miercuri, iulie 30, 2014

UN OM, O CARTE (I)

SUMARUL BLOGULUI




IOAN IANOLIDE:
PARIUL ÎNTOARCERII LA HRISTOS


Deşi m-am mişcat de timpuriu printre foşti deţinuţi politici, de Ioan Ianolide[1] trebuie să mărturisesc că n-am aflat decît relativ tîrziu, prin 1993-94, mai întîi dintr-o aluzie a părintelui Liviu Brânzaş (pe care-l vedeam aproape lunar la Sibiu, căci era un apropiat al Punctelor cardinale), apoi dintr-o evocare publicată în Gazeta de Vest (decembrie 1994, sub semnătura a doi camarazi de generaţie, crez şi suferinţă: Ion Popescu şi Alexandru Virgil Ioanid). Cartea lui postumă din 2006, lucrată cu migală şi pricepere în obştea de la Diaconeşti (com. Agăş, jud. Bacău), după o lungă pribegie între Est şi Vest[2], a fost pentru mine, mărturisesc, o revelaţie pe deasupra oricăror aşteptări. Şi cred că, într-o oarecare măsură, ar fi fost o revelaţie şi pentru autorul însuşi, care a scris aceste pagini "tensionat de frică", cum mărturisea într-o însemnare din 1981, şi n-a ajuns niciodată să le recitească integral şi să revină asupra lor: "Cînd a fost să le revăd, cu ocazia aşezării lor într-un loc mai sigur, am încercat să le recitesc şi să le rescriu, dar mi-a fost imposibil. Nu am liniştea necesară. Cînd văd toate aceste file mă înfioară pericolul de a fi descoperite de Securitate. Le las aşa cum au ieşit din primul condei, deşi regret că nu pot face un lucru deplin" (document olograf, facsimilat în volum). Aşa stînd lucrurile, nu ştiu dacă bietul Ianolide a putut avea adevărata reprezentare a comorii pe care ne-a lăsat-o. Dar Dumnezeu a rînduit astfel încît comoara să iasă la iveală, la 20 de ani de la moartea autorului, unitară, rotundă, luminoasă, în condiţii foarte bune şi cu un impact pe măsură, cum puţine cărţi din memorialistica închisorilor au mai cunoscut. Eu, ca editor, n-am avut decît să bifez un lung şir de minuni. Cînd maicile au venit cu ea la Christiana, cartea era articulată, corectată, redactată, ba chiar şi, în mare, tehnoredactată. Făcuseră pînă şi coperta (la care nici n-am mai umblat). În afară de nişte îndreptări mărunte, n-am făcut decît să mai adaug cîteva note de subsol şi o scurtă postfaţă.
Prefaţa, memorabilă, cu rolul ei cert în impactul public al cărţii, a scris-o părintele Calciu, spre sfîrşitul verii acelui an: "Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie". Avea să fie ultimul text amplu redactat de mîna sa (n-a mai scris după aceea decît epistolele testamentare): a urmat toamna despărţirii şi mica odisee a înmormîntării la Petru-Vodă[3]. Dar n-am să uit niciodată bucuria care i-a străluminat faţa căznită de boală atunci cînd i-am pus cartea în mînă, tocmai ieşită de sub tipar. A fost poate ultima mare bucurie a vieţii sale. Lectura cărţii înainte de tipărire îl impresionase sincer şi puternic, iar în cuvîntul înainte o calificase drept "o adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu umilinţă şi fineţe, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfinţirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor"[4]. Trăise o emoţie încă şi mai mare decît cea de pe vremea cînd primise să prefaţeze a doua ediţie a cărţii lui D. Bacu despre Piteşti (1988-89). Acolo scrisese: "Acum citesc la cărţile despre Piteşti şi ucenicesc la o prefaţă – orice s-ar scrie despre aceste lucruri este fad pentru noi, cei care am trecut pe acolo – încercînd să explic ceea ce nu se poate explica... [...] Poate că din toată istoria Piteştiului nu ar trebui să rămînă decît: «Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»"[5]. Aici scria: "Aceste rînduri pe care le scriu sînt fade şi convenţionale. Din tot ce s-a scris despre închisori, din toată investigaţia psihologică a atîtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este cea mai adînc duhovnicească, cea mai pătrunzătoare..."[6].
Am forţat atunci şi un scurt interviu (rămas neterminat), care întăreşte cele spuse în prefaţă şi aduce cea mai fermă mărturie despre sfinţenia lui Valeriu Gafencu[7], personajul-cheie al cărţii lui Ianolide: 
– Aţi scris o prefaţă minunată, părinte. E ca testamentul unei întregi generaţii... 
– Nu prefaţa mea, ci cartea lui Ianolide e testamentul, marele testament. Eu l-am semnalat doar, cu emoţie... E o carte harismatică şi mărturisitoare, cum mi-ar fi plăcut să fi scris eu însumi, dar nu mi-a fost dat... [...]
Eu nu l-am ştiut decît în treacăt pe Valeriu Gafencu, nu mi-a fost dat să fiu printre apropiaţii lui [...], dar mereu mi-a fost ca un reper, ca o lumină călăuzitoare şi însufleţitoare. Din ce am aflat şi ştiu despre el, cred şi mărturisesc fără rest că este sfînt, un trăitor al cuvîntului lui Dumnezeu la o înălţime de neînţeles pentru noi...[8] 
Pe vremea aceea tocmai scosesem la Editura Christiana substanţialul volum Vasile M. Popescu, Un martir al Crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu (540 de pagini)[9], cu care inaugurasem o colecţie documentară – "Ortodoxia luptătoare" – închinată martirajului ortodox din România secolului XX. Fiecare volum al colecţiei (planurile au fost foarte ambiţioase, dar nu s-au putut realiza ca atare) era proiectat să aibă trei părţi: o biografie a personalităţii monografiate, o crestomaţie din corespondenţa sau scrierile sale (cu bibliografia la zi a acestora) şi o selecţie de documente din dosarele ce i-au fost întocmite de vechea Securitate. Dacă volumul venit de la Diaconeşti, atît de înrudit tematic, nu a intrat în colecţia respectivă, este numai pentru că fusese deja altfel structurat (povestea lui este schiţată, în mare, în lămurirea editorială care precede textul lui Ianolide). În orice caz, dincolo de conjuncturi, se împlinise năzuinţa autorului dintr-o scurtă însemnare cu caracter testamentar: "Călugării vor fi cei mai îndreptăţiţi să se pronunţe asupra acestui document"[10].
Deşi se încadrează în literatura memorialistică a închisorilor comuniste, în care factologia, cutremurătoare, de regulă prevalează, oarecum de la sine, interesul mărturiei lui Ianolide nu stă atît în faptele relatate, cît în deschiderea duhovnicească: anecdotica se complineşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevînd cu prisosinţă că în temniţele comuniste, în jurul lui Valeriu Gafencu, s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea "Rugului Aprins" de la Antim. Politicul devine lăturalnic în raport cu spiritualul. Şi Valeriu Gafencu, şi Ioan Ianolide, şi mulţi dintre cei din jurul lor ("misticii") depăşiseră (fără să şi-o renege) faza legionară a tinereţii şi atinseseră o condiţie cvasimonahală, iar părintele Calciu avea toată acoperirea să conchidă (în interviul citat) că "apare limpede astăzi că ei au biruit mistic istoria, veacul, urcînd spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos. Cum să reduci toate acestea doar la o simplă angajare politică anterioară, mai mult sau mai puţin legionară?! [...] Gafencu n-a pus niciodată Legiunea deasupra Bisericii, nici n-a ignorat excesele ei. Trăirea lui, pilda lui de mucenicie pentru Hristos, depăşeşte cu mult orice contingenţă istorică sau lumească. Ştiu de la cineva apropiat lui că ar fi spus, nu cu mult înainte de sfîrşitul său martiric: Nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dacă regret însă ceva, este că nu am purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos".
Rămîne de nădăjduit că acest document – în felul lui unic la noi – al răscumpărării vremurilor prin credinţă, în care suferinţa şi sfinţenia calcă îngemănate pe urmele mărturisitorilor din vechime, reamintindu-ne, cu literă de sînge, că creştinismul s-a născut din jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi a dăinuit prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu, va beneficia şi de întreaga atenţie a Sfîntului Sinod şi al Comisiei de Canonizare a B.O.R., care înainte de a înălţa Catedrala Mîntuirii Neamului în piatră, are prilejul de a o desăvîrşi pe cea înălţată în duh, adăugîndu-i noi turle de recunoscută sfinţenie...

Răzvan CODRESCU

[1] Născut în 27 ianuarie 1919, la Dobroteşti-Teleorman, în familia unui aromân înstărit (şi desigur asimilat "chiaburimii" după 1945), a intrat la 18 ani în Frăţiile de Cruce, iar la data arestării de către Siguranţa regimului antonescian (19 octombrie 1941) era student la Drept. A făcut parte din nefericita categorie a legionarilor sau fraţilor de cruce care, arestaţi sub Antonescu, au fost predaţi în detenţie "capitularzilor" şi apoi comuniştilor, ajungînd să adune 23 de ani de puşcărie (pînă la graţierea generală din 1964). A trecut prin numeroase puşcării şi lagăre, iar cu prietenul său Valeriu Gafencu a stat mai ales la Aiud, în lagărul de muncă de la Galda (unde mai puteau primi încă vizite ale rudelor), la Piteşti şi la Tg. Ocna. Spre deosebire de Gafencu (mutat mai devreme la închisoarea-sanatoriu de la Tg. Ocna, unde a şi murit în 1952), a trecut prin reeducarea de la Piteşti. Au fost la un pas de a deveni cumnaţi (Ioan a fost logodit cu Valentina, una dintre surorile lui Valeriu, dar destinul ingrat a împiedicat împlinirea unei iubiri care nu s-a stins niciodată). Eliberat la 31 iulie 1964 şi aflînd-o pe Valentina măritată (după ce-l aşteptase ani îndelungaţi) chiar la insistenţele propriei lui familii (care nu mai avea nici o veste despre el şi nu credea că se va mai întoarce vreodată), Ioan ia nobila hotărîre a nu-i strica rostul ("Taina Cununiei este mai mare decît Logodna") şi se căsătoreşte cu o altă femeie, face munci manuale, duce o existenţă marginală, apucă pensia, dar e tot mai şubrezit de boli şi la 5 februarie 1986 moare de ciroză hepatică şi neoplasm al organelor interne, fiind înmormîntat la Mănăstirea Cernica.  
[2] După ce autorul le-a ţinut ani întregi ascunse de vigilenţa Securităţii (care n-a încetat să-l hărţuiască pînă la moarte), soţia sa, Constanţa, a încredinţat manuscrisele, aşa cum el însuşi dorise, unui camarad de detenţie de la Tg. Ocna, apoi au ajuns în Occident, iar după decembrie 1989 s-au reîntors în ţară din Elveţia, au stat o vreme la părintele Constantin Voicescu, pentru ca în cele din urmă să ajungă la Petru-Vodă şi de acolo la Diaconeşti, unde maicile s-au pus pe treabă şi au scos lamura din ele (osteneală de ani întregi, pe care mă îndoiesc că şi-ar fi asumat-o altcineva, căci totul era în devălmăşie şi foarte greu lizibil, dacă nu de-a dreptul deconcertant).  
[3] Săvîrşită în cele din urmă la 3 decembrie 2006, cu "dezlegare fără binecuvîntare" din partea Mitropolitului de la Iaşi (viitorul Patriarh Daniel).  
[4] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, cu un cuvînt înainte de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 5.  
[5] Dumitru Bacu, Piteşti – centru de reeducare studenţească, cu o prefaţă de Pr. Gheorghe Calciu, ediţia a IV-a, îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2011, pp. 17-18.  
[6] Ioan Ianolide, op. cit., p. 6.  
[7] Interviul a apărut iniţial în Lumea credinţei din septembrie 2007: "Cred şi mărturisesc că Gafencu este un sfînt...".  
[8] Preot Gheorghe Calciu, "Fiţi jertfelnici!". De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, cu o postfaţă de Lucian D. Popescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2012, pp. 191-192 (subl. mea). .  
[9] Ediţie îngrijită de Gabriela Moldoveanu şi Răzvan Codrescu, cu un documentar din arhivele Securităţii alcătuit şi comentat de Adrian Nicolae Petcu, cercetător CNSAS. Teologul Teodor M. Popescu, profesor şi fost decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, a trăit între 1893 şi 1973 (Securitatea nu a fost străină de moartea sa) şi a fost deţinut politic între 1959 şi 1963.  
[10] Ioan Ianolide era un familiar al vieţii mănăstireşti, practica Rugăciunii Inimii (despre care a şi scris pagini de neuitat), ţinea corespondenţă cu părintele Benedict Ghiuş (vezi mai sus) şi chiar avusese intenţia să se călugărească. De reţinut că tot prin grija obştii de la Diaconeşti (însufleţită de părintele duhovnic Amfilohie Brînză) s-a mai editat ulterior un mic volum purtînd semnătura lui Ioan Ianolide: Deţinutul profet, Editura Bonifaciu, f. l., 2009, rămas însă în umbra volumului iniţial.

luni, iulie 28, 2014

N. STEINHARDT ŞI MINA DOBZEU


 












PĂRINTELE MINA DOBZEU:
CU STEINHARDT
ŞI DINCOLO DE STEINHARDT


I

Născut la 29 iulie 1912, Nicu-Aurel Steinhardt a fost deţinut politic între 1960 şi 1964. A fost botezat în închisoare de părintele Mina Dobzeu, iar înainte de a se călugări, devenind monahul Nicolae de la Rohia (16 august 1980), a redactat Jurnalul fericirii (apărut postum, în 1991 [1]), de mai multe ori confiscat de Securitate, care l-a urmărit permanent pe autor (dosarul său, păstrat în arhivele C.N.S.A.S., însumează 11 volume şi peste 8000 de pagini!). S-a stins la 30 martie 1989, fără a şti, probabil, că turnătorul său cel mai abject nu fusese altul decît unul dintre prietenii şi colaboratorii cei mai apropiaţi... [2]
Cum a ajuns în închisoare, la sfîrşitul "obsedantului deceniu", un om de blîndeţea lui N. Steinhardt (şi evreu pe deasupra)?! Ne-o spune el însuşi, pe larg, în Jurnalul fericirii (probabil cartea cea mai citită din toată memorialistica închisorilor, tradusă deja în şapte limbi), şi, pe scurt, într-o Autobiografie din 1987, din care citez:
"Domnul însă lucrează în chip tainic şi umblă pe căi misterioase. În 1959, grupul de prieteni căruia aparţineam de cîţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind filosoful Constantin Noica.
Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile de răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile [3], şi învrednicindu-mă de harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării, am fost arestat, judecat în cadrul «lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin [Dinu] Pillat» şi osîndit la doisprezece ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orînduirii socialiste a Statului.
Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi rezista doisprezece ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat.
Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat la Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu [4]: de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gînduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rînduri cursese sînge), am primit Sfîntul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui hold-up, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi  greco-catolici aflaţi în celulă. Am fost botezat – valabil – în mare grabă cu apa dintr-un ibric cu smalţul sărit. Naş l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu".
După eliberarea din închisoare (1964), N. Steinhardt îşi consolidează statutul de convertit, iar în 1980 apucă drumul mînăstirii, devenind monahul Nicolae de la Rohia [5].

II

Pînă în 1991, cînd a apărut postum Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, ieromonahul Mina Dobzeu abia de era cunoscut în mediul monahal sau în cel al foştilor deţinuţi politici. O dată cu Jurnalul fericirii, numele său avea să capete o tîrzie popularitate, ba chiar şi o aură de legendă: botezătorul din închisoare al lui N. Steinhardt – harismaticul evreu convertit la Ortodoxie şi devenit călugăr în inima Maramureşului. Totuşi popularitatea sa n-a ajuns atît de mare încît să nu se întîmple ca un redactor postmodernist de la Observator cultural să-şi informeze acum cîţiva ani cititorii că la cutare colocviu N. Steinhardt va fi prezentă şi Mina Dobzeu...
Încrucişarea drumului său cu cel al lui N. Steinhardt pare a-i fi marcat fatal viaţa, privîndu-l într-un fel de autonomia propriei persoane. Cînd spui Mina Dobzeu, toată lumea avizată se gîndeşte reflex la N. Steinhardt. Iar monahul cu ochi albaştri nu pare deloc deranjat, ci mai degrabă onorat, desigur şi dintr-un lung exerciţiu al smereniei. De altfel, el însuşi se face bucuros con-lucrător al acestei anexări identitare, fiind gata oricînd să relateze, cam cu aceleaşi cuvinte, irezistibila poveste a celuilalt, în a cărui plasă de paing îngeresc îi place să se simtă prins, cu voia Domnului, ca o gîză cuminte.
Mina Dobzeu este, într-adevăr, înainte toate, botezătorul lui N. Steinhardt, dar încă prea puţini ştiu că nu este numai atît. Schiţîndu-i acest portret sumar şi respectîndu-i propria opţiune, voi da şi eu prioritate episodului cu pricina, dar fără a mă rezuma la el şi fără a-l îneca în comentarii superflue.
Relatarea neobişnuitului botez este una dintre secvenţele-cheie din Jurnalul fericirii; îmi voi îngădui, de aceea, nişte citate mai lungi, pentru că niciodată nu va putea vorbi cineva mai îndreptăţit decît Steinhardt însuşi despre contextul şi actanţii acelui ceas de graţie divină:
"Botezul, hotărît pentru ziua de cincisprezece [15 martie 1960], are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», cînd caralii sînt mai ocupaţi, cînd agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor [...] Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus, cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al. G. [Sergiu Al-George] mă tratează aplicîndu-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.) [...] Cînd puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducînd în rînd de cîte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apa viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» cu apă purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la capul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am ales cu vreo cîteva zile mai înainte pe Em. V. [Emanuel Vidraşcu], fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi «Vă ordon, treceţi Prutul!». V. a fost directorul de cabinet al lui Ică [Mihai Antonescu] şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său [...].
Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, cînd celulele, pe rînd, sînt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă în cap şi pe umeri conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu e prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lîngă tinetă şi balie (am coborît cu toţii de la cucurigu) şi acolo recit crezul (ortodox, după cum fusese stabilit). Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata! Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără de cufundare în apă, şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina [6]; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc)..." (ed. 2008, pp. 167-169).
Proaspătul botezat mărturiseşte a fi trăit o stare de jubilaţie unică (explicînd, probabil, în foarte mare măsură, şi titlul jurnalului de mai tîrziu): "Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă Botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că Botezul este  Sfîntă Taină, că există Sfinte Taine. Altminteri fericirea aceasta care mă-mpresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge, n-ar putea fi atît de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zîmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blînd în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţămînt de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvîrşită îndepărtare în senin. O mînă care mi se-ntinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite. Şi noutatea: nou, sînt un om nou..." (ibidem, pp. 170).
În afară de cel botezat, de botezător şi de naş, mai erau de faţă deţinuţii Alexandru Paleologu şi Sergiu Al-George, precum şi cinci preoţi neortodocşi (doi catolici, doi uniţi şi un protestant), "spre a da botezului un caracter ecumenic".

III

Aceste pagini din Jurnalul fericirii le citisem şi le răscitisem cînd, prin 1998, am trăit emoţia de a-l cunoaşte pe părintele Mina Dobzeu în carne şi oase: un bătrîn frumos şi nesofisticat, parcă desprins din vechile paterice, cu o rîvnă misionară şi mărturisitoare încă vie, deşi poate puţin distonantă cu paradigma mai complexă a vremurilor noi. Ardea, mai presus de toate, de dragostea Basarabiei natale (s-a născut, cu numele de botez Mihail, la 5 noiembrie 1921, în părţile Lăpuşnei, la Grozeşti) şi era implicat sufleteşte ca nimeni altul în drama lui Ilie Ilaşcu şi a grupului său sălbatic prigonit [7]. Tocmai îi adresase lui Igor Smirnov acea teribilă şi memorabilă scrisoare, în care cerea, printre altele: "Dacă Ilie Ilaşcu e în temniţă grea, cu lanţuri la picioare şi cătuşi la mîini, lipsit de masă suficientă şi privat pe viaţă de libertate, sau condamnat la moarte, primiţi-mă pe mine, călugărul Mina Dobzeu, să fac schimb cu el. De! El să fie eliberat şi să rămîn eu să fac mai departe detenţia, că aşa se ajută oamenii între ei la nevoie...".  
Eram pe atunci redactor-şef al Editurii Anastasia, iar părintele Mina Dobzeu, spre entuziasmul maestrului Sorin Dumitrescu (care-l cunoscuse bine pe N. Steinhardt şi îi datora în mare măsură apropierea de Biserica Silvestru şi de părintele Galeriu), avea în traistă, neorînduite, dar proaspete, manuscrisele din care am croit, printr-o selecţie nu întotdeauna uşoară, micul volum memorialistic Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti (titlul – editorial – îi aparţine, aţi ghicit, maestrului Sorin Dumitrescu), apărut în 1999 în populara colecţie "Comorile Pustiei".
Cine este legendarul Mina Dobzeu, părintele basarabean ce l-a botezat, în condiţii atît de neobişnuite şi sub semnul unei senioriale Ortodoxii ecumenice, pe marele "războinic întru cuvînt"? Cum a ajuns în închisoare şi cum s-a apropiat de atipicul N. Steinhardt? Care este istoria adevărată a vieţii şi a luptei lui mărturisitoare, dincolo de acest episod hipermediatizat? La toate aceste întrebări aflam răspuns în acele pagini oarecum stîngace, dar nu mai puţin revelatoare, parte dactilografiate, parte olografe (cu un scris mărunt, aproape feminin). Cred că am articulat şi diortosit volumul mai repede decît avea apoi să se tipărească. Astăzi e probabil mai anevoie de găsit şi de aceea îmi îngădui să-l descriu pe scurt, conştient de limitele lui, dar cu aceeaşi senzaţie pregnantă de a putea intui, dincolo de cuvinte, un autentic pariu existenţial întru Hristos.
Îmi amintesc că am aşezat, în loc de introducere auctorială, o autobiografie pe scurt (curriculum vitae) a părintelui arhimandrit, de prin 1995, ce conţinea şi o listă bibliografică (pe care, pe cît posibil, am ordonat-o cronologic). Urma mai ampla mărturisire a traseului său duhovnicesc, punctat de cele trei mari "lupte cu Satana" (1948, 1959, 1986-1988), materializate în cele trei proteste – "strigări împotriva lui Antihrist" – pentru care a suferit închisoare şi alte persecuţii din partea regimului comunist. Părintele mi se vădea şi ca un interpret al "semnelor", multe pagini reprezentînd descrieri şi tîlcuiri ale unor "vedenii" personale, sau interpretări sui generis ale textelor apocaliptice. Mai multe capitole povestesc întîmplări şi experienţe din anii de închisoare, inclusiv episodul botezului lui N. Steinhardt (mai zgîrcit decît ne-am fi aşteptat, dar cu sugestia implicită că lucrurile mari, cruciale chiar, sînt adeseori de o "clasică" simplitate).
O semnificaţie aparte au cele şapte scrisori trimise lui Nicolae Ceauşescu (a se vedea capitolul "A treia strigare împotriva lui Antihrist"), într-o perioadă în care forţa de reacţie a Bisericii Ortodoxe părea aproape complet anihilată de totalitarismul ateu al regimului. Ideile sau şarjele verbale pot părea astăzi simpliste, dar angajarea e autentică, iar curajul aproape sinucigaş, oarecum din speţa "nebuniei pentru Hristos". Nu cred să-i mai fi adresat cineva lui Ceauşescu (poate doar părintele Calciu, dar indirect, în cele Şapte cuvinte către tineri) rînduri ca acestea: "Cine vede raţiune în lucrurile omului şi nu vede raţiunea superioară în lucrurile naturii, acela este orb. Religiozitatea, prin simţul natural al omului, tinde spre această sursă a raţiunii supreme, îndreptîndu-se către ea aşa cum biologicul se îndreaptă, cu simţire şi dorinţă de viaţă, către soare – sursa fizică a luminii, căldurii şi energiei. Oare ce-i nefiresc aici? De ce vrei să omori ce-i firesc în om şi să-i impui în loc ateismul, ce nu-i firesc?" (din scrisoarea a doua). Sau: "Dar acum ce vrem să facem din poporul acesta? Că îl defăimăm pentru credinţa lui strămoşească şi curată, şi-i desfiinţăm ziua de odihnă şi sărbătorile sfinte, şi-i predăm, în locul credinţei lui fireşti, ceea ce vrei tu – om păcătos! Credinţa poporului acestuia, care este un popor prin excelenţă creştin, are cunoştinţa şi conştiinţa existenţei lui Dumnezeu, afirmînd-o pe temeiurile raţiunii sănătoase şi lucide, şi n-are rost să i se predea ceea ce nu-i trebuie şi nu-i firesc..." (din scrisoarea a cincea).
În loc de încheiere, îmi amintesc că am aşezat o epistolă-apel către ierarhii B.O.R., datînd din 1993, adevărat manifest duhovnicesc pentru dinamizarea vieţii şi slujirii ortodoxe ("Pentru o Biserică dinamică"), ce-şi păstrează şi azi actualitatea [8].
Textele acestea, în simplitatea lor mărturisitoare, dezvăluiau atunci, la 10 ani de la moartea lui Steinhardt şi la 8 ani de la apariţia Jurnalului fericirii, amănunte interesante nu numai despre smeritele "aventuri" (folosesc aici cuvîntul "aventură" în sensul lui originar, de "risc esenţial") ale autorului lor, ci şi despre contextul general al istoriei postbelice româneşti, dintr-o perspectivă mistică şi duhovnicească, cu ingenue accente vizionare şi apologetice, crescînd organic din marea Tradiţie a Răsăritului ortodox, dar cu tot zbuciumul apocaliptic al unui veac în care par a se fi împlinit cuvintele profetice ale Apostolului: "Căci va veni o vreme în care nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfete auzul – îşi vor îngrămădi învăţători după poftele lor, întorcîndu-şi auzul de la adevăr şi abătîndu-se către basme" (II Timotei 4, 3-4).
Din taina pilduitoare a acestei lupte jertfelnice vor şti poate să se cuminece, întru Cuvîntul cel mai presus de cuvinte, cruciaţii şi rugătorii vremurilor noi. Un lucru rămîne cert: călugărul Mina Dobzeu, fără a avea altitudinea intelectuală a lui Steinhardt sau a celorlalţi din "lotul Noica", pe lîngă care a gravitat în închisoare, şi-a binemeritat, prin întreg traseul unei vieţi de luptă propovăduitoare în numele lui Hristos, alegerea de sus ca botezător al viitorului monah legendar de la Rohia, dar şi o fatală posteritate alături de acesta, spre mereu înnoita preţuire a inepuizabilului "miracol ortodox".

Răzvan CODRESCU



[1] La Editura Dacia din Cluj, cu o postfaţă de Virgil Ciomoş. De atunci a avut numeroase reeditări (cea mai bună este cea apărută la Polirom, Iaşi, 2008). Este în curs excelenta ediţie a operei integrale scoasă în colaborare de Mînăstirea Rohia şi Editura Polirom, ce beneficiază de competenţa şi vrednicia principalului monograf al autorului (Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009), conf. univ. dr. George Ardeleanu, de la Universitatea Bucureşti 
[2] Cf. George Ardeleanu, "Cine-l turna la Securitate pe N. Steinhardt?", în Lumea credinţei, an II, nr. 12, iulie 2004 (era vorba de poetul Ion Caraion, 1923-1986, deţinut politic între 1950-1955 şi 1958-1964, pe numele adevărat Stelian Diaconescu; ca turnător, avea numele de cod "Artur").
[3] În Jurnalul fericirii relatează mai precis ce i-a spus tatăl său: "Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule?! Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, cînd spui lăsaţi-mă să mă gîndesc, înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum!" (ed. 2008, p. 70). Şi încă: "Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un cîine? Ei bine, dacă-i aşa, n-am să mor deloc [şi n-a murit]. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni!" (ibidem, p. 73).
[4] Deţinut politic între 1959 şi 1964, pentru că protestase împotriva Decretului 410/1959 (reforma abuzivă a vieţii mănăstireşti). Pentru mai multe detalii, cf. Arhimandrit Mina Dobzeu, Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999 (colecţia "Comorile Pustiei" – 29).
[5] A trecut în lumea drepţilor la 30 martie 1989.
[6] Mirungerea a avut loc la Schitul Darvari din Bucureşti.
[7] Nimeni n-ar fi bănuit pe atunci că Ilie Ilaşcu (care a avut ceasul lui de eroism autentic şi tragică măreţie) avea să eşueze, o dată eliberat, în cloaca vadimistă de dincoace de Prut...
[8] M-am bucurat s-o văd apoi retipărită în alte volume sau broşuri (mai bine sau mai rău îngrijite), alături de alte texte congenere, cu conţinut mai teologic şi mai duhovnicesc decît cele din volumaşul de la Anastasia, a cărui miză fusese, în mod deliberat, una de ordin strict memorialistic.


Părintele Mina Dobzeu la Sibiu, acum 10 ani

Mai puteţi citi pe acest blog:


sâmbătă, iulie 26, 2014

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CXXIV)



Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

 











D-l Grigore Caraza versus 
ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania










2006
ÎN JURUL UNEI NEÎNŢELEGERI

Cu privire la campania de denigrare orchestrată în primăvara acestui an împotriva ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, fostul Arhiepiscop şi actualul Mitropolit de la Cluj, revista noastră a luat atitudine cu o suită de articole referitoare atît la tensiunile actuale din lumea ortodoxă românească (supralicitate şi mistificate în mare măsură de către mass-media), cît şi la anumite situaţii din trecut, vizînd deopotrivă instituţia bisericească şi statutul moral al unor ierarhi implicaţi mai direct în evenimentele de ultimă oră: ÎPS Andrei Andreicuţ, ÎPS. Laurenţiu Streza şi, nu în ultimul rînd, ÎPS Bartolomeu Anania – pînă deunăzi “leul Ardealului”, “marele scriitor şi cărturar ortodox”, dar peste noapte devenit… vrăjmaşul “Ardealului lui Şaguna”, “legionarul”, “torţionarul de la Aiud”, “securistul”, “masonul”, ahtiatul de putere şi privilegii, Antihristul în straie arhiereşti! Delirul denigrator al presei (în care a excelat din nou fostul lăutar al Cenaclului “Flacăra”, d-l Ion Zubaşcu [1], antiortodoxul monomaniacal al României libere de vreo zece ani încoace) se vădeşte în tot penibilul lui fie şi numai din simpla alăturare a acestor etichete contradictorii: oricît s-ar strădui un om într-o viaţă, e cam greu să fie atît de multe lucruri la un loc!
În apărarea fostului deţinut politic Valeriu Anania s-au pronunţat în Puncte cardinale două voci îndeobşte respectate pînă azi în mediile de dreapta: inginerul Traian Popescu (“Macă”) [2], în numărul pe luna martie [3], şi istoricul Demostene Andronescu (redactor-şef adjunct al publicaţiei), în numărul pe luna aprilie [4], la rîndul lor foşti deţinuţi politici (dar şi poeţi marcanţi ai închisorilor comuniste), trecuţi inclusiv prin “reeducarea” de la Aiud. Dacă d-l Traian Popescu punea problema în termeni mai generali şi cu accent pe mărturia personală, d-l Demostene Andronescu (desigur şi în virtutea profesiei sale) proceda mai punctual, analizînd sursele denigrării (preluate necritic şi tendenţios de d-l Zubaşcu) şi aducînd contraargumente pertinente, dacă nu chiar zdrobitoare, susţinute numai în fundal de propria sa experienţă concentraţionară de 12 ani (dintre care ultimii 7 petrecuţi chiar la Aiud).
Împotriva articolului semnat de d-l Andronescu (“Cazul «călugărului Anania»”) am primit în urmă la Redacţie un “drept la replică” ofuscat şi vitriolant, cum de puţine ori ni s-a întîmplat în cei 16 ani de apariţie a revistei. Nu, să nu vă închipuiţi că ar fi replicat cumva d-l Zubaşcu, care era principalul vizat; cel care tună şi fulgeră, reclamîndu-şi dreptatea cu orice preţ, este unul dintre cei la care articolul se referă numai tangenţial şi pe care l-am cunoscut ca pe o “legendă a închisorilor” (stînd multă vreme în celulă cu prinţul Alexandru Ghyka, a devenit el însuşi o măsură a dîrzeniei, ieşind cu fruntea sus în 1964, iar mai tîrziu, rearestat, a refuzat eliberarea, sfidînd deopotrivă regimul şi destinul!): marele luptător anticomunist Grigore Caraza, în urmă autorul cărţii de memorii Aiud însîngerat (Ed. Vremea, Bucureşti, 2004), pe care la vremea respectivă, în pofida subiectivismului ei ulcerat, am prezentat-o cu cordială înţelegere în paginile revistei, din respect pentru trecutul de luptă al autorului [5].
Înainte de a-i amenda – cu argumente precise şi fără virulenţă – afirmaţiile referitoare la “călugărul Anania” (a se vedea partea a doua a articolului incriminat), d-l Andronescu i-a făcut d-lui Caraza un mic portret camaradereşte compătimitor, pe care ceea ce s-a petrecut în urmă nu face decît să îl confirme în esenţa lui:
“Pe Grigore Caraza îl cunosc foarte bine. Îmi este chiar prieten.. Un prieten drag şi pentru care am o deosebită consideraţie. A fost unul dintre cei mai îndîrjiţi opozanţi împotriva samavolniciilor comise în închisori, precum şi împotriva acţiunii de dezumanizare şi batjocorire a fiinţei umane din timpul reeducării de la Aiud. În toţi cei peste 20 de ani pe care i-a petrecut în temniţe nu a făcut nici cel mai mic compromis. A trăit eroic pînă la capăt, de parcă era lipsit de instinct de conservare. Dar (pentru că există şi în cazul lui un dar) Grigore Caraza a ieşit din închisoare cu sufletul schilodit şi cu o serie de resentimente şi de complexe. El nu face parte dintre cei pe care suferinţa i-a înţelepţit, făcîndu-i mai buni şi mai înţelegători. Nu l-a făcut nici mai rău, ci doar i-a împietrit sufletul. Nu are nici un fel de înţelegere nici pentru limitele, nici pentru neputinţele celorlalţi. El are întotdeauna dreptate şi nu acceptă să fie contrazis. Cu un eu hipertrofiat, pare a nu mai avea nici simţul măsurii, nici pe cel al ridicolului. Hiperbolizînd totul, face uneori afirmaţii care frizează absurdul…” (şi textul continuă cu exemple de astfel de afirmaţii, pe care ar fi oţios să le mai reluăm aici).
Deşi n-a fost decît contrazis punctual, d-l Caraza s-a simţit ofensat şi atacat, prevalîndu-se în acest sens mai ales de subtitlul articolului respectiv (“Răspuns unei tentative abjecte de asasinat moral”). Ceea ce nu vrea în ruptul capului să înţeleagă şi să accepte d-l Caraza este că reacţia noastră nu a fost una anume împotriva sa, ci împotriva celor care s-au folosit de afirmaţiile sale hazardate pentru a-şi atinge scopul denigrator, în speţă împotriva d-lui Zubaşcu, care nu este la prima “tentativă abjectă de asasinat moral”, ci şi-a făcut din aceasta principala sa ocupaţie. Dacă am fi vrut să-l “atacăm” pe d-l Caraza, am fi făcut-o încă de la apariţia cărţii. De domnia-sa a venit vorba contextual, ca şi de ceilalţi (Nistor Chioreanu, Ion Pacepa, Aurel Sergiu Marinescu) pe care d-l Zubaşcu, virtuoz sinistru al insinuării, răstălmăcirii şi decontextualizării, şi-i ia ca “tovarăşi de drum” pe calea pe care este plătit să meargă.
Ceea ce iarăşi nu vrea să înţeleagă şi să accepte d-l Caraza este că a nu fi de acord cu cineva într-o privinţă sau alta nu înseamnă cu tot dinadinsul a-l duşmăni sau desconsidera: sîntem oameni cu toţii şi stăm în mod fatal sub relativitatea omenescului, nimeni nu poate revendica dreptatea absolută, situaţiile sînt complexe, părerile pot diferi. Poţi să ţii la cineva şi să-l respecţi, dar să nu-l aprobi într-o judecată sau într-o acţiune; iar dacă ai tăcea sau chiar l-ai aproba evaziv numai ca să-i menajezi lui suspiciunile şi ţie sentimentele, atunci n-ai fi cinstit cu tine însuţi (şi, dacă faci gazetărie, cu cei care te citesc).
D-l Caraza s-ar putea să fie indignat de decizia noastră redacţională de a nu-i publica “dreptul la replică” (pe care însă nu-l putem împiedica să-l publice în altă parte, după cum ne-a ameninţat la telefon). Trebuie însă să încerce să înţeleagă că ceea ce ne-a trimis domnia-sa nu este propriu-zis un drept la replică, adică un răspuns la obiect, concis, punctual şi bine argumentat, ci o diatribă înveninată, care poate că pe dumnealui l-a “răcorit”, dar de convins n-are cum să convingă pe nimeni care-i nepătimaş şi dedat cu exerciţiul exigenţelor probatorii.
Mai întîi că replica este mult prea lungă (5 pagini dactilo!) în raport cu sfertul de articol prin care a fost vizat direct. În al doilea rînd, violenţa tonului se îmbină cu insinuarea răutăcioasă, iar şarjele stigmatizatoare, lipsite de o bază faptică pe măsură, sînt extinse de la “călugărul Anania” şi “asociatul lui Ana şi Caiafa” (Demostene Andronescu) la alte persoane neagreate de autor (ca poetul Zahu Pană, de pildă, pe care nici mort nu vrea să-l cruţe), ceea ce este şi neelegant, şi neavenit. În al treilea rînd, domnia-sa nu aduce nimic nou faţă de ceea ce a colportat în volumul de memorii (din citate sau din auzite) şi lasă impresia că nici nu l-a întîlnit în închisoare pe “călugărul Anania”, căci altminteri ar fi relatat şi vreo experienţă personală cu acesta, pe cînd dumnealui îi tot invocă pe alţii, citînd mai mult sau mai puţin trunchiat şi nesfiindu-se să-şi ia ca martori deopotrivă pe un I. M. Pacepa, pe un Nistor Chioreanu şi pe un A. S, Marinescu, fără să se mai întrebe dacă pot avea acelaşi credit şi dacă pot fi băgaţi în aceeaşi oală. Ceva este în neregulă cînd pui la îndoială statura morală unui Demostene Andronescu, dar eşti gata să dai credit necondiţionat unui ins dubios ca A. S. Marinescu, sau cînd te prevalezi de micile păcate ale unui Zahu Pană, dar eşti gata să pleci urechea la o cutră ca I. M. Pacepa!
Dar lucrul cel mai grav este acela că d-l Caraza ignoră senin toate contraargumentele punctuale ale d-lui Andronescu (care a dovedit, între altele, că Pacepa, chiar dacă se referă tangenţial şi calomnios şi la “arhimandritul Bartolomeu Anania”, îi vorbea lui Ceauşescu în America despre altcineva, la data respectivă “călugărul Anania” fiind demult întors în ţară, ceea ce i-a scăpat şi d-lui Zubaşcu; sau că regretatul Nistor Chioreanu se înşelase evident asupra materialului “antilegionar” pe care ar fi urmat să-şi pună la rîndul lui semnătura silită), nu le rediscută în nici un fel, “nu se sinchiseşte”. Dumnealui pare a fi intrat la o idee şi a fi impenetrabil la tot ce-i ameninţă fixitatea. În felul acesta totul devine un “dialog al surzilor”, iar întrebarea legitimă care se iscă în conştiinţa oricărui observator lucid este: Cui prodest?
Într-un P. S. din replica sa, d-l Caraza insinuează, ca “lovitură sub centură”, şi că d-l Andronescu ar fi fost într-o relaţie impură cu “teribilul torţionar, comandant al închisorii de la Aiud” Gheorghe Crăciun, drept care formulează întrebarea parşiv-acuzatoare: “Pentru care motiv, Domnule Andronescu, aţi mers acasă la Gheorghe Crăciun şi i-aţi făcut cadou cartea Dumneavoastră de poezii, cu autograf?”. Aici se întîmplă că ştiu direct şi îndeaproape cum au stat lucrurile. D-l Demostene Andronescu s-a lăsat tîrît în această mică aventură naivă la iniţiativa năstruşnică a d-lui Marcel Petrişor, care şi-a închipuit, în atmosfera de “romantism postrevoluţionar” de la începutul anilor ‘90, că un Gheorghe Crăciun ar putea fi tras de limbă. În memoriile d-lui Andronescu, atîtea cîte au apărut pînă azi [6], judecata asupra lui Crăciun este aspră şi fermă, nelăsînd loc nici unei bănuieli de absurdă “simpatie”, iar cartea de versuri a d-lui Andronescu (Peisaj lăuntric, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 1995) nici nu apăruse la data nefericitei vizite! D-l Caraza pare a avea însă predilecţia de a pleca urechea cu stranie uşurinţă la tot ce se şuşoteşte balcanic prin tîrg, pripindu-se să tragă concluzii radicale, care nici nu-i slujesc şi nici nu-l onorează (cu atît mai mult cu cît este vorba, în cazul de faţă, nu de un străin oarecare, ci de un prieten relativ apropiat, pe care eu unul l-am auzit nu o dată, de-a lungul vremii, vorbind cu mare preţuire de “fratele Grigore Caraza, o legendă vie”; şi, în paranteză fie spus, în casa d-lui Andronescu l-am şi văzut ultima oară pe d-l Caraza, în urmă cu vreun an, la o caldă întrevedere între camarazi...).
Am inima strînsă privind, dinspre generaţia mea, cum oameni de o asemenea statură, pe care ne-am învăţat să-i avem repere şi modele de dîrzenie şi rectitudine, pot ajunge în astfel de crize umorale şi de impasuri sterile, de parcă şi-ar fi propus să-şi lichideze singuri legenda, în amurg. Nici nu mai contează, aici, cît de pur sau de impur va fi fost “călugărul Anania”, ci mai degrabă ce se întîmplă cu noi toţi în acest tîrziu noroios al istoriei, în care riscăm să risipim sau să tîrîm în derizoriu tot ce am adunat mai înainte, fapt de care adevăraţii duşmani profită din plin şi cu rînjetul pe buze.

Răzvan CODRESCU

[1] Decedat în 2011. Dumnezeu să-l ierte. [Nota Blog]
[2] Decedat în 2010. Dumnezeu să-l odihnească. [Nota Blog]
[3] Traian Popescu, În spiritul adevărului, în Puncte cardinale, anul XVI, nr. 3/183, martie 2006, p. 10 (rubrica Demistificări). [Nota Blog]
[4] Demostene Andronescu, Cazul «călugărului Anania». Răspuns unei tentaţii abjecte de asasinat moral, în Puncte cardinale, anul XVI, nr. 4/184, aprilie 2006, p. 10 (cu urm. în p. 14), sub aceeaşi rubrică. [Nota Blog]
[5] Smaranda Florian, Un senior al excelenţei, în Puncte cardinale, anul XIV, nr. 12/168, decembrie 2004, p. 15 (rubrica Cruciaţii secolului XX) – recenzie a volumului Aiud însîngerat. Autorul lui trăieşte încă la Piatra Neamţ, nonagenar, bolnav şi, din păcate, încremenit în aceleaşi idiosincrazii. [Nota Blog]
[6] La data respectivă era vorba de fragmente publicate mai ales în paginile Punctelor cardinale. Acum cf. Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Editura Christiana, Bucureşti, 2009. [Nota Blog]

* Răzvan Codrescu, În jurul unei neînţelegeri”, în Puncte cardinale, anul XVI, nr. 7/187, iulie 2006, pp. 1-2.

D-l Demostene Andronescu

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – "Cine se teme de naţionalism?" (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (III) – "Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (IV) – "Fiziologia trepăduşului" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (V) – "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (VI) – "Necesara despărţire a apelor" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VII) – "Distincţii necesare" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – "Spiritul viu al dreptei" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (IX) – "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (X) – "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (XI) "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) – "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – "Martin Luther şi evreii..." (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) – "Pe marginea unei decepţii" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – "Viaţa – proprietate de stat" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – "Sensul unităţii creştine" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XX) – "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – "San Juan de la Cruz: Romances" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – "Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – "Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – "Iarba verde de acasă…" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – "Doar o vorbă să-ţi mai spun…" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – "«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – "Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – "Între zoón politikón şi homo religiosus" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – "Apocalipsa şi ştiinţa" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – "Stafia comunismului la Paris"   (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – "«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – "Falimentul speranţei" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – "Masoneria şi organizaţiile internaţionale" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – "Ispita «iubirii»" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – "Apostrof-area ca asasinat moral" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – "Fabulă cu trandafir" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – "Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – "Aspecte ale dialogului religie-cultură…"
 (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – "Puncte cardinale 100": "La aniversară", "Măcel de Buna Vestire", "Marginalii" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – "Cronica unei gafe editoriale" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XL) – "Epica Holocaustului…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – "Lecţia americană" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – "Demonizarea Americii" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – "«Dictatura bunului simţ»…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – "În sfîrşit, Acasă…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – "Anul Eminescu", "Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – "Cine eşti dumneata, domnule Neştian?" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – "Demitizarea" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – "Maxime Egger: Cum am devenit ortodox" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – "Marea iertare" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (L) – "Maica Mihaela" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LI) – "Un luceafăr pe columna cezarilor" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – "Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – "Supără realitatea sau formularea ei?" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LV) – "Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – "Odihna de Eminescu" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – "Mesianismul Dreptei" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – "Misiunea românilor în istorie" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – "Obligaţiile unei conştiinţe morale" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LX) – "Naţionalismul şi România de azi", "Menirea generaţiei noastre" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – "Lichidarea unei legende" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – "Pentru o Europă unită a naţiunilor" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – "Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – "Despre a fi altfel" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – "Pentru un naţionalism european" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – "Caracterul naţional al Ortodoxiei" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – "Un evreu renegat avertizează America" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – "In memoriam: Horia Bernea", "Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – "Europa lui Hristos" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – "Ziua judecăţii" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – "Interviu cu istoricul Neagu Djuvara" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – "Elitele şi partidele politice" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – "Revolta «omului recent»" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – "Naţionalism şi democraţie" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – "Perversiunea naţional-comunistă" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – "Isteria antifascistă" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – "Moştenirile lui Horia Bernea" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – "Veşti triste din Spania" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – "Mai bine prea tîrziu decît niciodată!" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – "Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – "Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – "Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – "Cultul monştrilor" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – "Nu-i pace sub măslini..." (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – "Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – "De la vulgaritate la perversiune" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – "Dimensiunea cosmică a dorului" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – "Călătorie în «buricul pămîntului»" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – "Taina fratelui" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XC) – "Conceptul de medicină creştină" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – "Cazul Paulescu văzut cu ochii altora" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – "Political correctness?" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – "Tîlcuirea patristică a Psalmului 50" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – "Un clown pentru Nobel?" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – "Chilia isihastului în lume" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – "Paul Goma «antisemit»?" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – "Catedrala Mîntuirii Neamului..." (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – "Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – "August roşu: circ fără pîine" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (C) – "«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (CI) – "Erosul care mişcă lumile" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (CII) – "Sfinţita rugăciune" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (CIII) – "Păcatul lui Onan" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CIV) – "Dante, Infernul, Cîntul XXXIV" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CV) – "Acatistul Sfinţilor Români din închisori" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CVI) – "Giulgiul din Torino: o provocare perpetuă" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CVII) – "Tentative de purificare" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CVIII) – "La despărţirea de Papa Ioan Paul II..." (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CIX) – "Cine a fost Teodor M. Popescu?" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CX) – "Cuvînt prevenitor despre idolatrie şi magie" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXI) – "Cultul eroilor la români" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXII) – "Miza unui linşaj mediatic" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXIII) – "Biblia lui Robespierre" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXIV) – "Imoralitatea apartenenţei la francmasonerie" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXV) – "Împotriva falsului ecumenism" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXVI) – "De la Facere la Apocalipsă" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXVII) – "O uşă interzisă" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXVIII) – "Pe marginea unei blasfemii" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXIX) – "Un portret al Căpitanului la copilărie" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXX) – "«Am vrut să-l împuşc pe Ceauşescu»" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXI) – "Ciobanul şi «futelniţa»" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXII)"Luciferismul de larg consum" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXIII) – "Adevărata dramă de la Petru-Vodă" (2006)