miercuri, aprilie 30, 2008

A TĂCUT ŞI MONICA LOVINESCU...



La nici 2 ani după Virgil Ierunca (1920-2006), s-a stins, tot la Paris, şi partenera sa de viaţă şi activitate culturală anticomunistă, Monica Lovinescu, marea doamnă a “Europei Libere” de dinainte de 1989, cea care a dus pe calea undelor una dintre cele mai susţinute campanii împotriva minciunii şi abuzurilor “iepocii de aur”. O voce limpede şi fermă, din speţa celor care pot să tacă, dar nu pot să fie uitate. D-l Liiceanu şi-a exprimat părerea că “a murit în stil românesc; înconjurată adică de ignoranţa, indiferenţa şi uitarea noastră”. Cred că se înşeală, cum a mai păţit-o de cîteva ori în ultima vreme, din pura şi simpla înclinaţie spre fronda ulcerată (sindrom intelectual al andropauzei dificile). A nu mai fi în actualitate nu înseamnă neapărat şi a fi dat uitării. Monica Lovinescu nu mai era de ani buni în actualitate, vremea îi trecuse, cum ni se întîmplă pînă la urmă aproape tuturora, dar acest fapt n-a fost nici o clipă de natură să umbrească meritele prisositoare pe care şi le-a dobîndit “la vremea ei” şi care au făcut, în felul lor, istorie. Noi, cei care am crescut şi ne-am format, paralel cu ordinea oficială, pe fondul sonor al diatribelor bruiate ale Monicăi Lovinescu, n-avem cum s-o uităm, căci a intrat în fibra noastră moral-intelectuală, ca una ce a fost, timp de un sfert de secol, dacă nu neapărat conştiinţa, în orice caz vocea noastră mai bună. A avut de atîtea ori dreptate, dar ştia să fie seducătoatre şi cînd n-o avea... Ambasadorul Teodor Baconsky e mult mai aproape de adevăr atunci cînd afirmă că “inteligenţa critică” şi “intransigenţa etică” ce o caracterizau “vor rămâne pentru totdeauna în memoria noastră colectivă”. Cît despre cei mai tineri, ei n-aveau cum s-o uite, de vreme ce nici n-au ajuns s-o cunoască şi să com-pătimească sub aceeaşi cruce cu ea. Nu-i vina lor, nici vina ei. Vremea trece, rolurile se schimbă, priorităţile diferă, iar uneori şi vocaţiile obosesc. E trista şi fireasca “logică” a vieţii. Monica Lovinescu însăşi înţelesese cu seninătate această “regulă a jocului”. Iar d-l Liiceanu mai are timp s-o înţeleagă la rîndul său, într-o pauză tîrzie de deşteptăciune, care i-ar putea regla umorile.
Pentru cei pe care a ajuns să-i facă atenţi mai degrabă cu moartea decît cu viaţa ei nu-i de prisos, la fatala despărţire, să-i reschiţăm traseul, fără glose critice sau sentimentale, ci doar cu reverenţa unei posterităţi responsabile. Fiică a criticului şi istoricului literar Eugen Lovinescu (1881-1943), verişoară a eseistului Vasile Lovinescu (1905-1984) şi a dramaturgului Horia Lovinescu (1917-1983), Monica Lovinescu s-a născut pe 19 noiembrie 1923, în Bucureşti, unde-şi va face şi studiile (cele medii la Liceul “Notre-Dame de Sion” şi la Şcoala Centrală de Fete, cu bacalaureatul în 1942, iar cele superioare la Facultatea de Litere, cu licenţa în 1946). A colaborat de timpuriu la presa literară a vremii şi a manifestat un interes aparte pentru dramaturgie. Plecată la Paris în 1947, ca bursieră a statului francez, obţine acolo azilul politic în 1948 (anul în care în România se instala deplin dictatura comunistă). Activitatea radiofonică şi-o începe în 1951, la Radiodifuziunea Franceză (unde va funcţiona, ca realizatoare de emisiuni literare şi muzicale, pînă în 1975). Din 1962 a colaborat tot mai consistent la Biroul de Corespondenţă de la Paris al “Europei Libere”, pînă la închiderea postului (1992). S-a ilustrat, începînd din 1967, mai ales cu emisiunile în limba română “Actualitatea culturală” şi “Teze şi antiteze la Paris”, care în ţară se ascultau clandestin şi făceau peste noapte opinie. În paralel, a desfăşurat o bogată activitate publicistică în presa scrisă (fie cea franceză, fie cea a exilului românesc), a făcut numeroase traduceri şi a contribuit din toate puterile la exportul autenticelor valori culturale româneşti în lumea de limbă franceză. În toamna lui 1977, Securitatea ceauşistă a încercat s-o elimine printr-un asasinat (nereuşind decît s-o bage în comă). După 1990, a revenit de mai multe ori în ţară, iar Editura Humanitas i-a publicat cronicile radiofonice – Unde scurte – şi alte scrieri (mai ales cu caracter memorialistic). În dialog cu Doina Jela a realizat volumul Această dragoste care ne leagă, evocînd figura mamei sale, Ecaterina Lovinescu (n. Bălăcioiu), arestată de comunişti la vîrsta de peste 70 de ani şi moartă în temniţa de la Jilava, unde a şi fost azvîrlită într-o groapă comună. În luna martie a. c., Monica Lovinescu şi-a donat statului român casa din Paris (rue François Pinton 8), “în serviciul comunităţii româneşti din Franţa, pentru promovarea relaţiilor culturale dintre România şi Franţa şi pentru conservarea patrimoniului simbolic al emigraţiei româneşti din Franţa”, deşi şi-a exprimat pînă în ultimele clipe dezacordul cu politica postdecembristă de acasă. Decedată pe 20 aprilie, într-un spital de lîngă Paris, trupul i-a fost depus la Biserica Română din Paris şi incinerat pe 24 aprilie. Urnele cu cenuşa lui Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu au fost aduse în ţară, expuse temporar la Atheneul Român şi apoi depozitate în Casa Lovinescu din Capitală (astăzi sediu al mai multor fundaţii şi cercuri culturale). Post mortem, Monica Lovinescu a fost distinsă cu Ordinul “Steaua României” în rang de Mare Cavaler.
Cîţi mai sînt încă în viaţă dintre cei care nu i-au putut închide gura pe vremuri (deşi erau gata s-o facă fără nici un scrupul) îşi pot freca mîinile în amurgul nimicniciei lor: vocea “Doamnei de Fier” a exilului anticomunist românesc a tăcut, în sfîrşit. Dar nu cînd au vrut unii, ci cînd a vrut Dumnezeu (care cred că o va odihni şi-n neortodoxa urnă de cenuşă, căci măsurile Lui sînt adeseori cu totul altele decît ale noastre)...

Răzvan CODRESCU


Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu
în cimitirul de care nu vor avea parte...

marți, aprilie 29, 2008

TRADIŢII POPULARE LEGATE DE CICLUL PASCAL

Floriile la ţară (foto: Sorin Toma)


Lăsatul Secului şi Păresimile

Postul Paştelui sau Postul Mare, fixat în funcţie de data anuală a sărbătorii, durează 40 de zile (cît a postit şi Mîntuitorul retras în pustie), fiind de altfel denumit popular “Păresimile” (cuvînt ieşit – oricît nu s-ar părea – din latinescul quadragesima). Lăsatul/Lăsata Secului (Zăpostitul) se face, după rînduiala Bisericii, în doi timpi: Lăsatul Secului de carne şi, o săptămînă mai tîrziu, Lăsatul Secului de brînză.
E vremea acum să se împace om cu om (postul nu-i post, dacă ţii duşmănii), împăcările fiind adeseori pecetluite cu chefuri şi hore. Se fac plăcinte cu brînză, se bate alviţa şi se mănîncă musai cîte un ou fiert, zicîndu-se: “Ou, ouşor,/ Fie-mi postul mai uşor!”. După cre-dinţa tradiţională, “cu un ou se astupă şi cu un ou se destupă gura la Paşti”. Masa, cu tot ce-a rămas pe ea, se lasă neridicată pînă a doua zi de dimineaţă, pentru ca peste noapte să se înfrupte şi morţii. Numai oalele se pun cu gura în jos, ca să nu fie pagubă în casă.
Lunea de după Zăpostit se numeşte Lunea Curată (denumire co-relativă cu Săptămîna Albă). Acum se face Spolocania sau Spălă-cania: gurile se clătesc ritual cu borş sau cu rachiu, se spală bine vasele în care s-a gătit “de dulce” sau “de frupt” (în unele părţi, operaţiunea aceasta e rezervată zilei următoare, numite chiar Marţea Vaselor), se aduce “apă de nea” de la pădure şi se stropeşte casa, pe dinăuntru şi pe dinafară.
Tot acum se face, pe alocuri, şi darea în tărbacă a cîinilor sau jujeul, obicei straniu şi desigur precreştin: cîinii sînt zburătăciţi pe uliţi cu joarde şi pietre, li se leagă tinichele de cozi şi oamenii (mai ales copiii) fac haz de spaima şi schelălăielile lor.

Caii lui Sîntoader (prima săptămînă din Postul Mare)

Stranie din cale-afară este sărbătoarea numită “Caii lui Sîntoader”, ce începe în sîmbăta din prima săptămînă a Postului Mare şi se întinde pe nu mai puţin de 8 zile. Sîntoader, cel care-l ţine pe dracul de păr (dar care n-are nimic de-a face cu vreun Sfînt Teodor din calendarul bisericesc!), are cai nărăvaşi, cu care nu-i bine să ai de-a face dacă nu ştii cum să-i îmblînzeşti. După unii, nici n-ar fi cai propriu-zişi, ci un fel de feciori-cai, cu copite, cozi şi coame bogate, părăsiţi oarecînd de drăguţele lor. E totuşi o legătură tainică între ei şi caii din sat, care sînt acum, oarecum preventiv, mai bine trataţi ca niciodată.
Răstimpul e folosit pentru multe vrăji. Fetele mari, în prima dimi-neaţă de Sîntoader, ca să aibă păr frumos (“Sîntoadere, Sîn-toadere,/ Creşti cosiţa fetelor/ Cît coadele iepelor”), şi-l spală cu o fiertură vegetală din care nu lipseşte omanul/Inula helenium (pe care, cînd îl culeg, îl “plătesc” cu pîine şi sare depuse la locul cu pricina: “Oman mare, Domn mare,/ Eu îţi dau ţie pîine şi sare,/ Tu să-mi dai mie o coadă de păr mare!”) şi în care se pune şi lapte de iapă. Nici o fată nu iese din casă în ziua de Sîntoader înainte de a se fi spălat pe cap, “căci altminteri caii le vor paşte părul”.
Tot acum, copiii mai răsăriţi şi junii se fac fraţi de cruce, jurîndu-se aşa (pe pîine şi sare, sau chiar pe vin amestecat cu cîteva picături din sîngele fiecăruia): “Eu ţi-oi fi frate/ pînă la moarte./ M-oi lăsa de pîine şi de sare mai bine/ Decît să mă las de tine!”. Asemenea frăţie îi ţine legaţi pînă la moarte. Iar dacă unul moare, celălalt continuă să-l pomenească aşa: “Avusei şi eu fărtate/ Şi n-am avut de el parte!”.
Femeile fac colivă pentru morţi sau împart colaci însemnaţi în chip de potcoavă. În zilele de Sîntoader nu se mai toarce, nu se mai sapă, nu se lucrează după apusul soarelui, nu se pun ouă la cloşcă, nu se iese la pădure, nu se fac petreceri, nu se umblă noaptea pe uliţi. Auste-ritatea aceasta e conformă, în general, cu cerinţele postului, chiar dacă raţiunile ei sînt mai degrabă magice decît religioase.

Miezul Păresimilor (la jumătatea Postului Mare)

Miezul Păresimilor sau Păreţilor este mijlocul/jumătatea Postului Mare şi cade în miercurea celei de-a patra săptămîni din post. Ziua aceasta este cu stricteţe păzită mai ales de către femei, care nu lucrează nimic, ca să nu-şi piardă, cum se crede, sporul peste an. Este însă îngăduită şi recomandată numărarea ouălor (elemente de bază în perspectiva praznicului pascal) pe care le-au făcut pînă atunci găinile din gospodărie. Dacă numărul acestora iese cu soţ, se zice că-i de bine.
Fetele cred că vor fi mai ochioase dacă în această zi ajung să se spele pe faţă la rîu chiar în momentul cînd se trag clopotele la biserică (unde seara se face slujbă de priveghere).

Lazărul/Lăzărelul (în ajunul Floriilor)

Numele acestei sărbători se leagă desigur de Sîmbăta lui Lazăr, care, în calendarul bisericesc, precede Floriile. În fantezia populară, Lazăr cel înviat din morţi a devenit însă un personaj pitoresc, legat probabil de nişte vechi obiceiuri păgîne privitoare la moartea şi învierea naturii. În ţara Mioriţei, Lazăr – alintat îndeobşte “Lăzărelul” – e văzut mai ales ca un ciobănaş care, plecat cu oile la păscut, se urcă într-un copac, să le culeagă frunze, dar cade de acolo şi se prăpădeşte în floarea tinereţii. În scenariul popular, mireasa lui, Lăzăriţa, în rochie albă şi cu coroniţă de flori pe cap, îl plînge mută de durere, mişcîndu-se înainte şi înapoi, în mijlocul unui cerc de tinere fete. Ele umblă aşa din casă în casă, iar din cîntecul tărăgănat al însoţitoarelor reiese că, în cele din urmă, trupul ciobănaşului, găsit de surorile lui (sau, în altă variantă, numai de sora lui mare mare, soţia lui Dragobete), udat cu lacrimi, scăldat în lapte dulce şi acoperit cu frunze de nuc, înviază şi se preface în flori.
O legendă mai hazlie pretinde că moartea Lăzărelului s-ar fi tras din dorul de plăcinte: mamă-sa, ocupată cu torsul, nu-i face pofta, iar el, tăvălindu-se de necaz în jurul ei, se înţeapă în fusul scăpat din mîna femeii. Tot surorile sînt cele care îl bocesc, iar de atunci ar fi rămas şi obiceiul jelitului la mort. De altfel, sîmbăta respectivă este dedicată pomenirii morţilor (“Moşii de Florii”), pentru care se fac şi se împart mai cu seamă plăcinte. În Muntenia şi în Dobrogea, femeile se abţin de la tors.
În mod firesc, Lazărul anunţă şi apropierea Paştilor, cea mai importantă sărbătoare religioasă a anului: „Lazăre,/ Nefericitule,/ Cînd vor veni Paştile?”. Şi Lazăr, de colo: “Iată-le, iată-le după uşă,/ Cu mielul de gît!”.

Floriile (cu o săptămînă înainte de Paşti)

Aceasta este denumirea populară a sărbătorii din duminica ce precede Săptămîna Patimilor. Pe alocuri i se spune şi “Duminica Vlăstarilor”. Fiecare creştin care duce la biserică flori de primăvară şi primeşte în ziua de Florii ramuri de nuc sau de salcie, sfinţite de către preoţi, devine vestitor al marii sărbători a Intrării Domnului în Ierusalim. De fapt, ramurile de nuc şi de salcie amintesc de ramurile de finic (copac specific din zona Ţării Sfinte) cu care mulţimile L-au întîmpinat odinioară pe Hristos. Aşezate la icoane, sau deasupra uşilor şi a ferestrelor, aceste ramuri protejează casa şi pe cei ce locuiesc în ea. Nu mai puţin importantă este folosirea lor pentru tratarea diferitelor boli, de-a lungul întregului an.
Salcia poartă, în conştiinţa poporului, binecuvîn­tarea Mariei. Se zice că atunci cînd Fecioara a trebuit să treacă un rîu, salcia s-ar fi plecat peste apă, înlesnin­du-i trecerea. Drept răsplată, Maica Domnului a binecuvîntat-o, hărăzindu-i să nu se facă niciodată cărbune (ca bietele “lemne de foc”) şi să fie purtată an de an la altar. Conform tradiţiei, cu crengile de salcie sfinţite în biserică oa­me­nii se întorc acasă şi, după ce ating cu ele creştetele pruncilor, ca să crească mari şi fru­­moşi, le anină la icoa­nă, păstrîndu-le peste an. Trei mîţişori (muguri) de salcie înghiţiţi la Florii l-ar pă­zi pe om, tot anul, de durerile de gît. Dacă dădea furtuna sau grin­dina, se credea că aces­tea puteau fi oprite tot cu mîţişori de salcie sfinţită, afu­mîndu-se cu ei fie casa, fie ograda. Se pu­neau mîţi­şori şi-n apa în care erau scăldaţi copiii de ţîţă, ca să fie apăraţi boli şi de deochi.
Abundă obiceiurile locale legate de spălarea pe cap în ziua de Florii: unii se tem să se spele, ca nu cumva să albească, precum pomii aflaţi în floare; alţii, dimpotrivă, cred că dacă se spală cu o fiertură de busuioc şi ciucuri de prapor purtat la o înmormîntare de fată mare, ba dacă mai şi varsă apa la rădăcina unui păr, vor avea plete mai frumoase şi mai bogate. În unele părţi, fetele fierbeau, la miezul nop­ţii dinspre Florii, apă cu salcie şi busuioc, iar ziua se spălau cu ea pe cap, zicînd: “Cu­mu-i părul înflorit,/ aşa şi păru-mpletit!/ Cum te uiţi la păru-n floare,/ aşa şi la fata mare!”.
În unele zone ale ţării, de Florii, se agaţă într-un pom înflorit şi mărţişorul primit de 1 martie. Din vechea sărbătoare romană – Floralia – închinată zeiţei Flora nu pare să mai fi rămas decît numele. Vechii semnificaţii de reînviere a naturii i s-au adăugat cu timpul semnificaţii legate de pomenirea celor adormiţi: se fac pomeni, iar mormintele se curăţesc şi se împodobesc cu crenguţe de salcie. În popor se spune că aşa cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. Postul nu s-a încheiat, dar celor care îl ţin Biserica le dă în această zi dezlegare la peşte. Mîncatul peştelui de Florii - ca şi de Buna Vestire - nu este însă o obligaţie religioasă, cum par să creadă unii, iar pentru cei ce nu postesc, mîncatul de peşte cu tot dinadinsul nu are în sine nici o noimă.

Marţea Seacă (Marţea Mare)

Denumirea de “Marţea Seacă” (numită aşa, desigur, ca şi vinerea aceleiaşi săptămîni, cu referire la imperativul abstinenţei radicale) şi tradiţiile populare legate de ea – nelucratul, scăldatul ritual etc. – n-au nimic bisericesc, ci sînt vădite resturi de credinţe şi practici păgîne.

Joimăriţa (Joia Mare)

Numele acestei sărbători populare vine de la Joia Mare (joia din Săptămîna Patimilor, numită şi Joia Neagră, sau, mai rar, Joia Seacă), personificată de imaginaţia populară în chipul unei năluci monstruoase, locuind în funduri de pădure, pe pustii sau în creierii munţilor, înarmată de obicei cu un vătrai şi cu o căldare de jăratec, pedepsind mai ales femeile şi fetele leneşe (de pildă, în mediul tradiţional, pe cele ce nu terminau de tors pînă în Joia Mare, cărora le ardea degetele şi fuioarele netoarse). Se crede că dacă doarme cineva în această zi, va fi netrebnic tot anul. În ea nu se doarme, dar nici nu se lucrează. Femeile n-au voie decît să facă borş şi să roşească ouăle pentru Paşti.
Oamenii obişnuiesc – unii chiar în curtea bisericii – să facă focuri pentru morţi, din vreascuri rupte cu mîna, sau să aprindă lumînări pe morminte, cu credinţa că în preajma Paştilor morţii se pregătesc să vină în vizită pe pămînt. “Focul morţilor” e însoţit de pomeni (cu mîncăruri şi băuturi de post). Nu se spală rufe în Joia Mare, ca să nu se scurgă lăturile la morţi, în loc de ce li se dă de pomană. Joimăriţa le inspectează pe toate, să vadă dacă s-a respectat datina. Copiii umblă cu toaca prin sat, cîntînd: “Toacă tocănelele,/ Joia, Joi-mărelele./ Paşte popa vacile/ Pe toate ogaşele,/ Duminică-i Paştele”. Tot acum cade şi “Nunta urzicilor” (acestea, o dată înflorite, nu mai sînt bune de mîncat; dar nici zile de post nu mai sînt multe...). În unele părţi, tinerii obişnuiesc să facă “strigare peste sat”, dînd în vileag greşelile sau smintelile unor membri ai comunităţii.
Lepădarea lui Petru (inclusă în cele 12 evanghelii citite seara în biserică), săvîrşită în apropierea unui foc, stă la baza obiceiului ca în dimineaţa Joii Mari, înainte de a cînta cocoşii a treia oară, oamenii să aprindă focuri prin curţi.

Vinerea Seacă (Vinerea Mare)

În Vinerea Mare, în cadrul domestic, nu e îngăduit altceva decît să frămînţi şi să coci pască (pe alocuri, e „pogorămînt” şi pentru cozonaci, dar în nici un caz nu se va face pîine!). Se ţine post negru, iar principalele griji sînt ca dimineaţa să calci peste un obiect de fier (ca să nu te mai loveşti tot anul!), iar seara să mergi la biserică şi să treci pe sub Sfîntul Aer/Epitaf. După slujba Prohodului, nu numai biserica se înconjoară de trei ori, ci şi propria casă, cu lumînarea aprinsă adusă de la biserică şi cu care se face cruce pe fiecare perete, ca pază împotriva stihiilor. De altfel, lumînarea – ce e bine să se aprindă şi la Înviere – nu se aruncă, ci se păstrează ca un fel de talisman: o poţi reaprinde peste an, dacă stihiile se răzvrătesc, căci are putere mare şi sfîntă. În seara Vinerii Mari se aprind lumînări şi pe la morminte, ce se lasă acolo pînă se trec de tot (chiar cu riscul de a fi furate de babe şi folosite la fel de fel de farmece).
E loc în această zi şi de lecuiri minunate. Se crede că poţi scăpa de guşă dacă ţi-o speli cu apă neîncepută, înainte de răsăritul soarelui, sau dacă ţi-o atingi cu trei oase găsite pe aiurea (dar tot pînă să răsară soarele) şi zici: „Vinerea Seacă,/ Guşă seacă!”. Cică dacă nu scapi aşa de guşă, măcar nu-ţi creşte mai mult... De mare efect ar fi şi să te cufunzi de trei ori într-o apă rece în zori, sau să umbli desculţ prin rouă: tot anul bolile te vor ocoli.

Sîmbăta Mare şi cele trei zile ale Paştelui

În seara Sîmbetei Mari există – mai ales în Ardeal, Bucovina şi Basarabia – tradiţia focurilor de Paşti. În unele zone focurile se fac în comun, toţi aducînd lemne pentru a le întreţine peste noapte (cui nu contribuie, îi merge rău peste an, expunîndu-se şi riscului de a fi jefuit punitiv de lemne din gard), în altele fiecare casă are focul ei. Focurile de obşte se fac de obicei în apropierea bisericii. În Ardeal, pe alocuri, se dă drumul la vale unei roate în flăcări, pe cîte-o coastă de deal. Ceasul Învierii îl vestesc cocoşii. Norocoasă este familia al cărei cocoş cîntă primul, căci aceleia îi va merge bine tot anul şi va fi fruntaşă în sat.
La Înviere se merge spălat şi primenit cu hainele cele mai bune, de preferinţă chiar noi (de aici, probabil, se trage şi expresia “Paştele fudulul”). Acum toată lumea trebuie să meargă la biserică, pe-acasă rămînînd doar cei neputincioşi. Cine e bun-zdravăn şi nu se duce la biserică de Înviere cade bolnav peste an, sau păţeşte alt necaz mare. În unele părţi, înainte de a pleca la slujba Învierii, oamenii se spală pe faţă cu apă proaspătă în care s-au pus un ou roşu, un ban de argint şi un fir de busuioc. Lumina pascală se ia de la preot şi se întreţine pînă la întoarcerea acasă. Cînd preotul vesteşte Învierea, oamenii se îmbrăţişează şi se sărută, chiar de nu s-ar cunoaşte între ei. Din noaptea Învierii şi pînă la Rusalii nu se mai stă în genunchi în biserică.
Prin părţile Bărăganului, la slujba de Înviere, gospodinele nu vin la biserică fără coşuri cu ouă roşii, cozonaci şi chiar cocoşi albi, spre binecuvîntare. Unii cresc cocoşi anume pentru praznicul Învierii, iar după slujbă îi dăruiesc săracilor, printre alte pomeni. De la biserică se vine acasă cu lumina aprinsă, de la care se aprind şi alte lămpi sau candele, după care e stinsă în grinda casei, însă nu înainte de a înscrie pe aceasta semnul crucii, prin afumare cu flacăra lumînării. Semnul păzeşte casa de rele, iar lumînarea stinsă e bine să se păstreze şi ea, ca şi cea din Vinerea Prohodului, putînd fi reaprinsă la primejdie sau necaz, căci e urgie pentru duhurile necurate.
La biserică se revine spre prînzul primei zile de Paşte, la aşa-numita “A doua Înviere”. În Duminica Învierii, zic unii, nu se doarme – nici noaptea, nici ziua. Cînd îţi plouă la cositul fînului, înseamnă că ai (a)dormit în ziua de Paşte.
Prima zi de Paşte este pentru petrecere şi stat acasă: nu se gospodăreşte şi nu se pleacă în vizite sau călătorii. De regulă, finii merg la naşi în a doua zi, cu ouă roşii şi cozonaci. Pentru alte vizite, cea mai potrivită e ziua a treia.
Există şi la noi, mai puţin răspîndit şi pregnant decît la alţii, obiceiul stropitului de Paşti. Flăcăii umblă din casă în casă “cu udatul”, iar fetele îi cinstesc cu ouă roşii. Pe alocuri, udatul e cu reciprocitate: lunea le stropesc băieţii pe fete, marţea îi stropesc fetele pe băieţi.
Dacă de-a lungul Săptămînii Patimilor Raiul ar fi, zice-se, închis, de Paşti şi-n restul Săptămînii Luminate tot cel ce moare, oricît de păcătos va fi fost, se duce direct în Rai (iar tot cel ce se naşte, şi îndeosebi cel ce prinde la naştere prima bătaie de clopot de după Înviere, va avea mare noroc în viaţă şi mare trecere la Dumnezeu).
În cele trei zile de Paşti, trei candele mari ard în văzduh, dar oamenii nu le văd, din pricina păcatelor lor.

Ouăle de Paşti

„Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”, spunem cînd ciocnim ouă de Paşti: nici nu ne putem imagina sărbătoarea Paştilor fără tradiţionalele ouă roşii (cărora numai în al doilea rînd li se adăugă cele meşteşugit încondeiate/împistrite, sau pur şi simplu vopsite în alte culori, ce au un caracter mai mult decorativ). De cînd se vopsesc pe la noi ouăle e greu de spus; primele mărturii scrise datează, pare-se, abia din a doua jumătate a sec. XVII (turcul Evlia Celebi - la 1660; italianul Antonio Maria del Chiaro - pe la 1700). Ziua consacrată pentru vopsitul ouălor este Joia Mare (căci în Vinerea Mare nu se gospodăreşte nicidecum). Există numeroase legende cu privire la obiceiul de a (în)roşi ouăle. Cea mai răspîndită spune că Maica Domnului (în altă variantă: Maria Magdalena) a pus sub crucea Mîntuitorului un coş cu ouă, iar pe cînd încerca fără succes să potolească zelul sălbatic al celor ce-L chinuiau şi batjocoreau (identificaţi cu “jidovii”), sîngele Acestuia s-a scurs pe ele, înroşindu-le. Domnul Însuşi ar fi spus de pe cruce, uitîndu-se în jos: “Uite, aşa să roşiţi ouăle în cinstea chinurilor mele!”. Maica Domnului ar fi fost prima care, de bucurie, la auzul veştii despre Înviere, ar fi roşit ouă şi ar fi copt colaci, împărţind pe la cei sărmani, cum a rămas obiceiul pînă astăzi. Alte legende vorbesc de o minune, menită să-i vindece pe unii (o precupeaţă, un rabin etc.) de neîncredere în realitatea Învierii: “Cînd ouăle astea s-ar face din albe roşii, numai atunci aş crede!”… şi ouăle s-au roşit pe dată, sub ochii celor neîncrezători. Ouă se mai pot roşi şi ciocni, după unele tradiţii zonale, de ziua Înălţării (cînd zicem: “Hristos S-a înălţat!” – “Adevărat S-a înălţat!”) şi chiar în Duminica Mare a Rusaliilor. Se spune că din ouăle roşite e bine ca măcar o treime să fie date de pomană. În părţile Munteniei există tradiţia de a se da ouă roşii peste mormînt, cu rostirea numelui celui îngropat acolo.
Cît priveşte ciocnitul ouălor, are şi el regulile şi credinţele lui. Se crede, bunăoară, că cei ce ciocnesc între ei ouă de Paşti se vor întîlni şi pe lumea cealaltă. Se ciocneşte “capul” cu “capul” şi “dosul” cu “dosul”. În prima zi de Paşti nu e bine să se ciocnească decît “cap” cu “cap”. Cel mai mic (ca vîrstă sau ca rang) ţine oul, iar cel mai mare îl ciocneşte. După un ritual mai sever, duminica ouăle se ciocnesc “cap la cap”, lunea “huşcă la huşcă”, iar marţea “burtă în burtă”. În mediile tradiţionale, ciocnitul se făcea “pe luate”, în adevărate înfruntări obşteşti, iar cei pricepuţi “să aleagă” ouăle după “tăria” lor plecau acasă cu coşurile pline.
În zilele de Paşti, fiecare dintre cei ai casei trebuie să mănînce mai întîi un ou sfinţit, iar numai după aceea şi alte feluri de mîncare. Timp de trei zile masa e bine să nu se ridice şi să fie doldora de bucate.
Se spune că şi Necuratul se interesează de ouăle roşii (cărora li se atribuie şi virtuţi apotropaice): cînd oamenii nu vor mai colinda de Crăciun şi nu vor mai roşi ouă de Paşti, atunci înseamnă că Dracul a devenit stăpîn peste lume.

Joile Verzi (următoarele nouă joi de după Paşte)

În Joile Verzi (care variază ca număr de la o zonă la alta), dacă se vrea să plouă la timp şi să nu bată piatra, atunci trebuie să nu se lucreze. Mai rar sînt numite – nu-i prea clar de ce – şi Joile Grele sau Joile Păzite.
În prima Joie Verde, cea din Săptămîna Luminată, în unele locuri există tradiţia Paparudei/Paparudelor (ca şi Caloianul, scenariu ludico-magic pentru aducerea ploii). O ceată de fetiţe (mai frecvent: ţigănci tinere, mai puţin reticente la despuiere), uneori doar una singură, poartă pe pielea goală un fel de fustiţă din frunze verzi, cel mai adesea de brusture, dar şi alte accesorii (cunună de bozii şi panglici colorate, îndeobşte roşii), dansînd aşa din casă în casă, bătînd din palme sau pocnind din degete, în timp ce asistenţa cîntă: „Paparudă, Rudă,/ Vino de ne udă...” etc. Paparudele sînt stropite bine cu apă rece, se prefac a fugi, dar revin cu urări de noroc şi belşug, iar lumea le răsplăteşte cu daruri felurite: bani, alimente, făină (ţigăncilor li se dau şi ţoale vechi). Paparudele nu sînt duse numai prin gospodării, ci şi pe la toate fîntînile de obşte de prin sat, cărora le dau roată şi unde însoţitorii le udă şi mai abitir. La urmă, „straiul” vegetal e „dat pe apă” şi se încinge cîte-o petrecere de fete şi flăcăi. Credinţa nestrămutată este aceea că „fetiţele deschid ploiţele”. Se poate „face Paparuda” şi-n alte zile: dacă în vechime se pare că ceremonia era totuşi condiţionată de o zi de sărbătoare (una din Joile Verzi, pînă la a noua; una din zilele de Rusalii; Armindenii, pe 1 mai, ş. a.), mai recent se practică (atît cît se mai practică) ori de cîte ori seceta o reclamă.

Mătcălăul (în Duminica Tomii, sau în lunea ori marţea următoare)

Duminica Tomii, numită şi „Paştele cel mic”, imediat următoare Duminicii Învierii, se suprapune cu obscura sărbătoare folclorică a Mătcălăului (despre care se spune prin unele părţi că ar fi „fratele mai mic al Paştelui”). Nevăzut oamenilor păcătoşiţi, Mătcălăul e o făptură itinerantă, jumătate omenească, jumătate îngerească. Se face pomană pentru morţi, iar tinerii o ţin ca zi a înfrăţirii, care se poate face „pe păr”, „pe sînge”, „pe cruce”, „pe pîine”, „pe pai”, „pe datul mîinii” etc. Pentru frăţia „pe păr”, bunăoară, viitorii „fraţi” sau viitoarele „surori” îşi rup cîte un fir de păr şi le îngroapă laolaltă, zicînd: „Să fim fîrtaţi/surate pînă la moarte!”. Pe alocuri este invocat Mătcălăul însuşi (după nume, parcă un fel de spaţiu matricial personificat): „Mătcălău, Mătcălău,/ Roagă-te lui Dumnezău/ Să ne ferească de rău,/ Că şi noi, cît vom trăi,/ În tot anul te-om cinsti/ [...] Că mătcuţe ne-om numi/ Pînă-n lume vom trăi!”.

Paştele Blajinilor (tot în Duminica Tomii, sau în lunea următoare)

Blajinii sau Rocmanii/Rugmanii ar fi un neam de creştini ce locuiesc hăt, peste mări şi ţări, pe unde trece Apa Sîmbetei, care cică ocoleşte de trei ori pămîntul, „ca un şarpe făcut de trei ori colac”. Ei s-ar trage, zic unii, din cei care, atunci cînd Moise a despicat marea cu toiagul, n-au apucat să treacă pe celălalt mal, cu grosul „fiilor lui Avraam”. După alţii, ar fi locuitori de pe „tărîmul celălalt” (adică dintr-un fel de „lume paralelă”, cum am zice astăzi). Sînt oameni blînzi şi rugători, cu trai primitiv, dar sănătos (n-au case, căci pe la ei este mereu cald; umblă goi şi se hrănesc cu poame; bărbaţii nu se întîlnesc cu femeile lor decît o dată pe an, la Paşte; în loc de înjurături, ei zic: „Du-te la Domnul!” şi „Vino la Domnul!”; cînd mor, se duc direct în Rai). Cum însă nu sînt pricepuţi să socotească zilele, ei n-ar şti, sărmanii, cînd pică Paştele, dacă româncele noastre nu le-ar da de veste aruncînd pe rîu în jos coji de ouă roşii. Cojile ajung la ei cam într-o săptămînă şi atunci sărbătoresc Paştele ca toţi creştinii, înfruptîndu-se cu ce-a mai rămas în găoacele acestor ouă. Tot la fel, ştiu că-i Crăciunul după... cojile noastre de nuci, date şi ele pe apă. Legendele despre Blajini sînt răspîndite mai ales în părţile de nord-vest ale ţării, iar originea lor este încă nedezlegată. Oricum, în Bucovina femeile credeau pînă nu demult că nu este păcat mai mare decît să nu arunci cojile pe rîu de Crăciun sau în Duminica Paştilor...

Răpotinii (următoarele trei marţi de după Paşte)

Trei marţi consecutive de după Paşte se ţine Răpotinul (Repotinul, Ropotinul, Robotinul), numit şi „Răpotinul ţestelor”. Femeile lasă orice altă treabă şi se pun pe făcut ţesturi din lut (un fel de cuptoraşe mobile în formă de carapace/ţeastă, pentru coptul pîinii), pe care le usucă la soare. Fac mai multe, pentru că se sparg lesne, iar peste an, nu se înţelege bine de ce, este interzis să se mai facă altele. Fetele rămase nemăritate fac şi ele cîte-un ţest, îl pun pe foc pînă se încinge bine şi la urmă bagă sub el un cocoş de viu, crezînd că astfel se vor mărita pînă la Paştele următor.
Răpotinul e un fel de „zi a femeii” sui generis: după munca de peste zi, nevestele de adună şi petrec, iar cu bărbaţii se poartă mai din scurt (aceştia trebuind „să se lase”, fără ranchiună, ca şi la Tu-dorusale).
În unele zone, se umblă acum cu Caloianul (sau Mumuliţa Ploii), un simulacru de păpuşă (împodobită rudimentar, cu cîrpe, coji de ouă roşii şi flori) pe un simulacru de năsălie, cu care copiii fac procesiune de aducerea ploii („Ene, Ene,/ Caloiene,/ Deschide[-ţi] portiţele,/ Să curgă ploiţele...” etc.). La sfîrşit, în unele părţi Caloinul se îngroapă (ca să fie dezgropat după o zi sau trei), în altele se dă direct pe o apă curgătoare (sau se aruncă pur şi simplu în vreo fîntînă). Ca şi Paparuda, Caloianul nu mai are o dată anume, ritualul ludic putîndu-se săvîrşi oricînd, după cum o cere vremea.

Tudorusalele (în a 25-a zi de după Paşte)

Nu-i deloc limpede dacă Tudorusalele sînt Rusaliile însele sau numai un fel de înainte-mergătoare ale lor, tot din categoria zînelor. După comportament, par să fie nişte zîne mai blînde, care acum petrec cu Sîntoaderii (Caii lui Sîntoader?) şi-ţi dau pace dacă nu le tulburi, nemanifestînd răutatea gratuită a Ielelor. Dacă le ţii ziua, le ai chiar de partea ta. În principiu, femeile şi fetele nu lucrează în această zi, dar în fapt pot culege buruieni de leac sau pot semăna cînepa. Pe alocuri, sărbătoarea pare să se confunde cu Răpotinul (stînd şi ea sub semnul „autoritarismului” feminin).
Aşa cum Miezul Păresimilor marchează jumătatea Postului Mare, Tudorusalele marchează jumătatea Cincizecimii (mijlocul perioadei dintre Paşti şi Rusalii), numindu-se local şi Înjumătăţirea Praznicului.

Ispasul şi… Paştele Cailor (de ziua Înălţării)

Ziua Înălţării (prăznuită la 40 de zile după Înviere) poartă în popor şi numele de Ispas. În anumite zone se ţin Moşii de Ispas, casele şi mormintele sînt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean. Se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se mai ales pîine caldă, brînză, ceapă verde şi rachiu. Sînt marcate vitele şi se taie mieii. În nici un caz nu se dă foc din casă, că-ţi mănîncă lupul oile. Este ultima zi în care se mai pot roşi ouă şi în care se mai foloseşte salutul pascal (“Hristos a înviat!… Adevărat a înviat!”), dar mai ales în formă adaptată: “Hristos S-a înălţat!… Adevărat S-a înălţat!”.
Conform unei legende populare, la naşterea lui Iisus, în grajdurile lui Crăciun, boii au fost blînzi şi liniştiţi, dar caii şi-au cam dat în petec, făcînd gălăgie mare şi tulburînd lăuzia Fecioarei. Atunci Maica Domnului i-ar fi blestemat să nu fie sătui decît în ziua de Ispas sau Înălţare (joia din săptămîna a şasea de după Paşti), căreia i s-a spus şi “Paştele Cailor”. Cu timpul, expresia “la Paştele cailor” a ajuns însă să însemne nu “mai tîrziu” sau “altă dată”, ci... “nicicînd” (de-venind echivalentă cu expresia “la Sfîntu’Aşteaptă”).

Moşii de vară sau de Rusalii (în sîmbăta de dinaintea Duminicii Rusaliilor)

Peste an, românii au nu mai puţin de 18 sărbători ale Moşilor (strămoşii neamului, morţii în general), dar cea mai importantă este cea din ajunul Rusaliilor, cînd este obiceiul să se ţină şi tîrguri mari (cum erau, pînă nu demult, la Bucureşti, cele din Piaţa Obor), unde oamenii găsesc cele necesare pomenilor, dar şi prilej de veselie şi desfătare. În felul acesta, vag încreştinat, supravieţuieşte desigur un străvechi cult precreştin al strămoşilor, marcat de atitudinea specifică a geto-dacilor de a răspunde morţii cu rîs şi bucurie. Cuvîntul moş este, de altfel, de origine traco-dacică.
În mod tradiţional, se credea că sufletele morţilor/moşilor, după ce părăsesc mormintele în Joia Mare sau Seacă (cea de dinaintea Paştilor), se preumblă printre cei vii, înapoindu-se la locul lor fie în ajunul Rusaliilor, fie la Rusitori (pe alocuri: sărbătoare a “despărţirii de morţi”, ţinută la 7 sau 9 zile după Rusalii). Pomenile au rolul de a-i face pe morţi să plece îmbunaţi la ale lor.

Rusaliile şi... căluşarii

Sărbătoarea bisericească a Pogorîrii Sfîntului Duh, la 50 de zile după Paşte (de unde şi denumirea paralelă de Cincizecime), urmată imediat de cea a Sfintei Treimi, poartă în popor numele de “Rusalii” (în care se include şi o a treia zi: Marţea Rusaliilor, fără pondere bise-ricească). Duminica de Rusalii se numeşte şi Duminica Mare. Acum se sfinţesc hotarele, se adună tinerii la hore şi se fac, iarăşi, “înfrăţiri” şi “însurăţiri”. Cu Rusaliile se încheie ciclul pascal.
Numele popular stă în legătură, desigur, cu vechea sărbătoare romană Rosalia, cînd se puneau trandafiri pe morminte, dar peste aceasta s-au adăugat fel de fel de alte tradiţii (ca Rusalcele slave, un fel de zîne ale apelor, asemănătoare sirenelor), inclusiv o umbră de creştinism popular (Rusaliile ar fi, bunăoară, fiicele lui “Rusalim împărat”, personificare folclorică a Ierusalimului biblic). Rusaliile, considerate îndeobşte totuna cu Ielele, sînt zîne rele, care-i pocesc pe oameni sau le iau minţile. Pentru a se feri de ele, oamenii trebuie să poarte asupra lor frunze de pelin, iar dacă le întîlnesc, să evite să le vorbească. Fiind zîne ale apelor, de ziua lor e bine să nu te scalzi, căci te paşte înecul.
Legat de Rusalii este şi faimosul joc al căluşarilor (executat de cete de flăcăi constituite anume cu acest prilej), dans ritual de origine străveche şi neclară, cu funcţie magică, pe de o parte patronat de iele, pe de altă parte capabil să vindece relele aduse de acestea. În Descrierea Moldovei (cf. finalul cap. XVII: “Despre năravurile mol-dovenilor”), Dimitrie Cantemir nota: “Mulţimea superstiţioasă crede că ei [căluşarii] au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşternut la pămînt, aceia încep săriturile lor şi, la un anumit loc al cîntecului, calcă, unul după altul, de la cap pînă la picioare, pe cel culcat; în sfîrşit, îi suflă la ureche cîteva cuvinte anume ticluite şi poruncesc bolii să iasă”. Dacă bolnavul nu se lecuieşte nici după aceasta, se zice că nu mai are scăpare.

Răzvan CODRESCU

duminică, aprilie 27, 2008

ÎNŢELESUL NUMELOR CELUI ÎNVIAT




Iisus Hristos este desemnat în Noul Testament cu mul­te nume sau denumiri, spunând fiecare cîte ceva esenţial despre taina şi lucrarea Sa mîntuitoare. Multe dintre aceste nume sau denumiri s-au obscu-rizat în conştiinţa con­­temporană, din pricina sincopelor educaţiei religioase şi a îndepărtării de viaţa litur­gică. În aceste condiţii, am găsit de folos, pe fondul de sensibilizare duhovnicească al pe­rioadei pascale, să trec în revistă şi să tîlcuiesc pe scurt, mai ales pentru cei mai tineri, principalele nume sau denumiri sub care Mîn­tuitorul apare în Sfînta Scrip­­tură şi în Tradiţia Bisericii. Nu este vorba aici de un inventar exhaustiv, ci doar de lămurirea principalelor nume şi denumiri hristice, din perspectiva limbii române şi a spiritualităţii bisericeşti.

 
IISUS/MÎNTUITORUL. Ca şi Iosua, Iisus redă pe evreiescul Ioşua sau Ieşua, nume ca­­re în­seamnă «Dumnezeu este (Cel ce dă) mîntuirea», deci «Mîntuitorul», sal­va­­­­­torul di­vin al omului şi al lumii. Acesta este şi nu­mele propriu al Domnului (echivalentul a ceea ce numim astăzi «nume de botez»), descoperit de în­­ger lui Iosif (cf. Matei 1, 21: «Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus, căci El va mîntui poporul Său de păcatele lor»). În orto­doxia românească s-a im­pus grafia Iisus (for­­­­ma Isus fiind re­ceptată ca ne­ortodoxă). Există o anumită tendinţă ca Mîntuitorul să fie numit Iisus mai ales atunci cînd se face referinţă cu precădere la omenitatea Sa («Fiul Omului») şi Hristos mai ales atunci cînd se face referinţă cu precădere la dumnezeirea Sa («Fiul lui Dumnezeu»).
EMANUEL. Această numire profetică a Mîntuitorului (cf. Isaia 7, 14) este rea­min­tită de evanghelistul Matei, imediat după relatarea vestirii lui Iosif: «Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul ca­re zice: Iată, Fecioara va avea în pîntece şi va naşte Fiu, şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu» (1, 22-23). Iisus Emanuel este şi un tip de reprezentare iconografică a Domnului, destul de răspîndit în aria bizantină, semnalînd prezenţa şi binecuvîntarea divină a Pruncului mesianic.
MESIA/HRISTOS. Hristos este echivalentul grecesc al evreiescului Maşiah (Me­­sia), care înseamnă «Unsul» (lui Dumnezeu), nefiind deci un nume propriu, ci un ti­tlu de consfinţire a alegerii şi investiturii divine (în tradiţia evreiască, ungerea era atribuită patriarhilor, regilor şi profeţilor). Cei din vechime erau unşi cu ulei sfinţit, pe cînd Domnul este uns de-a dreptul «cu Duhul Sfînt», constituind «Unsul» prin excelenţă. Simon Petru a recunoscut şi a mărtu­risit printre primii me­sia­­nitatea lui Iisus: «Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel Viu» (Matei 16, 16). În orto­doxia românească s-a impus gra­fia Hristos (alte gra­fii utilizate fluctuant de-a lungul timpului – Christos, Christ, Cris­tos, Crist – fiind re­ceptate astăzi ca neorto­doxe).
FIUL. Fiul este a doua persoană sau ipostază a Sfintei Treimi, de o fiinţă, egal şi ne­­­des­păr­ţit de Tatăl şi de Sf. Duh. Ca Fiu al lui Dumnezeu, este «Unul năs­cut din Tatăl, mai înainte de toţi vecii». Ca Dumnezeu întrupat şi Fiu al Omului, este năs­cut în timp «de la Duhul Sfînt şi din Maria Fecioara». Prin harul adus de Fiul (cf. Ioan 1, 14-17) căpătăm şi noi în-fierea, devenind fii duhov­niceşti ai Tatălui ceresc («Căci Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu, nu după fiinţă, dar după har», mărturisesc Părinţii).
CUVÎNTUL. Fiul este Logos-ul, adică Verbul sau Cuvîntul lui Dumnezeu, «prin Ca­re toate s-au făcut», Viaţa şi Lumina lumii (cf. Ioan 1, 1-5). De aici şi denu­mi­rea de Dum­nezeu-Cuvîntul. În greceşte, logos înseamnă mai mult decît înţe­legem noi prin «cuvînt»: gîndire, raţiune, raţionalitate, temei, îndreptăţire, rost, rostire, vor­bire, discurs, defi­ni­ţie, măsură. Constantin Noica era de părere că termenul românesc care-l echivalează cel mai bine pe logos este rostire («La început a fost Rostirea…»), de la rost (care înseamnă şi «gură», şi «vorbire», şi «ordine», şi «sens»). Este interesant că din substantivul rost (de la lat. rostrum) a ieşit şi verbul a rosti (a zice din gură, a cuvînta), şi verbul a rostui (a pune ordine în lucruri, a le da sens). Omul este deopotrivă fiinţă rostitoare şi fiinţă rostuitoare, după modelul («chipul şi asemă­narea») Creatorului divin.
DOMNUL. Ca Fiu al lui Dumnezeu şi «Uns» cu Duhul Sfînt, Iisus Hristos este pes­te toate Stăpîn (Pantocrator, «atoatecîrmuitor»). «Iisus Hristos este Domnul [în greceşte: Kyrios]» consti­tuie cel mai vechi crez creştin (cf. Romani 10, 9 ; I Corinteni 12, 3 etc.). Lăsată nouă de Însuşi Hristos, Dom­­nul, rugăciunea Tatăl nostru…(cf. Matei 6, 9-13) se nu­meşte de aceea «rugăciunea dom­nească». Domnul (Stăpînul) cel adevărat este Unul singur şi «nimeni nu poate sluji la doi domni (stăpîni) deodată», ne învaţă Mîntuitorul (Matei 6, 24; 16, 13).
GALILEEANUL/NAZARINEANUL. Nume care indică vatra pămîntească a lui Ii­sus (pro­vincia Galileea, localitatea Nazaret, în nordul Ţării Sfinte). Speci­fi­carea respecti­vă Îl deosebea de alţi purtători ai aceluiaşi nume, unii pomeniţi chiar în Bi­blie. Pe cruce s-a scris, la porunca lui Pilat (Quod scripsi, scripsi): Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum, «Iisus Naza­rineanul, Regele Iu­de­i­lor» (abreviat: INRI). Mai tîrziu, împăratul Iulian Apostatul, ultimul mare prigonitor al creştinilor (sec. IV), se zice că ar fi mu­rit excla­mînd: «M-ai învins, o, Galileene!».
MIRELE. Denumirea de Mire aminteşte îndeosebi de vestita parabolă (pildă) a celor 10 fe­cioa­­re (cf. Ma­tei 25, 1-13) şi de unirea sau «nunta mistică» între Hristos (Mi­rele ceresc) şi sufle­tul credincios sau Bise­ri­că (Mireasa lui Hristos). Creştinis­mul dez­voltă, în sens mistic, simbolismul nupţial din Cîntarea Cîntărilor. O faimoasă rugăciune, rostită cu mare cutre­mur lăuntric la denia din Sfînta şi Marea Marţi, ca suprem îndemn la priveghere, zice: «Iată, Mirele vine la miezul nopţii şi fericită e sluga pe care-o va afla priveghind. Iar nevrednic este acela pe care-l va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, pentru ca morţii să nu te dai şi afară din împărăţie să rămâi. Ci te deşteaptă strigînd: Sfînt, Sfînt, Sfînt eşti Dumnezeul nostru; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi».
MIELUL. Astfel e numit Iisus de către Ioan Botezătorul: «Iată Mielul lui Dum­ne­zeu, Cel ce ridică păcatul lumii!» (Ioan 1, 29). Ca Miel apare Iisus şi-n Apo­calipsa lui Ioan. Analogia este cu mielul de jertfă: blînd şi nevinovat ca un miel, Hristos Se jertfeşte pentru răscum­părarea noastră. Denumirea se leagă de vechea tradiţie evreiască a jertfirii mielului pascal (în amintirea mieilor jertfiţi la porunca lui Iahve pe vremea robiei egiptene, cu al căror sînge evreii şi-au însemnat uşile caselor, ca îngerul morţii, trimis împotriva egiptenilor, să vadă semnul şi nu lovească şi pe întîii-născuţi ai lui Israel – cf. Ieşirea, cap. 12).
PĂSTORUL CEL BUN. Încă din vechime, Dumnezeul lui Israel era socotit păs­to­rul po­po­rului său (turma dreptcredincioasă): «Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi» (Psal­mi 22, 1). Iisus Se numeşte pe Sine «păstorul cel bun», care «îşi pu­ne sufle­tul pentru oile sale» (Ioan 10, 11). Păstorul lui Herma a fost una dintre cărţile de căpătîi ale creşti­nismului timpuriu. Păstor (pastor), a păstori, păstorire, pastoraţie, pastoral, pastorală sînt termeni curent întrebuinţaţi pînă astăzi în lim­bajul bisericesc, atît în Răsărit, cît şi în Apus.
RABBI/ÎNVĂŢĂTORUL. Rabbi (din care se trage şi cuvîntul modern rabin) însemna la vechii evrei «maestru» sau «domn» (în sensul de autoritate spirituală), iar pe vremea lui Iisus erau numiţi cu acest titlu «învăţătorii Legii». Pentru discipolii Săi, Hristos este noul, unicul şi supremul Învăţător. Forma mai solemnă rabban sau rabbon a dat apelativul Rabbuni («Maestrul/ Domnul/Învăţătorul meu»): este exclamaţia orbului vindecat (cf. Marcu 10, 51), dar şi a Mariei Magdalena cînd L-a recunoscut după Înviere (cf. Ioan 20, 16).
NOUL ADAM. Părintele Stăniloae îşi intitula una dintre cărţi Iisus Hris­­tos sau Re­sta­urarea omului. Hristos nu-i doar Răscumpărătorul, ci şi Restauratorul firii omeneşti, înnoitorul ei în har şi în adevăr. Cel mai limpede o spune Apos­to­lul Pa­vel: «Aşadar, pre­cum prin greşeala unuia [vechiul Adam] a venit osînda pen­tru toţi oame­nii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul [Noul Adam] a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă. Căci precum prin neascultarea unu­ia s-au fă­cut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea Unuia se vor face drepţi cei mulţi» (Romani 5, 18-19). Ba mai mult: «Că de vreme ce printr-un om [ve­chiul A­­dam] a venit moartea, tot printr-un om [Noul Adam] şi învierea morţi­lor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia» (I Corinteni 15, 21-22).
OMUL. Denumire mai rar utilizată, în legătură interpretativă cu sintagma evanghelică «Fiul Omului» (ce se regăseşte şi la vechii prooroci: Iezechiel, Daniel), dar şi cu faimoasa expri­mare a lui Pilat (Ioan 19, 5): Ecce homo («Iată omul!»). Ideea este aceea a omului nou (în­noit), a Noului Adam, ca model de urmat (imitatio Christi) în sînul Bisericii luptătoare. Evlavia catolică (pornind de la contextul exclamaţiei lui Pilat şi radicalizînd o veche repre­zentare iconografică bizantină a lui Iisus în mormînt, arătîndu-Şi rănile) Îl venerează ca «Om al durerilor» (homo sau vir dolorum).
ICHTHYS. Mai mult decît o denumire a Domnului, acest cuvînt grecesc (ich­thys, «peş­te»), reinterpretat ca ideogramă formată din cele 5 litere iniţiale ale for­mulei Iesous Chris­tos Theou Hyos Soter («Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mîn­tuitorul»), era mai degrabă, pe cît se pare, o parolă de recunoaştere între creş­tinii primelor secole, atestată şi de nenumărate reprezentări grafice. Tertullian îi numea pe noii convertiţi pisciculi («peşti­şori»), desigur prin analogie cu ichthys şi poate şi cu referire la apa botezului. Astrologic, era creştină este «Era Peştilor», Iisus a fost anticipat de Iona cel înghiţit 3 zile în burta chitului, peştele apare de­seori în recuzita minunilor Sale, iar apostolii înşişi sînt numiţi «pescari de oa­meni».
Răzvan CODRESCU

sâmbătă, aprilie 26, 2008

VIAŢA ÎNTRU ÎNVIERE


“Învierea Domnului este speranţa noastră, Înăl­ţarea Domnului este mărirea noastră”, ne încredinţează Fe­ri­citul Augustin. Esenţa inefabilă a creştinismului stă toc­mai în această nădejde a slavei ce va să fie. Hristos pătimeşte, moare, învie şi Se înalţă de-a dreapta Tatălui; dar aceste trepte ale jertfei răscumpărătoare nu privesc doar persoana Sa divino-umană, ci desti­nul generic al Omului Restaurat. Ele nu reprezintă doar “o performanţă” personală cu valoare de model istoric (imitatio Christi), ci temeiul şi garanţia dumnezeiască a mîntuirii potenţiale a tuturor oamenilor. Iisus dă chip veşnic “Noului Adam”, nu în mod simbolic, ci în mod real: “Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind înce­pătură a învierii celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 20-22). Prin Iisus Hristos omul este re-creat în chip tainic, în chiar temeiurile fiinţei lui. De aceea sîntem chemaţi (dar nicidecum constrînşi!) să fim una întru Hristos – centrul mistic al înnoirii şi pli­nătăţii noastre.
Omul a fost făcut “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facerea 1, 26). Ceea ce va să spună că noi, creştinii, nu avem termen absolut de raportare existenţială în lumea aceasta, ci dincolo de ea*. Noi nu sîntem che­maţi să ne în-lumim (cum pare să creadă rătăcita conşti­inţă modernă), ci să ne în-dumnezeim. În acest proces de în-dumnezeire, omul con-lucrează cu Duhul Sfînt, este adică chemat să activeze mistic pentru propria sa desă­vîrşire.
“Chipul” este ceva dat prin creaţie (şi reiterat prin naştere); vrea sau nu vrea, omul îl poartă în el, ca pe un temei al posibilei “asemănări”. Finalitate ultimă a “chipu­lui”, “asemănarea” este ceva de ordin potenţial, în care este implicată direct libertatea fiinţei omeneşti. Dumne­zeu nu ne mîntuieşte fără voia noastră. Avînd “chipul”, depinde de noi să ne lucrăm “asemănarea”.
Tradiţia teologică asimilează adesea “chipul” cu mintea (venim pe lume ca fiinţe raţionale), iar “asemă­narea” cu inima (de-venim în lume fiinţe iubitoare). Contopirea minţii cu inima este dezideratul ultim al mis­ticii creştine, a cărei supremă expresie rămîne isihas­mul**. “Dumnezeu este iubire şi cel ce rămîne în iubire rămî­ne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne întru el” (I Ioan 4, 16).
De aceea şi în centrul Revelaţiei dumnezeieşti stă porunca iubirii: fie în varianta nedesăvîrşită a Legii celei Vechi (în care modelul iubirii este încă omenesc: dragos­tea de sine însuşi), fie în expresia desăvîrşită a Legii celei Noi (în care modelul iubirii este dumnezeiesc: dragostea lui Dumnezeu faţă de lume). Omul este fiinţa creată care se împlineşte prin iubire.
Prin păcatul strămoşesc (cf. Facerea, cap. 3), fiinţa omenească “a căzut” din starea ei originară. Lăsîndu-se smintit de ispită, omul şi-a pervertit raţionalitatea; “chi­pul” dumnezeiesc s-a întunecat în el. Tocmai de aceea a ieşit şi din dreapta “asemănare”. El uită că aceasta constă în comuniunea duhovnicească a cucernicei iubiri şi ajunge să creadă, la sugestia “şarpelui”, că ea ar consta în iden­tificarea orgolioasă cu atotputernicia şi atotştiinţa lui Dumnezeu (“Dar... în ziua în care veţi mînca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul” – Facerea 3, 5; subl. m.). Toată istoria, ca domeniu al omului căzut, stă sub semnul acestei sminteli, al acestui fals înţeles al asemănării, care nu este decît extinderea la scară umană a păcatului luciferic. Omul istoric – în care “chipul” s-a obscurizat şi “asemănarea” reală s-a abolit – nu este altceva decît o fiinţă bolnavă de luciferism.
Dar Dumnezeu, în iubirea Sa, nu-l părăseşte pe om, ci îi făgăduieşte, îi înlesneşte şi îi garantează mîn­tuirea (la care însă nu-l sileşte; căci aşa cum în mod liber a păcătuit, tot în mod liber trebuie să se mîntu­iască). Prin Iisus cel Înviat, “chipul” stricat se reface în om; creştinul nu este doar moraliceşte, ci şi ontologic altul (participînd tainic – prin Botez şi Euharistie – la “umanitatea nouă” a lui Hristos). “Vechiul Adam” se restaurează prin şi întru “Noul Adam”; iar toată învăţătura şi pilda vie a lui Hristos constituie vădirea dumnezeiască a dreptei “asemănări”, calea îndumnezeirii omului restaurat. A trăi întru Hris-tos înseamnă a ridica “chipul” la “asemănare”, a realiza plinătatea iubirii în plinătatea raţiunii.
Pe această cale, omului i se redeschide veşnica Îm­­­­­­părăţie (aionios basileia). Căci dacă moartea este o con­­­­­secinţă obiectivă a păcatului (“... plata păcatului este moartea” – Romani 6, 23), abolirea acestuia înseamnă şi abolirea morţii (“Cel fără de păcat” este şi “Cel fără de moarte”)***. Crucea lui Hristos este taina dumnezeiască a înnoirii, învierii şi înălţării firii create, prin comuniune cu absolutul necreat.
Vieţii întru moarte îi ia locul viaţa întru înviere (anástasis), fără de care toată credinţa noastră ar fi în za­dar (cf. I Co­rinteni 15, 14; 17). Iată de ce în Învierea “din cea dintîi a sîmbetelor” şi în Înălţarea lui Hristos “de-a dreapta Tată­lui” stă nădejdea şi slava întregii Făp­turi; ia­tă de ce, în răstimpul de 40 de zile dintre praznicul Învi­erii şi cel al Înălţării, aceasta strigă de bucurie, cu strigăt îngeresc: “Bucură-te, bucură-te, Noule Ierusalime, căci slava Domnului peste tine a răsărit! Saltă, saltă de-acum şi te bucură, Sioane, iar tu, curată Născătoare de Dum­nezeu, veseleşte-te întru învierea Celui Născut al tău!”.
Răzvan CODRESCU

* “Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plîngînd, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfîrşitul acestora este pieirea. Pîntecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gînd cele pămînteşti. Căci cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mîntuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, întru asemănarea trupului slavei Sale...” (Filipeni 3, 18-21; subl. m.). Sau în altă parte: “Căci noi nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).** “Rugăciunea lui Iisus” (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul), care stă în centrul spiritualităţii isihaste, se numeşte deopotrivă “rugăciunea minţii” sau “rugăciunea inimii”. Raţiunea smerită se împlineşte în Iubirea cuminecătoare. Viziunea “luminii taborice” este ex­pre­sia mistică a acestei unificări duhovniceşti.*** Starea păcătoasă este o maladie a fiinţei căzute; păcatul lucrează aseme­nea unui virus care, o dată intrat în noi, ne macină pe dinăuntru, încetul cu încetul, pînă la pierzanie. Pentru el nu există leac pămîn­tesc, pentru că tot ce e “din lume” e “atins” de rău. De aceea mîntui­rea nu putea veni dinlăuntrul lumii, ci numai din afara ei. Dacă Hris­tos n-ar fi fost Dumnezeu Însuşi, ci doar un om “ales” şi “trimis” de Dum­nezeu, mîntuirea n-ar fi fost cu putinţă.

vineri, aprilie 25, 2008

CELE 7 ROSTIRI DE PE CRUCE



Iisus Şi-a dat duhul pe cruce «la ceasul al nouălea», după 3 sau 6 ore de la răstignire (Marcu – 15, 25 – spune că ar fi fost «ceasul al treilea», în vreme ce Ioan – 19, 14 – indică «ceasul al şaselea»). În acest răstimp al agoniei, Iisus a grăit în 7 rînduri, iar cuvintele rostite atunci alcătuiesc un rezumat testamentar al învăţăturii şi-al misiunii Sale în lume. Succesiunea lor exactă nu poate fi stabilită cu precizie absolută, căci nici un evanghelist nu le pomeneşte pe toa­te, ci fiecare numai pe cîte unele. Aici am optat pentru suc­­ce­siunea cea mai probabilă, impusă prin tradiţie, ca şi poetul catolic francez Paul Claudel (1868-1954), care în urmă cu 7 decenii a închinat răstignirii un frumos eseu lirico-teo­lo­gic: Un poète regarde la croix («Un poet priveşte crucea»). N-am reţi­nut aici decît în mică măsură consi-deraţiile autorului francez, dar cei interesaţi le pot citi şi-n româneşte, în tălmăcirea Ancăi Sârbulescu (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994).

1. «Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!» (Luca 23, 34). La început, Domnul pa­re să privească în jos, la cele ale pămîntului, arătîndu-Şi o dată mai mult grija pentru lu­mea pe care venise s-o mîntuiască. Prima Lui rostire de pe cruce este una de iertare faţă de cei ce-L răstigneau, aducînd aminte de porunca înnoită a iubirii, din Pre­­dica de pe Munte, ca­re extindea iubirea (agápe) şi asupra vrăjmaşilor, după modelul iubi­rii dumnezeieşti (Matei 5, 44-48). Iubirea şi consecinţa ei firească, iertarea, împinse pînă la jertfă şi mărturi­site de Domnul Însuşi cu vorba şi cu fapta, stau la temelia religiei creştine. În acelaşi duh cerem şi-n Rugăciu­nea Domnească (Tatăl nostru): «Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri». Dacă Cel fără de greşeală a ier­tat greşiţilor Săi chiar în toiul greşelii lor, cum oare noi, cei plini de gre­şeli, nu vom ierta în urmă greşiţilor noştri? De aceea preotul strigă în noaptea tainei pascale: «Să zicem Fraţilor [chiar] şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere!».
2. «Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu mine în rai» (Luca 23, 43). Pe aceeaşi linie a iubirii iertătoare («Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci mîntuirea lui») se în­scrie şi a doua rostire a Domnului pe cruce, binecuvîntîndu-se astfel pocăinţa şi dreapta măr­turisire, prin care tîlharul dobîndeşte, chiar în ceasul al 12-lea, raiul comuniunii cu Hris­tos. Se împlineşte astfel deplin pro­feţia cum că mulţi vameşi (pă­cătoşi) vor dobîndi împă­răţia îna­intea celor ce s-au socotit pe ei înşişi drepţi şi vrednici de ea. Nimeni nu este ireme­diabil pierdut, iar ju­decata Îi aparţine lui Dumnezeu, Care cunoaşte în orice clipă cele mai dinlăuntru ale noastre şi nu Se zgîrceşte în bunătatea Lui. Cînd tindem să fim necruţători cu cel căzut (precum lapidatorii femeii adultere), judecînd în pripă şi neţinînd seama că nici noi nu sîntem fără de păcat, să ne aducem pe dată aminte că primul intrat în rai a fost tocmai un tîlhar pocăit în ceasul din urmă!
3. «Femeie, iată fiul tău!… Iată mama ta!» (Ioan 19, 26-27). După ce le-a vorbit mai întîi păcătoşilor, ce au mai grabnică trebuinţă de grijă şi de milă decît ceilalţi, Domnul se adresează de pe cruce celor drepţi şi curaţi, maicii Sale şi lui Ioan, ucenicul cel mult iubit, încredinţîndu-i unul altuia, ca temelie şi chip al Bisericii Sale, instituite chiar atunci şi acolo, la picioarele crucii. Maica Domnului – «Noua Evă» – este consfinţită astfel ca Maică purtă­toare de grijă a întregului neam creştinesc, care la rîndul lui este chemat să vegheze asu­pra Bisericii maternale ca asupra Miresei lui Dumnezeu, măsură vie a dragostei ocro­ti­toare şi a comuniunii în Duhul Sfînt. Pătrunşi de acest mare şi tainic adevăr, cîntăm pînă astăzi, şi pînă la sfîrşitul veacurilor, cu smerită înfiorare: «Nu lăsa, Măi­cuţă, să pierim pe ca-le,/ Că noi sîn­tem fiii lacrimilor tale…».
4. «Mi-e sete» (Ioan 19, 28). Răstignitului Îi este sete: lucrul cel mai la îndemână, ca­re se dă pe degeaba oricui, Îi este refuzat de către oameni Celui ce Şi-a pus viaţa pentru ei! Celui ce le-a dăruit Cerul, n-au să-I dea decît oţet şi fiere! Celui ce este «dulceaţa lumii», lumea îi întinde, pînă-n ceasul din urmă, amărăciunea păcatelor ei! Dar setea Domnului este mai mult decît setea de apă a trupului sfîşiat: este dorul neostoit al Fiului lui Dumnezeu după dragostea omului, şi dorul neostoit al Fiului Omului după Tatăl ceresc. Pribegi prin lumea aceasta, purtîndu-ne cru­cea după puteri, oare nu însetăm şi nu flămînzim şi noi, fiecare, ur­mînd lui Hristos, după dragoste şi după dreptate, după «apa vieţii» şi după «pîinea cea spre fiinţă», pe care o cerem zilnic Tatălui nostru Care este în ceruri? Prin setea aceasta, Cel spîn­zu­rat între pămînt şi cer Îşi îndreaptă de-acum fruntea spre Tatăl Care L-a născut «mai îna­in­te de toţi vecii» şi Care «atît de mult a iubit lumea încît pe unicul Său Fiu L-a dat spre moar­te, şi încă moarte pe cruce».
5. «Eli, Eli, lama sabahtani?» (Matei 27, 46; Marcu 15, 34). «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?». Este, observă Claudel, «conflictul a două naturi şi a două voinţe reunite în arena ferecată a vocaţiei răscumpără­toare», clamat cu vorbele ome­neşti ale Psalmistului (Psalmi 21, 1). Omul Iisus, Care se ru­gase cu sudori de sânge în noap­tea Ghet­se­manilor şi cerşise să se treacă de la El paharul pătimirii, dar sfîrşise prin a Se în­cre­dinţa voii Tatălui ceresc, strigă acum nu ca un Dumnezeu atot­puternic, ci ca un om covîr­şit de durere în carnea şi-n oasele lui. Omenitatea a fost asu­mată pînă la capăt şi strigătul ei bate la porţile cerului, care nu vor întîrzia să se deschi­dă. Stă în această mare cumpănă a jertfei răscumpărătoare toată frămîntarea biblicului Iov, pusă înainte spre dumnezeiască dezlegare. Nae Ionescu avea toată dreptatea cînd spunea că creştinismul nu este, în ultimă analiză, decît «rezolvarea dumne-zeiască a problemei lui Iov».
6. «Săvârşitu-s-a» (Ioan 19, 30). A se săvîrşi înseamnă, deopotrivă, a se sfîrşi şi a se împlini. Iisus e la capătul misiunii Sale mîntuitoare, pe piscul jertfei supreme; omul din El stă să se săvîrşească (sfîrşescă), dar Dumnezeul din El are conştiinţa întreagă a săvîrşirii (îm­plinirii) planului mîntuitor, a biruinţei divine care va străluci de a treia zi, pentru eterni­tate, în lumina neînserată a Învierii. «Săvîrşitu-s-a» nu este atît vestea morţii care dă tîrcoale, cît a plinătăţii ce va să vie şi pe care nimeni şi nimic n-o va mai putea de-acum zăgăzui («Unde este, moarte, boldul tău?»). E atingerea ţintei («cu moartea pre moarte călcînd»), e triumful Crucii («după care toate se cer»), e repunerea lumii pe făgaşul ei ne-lumesc: «Căci noi nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie» (Evrei 13, 14).
7. «Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu» (Luca 23, 46). Sufletul omului se încrede lui Dumnezeu, în răspărul morţii, iar Fiul este gata de întoarcerea în slava din care a venit, de şederea «de-a dreapta Tatălui» cea din veci şi pentru vecii vecilor, căci «Eu şi Ta­tăl una sîntem» (Ioan 10, 30). Săvîrşirea devine desăvîrşire a tainicei iconomii, iar deofiin­ţimea lui Dumnezeu consfinţeşte deofiinţimea şi îndumnezeirea umanului: «Căci Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu» (nu după fiinţă, dar după har, prin dum-nezeiască înfiere).

În faţa aces­tei mărturii a Cuvîntului, toate cuvintele noastre se sme­resc şi tac, ca nişte biete unelte ale veacului acestuia. Şi ne simţim, mai mult decît oricînd, una în Hristos, Dom­nul Vieţii şi al Învierii.

Răzvan CODRESCU

----------------------------------------------
Imaginea care ilustrează textul de mai sus este împrumutată din filmul The Passion of the Christ/"Patimile lui Hristos" de Mel Gibson.
Reproduc în continuare cronica pe care am făcut-o acestui film controversat în anul 2004.
----------------------------------------------

RECVIEM PENTRU OMUL DURERILOR

„Piatra din capul unghiului” pentru creştini, „piatră de poticnire” pentru păgîni şi necredincioşi, Iisus Hristos este provocarea perpetuă a lumii. Chiar şi după un secol de laicism „emancipat” şi de ateism militant, greu de perversiune şi de apostazie, Patimile Lui continuă să trezească patimi, riscul nefiind nicidecum cel al uitării (cum diavolul a ştiut-o bine şi dintotdeauna, „crezînd şi cutremurîndu-se”), ci cel al unei memorii vicioase, incapabile să mai discearnă „esenţele” îndărătul „fenomenelor”, Realul îndărătul Fabulei. Ca-n agora atheniană din amurgul unui alt eon, Însuşi Dumnezeu-Omul devine o temă de „dezbatere” între altele, multiplicată mediatic pînă la saturaţie şi comercializată pînă la ieftinire.

Printre numeroasele consecinţe ale interesului cu care a fost primit în lumea occidentală recentul film al lui Mel Gibson The Passion of the Christ (Patimile/Pătimirea, iar nu “Pasiunea” lui Hristos, cum s-a tradus în unele cotidiene!) se înscrie şi aceea că producţia cinematografică a început deja să se răsfrîngă şi în producţii artistice de alt gen, ca de pildă în artele plastice. Astfel, chiar regizorul secund al filmului, Jean Michelini (despre care aflăm cu acest prilej că a fost primul copil botezat de actualul Papă, după înscăunarea sa din 1978), a expus recent, la Galeria Colibri din Los Angeles, lucrări de artă inspirate de film.
Dincolo de exploatarea tipic americană a unei conjuncturi, fenomenul echivalează, într-un fel, şi cu întoarcerea unei datorii pe care filmul o are faţă de o lungă tradiţie a picturii occidentale: aceea a reprezentărilor predilecte ale suferinţei fizice a omului Iisus (prelungită şi în aşa-numita “mistică a stigmatelor”). Între faimosul Christ contorsionat al lui Grünewald şi Christul hăcuit al Gibson este o certă linie de continuitate, exprimînd un anumit spirit specific de raportare la “drama” jertfei mîntuitoare. Evlavia catolică – pornind de la contextul exclamaţiei lui Pilat (Ioan 19, 5): Ecce homo («Iată omul!») şi radicalizînd o veche repre­zentare iconografică bizantină a lui Iisus în mormînt, arătîndu-Şi rănile – Îl venerează mai ales ca «Om al durerilor» (homo sau vir dolorum). Accentul se mută astfel, chiar fără voie, de pe dumnezeirea pe umanitatea lui Iisus Hristos şi de pe sensul mistic pe scenariul istoric al mîntuirii. Credinciosul compătimeşte astfel cu Iisus Hristos mai degrabă din oroarea de suferinţă decît din oroarea de păcat şi mai degrabă din teama de aproapele decît din teama de diavol (l’enfer c’est les autres).
Această pierdere a dimensiunii dumnezeieşti a lui Hristos este, de altfel, principalul reproş formulat în lumea ortodoxă faţă de filmul lui Mel Gibson (catolic conservator), în vreme ce în lumea occidentală (fie catolică, fie protestantă), cu o sensibilitate mai apropiată de cea a australianului, faptul a deranjat mai puţin sau aproape deloc. Oficialităţile catolice s-au declarat mulţumite la unison, iar afluenţa publicului a propulsat filmul încă din primele zile în fruntea topurilor de încasări. Percepţia este atît de diferită, după apartenenţa confesională, încît chiar în privinţa conformităţii cu Evangheliile, Papei Ioan Paul II i se pare că filmul este întru totul fidel acestora, în timp ce Arhiepiscopului Hristodoulos al Athenei, bunăoară, i se pare că se abate grav de la ele!
Mai mult decît de abateri propriu-zise, cred că e vorba uneori de o viziune interpretativă verosimilă artisticeşte (figurile sui generis ale lui Irod Antipa sau Baraba, durerea încremenită a Maicii Domnului, intimitatea conjugală a lui Pilat etc.), iar alteori de o seamă de “găselniţe” regizorale în stil hollywoodian, împrumutate mai ales din genul horror şi care au coeficientul lor de comercialitate (apariţia periodică a întruchipării hermafrodite a demonului sau a pruncului grotesc – care, după unii, l-ar simboliza pe Antihrist; şarpele din noaptea Ghetsemanilor, căruia fiul Mariei îi zdrobeşte capul la propriu, cu aluzie naivă la celebrul Protoevangheliu; aruncarea pungii, cu rostogolirea ei spectaculară în aer şi cu risipirea arginţilor la plata Iudei; corbul care-l orbeşte prompt pe tîlharul nepocăit; “arteziana” tîşnită din coasta Domnului ş. a.). Ele sunt presărate într-un scenariu altminteri bine croit pe Evanghelii (ultimele 12 ore din viaţa Nazarineanului) şi pe cîteva tradiţii apocrife tolerate de Biserică, cu subtila sugestie finală a Învierii (ce rămîne, alături de strigătul de la urmă al demonului, una dintre cele mai frumoase figurări cinematografice ale tainei mistice, care nu-i total absentă, cum li s-a putut părea unora).
Trecînd de la planul interconfesional la cel interreligios, evreilor li s-a părut că filmul ar avea turnură “antisemită” (chiar dacă printre producători şi interpreţi se numără şi destui evrei, cum este şi cazul Maiei Morgenstern, care a realizat memorabil rolul Maicii Domnului şi ar merita măcar o nominalizare pentru Oscar). Liga de Anti-Defăimare, foarte influentă în Statele Unite, s-a pus imediat în mişcare. Probabil că dacă ar exista şi o Ligă de Anti-Defăimare latină, aceasta s-ar arăta cel puţin la fel de nemulţumită, dacă nu pentru felul în care slavizează limba latină cutare actor bulgar (spre amuzamentul unui Andrei Pleşu), în orice caz pentru puternica exagerare a bestialităţii soldaţilor romani. Dacă în ce priveşte atitudinea liderilor evrei ai vremii (şi a poporului influenţat de aceştia) Mel Gibson poate invoca numeroase locuri evanghelice (culminînd cu strigătul de la Matei 27, 25: “Sîngele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” – aici strigat în aramaică, dar nesubtitrat în engleză), sălbăticia slujitorilor lui Pilat (ca în faimoasa scenă a biciuirii, care durează în film nu mai puţin de 16 minute!) nu prea reiese ca atare din texte. Dacă ne gîndim puţin, ostaşii romani trebuie să fi fost mai degrabă toropiţi de căldură şi plictisiţi, ca şi Pilat însuşi, de o cazuistică pe care n-o înţelegeau; Iisus nu le făcuse lor nimic şi nici măcar nu era un tip monstruos (criminal, violator etc.), aşa că e foarte de presupus că n-au investit prea mult zel în chinuirea acuzatului, preferînd să-L ridiculizeze (Satira tota nostra est!) decât să-L schingiuiască…
Mel Gibson a vrut însă să şocheze cu tot dinadinsul, adevărata miză şi adevăratul protagonist fiind sîngele care ţîşneşte din belşug, agresînd conştientul şi subconştientul unei lumi altminteri hîrşite cu violenţa cinematografică şi care, desigur, nu mai poate fi impresionată cu adevărat decît prin asemenea provocări maximale. Pentru tînărul necatehizat de azi, după ce a văzut acest film, sintagma “Patimile lui Hristos” nu va mai fi una abstractă, ci una de o teribilă concreteţe. Unei lumi ce pare să fi pierdut pariul cu dumnezeirea lui Hristos i se propune să-l cîştige măcar pe cel cu tragica Lui omenitate.
Se poate spune că, deşi transpar adeseori “reţetele” hollywoodiene, filmul nu e rău ca film, numai că discuţia cu adevărat “estetică” pare să mai aibă de aşteptat, pînă cînd se vor mai îmblînzi micile sau marile “patimi” extra-estetice (religioase, confesionale, ideologice), pe care transpunerile cinematografice de acest gen le-au stîrnit întotdeauna – şi care sunt altminteri fireşti, căci arta nu-l va putea niciodată abstrage cu totul pe om realităţii, nici nu-L va putea preface pînă la capăt pe Dumnezeul cel Viu într-o fabulă suficientă sieşi.

Răzvan CODRESCU

sâmbătă, aprilie 12, 2008

PRIN PATIMI SPRE ÎNVIERE



ÎNDRUMAR PENTRU SĂPTĂMÎNA MARE


Din Duminica Floriilor, care deschide Săptămîna Patimilor, pînă în Duminica Tomei (numită în popor şi “Paştele cel mic”), care încheie Săptămîna Luminată, creştinătatea trăieşte toiul timpului pascal. (“Ciclul pascal” se întinde, altminteri, pînă la Rusalii.) Dacă săptămîna de după Înviere, purtînd pecetea luminii, este una de binecuvîntată bucurie, cea dintre Florii şi Înviere, purtînd pecetea întunericului, este una de cernită reculegere şi de compătimire cu Hristos. Ea se cheamă Săptămîna Mare sau Săptămîna Patimilor, cînd seară de seară, din Duminica Floriilor şi pînă în Vinerea Mare, au loc în biserici slujbele numite Denii, în care se face pomenire despre toate prin cîte a trecut Iisus, de la sosirea Sa în Ierusalim şi pînă la moartea Sa pe cruce. Numele acestor slujbe de seară provine din limba slavonă, unde denie are înţelesul de “veghe” sau “priveghere”. Iată un scurt îndrumar marcînd traseul Patimilor, aşa cum e cinstit şi trăit în de două ori milenara tradiţie răsăriteană.
Auzind că Învăţătorul este gata să urce la Ierusalim şi ştiind că mai marii cetăţii Îi puseseră gînd rău, proprii Lui ucenici s-au codit să-L urmeze într-acolo. Iată însă că Toma Geamănul (Didymos), unul dintre cei 12, îi îmbărbătează şi pe ceilalţi, zicînd: „Să mergem şi noi şi să murim cu El!” (Ioan 11, 16). Drumul Patimilor începe cu intrarea Domnului în Ierusalim, cînd poporul care peste cîteva zile Îi va cere moartea („Să fie răstignit!... Sîngele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” – Matei 27, 23 şi 25) Îl întîmpină acum cu ramuri de finic şi cu osanale (de unde proverbul: „Cine-ţi strigă azi Osana, mîine te va răstigni!”). Prima denie pascală se ţine chiar în seara zilei de Florii. Prin post, reculegere şi rugăciune, credincioşii Îl însoţesc pe Iisus ca şi cînd ar fi ei înşişi martori direcţi la ultimele zile ale vieţii Lui pămînteşti, pătimind cu El în duh şi murind simbolic păcatului, ca să fie cu adevărat vrednici de bucuria Învierii. Anul acesta s-a reluat, după 6 decenii, frumoasa tradiţie a procesiunii de Florii pe străzile Capitalei.




În Sfînta şi Marea Luni este pomenit la denie Iosif cel preafrumos, patriarhul din Vechiul Testament, în care Biserica vede o preînchipuire a lui Hristos, căci şi acela fusese vîndut de fraţii săi pe 30 de arginţi, ieşise viu din groapa unde-l azvîrliseră, ajunsese mare stăpîn peste Egipt şi salvase poporul de la foamete, sfîrşind prin a-i ierta pe toţi cîţi îi greşiseră. Tot acum se face pomenire despre smochinul neroditor, care s-a uscat la blestemul Domnului: acesta închipuie pomul păcatului şi secătuirea Legii celei vechi. Dumnezeu cere de aici înainte roada Legii celei noi, a harului şi adevărului venit prin Iisus Hristos (cf. Ioan 1, 17), Căruia însă chiar în această zi mai marii Sinagogii Îi hotărăsc în taină pieirea şi se duc la Pilat anume ca să i-o ceară.




În Sfînta şi Marea Marţi ne reamintim la denie de şirul predicilor în care Hristos a prevestit distrugerea Templului din Ierusalim, moartea şi învierea Sa, dar şi semnele vremurilor de pe urmă. Se pune un accent aparte pe parabola celor 10 fecioare care zăbovesc la uşa cămării Mirelui (imagine a lui Hristos): 5 înţelepte (aşteptînd cu candelele pline) şi 5 neînţelepte (rămase fără ulei în candelele lor). Refrenul acestor zile este îndemnul la priveghere; de aceea răsună acum mai puternic decât oricînd rugăciunea: “Iată, Mirele vine la miezul nopţii şi fericită e sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednic este acela pe care-l va afla lenevindu-se…” (Denumirea de "Marţea Seacă" şi tradiţiile populare legate de ea - nelucratul, scăldatul ritual etc. - n-au nimic bisericesc şi sînt mai degrabă resturi de credinţe şi practici păgîne.)




În Sfînta şi Marea Miercuri denia aduce în prim-plan două personaje antitetice: Iuda Iscarioteanul, apostolul devenit vînzător, în care se coace deja gîndul trădării, spre veşnica lui osîndă, şi femeia desfrînată devenită mărturisitoare, ce spală picioarele lui Iisus cu lacrimile ei pline de căinţă şi Îl unge cu mir de mare preţ, spre veşnica ei izbăvire. După evanghelistul Ioan, ar fi fost vorba nu de o desfrînată, ci de Maria, sora Martei şi a lui Lazăr, pe care Iuda o acuză de risipă (“Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, avînd punga, lua din ce se punea în ea” – Ioan 12, 6)). E mai probabil, zice Sf. Ioan Gură de Aur, că au fost două femei care au făcut acelaşi gest, celebrat de Biserică drept “ungerea din Betania”: Maria şi femeia păcătoasă (identificată de unii cu Maria Magdalena, cea din care Iisus scosese 7 demoni). În această zi, ca şi în Vinerea Mare, credincioşii obişnuiesc să ţină “post negru” (adică să nu pună nimic în gură pînă seara).




În Sfînta şi Marea Joi este rînduită denia celor 12 Evanghelii. Evenimentele se precipită: Iisus spală, ca pildă de smerenie slujitoare, picioarele ucenicilor Săi, iar la Cina cea de Taină, la care-i adună în seara acestei zile, spre a sărbători Paştele evreiesc (care semnifică ieşirea evreilor din robia egipteană, prin trecerea minunată a Mării Roşii), El instituie Sfînta Taină a Euharistiei (Împăr-tăşaniei/Cuminecării): “Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul Meu, care se frînge pentru voi. Beţi dintru aceasta toţi, că acesta este sîngele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor!” (Matei 26, 26-28); apoi se roagă Tatălui, cu sudori de sînge, în grădina Ghetsemani, şi primeşte, în toiul nopţii, sărutul lui Iuda vînzătorul. Cei ce au postit, se pot spovedi şi împărtăşi şi în zilele anterioare, dar Joia Mare e ziua predilectă pentru aceasta, fiind chiar ziua Cinei celei de Taină. Începînd de acum şi până la Înviere, în biserici - care sînt deja cernite (îndoliate), lucru subliniat şi prin scoaterea covoarelor - nu se mai trag clopotele, ci se bate numai toaca. La denia acestei zile crucea mare din altar se scoate în mijlocul bisericii şi se împodobeşte cu coroane de flori.




În Sfînta şi Marea Vineri, numită şi Vinerea Neagră, rememorăm ziua aducerii la judecată, batjocoririi, schingiuirii, răstignirii, morţii şi îngropării lui Iisus. Guvernatorul roman Ponţiu Pilat, din pricina faptului că nu-i prea suferea pe evrei, dar şi din pricina unui vis al soţiei sale Claudia Procula, încearcă să-L scape de la moarte, după obiceiul ca de Paşte să fie eliberat un întemniţat. Pusă să aleagă între Hristos şi Baraba, mulţimea, aţîţată de preoţi, cere însă eliberarea tîlharului şi răstignirea lui Iisus. Domnul Îşi poartă crucea spre Golgota (dealul “Căpăţînii”), unde este răstignit între doi tîlhari (dintre care unul, recunoscîndu-I nevinovăţia şi dumnezeirea, se învredniceşte de mîntuire, fiind primul creştin intrat în Rai). Dîndu-Şi El duhul pe cruce, spre seară li se îngăduie drepţilor Iosif şi Nicodim să-I îngroape trupul după rînduială, iar mormîntul este pecetluit şi pus sub pază, “ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure, spunînd poporului că S-a sculat din morţi” (Matei 27, 64). Seara se cîntă în biserici denia Prohodului, adică slujba înmormîntării Domnului. Sfîntul Epitaf (pînza brodată sau pictată cu chipul lui Hristos), aşezată acum pe o masă în mijlocul bisericii, închipuie Sfîntul Mormînt. Alaiul îndurerat al credincioşilor trece pe sub Sfîntul Epitaf ca şi cînd ar trece prin mormîntul lui Iisus, după care, în frunte cu preoţii, dă ocol bisericii de 3 ori (cîte o dată pentru fiecare zi a şederii Domnului în mormînt).




În Sfînta şi Marea Sîmbătă este zi de reculegere, închipuind “odihna” în mormînt a trupului lui Hristos. Credincioşii se pregătesc pentru marea veghe de peste noapte, cînd în toate bisericile, la miezul nopţii, preotul va vesti Învierea, va împărţi lumina şi va ţine slujba Sfintelor Paşti, sfinţind pasca, ouăle roşii şi celelalte bucate, pentru că postul de aproape 7 săptămîni s-a încheiat, iar întristarea s-a preschimbat în bucurie: “Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine-a răsărit! Saltă, saltă de-acum şi te bucură, Sioane, iar tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui născut al tău!”. Pîinea stropită cu vin, numită “Sfinte Paşti” şi împărţită acum credincioşilor, se va mînca dimineaţa, “pe inima goală”, cînd aceştia se vor întoarce, cu lumînări aprinse, la casele lor. Evangheliştii nu, dar tradiţia spune că Iisus, în răstimpul şederii cu trupul în mormînt, S-a pogorît la iad, ale cărui porţi le-a sfărîmat, scoţîndu-i de acolo pe Adam şi pe Eva, precum şi pe drepţii Vechiului Testament, ca arvună a învierii şi a mîntuirii tuturor drepţilor, fapt adeseori reprezentat în icoanele închinate prăznuirii Sfintelor Paşti (tipul Anástasis, de străveche origine bizantină). Toată creştinătatea cîntă (şi se spune că îngerii ţin în cer isonul): Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le. Iar de acum şi pînă la Înălţare (deci timp de 40 de zile) credincioşii se vor saluta cu mărturia pascală: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!


"DE CE-L CĂUTAŢI PE CEL VIU ÎNTRE CEI MORŢI ?!"


PAŞTELE LA CREŞTINI ŞI LA EVREI



Unii sunt nedumeriţi atunci cînd aud că Paşte au pînă azi nu numai creştinii, ci şi evreii (care nu L-au primit şi continuă să-L nege pe Iisus ca Hristos/Mesia). Desigur, sărbătoarea numită generic Paşte sau Paşti (în evreieşte: pesah, „trecere”; în greceşte: paskha, cu trimitere şi la paskhein, „a suferi”; în latineşte: pascha,-ae, de la care se trage direct şi cuvîntul românesc) are semnificaţii deosebite în cele două religii, chiar dacă există şi elemente simbolice comune.
Paştele evreiesc celebrează anual trecerea de la robie la libertate a poporului lui Israel, scos de Moise din Egipt (Ieşirea sau Exodul). Ritualul aminteşte îndeosebi de sacrificiul mielului pascal, cu al cărui sînge au fost însemnate casele evreieşti, spre a fi cruţate de îngerul Domnului (mînia divină lovind astfel numai casele neevreieşti). Unii cred că numele sărbătorii (pesah, „trecere”) stă în legătură mai ales cu această trecere a îngerului – binevoitoare faţă de evrei şi necruţătoare faţă de goim. Alţii îl văd în legătură mai ales cu trecerea Mării Roşii (cînd Moise a despicat apele cu toiagul, pînă ce fiii lui Israel au ajuns toţi pe celălalt mal, după care acestea s-au adunat la loc, înecîndu-i pe urmăritorii egipteni).
Pentru creştini, Paştele rememorează şi consfinţeşte anual patimile, moartea şi mai ales Învierea lui Hristos, „Mielul lui Dumnezeu”, prin a Cărui jertfă a venit mântuirea: Mîntuitorul ne-a scos din robia păcatului şi a morţii, a pecetluit prin Cruce trecerea noastră de la moarte la viaţă sau de la viaţa muritoare la viaţa veşnică. Învierea Domnului este temelia noii religii, în asemenea măsură încît Sf. Ap. Pavel a putut afirma fără înconjur: „Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. [...] Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 16-22).
Paştele Legii Vechi este o afacere particulară a poporului iudeu („poporul ales”), circumscrisă în ordinea istorică (a unei istorii, ce-i drept, considerate sfinte). Paştele Legii Noi este restaurarea şi răscumpărarea generală a omenităţii prin sîngele Fiului lui Dumnezeu, care depăşeşte istoria şi angajează veşnicia.
De altfel, Biserica a avut grijă din vechime ca sărbătorirea Paştelui creştin să nu se suprapună ca dată cu aceea a Paştelui evreiesc (principiu păzit pînă azi de Biserica Ortodoxă, dar eludat de către apuseni). Regulile fixării acestei date au fost stabilite încă din anul 325 (Sinodul de la Niceea): duminica de după prima lună plină ce urmează echinocţiului de primăvară (21 martie), cu amînare pentru duminica imediat următoare în caz de coincidenţă cu data sărbătorii evreieşti. Diferenţele dintre calendarul iulian (introdus de Iuliu Cezar în anul 46 î. Hr.) şi cel gregorian (propus de papa Grigore XIII în anul 1582) au complicat ulterior lucrurile, ajungîndu-se ca unele Biserici să sărbătorească Paştele la o dată, iar altele la o alta, însă în ultima vreme se discută tot mai serios posibilitatea unui consens pentru celebrarea la o dată comună. Aşa cum stau lucrurile astăzi, datele-limită între care poate cădea Paştele în ansamblul lumii creştine sînt 22 martie şi 8 mai (în Apus: 22 martie-25 aprilie; în Răsărit: 4 aprilie-8 mai). Evreii îl sărbătoresc pe al lor în luna Nisan (prima lună a anului în calendarul iudaic, parţial corespunzătoare lunilor noastre martie şi aprilie).

Răzvan CODRESCU

STATISTICI


Tot mai des, furaţi de tensiunile grobiene şi de anecdotica ieftină a scenei noastre politice, trecem uşuratic cu vederea adevăratul tablou simptomatic al realităţii româneşti, oferit, cu răceala impersonală a cifrelor, de sondajele şi statisticile întreprinse periodic în ţară sau în străinătate, nu asupra unor simple conjuncturi politice sau econo-mice, ci asupra unor fenomene sociale organice, cu consecinţe pe termen lung (sau, cum zic oamenii deştepţi, în “durata lungă” a istoriei).


I


Mulţi se plîng de o anume tendinţă (care, desigur, nu este numai una românească) de a se renunţa în măsură tot mai mare la numele de botez tradiţionale, optîndu-se pentru nume cu aspect neologic, multe preluate, cu sau fără adaptări, din onomastica altor popoare. Fenomenul există, dar iată că o recentă statistică onomastică vădeşte faptul că el nu este deocamdată chiar atît de extins. Manifestat cu predilecţie în mediile orăşeneşti, este contracarat “sănătos”, pe cît se pare, de conservatorismul nediscursiv al mediilor săteşti (încă deosebit de extinse în lumea românească). Este, dacă vreţi, faţa bună a “troglodelii” (căci altminteri ţăranul autentic a dispărut demult, cu toată ordinea lui existenţială).
Numele cel mai frecvent rămâne Maria, cu aproape 900000 de înregistrări (al doilea între numele feminine este Elena). Dacă Ion marchează un anume regres (rămînînd totuşi al doilea dintre numele masculine), Gheorghe figurează încă în frunte, cu peste 500000 de înregistrări.
Onomastica mărturiseşte încă vechea angajare creştină (chiar dacă tot mai “reziduală” astăzi) a poporului român. Dacă în privinţa prenumelor domină de departe la persoanele de sex femeiesc numele Maicii Domnului, iar la cele de sex bărbătesc numele Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, în privinţa numelor de familie domină semni-ficativ Popa (aproape 200000 de înregistrări) şi derivatul lui cu sufixul autohton –escu: Popescu (aproape 150000 de înregistrări). Dacă credem vorbei că “numele nu stă degeaba pe om”, atunci sîntem – cel puţin “cu numele” – încă aproape de idealizata imagine tradiţională a unei “guri de rai” sau a unei “Grădini a Maicii Domnului”. Ne temem însă că nici numele nu mai sînt ce-au fost…


II


Din păcate, cu purtătorii de nume stăm mult mai prost decât cu numele însele. După calculele estimative recente ale Biroului de Statistică al Uniunii Europene (Eurostat), ne paşte perspectiva unei scăderi dramatice a populaţiei în următoarele decenii. În 2050, populaţia României ar putea ajunge (dacă se păstrează tendinţele actuale) la numai 17 milioane de locuitori!
Chiar neîmpărtăşind perspectiva sumbră a istoricului Neagu Djuvara, care susţine de mai mulţi ani că românii manifestă simptomele tipice ale unui popor care stă să iasă din istorie (scăderea drastică a natalităţii, emigrările masive, alegerea repetată a celor mai nepotriviţi conducători, pierderea identităţii şi disperarea de sine), estimările respective s-ar cădea să ne pună serios pe gînduri.
Probabil că faptul se explică, în mare măsură, prin factori de natură economică şi socială, pe fondul exasperant al unei interminabile “tranziţii”. Este la mijloc însă şi un important factor de natură morală, de care nu putem face abstracţie din punct de vedere creştin. Cînd eşti, de 20 ani încoace, ţara cu cel mai mare număr de avorturi din Europa, atunci îndărătul sărăciei şi nesiguranţei se întrevede şi o criză morală fără precedent. Biserica a atras în permanenţă atenţia asupra disoluţiei psiho-morale pe care o aduce după sine promovarea unei legislaţii tot mai permisive în privinţa avortului, contracepţiei, prostituţiei sau homosexualităţii, precum şi laxitatea sistemului educaţional (dublată şi de tot mai îngrijorătoarea inconsistenţă a familiilor) sau a sistemului mediatic (dominat de vulgaritatea “de piaţă” a televiziunilor comerciale). Dar cine stă astăzi să mai asculte “la popi”?!


III


Oricare ar fi cauzele, acest grav regres demografic, fără precedent în Europa, ne apare într-o lumină încă şi mai tragică dacă luăm în considerare faptul că statisticile de acest gen au în vedere întreaga populaţie, pe deasupra apartenenţelor etnice. Or, în România se petrece un fenomen pe care nu-l ignoră nimeni: cea mai numeroasă şi mai problematică minoritate etnică actuală, ţiganii, mult mai numeroşi decît îi arată “democraticele” noastre recensăminte, ne sfidează cu un ritm de înmulţire biologică net superior celui al românilor (care, dacă se perpetuează actuala stare de lucruri, vor deveni minoritari la ei acasă în mai puţin de un secol!). Iar, în paralel, ţiganii reuşesc tot mai evident să-şi impună propria “para-digmă” la nivel macrosocial: le împrumutăm vorbele (la mişto?), le credităm superstiţiile (cozile sînt astăzi la vrăjitoare şi ghicitoare!), le maimuţărim năravurile (România este de departe ţara europeană în care se fură, se înjură şi se scuipă cel mai mult!), le cîntăm cîntecele (manelele au devenit marcă naţională!) ş. a. m. d. Nici gînd să se mai “romanizeze” ţiganii: se ţigănizează galopant românii! Şi mai nimeni nu se sinchiseşte.
Poate că ne va veni totuşi “mintea românului cea de pe urmă” mai înainte ca România să devină de facto Ţara Romilor (cum deja o şi cred chiar mulţi dintre fraţii noştri de “ginte latină”, care nu stau să-şi bată capul prea mult cu identitatea istorică şi sufletească a celor care le culeg căpşunile…).

Răzvan CODRESCU