MĂNĂSTIREA BÎRSANA – FEERIE ŞI SFINŢENIE

SUMARUL BLOGULUI 

N-am mai ajuns de ani buni la Bîrsana, dar icoana ei mi-a rămas în suflet cu o stăruinţă şi cu o pregnanţă de care nu mă mai satur. După ce am evocat în treacăt, pe acest blog, minunata lume a lui Gaudí, cum aş putea să nu cad în ispită şi cu frumuseţea Bîrsanei, cea în egală măsură atît de a noastră şi atît de a lui Dumnezeu…

Ceea ce s-a putut făuri în doar cîţiva ani la Bîrsana, în inima Maramureşului*, echivalează cu un “miracol” al vredniciei ortodoxe.

Cel puţin două vechi vetre mănăstireşti înnobilau tradiţia locului, dar vitregia vremurilor le risipise şi pustia verde a muntelui se întinsese deasupra, din Valea Slatinei pînă-n Valea Hotarului (pe care vechile hrisoave o numeau şi Valea Mănăstirii), cumpănită de apele Izei. Sihăstria de la Părul Călugărului, datînd de pe la începutul secolului al XIV-lea şi prefăcută curînd în mănăstire, va fi fost strămutată, în a doua jumătate a aceluiaşi veac (spre 1390), sub voievodatul lui Balcu şi al lui Drag, dincoace de Iza, în locul numit La Poduri (“Podurile Strîmtorii”, devenite mai apoi “Podurile Mănăstirii”). Vechiul aşezămînt monahal a supravieţuit pînă în zorii secolului al XIX-lea, cînd călugării au fost izgoniţi (parte refugiindu-se în Moldova, probabil la Mănăstirea Neamţului), chiliile distruse, iar averea prădată de stăpînirea străină. După desfiinţarea mănăstirii, n-au dăinuit decît biserica şi stăreţia, pe care în 1806 credincioşii din Bîrsana le-au strămutat în vatra satului, temători de profanare. În locul numit Podurile Jbîrului, vechea biserică de lemn – unul dintre cele mai preţioase monumente istorice ale zonei – dăinuie şi astăzi.

Locul mănăstirii de odinioară a rămas în posesia parohiei Bîrsana pînă spre jumătatea secolului XX, cînd a fost confiscat de stat, peste partea mai de jos întinzîndu-se cătunul. Partea mai de sus a rămas de izbelişte, iar într-o vreme, sub comunişti, se afla acolo, în chip profanator, un “puţ sec”, în care erau azvîrlite mortăciunile de prin împrejurimi…

Reînfiinţarea mănăstirii era o năzuinţă mai veche a bîrsănenilor, dar ea nu s-a putut concretiza decît după 1989. Încă din 1991, materialul lemnos fusese adunat, iar în 1993 s-a sfinţit piatra de temelie şi s-a început clădirea noii biserici, sub supravegherea părintelui Gheorghe Urda, parohul satului.

În 1994, Dumnezeu a adus-o sub cerul binecuvîntat al Maramureşului, de la Rîmeţ, pe tînăra călugăriţă Filofteia (Floarea) Oltean, de 14 ani încredinţată lui Hristos, iar acum rînduită ca stareţă a noului aşezământ (azi maică stavroforă). Fire energică şi întreprinzătoare, cu simţ artistic şi evlavie ctitoricească, reunind calităţile Martei cu cele ale Mariei, Maica Filofteia a chivernisit şi a vegheat, pînă la cele mai mărunte detalii, ridicarea întregului ansamblu mănăstiresc, proiectat de genialul arhitect Dorel Cordos şi închinat Soborului Sfinţilor 12 Apostoli (prăznuit pe 30 iunie).

De la kilometrul 17 al drumului judeţean 186, trecînd pe sub o frumoasă poartă maramureşeană, se răsuceşte în sus aleea care duce lin spre mănăstire; intrarea în incinta propriu-zisă se face pe sub semeţul turn de lemn al clopotniţei, dincolo de care, pe mîna dreaptă, biserica ţîşneşte mlădioasă spre cer – pînă deunăzi cea mai înaltă biserică de lemn din lume (57 m**), în al cărei paraclis din partea inferioară se slujeşte în mod curent, pe cînd marea incintă din partea superioară mai aşteaptă încă să fie pictată şi împodobită pe măsura ansamblului.

De la biserică porneşte aleea pietruită şi străjuită de flori ce duce spre Palatul Stăreţiei (sfinţit la 7 ianuarie 1996), construcţie supraetajată de o cuceritoare fantezie arhitectonică, unică probabil în mirifica ei splendoare, genială aplicare creatoare a stilului maramureşean al bisericilor de lemn. Pe pajiştea verde din stînga aleii se află un altar de vară şi un agheasmatar, iar pe dîmbul din dreapta, la oarecare distanţă, Casa Artistului – o fermecătoare vilă destinată să găzduiscă, pentru repaus şi creaţie, cărturari şi meşteri ai frumuseţii sacre. Mănăstirea are, de altfel, şi un atelier de pictură deja faimos (ca şi cel de ţesătorie, de altfel), iar maica stareţă însăşi e pictoriţă de icoane. Ansamblul mai cuprinde Casa Maicilor, Casa Meşterilor, Casa Duhovnicului, Arhondaricul, Praznicarul şi – inaugurate mai recent – Muzeul (2005) şi Casa Voievodală (2009). E amenajat şi un mic iaz, peste care se arcuieşte un podeţ de lemn (delicată gratuitate, care face deliciul pruncilor).

Obştea numără astăzi 13 vieţuitoare, toate încă tinere şi pline de rîvnă, iar duhovnic le este părintele arhimandrit Paisie (pe vremea cînd am ajuns eu la Bîrsana, preot-duhovnic era încă tînărul părinte Ioan Stoica – o figură aparte, căreia îi păstrez o frumoasă amintire).

Ceea ce la Bîrsana fascinează cu precădere, dincolo de duhul locului şi de buna rînduială monahicească, este desăvîrşita unitate stilistică şi simţul estetic fără greş care guvernează întregul ansamblu, pe linia unei tradiţii îmbogăţite prin pioasă ingeniozitate (în sensul originar al lui ingenium), tocmai într-o vreme cînd prostul gust se întinde ca o pecingine peste toate ale noastre, de la sacru pînă la profan. Între monstruozitatea arhitectonică “ortodoxă” de la Bogdan-Vodă (fosta Cuhea voievodală), ridicată chiar în coasta vechii biserici de lemn, şi monstruozitatea arhitectonică “greco-catolică” de la Sarasău, care spurcă ochiul şi inima, puritatea liniilor de la Bîrsana e ca o taină răscumpărătoare: kalokagathia Crucii, mlădiată în lemn!

Mărturisesc a nu mai fi avut o atît de puternică impresie, pe linie arhitecturală, de pe vremea cînd, la Barcelona, m-am perindat vrăjit prin lumea ca de basm a edificiilor lui Gaudí. E ca şi cînd la Bîrsana geniul unui Gaudí s-ar fi altoit pe bunul primitivism al unei tradiţii milenare, ţinînd de o feerică şi anistorică “civilizaţie a lemnului”, tainic dogorită de lumina neînserată a Răsăritului de Sus. Impresia inefabilă a vegetalului eternizat şi transsubstanţiat în “slavă stătătoare” împărtăşeşte ochiul cu un fel de sfinţenie aurorală; “gura de rai” a baladei capătă deodată consistenţă şi chip***.

Nici o notă discordantă în această armonie mistico-estetică, în această mirifică osmoză de geniu “ţărănesc” şi rafinament bizantin: arhitectura, sculptura ornamentală şi iconografia consună fără monotonie, dar şi fără ostentaţie, într-o cuminecare firească şi organică, integrînd chiar accesoriile “umile”, precum scoarţa, cerga sau ştergarul.

Pe maica stareţă Filofteia mi-o amintesc încercată discret – mai în glumă, mai în serios – de ispita benignă a Meşterului Manole (Află că noi ştim/ Oricînd să zidim/ Altă monastire/ Pentru pomenire/ Mult mai luminoasă/ Şi mult mai frumoasă!): ne mărturisea, acum vreo zece ani, că, la un semn sau la o poruncă, s-ar simţi în stare să o ia de la capăt, sub alt petec de cer, punînd temeiul altei vetre mănăstireşti, fără a duce cu sine nici un capăt de aţă din sălaşul de la Bîrsana, cu care deja se afla identificată prin întreaga ei fiinţă. Verde, dreaptă şi dîrză ca muntele, de o blîndă asprime (iertat fie-mi oximoronul!), fără trufie sfătoasă, dar şi fără falsă smerenie, avea acea frumuseţe călugărească – ireductibilă la normele curente – prin care firea trece, strunită, spre duhovnicia figurativă a icoanei… De pe atunci ne era însă greu să ne imaginăm vatra Bîrsanei fără veghea ei pricepută şi neostenită, căci sînt oameni care, pe nesimţite, devin una cu locul pe care-l bătătoresc, întru buna mireasmă a sfinţeniei.

La Bîrsana, Ortodoxia este vrednică de tradiţia ei, iar sufletul românesc răsuflă spre zariştea lui mai bună. E o dovadă că încă putem răspunde vremurilor pe limba noastră, nu sfidîndu-le, ci transfigurîndu-le, cu acea simplitate esenţială prin care credinţa şi fapta, feciorelnic nuntite, binemerită să intre, cu candelele pline, în cămara Mirelui ceresc.

Răzvan CODRESCU

* La 87 de kilometri de Baia Mare şi la 22 de kilometri de Sighetu Marmaţiei.

** În lungime biserica are 23 de metri, iar în lăţime – 12,5.

*** Cucerită de frumuseţea locului, o reputată profesoară universitară de la Paris, Yvette Cauchais, a cerut prin testament, în anii ‘90, să fie îngropată în vatra Bîrsanei, ceea ce s-a şi întîmplat nu după mult timp, mormântul aflîndu-se chiar pe dîmbul de lîngă biserică.