FOIŞORUL LUI DIONISIE
SUMARUL BLOGULUI
O CAPODOPERĂ DISCRETĂ
A STILULUI BRÂNCOVENESC
A STILULUI BRÂNCOVENESC
La Mănăstirea Horezu (sau Hurezi, după vechile hrisoave), cel mai complet şi mai reprezentativ ansamblu monastic în stil curat brâncovenesc, se află vestitul “Foişor al lui Dionisie”, capodoperă sculpturală care l-a fermecat odinioară pe marele bizantinolog francez Charles Diehl (ce considera Mănăstirea Horezu “cel mai frumos edificiu din întreaga Românie”) şi care le-a plăcut atît de mult Regelui Carol I şi Reginei Elisabeta (Carmen-Sylva) încît au cerut să li se construiască şi la Castelul Peleş unul asemănător.
Stilul brâncovenesc
Sfîntul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a lăsat numele său celui mai cunoscut şi mai rafinat stil artistic din trecutul nostru, expresie culminantă a stilului muntenesc, caracterizată mai cu seamă prin bogăţia şi desăvârşirea tehnicilor ornamentale. Relieful se accentuează şi apare chiar o tehnică nouă atît în sculptarea pietrei (minunat atestată, chiar la Bucureşti, de balustrada pridvorului de la Stavropoleos, de pildă), cît şi în prelucrarea artistică a lemnului (tîmple, jilţuri etc.).
În sculptura ornamentală a epocii brâncoveneşti predomină, sub influenţa Orientului, motivele vegetale (acantul, vrejurile de viţă sau floarea-soarelui), dar nu lipseşte nici figurarea unor personaje biblice (Moise, Aaron, Samson luptîndu-se cu leul, cei 4 evanghelişti) sau a unor chipuri de îngeri. Tot acum se conturează un tip nou de coloană, derivată din cea corintică, dar cu capiteluri mai puţin dezvoltate, în care se simte influenţa Renaşterii apusene.
Ansamblul de la Horezu
Situată la 67 km de Rm. Vîlcea, la poalele împădurite ale Munţilor Căpăţînii, vatra monahală se înalţă parcă organic din liniştea codrilor seculari, doar la răstimpuri tulburată noaptea de ţipetele bufniţelor (huhurezilor), de la care pare a proveni şi numele mănăstirii. Este principala ctitorie a Brâncoveanului şi a Doamnei sale Maria, ridicată şi zugrăvită în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea. Biserica (1690-1694) are hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.
Ansamblul mănăstiresc include casa domnească, turnul-clopotniţă, trapeza şi paraclisul (1696-1697). Mănăstirii propriu-zise i se adaugă bolniţa construită între 1696-1699 de Maria Doamna, Schitul Sfinţii Apostoli, construit în 1698 de stareţul Ioan Arhimandritul, şi Schitul Sfîntul Ştefan, construit ceva mai tîrziu de Ştefan, fiul cel mare al Brâncoveanuului (1703). Din păcate, însă, nu întotdeauna restaurările ulterioare au fost de bun augur (cunoscătorii o vorbesc de rău mai ales pe cea din 1872, cînd foişorul lui Dionisie a fost stricat şi refăcut).
Foişorul lui Dionisie
În incinta mănăstirii, dar realizat cîteva decenii mai tîrziu (de unde, poate, şi nota sa uşor barocizantă), încîntă privirile pînă azi şi faimosul foişor (construcţie deschisă pe mai multe laturi, decorînd şi protejînd intrarea într-un palat sau conac şi permiţînd accesul la catul de locuit) ridicat pe vremea vrednicului egumen al locului Dionisie Bălăcescu, între anii 1725-1753, prin neîntrecuta măiestrie a pietrarului Iosif. Foişorul lui Dionisie, deşi afectat într-o oarecare măsură de restaurările din secolul al XIX-lea, rămîne totuşi, după părerea aproape unanimă a specialiştilor, capodopera sculpturii brâncoveneşti. El este susţinut de coloane şi balustrade cu lujeri, acante şi caneluri, iar în decoraţia lui se regăsesc şi motive zoomorfice, precum şi simbolul imperial al acvilei, perpetuat şi pe vechea stemă muntenească.
Despre Dionisie Bălăcescu, egumenul în timpul căruia a fost construit foişorul, monah învăţat şi cu rafinat gust artistic, s-a spus că ar fi anticipat cu un veac înainte unirea Munteniei cu Moldova, căci o balustradă a foişorului reuneşte la baza ei emblemele celor două Principate româneşti, reprezentînd laolaltă vulturul cu o cruce în cioc (herbul Munteniei) şi respectiv capul de zimbru (herbul Moldovei).
Răzvan CODRESCU
UPDATE - detaliul care unora pare să le fi scăpat:
publicat de Răzvan Codrescu @ 21:19
19 comentarii
19 comentarii:
Incheiati frumos, patriotic, dar nu se vad nicaieri cele doua steme reunite...
Dacă vă uitaţi atent, o să le vedeţi în a doua fotografie (clicaţi pe ea ca să o măriţi!).
Imi cer scuze. Ma intreb totusi: detaliul respectiv o fi originar sau o fi aparut la controversata refacere din 1872?
E o întrebare la care n-am competenţa să vă răspund. Admit că nu-i exclus să fi fost aşa. Poate se găseşte vreun specialist care să ne lămurească...
Este cea mai frumoasa mănăstire romanească. Din foisor se urcă in paraclisul privat al Sf. Constantin Brancoveanu, o alta bijuterie îmbibată de ortodoxie autentica, unde ai si privilegiul de a te desfăta de mîngîierea ca stai in stranele in care zăbovea în rugăciune și Vodă cel Sfînt alături de Doamna Sa Maria, de cei 11 copii ai sai - dintre care 4 băieți, viitori mucenici - și de Sfetnicul Ianache, la rîndul sau martir intru Hristos. Cîta bucurie în atîta sfințenie!
Văzînd aceasta capodoperă, cu atît mai mult regretam ctitoria de la Sîmbăta a Măriei Sale, distrusa de tunurile papistașe in noiembrie 1785, si nu mai putin Vacarestiul, constructie inceputa de Mavrocordat la doi ani de la sfarsitul mucenicesc al Brancovenilor si in stilul consacrat de ei, demolata in 1986 de buldozerele comuniste, deci la 200 de ani dupa "desfiinţarea în cuprinsul întregii monarhii a tuturor acelor ordine de călugări şi călugăriţe care duc numai viaţă contemplativă, fără a contribui cu ceva plauzibil la binele aproapelui şi a societăţii civile" - asa cum considera Curtea de la Viena.
Am întrebat și eu care este misterul celor doua steme, și mi s-a spus ca domnitorul ar fi avut moșii în Moldova. Poate fi o explicație.
Din cate stiu eu, nu a fost raca mai mare intre Munteni si Moldoveni ca pe vremea lui Brancoveanu si Cantemir, care s-au urat de moarte.
Anonimului de la 12.09 PM:
Este adevărat ("Istoria ieroglifică" - şi nu numai - o atestă din plin), numai că - atenţie! - foişorul nu s-a ridicat o dată cu mănăstirea, ci aproape o jumătate de veac mai tîrziu. Chiar dacă nu s-a adăugat ulterior, ci e chiar originară, reprezentarea celor două herburi îngemănate n-are direct de-a face cu Brâncoveanu, ci doar cel mult cu vederile egumenului Dionisie (despre care, din păcate, nu ştim prea multe).
Eu nu inteleg ceva. Manastirea Horezu e de maici. Cum dar putea sa aibe egumen?
@ Daniela
Iniţial a fost mănăstire de călugări, numai la 1872 a devenit de călugăriţe.
http://acvila30.wordpress.com/2011/09/29/mitropolitul-serafim-de-pireu-doar-sangele-muceniciei-poate-spala-rusinea-si-caderea-patriarhului-daniel-si-a-episcopilor-participanti-la-intalnirea-pacii-de-la-munchen-11-13-septembrie-2/
ce parere aveti despre declaratia mitropolitului?
Cred că Mitroipolitul Serafim de Pireu exagerează, dar cred şi că Patriarhul Daniel a greşit mergînd personal (era de ajuns să-şi trimită nişte reprezentanţi) în condiţiile în care nimeni de rangul său
n-a mai fost de faţă.
Deci putem face linistiti ecumenism "prin reprezentanti"?
Putem participa liniştiţi la dialogul ecumenic (şi la orice altă formă de dialog) cîtă vreme ne păstrăm demnitatea şi nu facem concesii esenţiale.
Dreapta credinţă nu e cea care se închide în sine şi fuge de confruntare, ci cea care, asemenea Apostolului Neamurilor, "se face de toate tuturor", ca măcar pe unii să îi cîştige, iar talantul să nu şi-l îngroape.
Frica superstiţioasă şi apriorică de celălalt nu-i atitudine religioasă (şi cu atît mai puţin ortodoxă), ci atitudine magică, de om al cavernelor confiscat de idolii tribului şi terorizat de orice alteritate.
Cîndva am scris un sonet (de care uitasem, socotindu-l poeticeşte mediocru, dar pe care împrejurarea mi l-a readus acum în minte):
Pe fratele aflat în rătăcire
nu-l ocoli ca pe ceva spurcat,
căci nu e drac, să fie rău din fire,
ci-i loc în el de ce-i adevărat.
De crezi că ştii ce-i bun, şi drept, şi mare,
vorbeşte-i orişicui pe înţeles,
căci dragostea nu-i preget, ci răbdare,
iar Duhul n-are teamă de eres.
Romani, samarineni, zeloţi sau iude,
femei uşoare, vameşi, îndrăciţi,
pe orişicine vede şi aude,
chiar pe tîlharii-alături răstigniţi,
Hristos părtaşi îi face veştii bune
şi rămăşag iubirii sale-i pune.
Despre ecumenism.
Sigur ca, vorba sonetului, ortodoxul are a se apropia de fratele aflat in ratacire, fie el dintre romani, samarineni, zeloti sau iude, femei usoare, vamesi, indraciti, etc.
Dar e greu de presupus ca Sf.Ap.Pavel s-ar face astazi "de toate tuturor" megind la adunarile ecumeniste.
Totusi, presupunind ca ar face-o, e de crezut ca fie i-ar converti pe "ceilalti", fie, nereusind, n-ar continua sa socializeze ecumenist timp de zeci si zeci de ani, in ciuda inutilitatii acestei activitati, altminteri corect politica.
Oricum, acesta nu e un dialog ecumenic. Dialoguri ecumenice aveau loc la conciliile ecumenice unde toti erau ortodocsi pina in momentul in care unii deveneau eretici prin nerespectarea hotaririlor pe care membrii conciliilor le luau.
Dialogului de astazi nu putem sa-i zicem "ecumenic" decit daca vrem sa producem confuzie, pentru ca nu e purtat intre ortodocsi si, uneori, nici macar intre crestini. Dialogul de astazi e "ecumenist".
Daca dialogul ecumenist are scopul de "a ne cunoaste cu ceilalti", e acceptabil.
Dar daca are scopul de unire si uniformizare sincretista, e inacceptabil.
Au trecut mai mult de 100 de ani de cind a fost inventat ecumenismul si el n-a adus nimic bun nici la "ei", nici la "noi". Ba, as zice ca la "noi" a adus ceva rau. Caci la noi au aparut doua curente extremiste: unii sint ecumenisti fara rest (de regula cei cu mintea brici), iar altii socotesc ca orice intilnire cu un ne-ortodox e o dracarie.
Dar mai sint si alte rele pe care eecumenismul le aduce. De pilda, acordurile de la Chambesy din 1990 si 1993 concluzioneaza ca intre ortodocsi si necalcedonieni nu e de fapt nicio diferenta in afara de una terminologica. Ca, de fapt, "ei" cred cum credem si "noi" in legatura cu cele doua firi ale lui Hristos, numai ca se exprima altfel.
Iar pe aceasta baza, catolicii, calcedonieni si ei ca si "noi", nici nu ii mai numesc pe necalcedonieni "monofiziti", pentru ca, nu-i asa, monofizitismul e o erezie, ci ii numesc "miafiziti".
Si atunci zic: "Confuzie, confuzie, onorabililor, dar s-o stie toata lumea!" Dar n-ar cum s-o stie.
Pe de alta parte, e o proasta strategie sa discuti cu mai multi deodata. Adica si cu catolici, si cu protestanti, si cu musulmani, si cu altii.
Asta se vede si din faptul ca singurele dialoguri bune de ceva au fost cele purtate cu catolicii cu ocazia Conciliului Vatican II (considerat de catolici ecumenic, iar de noi nu), la care si ortodocsii au fost invitati.
Adevarul este ca atunci catolicii le-au adresat intrebari ortodocsilor, inclusiv noua romanilor, pe marginea unor probleme teologice (in special eclesiologice). Iar noi ortodocsii nu eram pregatiti, in sensul ca la noi problema inca nu facuse obiectul unei teologhisiri atit de amanuntite cum s-ar fi cerut pentru a raspunde catolicilor. Dar asta a insemnat pentru noi punerea problemei. Si mai tirziu parintele Staniloae a dezvoltat o frumoasa eclesiologie.
Deci, iata, dialogul poate duce si la necesare precizari interioare.
Dar dialogul de tipul acesta nu e un dialog ecumenist, ci unul crestinesc, destul de apropiat de cel ecumenic originar.
Cit de crestinesc e dialogul ecumenist interreligios, e de evaluat atit dupa intentii, cit si dupa metode. Eu cred ca, a-l practica in conditiile in care e practicat azi, e cel putin inutil, indiferent cit de lustruiti/slefuiti ar fi practicantii si oricit de trogloditi ar fi majoritatea detractorilor.
Da, Doamne, sa ma insel!
Observaţiile sînt foarte pertinente, inclusiv în ce priveşte cele două fundături simetrice: refuzul obstinat al oricărui dialog, pe de o parte, şi abuzul ecumenist ideologizant, pe de altă parte.
Trebuie atrasă atenţia, de asemenea, că dialogul ecumenic (sau, mă rog, ecumenist) este altceva decît dialogul interreligios (deşi amîndouă pot duce la sminteli la fel de mari).
Esenţialul rămîne discernămîntul, "deosebirea duhurilor", măsura - pe care, de la o vreme, o cam pierdem în toate.
Complet de acord cu Lucian Popescu. Daca pe vremuri (perioada comunista), dialogurile ecumeniste aveau rolul de a permite preotilor sa mai iasa din tara, deci un fel de turism cu voie de la Politie, acum astfel de dialoguri sunt si prilej de sminteala pentru credinciosi, si absolut inutile pentru Biserica. (Heterodoxul: tu vorbesti si eu ma fac ca te ascult, pentru ca nu cred decat in ceea ce cred si am o alta problema: de ce, daca este un singur Dumnezeu, tu esti altfel decat mine?! Lasam de la mine un pic, de la tine mai mult, si poate gasim o cale de mijloc, "regala":)
Ecumenismul a devenit ideologie. De ce o serveste ortodoxia romaneasca la nivelul cel mai inalt, mai inalt decat toti altii, asta este o intrebare la care imi este (oarecum) greu sa raspund.
Necazul cu Patriarhul Daniel e ca pe de o parte nu asculta de nimeni, iar pe de alta parte e mai putin destept decat se crede. La Munchen a fost ca musca in lapte, printre maruntei de tot felul. A fost unul dintre cele mai rusinoase episoade bisericesti din ultima vreme.
Intr-adevar, la rigoare ecumenista ecumenismul e altceva decit dialogul interreligios. Dar, din nefericire, cind e vorba de ecumenism nu e nicio rigoare. Formula "ecumenism interreligios" trimite la perspectiva indepartata a ecumenistilor. Daca vreti, ii putem zice "ecumeneala interreligioasa".
Ecumeneală... Iată, într-adevăr, geniul limbii române!
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire