DOAMNELE DEMNITĂŢII ROMÂNEŞTI

SUMARUL BLOGULUI

Am scris de mai multe ori pe acest blog despre regretatul Gabriel Constantinescu (1921-2010), întemeietorul şi directorul Punctelor cardinale (1991-2010), dar nu am apucat să mă refer decît în treacăt la doamna sa, Maria Constantinescu (Blaj, pe numele de fată), la rîndul ei fostă deţinută politic, timp de 10 ani, în temniţele comuniste pentru femei de la Ciuc şi Mislea. Mare mi-a fost bucuria citind în Tribuna sibiană, pe 28 noiembrie 2011, materialul realizat, cu profesionalism şi nobleţe, de jurnalista Maria Spătariu şi pe care îl redau mai jos (păstrînd ortografia sursei), cu fotografii din propria arhivă. După ce le-am evocat pe acest blog pe marea muceniţă Marieta Iordache (Maica Mihaela, care s-a stins în temniţa de la Ciuc, în primăvara lui 1963) şi pe aleasa doamnă – încă în viaţă – a demnităţii româneşti, Aspazia Oţel Petrescu, cred că întîlnirea cu doamna Maria Constantinescu, prezenţă încă activă şi ea în aria mărturisitoare a veacului, completează un triptic exemplar, care poate că nu va lăsa indiferente măcar cîteva dintre conştiinţele creştine şi româneşti ale generaţiilor mai noi… (R. C.)

Soţii Maria şi Gabriel Constantinescu, după 45 de ani de la eliberare

DEŢINUTĂ POLITIC LA 24 DE ANI

de Maria Spătariu

Mămăligă cât o bucată de unt sau pâine nici atât şi o zamă în care numărai bobul de fasole – făceau parte din raţia zilnică de mâncare pe care o primea în închisoare; carnea, adică pipote necurăţate, o vedea doar în zilele de post, iar nevoile şi le–a făcut în hârdăul din celulă, alături de alte 24 de deţinute... Zece ani a trăit astfel Maria Constantinescu, deţinută politic de la 24 la 34 de ani. Astăzi, cu înţelepciunea dată de mai mult de opt decenii de viaţă, Maria Constantinescu spune că „acolo, în închisoare, puteai ori să înnebuneşti ori să ieşi om”; ea a ieşit om, un om care a învăţat să ierte, să poarte credinţa în Dumnezeu în suflet şi să–şi iubească neamul şi ţara.

Zece ani a stat în închisoare Maria Blaj Constantinescu, sibiancă prin adopţie. Şi nu a fost întemniţată pentru că ar fi furat şi nici pentru că ar fi înşelat pe cineva, ci pentru că regimul politic comunist a trecut-o în rândul duşmanilor noii orânduiri. Aşa se face că încă înainte de a fi împlinit vârsta de atunci a majoratului, 21 de ani, a fost de două ori arestată, iar la 24 de ani a fost condamnată la închisoare. Pentru zece ani. La Mislea şi Miercurea Ciuc, la Politici, adică la Deţinuţi politici, şi-a petrecut Maria Constantinescu zece ani din viaţă. Se întâmpla la jumătatea secolului trecut, secol în care 76.000 de oameni (conform www.crimelecomunismului.ro) au fost întemniţaţi în închisorile comuniste. Unii au păşit din nou pe un pământ neîngrădit de sârmă ghimpată abia după ani lungi de suferinţă, alţii şi-au dat sufletul acolo, în temniţă. Maria Constantinescu se numără printre cei care au scăpat cu viaţă, printre cei care au reuşit să îşi continue viaţa, să îşi întemeieze o familie şi să îşi crească copiii, în ciuda faptului că stigmatul de „deţinut politic” avea să o urmărească, pe ea şi familia ei, încă vreo trei decenii.

„Neagra”... acesta era numele pe care izolatorul îl primise în închisoare. Şi toată lumea se ferea de el. Pentru că uşor se putea primi o pedeapsă care să te ţină departe de zama lungă şi bucata de mămăligă, trei zile: „Pedeapsa la neagra era de 5-7 zile. Te băgau acolo şi doar a treia zi primeai mâncare… Adică te băgau azi, mâine nu primeai mâncare, abia a treia zi primeai ceva…”, îşi aminteşte Maria Constantinescu.

De pe băncile facultăţii, în închisorile comunismului

Avea vreo 20 de ani în momentul în care comunismul prelua puterea în România. Era studentă şi avea şi origine nesănătoasă, din chiaburi bănăţeni. În plus, s-a numărat printre tinerii intelectuali care au înţeles să lupte împotriva instaurării comunismului în România. Aşa se face că a fost arestată de două ori, iar la 24 de ani a fost condamnată la zece ani de închisoare, ca deţinut politic. Aşa începe povestea Mariei Constantinescu în închisorile comuniste şi ea, povestea, ar putea fi rezumată în câteva fraze, numai că în spatele cuvintelor se ascund o voinţă şi o putere nebănuite, o dragoste de patrie care astăzi, în secolul XXI, este adeseori considerată... demodată. Din această dragoste de ţară şi de neam, Maria Constantinescu, asemenea alte multor mii de oameni, a fost bătută, a fost întemniţară, a suferit de foame şi de frig.

Bătută a fost în perioada petrecută la Securitate, adică în zilele când tortura era mijloc de a smulge mărturii: „Te bătea până te lăsa leşinată, apoi deşerta hârdăul cu apă pe tine, să te trezeşti, şi te bătea iar. Apoi mergeai în celulă cu cămaşa udă pe tine; haină nu aveai..., s-a dus bătaia aia…”, povesteşte Maria Constantinescu cu o privire mult mai senină decât te-ai aştepta. Înţelege acum că oamenii care o băteau, gardienii şi miliţiencele, erau mulţi dintre ei victime ale aceluiaşi sistem care o întemniţase şi pe ea: „Omul care era pus să te bată era un om simplu, nu ştia prea multe; aşa l-au şi ales: să nu ştie multe, să poată fi condus. Miliţiencele – unele nu ştiau că vor ajunge la închisoare. Erau uimite de noi, de femeile de la Deţinuţi politici, pentru că vorbeam frumos, mulţumeam pentru orice... Se întrebau şi ele ce rău am făcut încât să fim închise”. Acum, Maria Constantinescu e mulţumită că, în ciuda bătăilor şi chinurilor, nu a băgat pe nimeni în închisoare, nu „a turnat” pe nimeni: „Regula era una: dacă te lua şi te întreba de informatori, nu spuneai pe nimeni din afară, spuneai oameni care erau deja închişi, cărora nu aveau ce să le mai facă”.

„În floarea tinereţii să te ducă cineva în fundul iadului....”

Fundul iadului – asta a fost închisoarea pentru deţinuţii politici ai României. Şi pentru femeile deţinute politic – la fel. „La Politici, nu vedeai iarba. Avea celula ferestre, dar erau şi sus, şi blindate. Erau scânduri bătute pe afară, să nu poţi să vezi nimic. Într-o celulă cât camera asta (adică de nici 16 metri pătraţi) eram 24 de femei. Nu aveam ce împărţi decât foamea, mizeria... Primeam în fiecare zi pâine sau, mai degrabă, mămăligă. O pâine era tăiată în 24 de bucăţi şi mămăliga – la fel. Venea cam atât”, spune Maria Constantinescu şi desenează, în aer, o formă geometrică ce nu depăşeşte mărimea unei bucăţi de unt. Pe lângă pâine, deţinutele mai primeau o zeamă „de puteai număra bobul de fasole”, iar carnea – adică pipote necurăţate, cel mai adesea – se dădea mai ales în post „să nu poţi să-ţi duci postul”.

Nici cu dormitul nu era mai uşor: „Aveam paturile supraetajate. Jos dormeau femeile bătrâne, deşi era mai frig, dar ele nu se puteau urca în paturile de sus, iar sus dormeam noi, cele mai tinere. Jos erau două paturi unite şi, cum aveau drugi la margine, era vai de cea care dormea la mijloc pe drugii ăia... nici nu aveai cu ce să-i acoperi, aveai două cămăşi şi atât”. Două cămăşi şi alea zdrenţuite şi o pereche de bocanci de armată ţineau de cald fiecărei deţinute. „Ca încălţăminte aveam bocanci de armată, şi vechi, şi mari. Aveam bocanci mărimea 42-43 şi noi aveam numărul 36-37. Nu aveam nici şireturi, îţi dai seama ce bocăneam cu ei, dar nu numai că bocăneai... nu puteai nici merge. Ne chinuiam să găsim un capăt de aţă să legăm bocancii, să putem merge cu ei”.

Dar parcă nimic nu a durut mai mult decât igiena personală sau, mai bine zis, lipsa ei: „Era o bucată de săpun, şi aia neagră, şi cu aia ne spălam şi pe dinţi, şi pe corp... Nevoile le făceam acolo în celulă. Aveam două hârdaie, unul cu apă şi unul – pentru nevoi... Ne ţineam haina una alteia şi aşa ne descurcam. Goleam hârdăul seara şi dimineaţa, iar dacă se întâmpla să se umple... nu aveai ce face, dădea pe afară, în celulă. Când eram la Securitate, era şi mai rău: trebuia să baţi în uşă când aveai vreo nevoie, dar nu venea să-ţi deschidă decât peste ore bune, te lăsa să aştepţi acolo”, povesteşte Maria Constantinescu.

Omul, în goliciunea lui…

În toţi cei zece ani de temniţă, nici măcar un pachet sau o scrisoare nu a avut voie să primească de acasă. Departe de familie, a avut doar tovărăşia colegelor de suferinţă: „În închisoare erau doamne de neam bun, la care afară nu ai fi avut cum să ajungi, dar erau şi ţărănci simple... În închisoare, toate eram la fel, era omul în goliciunea lui, indiferent că era vorba de lelea Floare sau de o doamnă. Chiar o mătuşă a regelui a fost cu noi în închisoare; era un om atât de simplu, era atât de apropiată şi de caldă! Mai era o preotesă de 76 de ani... te întrebai ce pericol putea reprezenta ea pentru societate?!”.

Dramele din închisoare erau însă mai mari decât pierderea libertăţii şi a averii, pentru că adeseori întemniţările se traduceau în familii destrămate pentru totdeauna. Tocmai de acea Maria Constantinescu spune că, într-un fel, a fost norocoasă faţă de alte femei: „Eu aveam doar grija mea, dar erau altele care nu ştiau nimic de soţ şi de copii. Copiii le fuseseră luaţi, soţii erau închişi şi ei. Multe nu şi-au mai găsit niciodată copiii... Am aflat însă de povestea unei familii, despărţite în timpul comunismului: soţii erau în închisoare, iar o familie de securişti le-a înfiat copiii de la casa de copii. I-au crescut securiştii, iar după ce s-au eliberat deţinuţii şi-au căutat copiii... Au trăit toţi patru în bună înţelegere, să le fie bine copiilor”.

Şi a mai ştiut ceva Maria Constantinescu în anii de temniţă: că nu pe oricine se poate bizui. „În camerele mari erau 50-60 de deţinute, între ele erau informatoare, nu ştiai care era, trebuia să fii mereu atent”.

La Viişoara, în domiciliu obligatoriu: Gabriel Contantinescu (stînga, cu pălărie), 

Maria Constantinescu (cu fiica Ligia, născută în 1961) 
şi cîţiva camarazi de prigoană (în centru: Harry Brauner)

După închisoare, domiciliul forţat

În 1960, Maria Constantinescu a fost eliberată, dar nu a plecat acasă, ci în Bărăgan, pentru că a primit domiciliu obligatoriu. După eliberare, a aşteptat însă trei zile, pentru că autorităţile din penitenciar nu aveau foi de drum, iar ea nu avea bani. Norocul ei s-a numit Maria Nicolae, eliberată de la Deţinuţi politici cam tot pe atunci. „Maria Nicolae a făcut parte din prima promoţie de aviatoare din România. A fost deţinut politic şi ea. La eliberare a primit o despăgubire în bani pentru că i s-au pierdut nişte lucruri, iar ea mi-a plătit şi mie drumul până în Slobozia. Amândouă primisem domiciliul forţat în sud, dar în regiuni diferite”. Aşa se face că Maria Constantinescu a plecat spre Viişoara, în Bărăgan, cu inima strânsă: era bolnavă de TBC, iar în faţa ei se deschidea din nou necunoscutul.
La câteva zile a ajuns şi tatăl ei în Slobozia: „Eu nu am ştiut cum de a venit tata, dar când te eliberau din închisoare anunţau şi primăria din localitatea de domiciliu. Aşa a aflat şi tata… Când au aflat că am fost eliberată, părinţii au făcut un pachet şi a venit tata cum a putut. M-am dus să-l aştept în Slobozia: a coborât tata din cursă şi, de emoţie, a uitat să-şi ia bagajele, iar oamenii, tare cumsecade, i-au dat bagajele jos şi nu a plecat maşina până nu a văzut tata dacă acolo sunt toate bagajele lui... Acum nu ştiu cine mai stă să aştepte, să vadă să nu-şi uite omul vreun bagaj... Erau cumsecade oamenii”.

În Bărăgan, Maria Constantinescu a primit dreptul să locuiască în casa unei bătrâne care se întorcea acasă, în Basarabia. Tânăra şi-a văruit singură casa şi a încercat să-şi refacă viaţa, iar destinul i-a surâs pentru prima oară după un deceniu: a ajuns acolo în Viişoara în mai 1960, iar la Sf. Ilie avea să ajungă, în acelaşi sat, şi viitorul ei soţ. Şi el fusese condamnat politic, şi el făcuse ani grei de închisoare, iar asta – după ani de război şi de prizonierat. Acolo şi-au întemeiat familia, acolo au muncit în agricultură: ei, deţinuţii politici, erau plătiţi cu 3-11 lei, câtă vreme oamenii obişnuiţi primeau 11-43 lei.

În mai 1962, când Maria Constantinescu s-a întors în satul natal, de-abia a răzbit până acasă. „De la tramvai până acasă nu aveam mult de mers. Dar cum m-am dat jos din tramvai, cum a ştiut toată lumea că a venit Mărioara… Şi eu, care mă grăbeam să o văd pe mama, mă opream să vorbesc cu toţi. N-am putut să trec fără să dau bună-ziua. Oameni fără oameni nu pot trăi”.

Maria şi Gabriel Constantinescu, cu fiicele Ligia şi Eugenia, în pragul anilor '70

Acum, la mai bine de jumătate de secol de când a fost eliberată din temniţele comunismului, Maria Constantinescu te uimeşte cu puterea ei de a ierta şi de a privi lumea cu multă înţelepciune. Despre timpul petrecut în închisoare spune că a trecut, că anii aceia s-au dus demult şi, chiar dacă o bună parte din aşa-numiţii „cei mai frumoşi ani ai vieţii” i-a petrecut în temniţă, e într-un fel împăcată cu destinul ei: a fost din dragoste de neam şi ţară. „Înainte, lumea îşi iubea neamul şi ţara, tot ce era om, indiferent că era român sau bulgar; lumea îşi dădea viaţa pentru neam şi ţară, în urmă cu câteva zeci de ani. Acum ţara e unde ţi-e bine... Cui îi mai trebuie ţara lui şi neamul lui?!... Lucrurile astea dor”.

„Suferinţa te apropie de Dumnezeu... Oamenii din trecut aveau o credinţă puternică. Fără puterea divină nu poţi face nimic, trebuie să ştii să laşi toate la o parte şi să te laşi călăuzit de puterea divină” (Maria Constantinescu).