DAN PURIC: NOSTALGIA DEMNITĂŢII ROMÂNEŞTI

SUMARUL BLOGULUI

«SE FĂCEA CĂ

POPORUL ROMÂN ERA DEMN…»

După Cine suntem şi Omul frumos, cărţi de interviuri şi articole, foarte bine primite de publicul larg. maestrul Dan Puric ne oferă acum, tot în regie proprie (editorii ştiu de ce!), un volum de proză literară cu accente eseistice*, închinat memoriei mamei sale (al cărei superb chip din tinereţe e reprodus pe coperta I). Se vădeşte limpede că „talentul secund” al marelui actor şi regizor este scrisul literar: viu, pitoresc, pregnant, memorabil. Autorul stăpîneşte îndeosebi darul portretului neconvenţional, crescut organic din dialog şi naraţiune, precum şi intuiţia detaliului semnificativ (vorbe, gesturi, situaţii), care permite lectura cotidianului în plan simbolic, cernînd realitatea pînă la lamura ei. Textele, de regulă, sînt felii de viaţă din România reală, dar care converg spre reconstrucţia unei „Românii sufleteşti”, a unui „acasă” exorcizat şi exorcizant, în care morţii sînt mai vii decît viii şi ne veghează pe calea regăsirii de noi înşine.

Scriitorul Dan Puric se pricepe de minune să-şi valorifice biografia şi s-o distileze în planul conştiinţei mărturisitoare, ridicînd fără emfază „studiul de caz” la generalitatea unui „model paideic” al comuniunii tainice dintre ins şi neamul său (temei al oricărei weltanschauung de dreapta, şi cu atît mai mult al unei drepte altoite pe tradiţia creştină răsăriteană). Ideea structurantă şi catalizatoare a cărţii este chemarea la demnitate a persoanei umane în cercurile concentrice ale familiei (neamul în mic) şi neamului (familia în mare), cu o reverenţă aparte faţă de jertfele trecutului. Imperativul din titlul cărţii consună cu cel de pe coperta finală, care stă, concluziv, pe cumulul lăuntric al celor două sute de pagini citite cu sufletul la gură: „Să plătim datoria noastră veşnic neplătită: demnitatea martirică a poporului român!”. Deşi personajele tutelare ale cărţii sînt feminine (mama, „mămăica”), nostalgia demnităţii e virilă şi militantă, ca toată prestaţia mărturisitoare a autorului – cruciat al românităţii în tîrziul unei istorii care se încăpăţînează să-şi mai păstreze năzuinţa primenirii.

Nu pot să nu citez integral aici micul poem-epilog („Vis”): Mamă!/ Ce vis frumos am avut aseară! Se făcea că poporul român era demn/ Voievozii circulau nestingheriţi prin istoria noastră.// Iar dacă vreun străin cu suflet hain/ Se apleca spre inima unui copil/ Ca să i-o otrăvească/ Repede cobora de pe cruce un martir/ Şi-l săruta pe frunte/ Redîndu-i lumina cea dintîi.// Ce vis frumos am avut, mamă!/ Se făcea că poporul român era demn.

Pariul cărţii ar fi acela ca demnitatea poporului român să nu rămînă doar un vis frumos, iar acesta s-a îmtîmplat să fie că pariul numărului despre onoare al revistei Rost (care a găzduit şi această scurtă recenzie). Pînă una-alta… vis la vis, cu bucurie!

Răzvan CODRESCU

*Dan Puric, Fii demn!, Bucureşti, 2011, 204 pagini, format 13x20.