joi, septembrie 29, 2016

UN ROMAN AL REZISTENȚEI ANTICOMUNISTE

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 


Această carte se dedică memoriei tuturor acelora care au pierit sau pătimit, pentru patria lor, în închisorile politice ale celor cinci decenii de neîntreruptă dictatură din istoria României moderne. Fie ca din jertfele lor, ca şi din năzuinţele neîmplinite ale acestor decenii, noi, cei de azi, să ne extragem acea tărie morală fără de care nu se va putea reconstrui o Românie cu adevărat prosperă şi liberă!
  
(Dedicaţia autorului din 1987) 



Corneliu Dida, Valea Nistrei (roman din ciclul Sud-Est Saga),  
ediția a doua, cu un prolog editorial de Răzvan Codrescu,  
Editura Christiana, București, 2016

  
Prolog editorial 

S-a crezut mult la noi, înainte de 1989, în așa-numita „literatură de sertar”: cenzura ideologică a regimului comunist putea să împiedice apariția publică a unor opere neconvenabile tematic sau ideatic oficialităților, dar nu putea opri dinamica creației; în catacombele lor domestice, autori cunoscuți sau necunoscuți încă, întruchipînd o formă de rezistență care va răzbuna prezentul în posteritate, își urmau destinul creator, în așteptarea unor vremuri mai bune, cînd totul va putea ieși la iveală și se va putea aprecia adevărata măsură cultural-artistică și moral-spirituală a „geniului” nostru contemporan. 
Iată însă că după 1989, cînd așa-zisa „revoluție”, oricît de falsă sau de incompletă ar fi fost, a adus măcar libertatea de exprimare și circuitul neîngrădit al tipăriturilor de orice fel, revelațiile – în frunte, desigur, cu Jurnalul fericirii (1991) al lui N. Steinhardt – au fost atît de puține încît, treptat, și-a făcut loc sintagma „mitul literaturii de sertar”: așteptările fuseseră mari, dar realitatea s-a dovedit cu mult mai săracă, nu zic neapărat în capodoperele la care unii visaseră, dar chiar și în opere mai modeste, care să ateste nu „genialitatea” de culise, ci doar autenticitatea unei mai largi rezistențe creatoare. Iar puținul semnificativ care a apărut, în precipitarea anilor ’90, a fost reprezentat mai ales de literatura memorialistică (semnată, de regulă, de foști deținuți politici), nu de o autentică literatură de creație. 
Dar chiar și cînd s-a întîmplat să apară vreo operă cu adevărat demnă de prestigiul ideal al „literaturii de sertar”, cum e și cazul cărții pe care o reedităm acum, recepția publică s-a arătat extrem de zgîrcită. Profesioniștii literaturii, din ce în ce mai tributari modelor curente și mai puțin interesați de recuperarea trecutului, fie au ignorat-o complet, fie au ezitat s-o mediatizeze, iar potențialilor cititori, din ce în ce mai dezorientați și mai superficiali, le-a lipsit dacă nu posibilitatea, în orice caz stimulul sau motivația lecturii. Cele cîteva mărgăritare au fost astfel înghițite de nămolul nostru ambiental, într-o lume care reclamă orice alte priorități în afară de cele cultural-artistice. Rămîne speranța – și ea tot mai subțire – ca alte generații, mai vrednice, să le redescopere cîndva și să le așeze la locul cuvenit în memoria noastră legitimantă.  
Cartea de față – zămislită în anii ’80 și încheiată în 1987 – a apărut, ce-i drept într-o ediție modestă, acum 22 de ani: Corneliu Dida, Valea Nistrei. Din ciclul Sud-Est Saga, Editura Conpress-Six, Constanţa, 1994 (458 de pagini)*. Ea face parte dintr-un proiect epic mai amplu, de ambiții epopeice, pe care autorului nu i-a fost dat să-l împlinească. Dar chiar și așa, rămîne rotundă în sine și relevantă, constituind probabil cel mai bun roman scris pînă azi pe tema rezistenței anticomuniste și a întregii noastre tragedii istorice din inima secolului XX. Dincolo de siguranța scriiturii, de forța personajelor și de dinamica ideilor, avem de-a face cu fresca unei lumi în toată tulburătoarea ei complexitate. E o realitate care se deghizează în ficțiune romanescă, dar nu pierde nimic din durul ei adevăr: arta naratorului – scriitor nu prin ocupație, ci prin vocație – o potențează fără să o falsifice, oferind cititorului nu doar o suită de lecții de viață și de provocări de conștiință, ci o adevărată „baie” de istorie, atît de vie încît îl face să simtă efectiv răceala apei și pietrele de pe fundul ei. Spațiul concentraționar de la Valea Nistrei, în care converg toate firele epice, este „ocheanul” prin care ni se dezvăluie această lume în dureroasă prefacere, radiografiată la toate nivelurile ei, de la resturile „burgheze” ale lumii vechi, în luptă cu prigoana și marginalizarea, la poporul devenit masă de experiment și de manevră a lumii noi, cu grobienele ei „elite” proletare, în mare parte alogene, sub veghea atentă a hidrei bolșevice și în abandonul indign al unui Occident de la care nu mai emană decît iluzia deșartă că „Vin americanii”  (care nu numai că n-au venit, dar nici n-au avut de gînd în mod serios să vină vreodată!). Sigur, accentul cade pe rezistența anticomunistă, în toate ipostazele ei: grupurile de rezistență din exil (de la care pornește desfășurarea epică, prin personajul-cheie Radu Pavelescu), închisorile și lagărele de muncă din țară, partizanatul din munți, dar și rezistența cotidiană, să-i zicem domestică, a unei umanități ce încearcă să-și salveze condiția în pofida tuturor dramelor cu care se confruntă, pe dinăuntru și pe dinafară.  
Cartea se apropie cel mai mult, ca orizont și problematică, de scrierile memorialistice ale foștilor deținuți politici sau luptători din munți, dar autorul, netrecut personal prin astfel de experiențe-limită, nu este propriu-zis un memorialist, ci un cronicar bine documentat, cu o deosebită empatie pentru lumea pe care o zugrăvește și cu un instinct sigur al dozajului estetic, care ridică mărturia la dimensiunile eterne ale creației, cu toată încărcătura ei simbolică și emoțională. Este uimitor cît de bine a reușit să intre în pielea personajelor și să redea o experiență de viață care nu i-a aparținut direct. Astăzi, cînd s-a publicat atîta literatură memorialistică și mărturisitoare, ca să nu mai vorbesc de accesul la arhive (în special cele de la CNSAS), performanța poate nu ar mai fi atît de surprinzătoare, dar ea trebuie măsurată aici în contextul de dinainte de 1989, cînd accesul la arhive era extrem de limitat (dacă nu de-a dreptul imposibil) și nu exista în România o literatură memorialistică sau istoriografică pentru ororile istoriei recente (trecute sub tăcere sau grijuliu falsificate). Și cu atît mai mult cu cît autorul n-a fost nici măcar istoric sau literat, ci... medic. 
Baza documentară a lui Corneliu Dida a fost una cu precădere orală: convorbirile cu trăitori sau martori direcți ai experiențelor evocate,  „zecile, poate sutele, de rezistenţi, de deţinuţi politici, de veterani sau prizonieri de război de pe ambele fronturi, de victime ale colectivizării forţate sau ale represiunii sovieto-bolşevice supervigilente, pe care i-am cunoscut sau doar i-am întîlnit meteoric, de-a lungul a mai bine de trei decenii”, cazuri ce nu au lipsit nici din propria familie, în care un unchi, Nicolae (Cola) Dida, a făcut cinci ani de puşcărie şi trei ani de domiciliu obligatoriu, fără proces sau condamnare, iar un altul, Constantin (Tică) Dida, a fost capturat în 1940 la Cernăuţi de Armata Roşie şi tîrît apoi vreme de cinci ani prin gulagul sovietic. De altfel, cartea este dedicată „memoriei tuturor acelora care au pierit sau pătimit, pentru patria lor, în închisorile politice ale celor cinci decenii de neîntreruptă dictatură din istoria României moderne”, cu nădejdea „ca din jertfele lor, ca şi din năzuinţele neîmplinite ale acestor decenii, noi, cei de azi, să ne extragem acea tărie morală fără de care nu se va putea reconstrui o Românie cu adevărat prosperă şi liberă” (Dedicația din 1987). Cîțiva ani mai tîrziu, în ajunul apariției cărții, adăuga, cu nobilă modestie: „Revenind la toţi cei amintiţi aici şi fără de care această carte nu ar fi fost cu putinţă, este evident că mult din ceea ce veţi găsi bun şi autentic în aceste pagini li se datorează lor, în primul rînd. Abia restul îmi aparţine exclusiv...” (Dedicația din 1993). 
Mutatis mutandis, demersul lui Corneliu Dida seamănă, sub aspectul documentării, cu cel al lui Dumitru Bacu (autorul primei cărți despre reeducarea de la Pitești, apărute în Occident în 1963**, cînd temnițele politice din România încă nu fuseseră lichidate), trecut prin închisorile epocii staliniste, dar nu și prin Piteștiul perioadei Țurcanu (1949-1951), care a reconstituit pertinent și zguduitor întregul „fenomen” din relatările unor foști „piteșteni” cunoscuți în anii de închisoare sau imediat după aceea. Numai că Dumitru Bacu nu și-a propus să facă literatură, ci să fie doar reporterul fidel al unui experiment fără precedent, deschizînd calea unei bibliografii ajunse astăzi considerabile și care-i rămîne perpetuu îndatorată. 
Receptat corespunzător, într-o lume mai sensibilă la reperele și la destinul ei, Corneliu Dida ar fi putut să fie și el deschizătorul de drum al unei direcții literar-artistice de evocare și asumare a trecutului nostru recent: o direcție care nu s-a conturat, ci a fost doar aproximată de cîteva contribuții rămase mai degrabă izolate și marginale. Dar poate că nu este prea tîrziu și că lumea românească va mai găsi resurse și disponibilități, reconfruntată cu astfel de precedente pilduitoare, să umple acest deșert vinovat, la răscrucea dintre creație și memorie. 
Pînă atunci, dincolo de contactul cu scrisul său, autorul însuși merită cunoscut mai îndeaproape, în exemplaritatea vieții lui (al cărei fir s-a rupt la numai 66 de ani). 
Corneliu Ioan Dida – „doctorul Dida”, cum îi spunea mai toată lumea – s-a născut la Constanța, pe 26 mai 1942, într-o familie de intelectuali aromâni, refugiați din Cernăuți (tatăl său a fost funcționar la Banca Urbană din Cernăuți, unde se stabilise după căsătorie, în 1936). 
A urmat Liceul „Mihai Eminescu” din Constanța și apoi Facultatea de Medicină la București, absolvită în 1969. A fost, timp de 5 ani, medic de țară în județul Tulcea, apoi a intrat la secundariat în București și a devenit specialist diabetolog în 1977. A fost un familist devotat și tată a patru copii. Preocupările literare au fost refugiul său constant, iar romanul Valea Nistrei, redactat în 1987, a fost citit „pe sub mînă” în ultimii ani ai comunismului. A lucrat la spitalele Fundeni, Cantacuzino și N. Malaxa din București (pînă în 2004, cînd a fost ales deputat de Constanța în Parlamentul României, pe listele PSD, devenind, ca profesionist, membru în Comisia pentru Sănătate și Familie, pînă în 2008, cînd s-a stins – pe 15 ianuarie – înainte de a-și încheia mandatul parlamentar). 
Așa cum dacă a fost membru al Mișcării pentru România*** (candidînd din partea acesteia la alegerile din 1992) nu înseamnă că ar fi fost „legionar” (despre legionarism a avut o părere nuanțată, care transpare și din roman, ca unul al cărui tată fusese prieten apropiat al liderului legionar Traian Puiu), tot așa, dacă spre sfîrșitul vieții a devenit membru PSD (fără nici un fel de ambiții personale, ci doar spre a sluji mai eficient în spațiul public, inclusiv ca membru în consiliul de administrare al Spitalului Județean Constanța) nu înseamnă că ar fi fost „(neo)comunist” (cum să fie comunist – sau măcar om de stînga – cineva care a scris o asemenea carte?!). Apropiații și-l amintesc ca fiind mereu de o probitate fără cusur, trăind mai mult pentru ceilalți decît pentru sine, iar cineva și-a exprimat în scris chiar părerea că „acest om cu vocaţia prieteniei şi a solidarităţii, acest spirit enciclopedic, a cărui viaţă publică reprezintă un veritabil triumf social şi profesional, n-a ştiut să fie fericit în plan privat”. 
Nu știu cît va fi rămas în memoria constănțenilor ca politician, dar este în mod sigur mult mai prezent ca medic și publicist. S-a evidențiat ca realizator al emisiunii „Lecţia de istorie”, pe care a prezentat-o la TV Neptun timp de mai mulți ani, înainte de a ajunge deputat. A colaborat la revistele Mișcarea, Contrast, Telegraf, Tomis.  
A fost declarant post mortem cetățean de onoare al orașului Constanța, iar în 2009 i s-a dezvelit un bust în fața Spitalului Județean. Însă adevăratul monument nepieritor aș zice că și l-a ridicat singur – Exegi monumentum aere perennius – prin scrisul său măiastru și mărturisitor, și mai ales prin romanul Valea Nistrei, pe care Editura Christiana se simte onorată să-l reediteze, ca dreaptă pomenire a unui autor de excepție, dar și a acelei generații mucenicite pentru care am încredințarea că Dumnezeu ne mai rabdă să facem umbră pămîntului. 

Răzvan CODRESCU
  
* Noua ediție din 2016, datorată strădaniilor sufletești și materiale ale fiicei autorului, dr. Alina Ioana Dida, la care m-am asociat cu toată reverența, îndreaptă tacit unele erori sau inconsecvențe ale ediției princeps și oferă cărții un cu totul alt veșmînt editorial. 
** Ultima ediție: Dumitru Bacu, Pitești – centru de reeducare studențească, cu o prefață de Pr. Gheorghe Calciu, ediția a IV-a, îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2011. 
*** Și editorialist la publicația aferentă, cu un echilibru și o maturitate pe care puțini colaboratori le mai aveau.

 

marți, septembrie 27, 2016

SINAXAR ROMÂNESC (47)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 



27 septembrie:  
SFÎNTUL IERARH MARTIR 
ANTIM IVIREANUL 

Deși de origine din Georgia (Gruzia, Iviria), Sfîntul Ierarh Martir Antim Ivireanul (canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992) a fost mare ctitor de limbă românească și poate cea mai puternică personalitate spirituală și culturală a secolului 18 muntenesc. S-a născut pe la 1650, primind la botez numele de Andrei, iar de foarte tînăr a fost luat rob de către turci şi dus la Istanbul, pentru ca apoi, nu se ştie cum, să ajungă în Ţara Sfîntă și, răscumpărat de Patriarhia Ierusalimului, să fie tuns monah, sub numele de Antim, la Sfîntul Mormînt, dobîndind aprecierea Patriarhului Dositei Notara (la al cărui sfat se pare că a venit în părţile noastre, spre 1689, întîi la Iaşi, apoi la Bucureşti, sub ocrotirea Brâncoveanului, cu care însă va intra mai tîrziu în conflict, din motive de ordin politic). Ajuns mai întîi episcop de Rîmnic (1705), apoi mitropolit al Ungrovlahiei (1708), a întemeiat la 1715 mănăstirea bucureşteană cu hramul Tuturor Sfinţilor, care-i poartă astăzi numele. Tot la noi va deprinde şi meşteşugul tiparului, pentru care va ajunge vestit în tot Răsăritul ortodox şi chiar în lumea arabă. În toamna anului 1716 (doi ani după martiriul Brâncovenilor), din pricina atitudinii sale antiotomane şi a ostilităţii faţă de domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat, vlădica Antim moare şi el cu moarte de martir: scos din scaun, caterisit şi condamnat la surghiun (Mănăstirea Sfînta Ecaterina, în Sinai), e ucis pe drum şi azvîrlit de turci în apele rîului Tungia. Ne-au rămas de la el mai mul­te scrieri în limba română: Didahiile (o adevărată capodoperă omiletică), Chi­pu­rile Ve­chiu­lui şi Noului Tes­ta­ment, Aşezămîntul Mănăs­tirii An­tim, Învăţătura pentru Taina Pocăinţii ș. a. (R. C.)

Mănăstirea Antim din București


Mai puteți citi pe acest blog: 
 
10 ianuarie: Sfîntul Cuvios Antipa de la Calapodești    
13 ianuarie: Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic   
25 ianuarie: Sfîntul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului     
28 (în anii bisecți: 29) februarie: Sfinții Cuvioși Ioan Casian Romanul și Gherman din Dobrogea  
7 martie: Sfîntul Sfinți Mucenic Efrem, Episcopul Tomisului   
26 martie: Sfîntul Mucenic Montanus preotul și soția sa Maxima   
6 aprilie: Sfîntul Sfințit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium   
11 aprilie: Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica   
12 aprilie: Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău (Gotul)     
14 aprilie: Sfîntul Ierarh Pahomie de la Gledin     
20 aprilie: Sfîntul Teotim, Episcopul Tomisului    
24 aprilie: Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, Mitropoliții Transilvaniei; Sfîntul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș; Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin   
25 aprilie: Sfîntul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului     
26 aprilie: Sfinții Mucenici Chiril, Chindeu și Tasie, din Dobrogea    
28 aprilie: Sfinții Mucenici Maxim, Cvintilian și Dadas, din Ozovia    
2 mai: Sfîntul Ierarh Atanasie Patelarie, Patriarhul Constantinopolului    
3 mai: Sfîntul Cuvios Irodion de la Lainici    
12 mai: Sfîntul Mucenic Ioan Valahul   
27 mai: Sfîntul Mucenic Iuliu Veteranul   
2 iunie: Sfîntul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava   
4 iunie: Sfinții Mucenici de la Niculițel: Zotic, Atal, Camasie și Filip   
8 iunie: Sfinții Martiri Nicandru și Marcian   
15 iunie: Sfîntul Mucenic Isihie   
22 iunie: Sfîntul Ierarh Grigorie Dascălul   
24 iunie: Sfîntul Niceta de Remesiana   
30 iunie: Sfîntul Ierarh Ghelasie de la Rîmeț   
1 iulie: Sfîntul Ierarh Leontie de la Rădăuți   
2 iulie: Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfînt   
8 iulie: Sfinții Mucenici Epictet și Astion   
18 iulie: Sfîntul Mucenic Emilian de la Durostor   
21 iulie: Sfinții Cuvioși Rafail și Partenie de la Agapia Veche  
26 iulie: Sfîntul Cuvios Ioanichie cel Nou  
5 august: Sfîntul Cuvios Iacob de la Neamț (Hozevitul)  
7 august: Sfînta Cuvioasă Teodora de la Sihla  
11 august: Sfîntul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului  
16 august: Sfinții Martiri Brâncoveni și Sfîntul Ierarh Iosif de la Văratec  
21 august: Sfinții Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și Venust  
23 august: Sfîntul Mucenic Lup 
30 august: Sfinții Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, și Ioan de la Rîșca și Secu, Episcopul Romanului 
1 septembrie: Sfîntul Cuvios Dionisie Exiguul 
7 septembrie: Sfinții Cuvioși Simeon și Amfilohie de la Pîngărați 
9 septembrie: Sfinții Cuvioși Onufrie de la Vorona și Chiriac de la Tazlău 
13 septembrie: Sfîntul Cuvios Ioan de la Prislop 
15 septembrie: Sfîntul Mare Mucenic Nichita (Niceta) și Sfîntul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș 
22 septembrie: Sfîntul Sfințit Mucenic Teodosie de la Brazi 
26 septembrie: Sfîntul Voievod Neagoe Basarab

luni, septembrie 26, 2016

SINAXAR ROMÂNESC (46)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 


26 septembrie:  
SFÎNTUL VOIEVOD  
NEAGOE BASARAB
  
Voievodul Neagoe Basarab, care a domnit între 1512-1521, a fost trecut oficial în ceata sfinților în 2008 (cu proclamare în 2009). Fiu duhovnicesc al Sfîntului Nifon, a ajutat de-a lungul scurtei sale vieți 17 din cele 20 de mînăstiri istorice din Sfîntul Munte, precum şi Protathonul din Karyes, fiind numit de Gavriil Protul, în Viaţa Sfîntului Nifon, „ctitor a toată Sfetagora”. A înălțat în numai trei ani și a tîrnosit la 1517 biserica Mănăstirii Curtea de Argeș (prefăcînd legenda în realitate, în asemenea măsură încît contemporanilor – Gavriil Protul, Paul de Alep etc. – li s-a putut părea una dintre minunile lumii, nu atît de impunătoare ca Templul lui Solomon sau ca Sfînta Sofia a lui Justinian, dar „în frumusețe mai pre deasupra acelora”). De la el ne-au rămas și faimoasele Învățături către fiul său Theodosie, capodoperă a culturii noastre medievale*. (R. C.) 
  
* Cea mai bună ediție de pînă azi: Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, versiunea românească de la Curtea de Argeș, ediție îngrijită, prefață, note și comentarii de Dan Zamfirescu, traducerea fragmentelor păstrate din originalul slavon de Gheorghe Mihăilă, Viața și opera lui Neagoe Basarab de Dan Zamfirescu, Editura Roza Vînturilor, București, 2010 (ediție apărută cu binecuvîntarea Î.P.S. Nifon, Arhiepiscopul Tîrgovișței, și a Î.P.S. Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, și generos sponsorizată de d-l Gheorghe Axinte, patronul Întreprinderii ARGECOM – Pitești).


Mai puteți citi pe acest blog:  
   
10 ianuarie: Sfîntul Cuvios Antipa de la Calapodești    
13 ianuarie: Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic   
25 ianuarie: Sfîntul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului     
28 (în anii bisecți: 29) februarie: Sfinții Cuvioși Ioan Casian Romanul și Gherman din Dobrogea  
7 martie: Sfîntul Sfinți Mucenic Efrem, Episcopul Tomisului   
26 martie: Sfîntul Mucenic Montanus preotul și soția sa Maxima   
6 aprilie: Sfîntul Sfințit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium   
11 aprilie: Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica    
12 aprilie: Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău (Gotul)     
14 aprilie: Sfîntul Ierarh Pahomie de la Gledin     
20 aprilie: Sfîntul Teotim, Episcopul Tomisului    
24 aprilie: Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, Mitropoliții Transilvaniei; Sfîntul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș; Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin   
25 aprilie: Sfîntul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului      
26 aprilie: Sfinții Mucenici Chiril, Chindeu și Tasie, din Dobrogea     
28 aprilie: Sfinții Mucenici Maxim, Cvintilian și Dadas, din Ozovia   
2 mai: Sfîntul Ierarh Atanasie Patelarie, Patriarhul Constantinopolului    
3 mai: Sfîntul Cuvios Irodion de la Lainici    
12 mai: Sfîntul Mucenic Ioan Valahul   
27 mai: Sfîntul Mucenic Iuliu Veteranul   
2 iunie: Sfîntul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava   
4 iunie: Sfinții Mucenici de la Niculițel: Zotic, Atal, Camasie și Filip   
8 iunie: Sfinții Martiri Nicandru și Marcian   
15 iunie: Sfîntul Mucenic Isihie   
22 iunie: Sfîntul Ierarh Grigorie Dascălul   
24 iunie: Sfîntul Niceta de Remesiana   
30 iunie: Sfîntul Ierarh Ghelasie de la Rîmeț   
1 iulie: Sfîntul Ierarh Leontie de la Rădăuți   
2 iulie: Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfînt   
8 iulie: Sfinții Mucenici Epictet și Astion   
18 iulie: Sfîntul Mucenic Emilian de la Durostor   
21 iulie: Sfinții Cuvioși Rafail și Partenie de la Agapia Veche  
26 iulie: Sfîntul Cuvios Ioanichie cel Nou  
5 august: Sfîntul Cuvios Iacob de la Neamț (Hozevitul)  
7 august: Sfînta Cuvioasă Teodora de la Sihla  
11 august: Sfîntul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului  
16 august: Sfinții Martiri Brâncoveni și Sfîntul Ierarh Iosif de la Văratec  
21 august: Sfinții Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și Venust  
23 august: Sfîntul Mucenic Lup 
30 august: Sfinții Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, și Ioan de la Rîșca și Secu, Episcopul Romanului 
1 septembrie: Sfîntul Cuvios Dionisie Exiguul 
7 septembrie: Sfinții Cuvioși Simeon și Amfilohie de la Pîngărați 
9 septembrie: Sfinții Cuvioși Onufrie de la Vorona și Chiriac de la Tazlău 
13 septembrie: Sfîntul Cuvios Ioan de la Prislop 
15 septembrie: Sfîntul Mare Mucenic Nichita (Niceta) și Sfîntul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș 
22 septembrie: Sfîntul Sfințit Mucenic Teodosie de la Brazi

sâmbătă, septembrie 24, 2016

CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (XXI)

SUMARUL BLOGULUI 
  


TEOLOGIA MISTICĂ  
ȘI DOGMATICĂ (5)
   
4. Dumnezeu – Creatorul 
și Proniatorul lumii 

Expunînd pînă aici cele privitoare la Dumnezeu în Sine, am văzut, între altele, că El este Iubire (I Ioan 4, 8) – împărtășită în relațiile interpersonale ale Sfintei Treimi. Din caracterul comunitar al iubirii – care nu se mulțumește să rămînă doar înăuntru, ci se vrea revărsată în afară, ca dintr-un preaplin dumnezeiesc – decurge, din perspectivă creștină, și cauza cea mai adîncă a Creației divine; Creația este „prima manifestare exterioară a Iubirii Divine... și premisa tuturor celorlalte acțiuni ale Divinității” (Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, p. 458). 
Cauza sau motivul Creației rezidă, așadar, în Dumnezeu, în preaplinul Bunătății și Iubirii Sale. Dumnezeu, „ca Unul Ce este bun și preabun, cu toate că este în Sine desăvîrșit și slăvit, totuși a făcut dintru neființă lumea, pentru ca și alte ființe să se împărtășească din bunătatea Sa” (Mărturisirea ortodoxă, 1, VIII; ed. cit. – p. 28). De aici se vădește și țelul sau scopul Creației: fericirea făpturilor întru Dumnezeu. 
Dogma ne învață că Dumnezeu a creat lumea în deplină libertate; fiind desăvîrșirea însăși, El n-ar fi putut fi constrîns la creație de vreo forță obscură, internă sau externă. El a făcut lumea pentru că a vrut s-o facă, dar putea la fel de bine să nu o facă, de nu ar fi voit-o, fără a-Și fi pierdut prin aceasta nimic din măreția și desăvîrșirea Sa. După cum observă Sfîntul Ioan Damaschin, Dumnezeu „poate să facă pe toate cîte le voiește, dar nu voiește să facă pe toate cîte le poate; căci poate să și piardă lumea, dar nu vrea” (Dogmatica, ed. a treia, Editura Scripta, București, 1993, p. 43; toate trimiterile de aici înainte vor fi la această nouă ediție). Prin aceste afirmații dogmatice, creștinismul se opune păgînilor și ereticilor care au putut afirma că Dumnezeu ar fi avut nevoie de creație spre „a Se împlini pe Sine”, ori că El „ar fi fost constrîns la creație” de alte forțe exterioare, obscure și incontrolabile. Aceasta ar fi însemnat că Dumnezeu nu-i nici liber, nici desăvîrșit, ceea ce, din punct de vedere creștin, reprezintă o absurditate și o blasfemie. 
Tot Sfîntul Ioan Damaschin zice: „Pentru că bunul și preabunul Dumnezeu nu S-a mulțumit cu contemplarea Lui proprie, ci, prin mulțimea bunătății Sale, a binevoit să facă ceva care să primească binefacerile Sale și să se împărtășească din bunătatea Sa, El a creat universul, aducînd de la neexistență la existență atît pe cele nevăzute, cît și pe cele văzute, precum și pe om, care este alcătuit și din elemente văzute, și din elemente nevăzute. În timp ce gîndește, creează; iar gîndul se face lucru, realizîndu-se prin Cuvînt și desăvîrșindu-se prin Duh” (ibidem, p. 46; subl. n.). 
Lumea s-a făcut prin laolaltă-lucrarea Sfintei Treimi. „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”, stă scris în Cartea Facerii (1, 26). Iar Evanghelia ne încredințează că Fiul a participat la Creație în întregimea ei: „Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). În privința Duhului, avem mărturia lui Iov: „Duhul lui Dumnezeu m-a zidit” (Iov 33, 4). Duhul lui Dumnezeu este și Cel despre Care stă scris că „Se purta pe deasupra apelor” primordiale (Facerea 1, 2).  
Sfîntul Vasile cel Mare spune că Persoanele Sfintei Treimi sînt cauze ale Creației în următoarele trei moduri (Despre Duhul Sfînt, XVI, 38):  
A) Tatăl este cauza inițiatoare (căci prin inițiativa voinței Sale se creează totul); 
B) Fiul este cauza eficientă (căci prin El vine la existență tot ce este creat; Fiul este Logos-ul, Cuvîntul prin Care toate s-au făcut, cum mărturisește și Sfîntul Ioan Teologul și Evanghelistul); 
C) Sfîntul Duh este cauza sfințitoare (căci prin El lumea creată, înduhovnicindu-se, ajunge la desăvîrșirea spre care este chemată). 
Crezul începe cu aceste cuvinte: „Cred într-Unul Dumnezeu Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pămîntului, al tuturor celor văzute și nevăzute”. Rezultă că Tatăl este principiul dumnezeiesc al Creației, tot așa cum am văzut că este și principiu sau „rădăcină” a întreitei dumnezeiri. 
După concepția creștină, lumea nu a fost făcută dintr-o materie preexistentă, veșnică precum Dumnezeu, căci Dumnezeu nu poate fi redus la statutul de simplu „Arhitect al Universului”, cum au considerat unii filosofi păgînii, masonii sau anumiți eretici dualiști. Lumea nici nu „emană” din Dumnezeu, cum afirmă emanaționiștii (de pildă, hindușii), identificînd Creația cu Creatorul și căzînd inevitabil în panteism. Lumea n-a fost nici făcută de Dumnezeu „în colaborare” cu vreo altă forță veșnică sau creată (cum credeau în genere maniheiștii). Dumnezeu a făcut lumea singur și în deplină libertate, nu din ceva anume, ci ex nihilo, „din nimic”, de unde și ideea că numai Dumnezeu este adevărat Creator, în vreme ce oamenii, care au și ei pretenția și mîndria de a crea, sînt doar simpli „meșteșugari” sau „făuritori” din ceva. „Omul și Dumnezeu nu lucrează la fel – observă Sfîntul Ioan Damaschin. Omul nu aduce nimic de la neexistență la existență, ci ceea ce face execută din materia pe care o are mai dinainte” (Dogmatica, ed. cit., pp. 25-26). Dumnezeu a adus lumea de la neexistență la existență prin Cuvîntul Său (cum arată repetat textul biblic: „Și a zis Dumnezeu... și a fost așa”), conform unui plan veșnic existent în Dumnezeu și actualizat în timp. „Totalitatea ideilor după care a creat Dumnezeu lumea a fost numită de teologii ruși Sofia [de la gr. sophía] sau Înțelepciunea lui Dumnezeu. Aceasta a fost numită Sofia necreată, spre deosebire de lumea noastră, care, fiind copia acelei Sofii ideale, a fost numită Sofia creată. Sofia creată, adică lumea noastră, reflectă planul divin, adică Sofia necreată, atîta vreme cît nu s-a sălășluit păcatul în ea. Însă îndată ce a intrat păcatul în lume, ea și-a pierdut caracterul sofianic, pe care-l va recăpăta numai după ce se va elibera de păcat” (Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, p. 464). A se vedea și D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ed. cit., vol. 1, p. 336: „Lumea e creată din nimic de Dumnezeu. Rațiunile ei plasticizate sînt create din nimic, dar au ca model și ca susținătoare rațiunile eterne ale Logosului” (părintele Stăniloae ocolește terminologia rusească, dar exprimă aceeași idee; consecințele acestei forme moderne de „platonism” teologic au fost îndelung discutate, mai ales în legătură cu cazul controversat al teologului Serghei Bulgakov; mai menționăm că această teorie sofianică a fost preluată și adaptată filosofic și de către Lucian Blaga, mai ales în Trilogia culturii). 
Știm cît de des este evocată, de cele mai multe ori cu dezaprobare, ideea centrală a Teodiceei filosofului german Leibniz, anume că lumea noastră este „cea mai bună dintre lumile posibile”. Creștinismul este de acord cu această afirmație numai întrucît ea se referă la starea originară a lumii (cea de dinainte de păcat), precum și la putința de desăvîrșire pe care Dumnezeu a pus-o în făptura Sa. Biblia ne-o confirmă: „Și a privit Dumnezeu toate cîte făcuse și iată erau foarte bune” (Facerea 1, 31). Și în altă parte: „... orice făptură a lui Dumezeu este bună...” (I Timotei 4, 4).  
Conform revelației biblice, Dumnezeu a făcut lumea „în șase zile”, Creația culminînd cu facerea omului. Iar „în ziua a șaptea”, sfîrșindu-Și lucrarea, S-a odihnit (a se vedea Facerea 2, 2). Această „a șaptea zi” se acoperă, după interpretările tradiționale, cu întreaga Istorie a omului. Iar „Ziua a Opta” va fi eonul Parusiei, al Slavei finale, al Împărăției lui Dumnezeu celei de dincolo de vremuri. Dar în această „zi a șaptea” (în înțeles cosmic), ziua așa-zisei „odihne” a lui Dumnezeu, lumea nu se află părăsită de Creatorul ei, ci Acesta, fără a mai crea specii ființiale noi, poartă de grijă celor create deja, ca nu cumva existența să se întoarcă la neexistență sau lumea creată să se rătăcească global de la scopul ei. Dumnezeu Și-a isprăvit Creația, dar nu și activitatea. El „lucrează” pînă acum (Ioan 5, 17), întreținînd lumea în ființă prin Providența sau Pronia Lui (gr. pronia și lat. providentia înseamnă „purtare de grijă”, „prevedere”), călăuzind-o neîncetat spre destinul ei trans-istoric, spre împlinirea „în duh și în adevăr”. Creștinismul se opune radical concepțiilor filosofico-religioase de tip deist, după care divinitatea, o dată încheiat actul Creației, s-ar fi retras în sine, fără a se mai interesa de propria-i operă, ci lăsînd-o pe seama „legilor” sădite în ea, ce ar urma s-o guverneze singure, în chip imanent, pentru totdeauna. Concepția aceasta, de origine primitivă (M. Eliade se referă adesea la credințele arhaice despre o zeitate „leneșă”, dezactivată – deus otiosus), a fost totuși profesată și de unii filosofi mai vechi sau mai noi (de la Epicur pînă la Voltaire), prea deștepți ca să fie atei radicali și prea mîndri ca să accepte rigorile unei credințe asumate. Însă deismul, perpetuat mai ales prin doctrinele gnostice și masonice, nu-i decît o cale mai ocolită spre ateism. 
Sfîntul Ioan Damaschin spune în Dogmatica sa (ed. cit., p. 90): „Singur Dumnezeu este prin fire bun și înțelept. Așadar, bun fiind, poartă de grijă, căci cel ce nu poartă de grijă nu este bun. Căci și oamenii și făpturile neraționale în chip firesc poartă de grijă odraslelor lor, iar cel ce nu poartă de grijă este hulit. Or, Dumnezeu, înțelept fiind, poartă de grijă tuturor existențelor în chipul cel mai înalt”. 
Teologia dogmatică ortodoxă deosebește trei aspecte ale acestei „purtări de grijă”: 
1) Conservarea făpturii, „acea lucrare în virtutea căreia Dumnezeu menține lumea și fiecare făptură în forma lor originară” și în care „se folosește atît de puterile fizice și spirituale din lume, cît și de legile acesteia” (Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, pp. 471-472). Sfîntul Ioan Gură de Aur ne învață: „Conservarea lumii nu este o faptă inferioară creației ei, ci, dacă ni se îngăduie să spunem ceva minunat, este chiar superioară aceleia; înseamnă mult a produce ceva din nimic; dar a conserva lucrurile care tind spre inexistență și a le ține laolaltă, deși ele tind să se împrăștie, aceasta este o faptă mare de tot și un semn de multă putere” (Omilia II la Evrei, I, 3). 
2) Conlucrarea cu făptura, „acțiune prin care Dumnezeu împărtășește creaturilor ajutorul Său, ca ele să-și poată atinge scopul” (Teologia dogmatică și simbolică, loc. cit.). Această con-lucrare nu se face doar cu omul, ci și cu ființele necuvîntătoare (prin mijlocirea instinctelor cu care acestea sînt înzestrate tot prin rînduială divină). Apostolul zice: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi, și ca să voiți, și ca să săvîrșiți, după a Lui bunăvoință” (Filipeni 2, 13). În cazul omului, firește, această con-lucrare nu se face peste voia liberă a acestuia; omul e liber să răspundă sau nu chemării de sus. 
3) Cîrmuirea sau călăuzirea făpturilor – toate la un loc și fiecare în parte – spre țelul final al Creației, spre „lumina cea neînserată a Zilei a Opta”, spre starea „nestricăcioasă” a lumii mîntuite și transfigurate prin Duhul Sfînt. De aceea este numit Dumnezeu „Domn [= Cîrmuitor] al cerului și al pămîntului” (Matei 25, 11). Sfîntul Efrem Sirul zice undeva: „Văd creaturile și trag concluzie despre Creatorul lor. Văd lumea și cunosc Providența. Văd cum se scufundă corabia, dacă-i lipsește cîrmaciul, și cunosc că lucrurile omenești rămîn zadarnice, dacă nu sînt îndreptate prin Domnul”. 
Acestea sînt rațiunile pentru care în Crez Dumnezeu este numit în primul rînd Atotțiitorul; toate sînt de la Dumnezeu, există prin Dumnezeu și se împlinesc în Dumnezeu. Trebuie făcută însă precizarea (asupra căreia vom reveni) că Pronia sau Providența divină este lipsită în creștinism de orice urmă de fatalism sau predestinare mecanică, luînd forma „unui dialog continuu, a unei sinergii [conlucrări] libere” (Ion Bria, op. cit., p. 310) între Dumnezeu și om. Dumnezeu ne poartă de grijă, dar nu ne silește voia; El pre-vede, dar nu pre-determină (Sf. Ioan Damaschin). 
Adevăratul creștin zice cu psalmistul: „Deschizînd Tu mîna Ta, toate se vor umple de bunătăți. Dar întorcîndu-Ți Tu fața Ta, toate se vor tulbura. Lua-vei duhul lor și se vor sfîrși și în țărînă se vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pămîntului” (Psalmul 103, 29-31). (Va urma) 
  
Răzvan CODRESCU
   
Mai puteți citi pe acest blog: