-richard-wurmbrand-2/

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire