SCURT RĂSPUNS UNUI „COMENTATOR”

SUMARUL BLOGULUI

Unul dintre comentatorii de pe acest blog („Corneliu”) îmi scrie, cu o vădită nuanţă provocatoare (am pus eu diacriticele): „D-l Racu îşi arată din nou colţii pe blogul d-lui Târziu, tot cu legionarii incompatibili cu creştinismul, că de toate celelalte a uitat demult. Poate că ar fi bine să contribuiţi la o punere la punct, împreună cu alţii de acolo, mai ales că pe blogul lui vă atacă şi pe dvs. personal”. Îi răspund aici, mai la vedere, ca să fie limpede şi la îndemînă pentru toţi cititorii blogului.

Ca să-i fac, creştineşte, o plăcere d-lui Racu, 

am căutat o poză în care să port cămasă roşie, 

convins că dumnealui o va vedea verde...

Rău fac d-l Târziu că îl mai postează şi d-l Grigoriu că se angajează într-o polemică devenită demult oţioasă. Poţi convinge (sau măcar poţi încerca să convingi), cu argumente materiale sau principiale, pe cineva de bună-credinţă şi teafăr la cap. D-l Racu, din păcate, a dovedit cu prisosinţă că nu este nici una, nici alta. Ce şi cum mai poţi discuta cu un om care se încăpăţînează (supralicitînd, de regulă, în marile posturi bisericeşti) să susţină, monocord şi maniacal, incompatibilitatea cu creştinismul a unei mişcări din care au făcut parte cîteva mii de preoţi şi călugări, şi cu care au simpatizat alte cîteva mii (printre care mai mulţi ierarhi bisericeşti şi majoritatea marilor duhovnici români ai secolului XX), care a dat sute de martiri ai Crucii (în temniţele comuniste şi nu numai) şi despre care un Mircea Eliade a putut afirma ferm (nu doar în vîrtejul epocii, ci şi la deplina maturitate, cînd toate mizele şi patimile tinereţii se stinseseră demult) că a fost singura mişcare de la noi care „a luat în serios creştinismul şi Biserica”, socotind-o (ca şi întemeietorul ei, al cărui „cîntec de lebădă” a fost memorabila mărturie creştină a însemnărilor de la Jilava) mai mult „o sectă mistică” decît o grupare politică?!

Pe un daltonist e zadarnic să încerci să-l lămureşti asupra culorilor (de nuanţe nici nu mai vorbesc). Între altele, orice i-ai spune sau i-ai face, d-l Racu vede verde – ca să nu zic „cai verzi pe pereţi” – peste tot, chiar şi acolo unde roşul este pentru oricine evident. Iar verdele este pentru dumnealui culoarea diavolului, faţă de care negrul păleşte de departe.

Sau ce aş putea eu discuta cu un om (aici, evident, nu numai bolnav, dar şi profund „necinstit sufleteşte”, ca să vorbesc – sîc! – ca legionarii) care poate pretinde că eu aş unelti „legionăreşte” nu cu vechii legionari (care aproape că nu mai există) sau cu noii legionari (care mă înjură pe unde apucă), nu cu cine ştie ce protocronişti sau naţional-securişti, nu cu cine ştie ce extremişti sau terorişti de pe mapamond, ci cu însăşi puterea politică actuală din România, cot la cot cu d-l Vladimir Tismăneanu (pe care nici nu-l cunosc personal) şi cu d-l Teodor Baconsky (pe care nu l-am mai văzut faţă către faţă de ani de zile), şi nu numai în „solda” PDL-ului şi a preşedintelui Băsescu (despre care am scris lucruri grele chiar pe acest blog), dar chiar în aceea a… Fundaţiei „Konrad Adenauer” şi – ţineţi-vă bine! – a intereselor oculte ale Germaniei (rămînînd, adaug eu în paranteză, să mai învăţ şi nemţeşte, ca să pot sluji cît mai bine cauza germană – ca d-l Pleşu, bunăoară, cu care, după un alt „iluminat” al blogurilor, întreţin relaţii homosexuale şi mănînc din osînza „Noii Europe”, chit că n-am călcat niciodată în sediul de pe strada Plantelor!)?!

În faţa unor asemenea enormităţi – din care se vede că între d-l Racu şi d-l Roncea e mai multă asemănare decît iniţiala numelor – eu unul cred că tăcerea este singura reacţie cît de cît normală (presupunînd că te poţi raporta normal la anormalitate). De la o vreme, cînd îl citesc pe d-l Racu, mi-e ruşine mie, cum se zice, de ruşinea dumnealui…

Partea bună este că d-l Racu se descalifică singur prin fixitatea ideilor şi prin absurditatea mistificărilor (mai mult sau mai puţin calomnioase), aşa că mă îndoiesc că cineva (cu excepţia – interesată – a d-lor Fedorovici şi Platon) îl mai poate lua în serios (necum să-i mai dea şi credit). Prin urmare, îndrăznesc să-i sfătuiesc pe mai tinerii mei prieteni Claudiu Târziu şi Paul Slayer Grigoriu să lase racul să fiarbă doar în apa propriului său blog (şi, eventual, să mediteze asupra paradoxului că numai pe sine, oricît de roşu ar deveni prin fierbere, d-l Racu nu se vede… verde).

Răzvan CODRESCU

Reclamă Coca-Cola... văzută de d-l Racu

Pentru că vreau să încerc să mă ţin de cuvînt, 
la acest scurt răspuns nu voi posta eventualele comentarii.