marți, iulie 21, 2009

O NOUĂ CARTE CU ŞI DESPRE DAN PURIC

DEMNITATEA MĂRTURISIRII

La Editura Theosis din Oradea a apărut cartea de interviuri cu maestrul Dan Puric realizată de părintele Ion Alexandru Mizgan şi intitulată Demnitatea mărturisirii. Dan Puric în Ţara Crişurilor. Deşi “moşită” de alţii, Demnitatea mărturisirii este, practic, a treia carte a lui Dan Puric, după Cine suntem şi Omul frumos. Volumul se deschide cu un cuvînt înainte pe care l-am scris – dezvoltînd cîteva consideraţii mai vechi – la rugămintea părintelui Mizgan şi pe care-l reproduc şi aici. (R. C.)




Vasile-Dragoş Pâslaru (monahul Valerian), Răzvan Ionescu, Dan Puric... Duhovnicul, teologul, predicatorul... Toţi trei, la origine, actori... Nu seamănă deloc unul cu altul, dar ţin laolaltă în Hristos şi răscumpără, din mers, păcatele curente ale breslei. Conectată la esenţial, arta interpretării devine de la sine artă a mărturisirii, scena devine pe nesimţite amvon, talentul devine pînă la capăt talant. Tîlcuire şi cuminecare, exorcizare a cuvintelor întru Cuvînt, suflet dezmărginit în bătaia Duhului...
Dintre cei trei, numai Dan Puric nu s-a despărţit de scenă. Şi-a propus – şi a reuşit – s-o convertească “din mers”, pariind pînă la capăt pe posibila joncţiune dintre credinţă şi artă. Îmi place să cred că a desţelenit calea unui altfel de “teatru seminar”, şi poate şi de aceea este cel mai adesea asemănat cu legendarul Petre Ţuţea.
Dan Puric L-a întîlnit pe Hristos în plină maturitate creatoare, sub călăuzirea harismatică a unui duhovnic şi mărturisitor de talia Părintelui Iustin Pârvu, “grupa sangvină nepătată a Neamului nostru”, cum îi place să-l definească. Întîlnirea aceasta i-a schimbat viaţa, ca lui Pavel pe drumul Damascului. Se simte în discursul său nu numai rîvna propovăduirii, de care Ortodoxia n-a dus şi nu duce lipsă, dar şi o prospeţime şi o autenticitate de care “profesioniştii” credinţei se învrednicesc mai rar. El rupe canoanele discursului “popesc”, conectează religia la cultură şi cultura la viaţă, uneşte simţul tradiţiei cu simţul actualităţii, iar uneltele artei sale îl ajută firesc să transpună trăirea în cuvînt şi cuvîntul în graţie trezitoare.
Sigur că e important ce spune Dan Puric, dar aceleaşi lucruri, spuse de altcineva, pot trece neobservate. Spre deosebire de mulţi alţii, Dan Puric nu numai că ştie ce spune, dar ştie cum să spună. Prestaţia lui Dan Puric este astfel un permanent spectacol al Adevărului, care seduce şi obligă deopotrivă. Iar meritul lui cel mai de seamă mi se pare că rămîne – pînă la proba contrară (să nu fie!) – buna cumpănire între ce şi cum.
Cu toate acestea, Dan Puric nu este, cum greşit l-au judecat unii, prizonierul oralităţii. Cele două cărţi pe care le-a tipărit pînă azi, Cine suntem şi Omul frumos, arată că discursul său rezistă transpunerii din rostire în scriitură. Şi cartea de faţă – Demnitatea mărturisirii – cred că o va vădi o dată în plus, chiar dacă este vorba doar de nişte convorbiri cu o fatală notă de conjunctural. Părintele Ion Alexandru Mizgan mi-a solicitat acest cuvînt înainte la o carte despre care n-am idee cum va arăta în final, dar al cărei conţinut de bază îl cunosc din diferite publicaţii periodice*. Lui Dan Puric i se potriveşte de minune acest gen de “iscodire” dialogală. El n-are nici timpul şi nici pasiunea amplelor construcţii teoretice, dar din “şarjele” sale întotdeauna miezoase, chiar cînd se altoiesc pe vreo expresie mai crudă, sau pe vreo exemplificare aparent vulgară, se articulează de la sine, ca din “viul vieţii”, o viziune creştină coherentă şi integratoare, de un realism nedezminţit şi adeseori incomod, în care se regăsesc toate temele mari şi toate provocările actuale ale ordinii creştine şi ale sensibilităţii “de dreapta”, angajînd deopotrivă vocaţiile personale şi vocaţiile comunitare, problematica insului şi problematica neamului.
“Reacţionar” harismatic, pe linia Sfinţilor Părinţi, dar şi a marilor noştri interbelici, el ştie ca nimeni altul să prefacă vorba care zboară în vorbă care rămîne, iar “spectacolul” de idei pe care-l întruchipează, la inefabilul punct de întîlnire dintre donquijotism şi “nebunia pentru Hristos”, regenerează parcă, primăvăratic şi pascal, conştiinţa amorţită sau disipată a unei cetăţi care deocamdată îl admiră mai mult decît îl merită.
Aplauzele îngerilor din cer – singurele care contează peste orice conjuncturi – dau poate adevărata măsură, tainic lucrătoare, a acestei noi cruciade împotriva uitării, cu care e o onoare, dar şi o responsabilitate să fim contemporani.


Răzvan CODRESCU


* Răsfoind cartea acum, mă întreb şi eu cum de postfaţa d-lui Gomboş a ajuns să apară cu un titlu atît de imposibil: "Omul frumos - Dan Puric - ajuns la împlinirea unui jumătate de veac de vieţuire pământească"!!! Dar, mă rog, ca editor, ştiu că pînă la urmă nu există carte fără nici un cusur...


Pr. Ion Alexandru Mizgan şi Dan Puric,
protagoniştii prospătului volum de convorbiri

duminică, iulie 19, 2009

REDESCOPERIREA ADEVĂRATEI NORMALITĂŢI

CARTEA VERII 2009
 



-------------------------------------------
Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici,
Măsura vremii: îndemn la normalitate,
Editura Predania, Bucureşti, 2009, 326 pagini.
-------------------------------------------------------
D-nii Mircea Platon şi Gheorghe Fedorovici nu mai au nevoie de prezentări pentru cititorii acestui blog. Cu doi autori de rectitudinea lor morală şi intelectuală, cartea recent apărută este un adevărat manual de înţelegere creştină a vieţii în cetate, chemînd la o normalitate a cărei măsură nu este omenească, ci dumnezeiască. Cei doi vechi colaboratori ai revistei Rost provoacă încă o dată lumea românească la o cruciadă nesîngeroasă „în căutarea rostului pierdut”, a acelei rînduieli a existenţei statornicite de sus, mereu vii şi actuale, dar pe care modernitatea şi post-modernitatea au încercat şi încearcă s-o substituie prin falsele norme ideologice ale unei umanităţi fără memorie şi fără transcendenţă.
Iată însă arvuna mărturisitoare a celor doi autori: „De regulă, titlul unei cărţi încearcă să exprime într-o formă concentrată conţinutul ei, fapt valabil şi în cazul cărţii de faţă. Cu precizarea că, la rîndul ei, cartea nu face altceva decît să explice ideea formulată în titlu: vremea are o măsură, iar măsura ei este normalitatea. Ideea este de domeniul evidenţei, aşa cum se întîmplă cu lucrurile adevărate. Dar tocmai pentru că sînt adevărate, ele sînt în primejdie: în primejdia de a fi deturnate, sau pur şi simplu contestate, negate de-a dreptul. De aceea, «adevărurile simple, evidente, trebuie apărate», notează hotărît Winston, protagonistul romanului 1984 al lui Orwell, în jurnalul său. Ele sînt apărate prin mărturisirea lor. Dacă este adevărat că vremea are o măsură şi că măsura ei este normalitatea, atunci cel care decide criteriul normalităţii devine stăpînul vremii: «Cine controlează trecutul, controlează şi viitorul. Cine controlează prezentul, controlează trecutul», suna sloganul Partidului. Împotriva celor care hotărăsc, în funcţie de propriile lor scopuri şi interese, criteriile normalităţii, încercăm prin această carte să amintim că normalitatea este definită şi dată deja de Cel Care a făcut şi lumea, şi omul, şi vremea”.
Voi reveni cu observaţii asupra cărţii după ce voi găsi răgazul de a o citi din scoarţă în scoarţă. Ştiu însă încă de pe acum că va fi un "exerciţiu de admiraţie". Reacţionar, fireşte. (R. C.)

sâmbătă, iulie 04, 2009

ÎNTRE SIBIU ŞI SIBIEL: PĂRINTELE ZOSIM OANCEA

În 2004 am avut bucuria de a reedita, la Christiana, memoriile din închisoare ale părintelui Zosim Oancea – ultima sa carte antumă, dacă nu mă înşel. Părintele s-a stins în anul următor, iar posteritatea sa nu s-a arătat prea generoasă. Numele şi cărţile sale, ba chiar şi splendidul muzeu de la Sibiel, au intrat parcă într-un nemeritat con de umbră: umbra – tot mai întinsă – a “uitării româneşti” (care mă tem că tinde să devină principala noastră meteahnă la început de veac şi de mileniu). Cu atît mai mare mi-a fost bucuria cînd am avut în mînă, prin primăvara acestui an, recenta carte ilustrată despre Muzeul “Preot Zosim Oancea” de la Sibiel scrisă de... un italian din Bergamo: Giovanni Ruggeri, Icoanele pe sticlă din Sibiel, cu prefaţă de Î. P. S. Dr. Laurenţiu Streza şi postfaţă de Pr. Prof. Dr. Dorin Oancea (fiul părintelui), tipărită în 2008 în Italia, inclusiv în limba română. În Lumea credinţei pe luna mai a apărut şi un interesant interviu cu autorul cărţii (“România a fost pentru mine o adevărată dragoste la prima vedere”). O răsfoisem cu încîntare atunci, dar zilele acestea am găsit şi răgazul de a o citi. Lectura mi-a reînviat figura dragă a părintelui şi mi-a dat imboldul de a-mi împlini o datorie prea mult amînată, evocîndu-l şi pe acest blog, cu speranţa că memoria şi lucrarea sa vor ajunge astfel la încă o seamă de buni preţuitori.




ICOANA PĂRINTELUI ZOSIM


I


Luna aceasta părintele Zosim Oancea ar fi împlinit 98 de ani. Spre sfârşitul vieţii trupul îi slăbise, văzul şi auzul îl cam lăsaseră, dar mintea îi rămăsese limpede şi se mişca încă binişor pe propriile picioare. Din nefericire, un accident l-a imobilizat la pat şi i-a grăbit sfîrşitul, în pragul verii lui 2005. A murit împăcat cu Dumnezeu şi cu sine, dar mîhnit cu blîndeţe de nedreptăţile veacului, pentru dînsul cea din urmă fiind aceea că nu şi-a văzut tipărită, cum i se făgăduise, cartea de predici la înmormîntări, pe care o pregătise demult şi la care ţinea în mod deosebit. Ea va apărea poate în urmă (de n-o fi şi apărut pe undeva), ca o tîrzie răscumpărare, rotunjind o operă care n-a vizat măreţia, ci doar buna slujire în numele lui Hristos. Părintele a fost un neasemuit lucrător al temeiurilor şi al rînduielii, iar vrednicia lui de o viaţă s-ar cădea să le fie pildă de căpătîi tuturor celor chemaţi să poarte crucea sacerdoţiului.
De obicei, cînd vine vorba de părintele Zosim Oan­­cea, lumea îşi aminteşte imediat de Muzeul de i­coa­ne pe sticlă de la Sibiel, astăzi faimos în întreaga lume. Însă părintele Zosim Oan­cea rămîne, în conştiinţa celor care l-au cunoscut, sau l-au citit măcar, el însuşi o icoană vie: icoana datoriei împlini­te, pes­te toate vitregiile vremurilor, în numele lui Dum­nezeu şi al neamului românesc, după crezul sublim al generaţiei lui mucenicite. “Eu şi generaţia mea – îmi spunea prin 2004, fără emfază, scăldîndu-mă în strălumina crepusculară a ochilor lui albaştri – am dus o viaţă de suferinţă şi jert­fă, dar nu ne-am pierdut încrederea în valorile noastre eter­ne. Ceea ce am reuşit să fac, cu ajutorul lui Dumne­zeu şi al atîtor oameni de bună-credinţă, este într-un fel o revanşă asupra călăilor generaţiei mele. Am învăţat măr­­turisirea, dar şi iertarea, iar icoana mi s-a părut din­totdeauna o împărtăşire a ochilor şi a sufletelor din bu­nă­tatea şi frumuseţea care ne leagă în duh şi ne poartă pe toţi spre Cel ce a biruit lumea”.


II


S-a născut în satul Alma (jud. Sibiu), pe 21 iulie 1911, iar în 1918 a rămas orfan, tatăl său căzînd la da­to­rie, în războiul pentru Reîntregire. Pe atunci, orfanii din prin partea locului ajungeau de regulă slugi pe la ca­sele săseşti. Nevoind să audă de aşa ceva, bunicul său s-a străduit din răsputeri şi l-a trimis pe băiat la Li­ceul “Timotei Cipariu” din Dumbrăveni, să-şi biruiască soarta prin carte.
Tînărul n-a înşelat aşteptările: în 1935, absol­vind Teologia la Bucureşti (Magna cum laude), devine pre­ot pe lîngă Catedrala Mitropolitană din Sibiu şi pro­fesor de religie la Şcoala Normală. Pă­reau să se profileze, în cazul său, o viaţă şi o carieră tih­­nite, de dascăl, duhovnic, soţ şi ta­tă. În 1942 îi apă­rea o primă carte de predici, scrisă în colaborare cu pr. prof. Spiridon Cândea (Bunevestiri. Predici la toate duminicile de peste an). Lu­mea îl preţuia şi îl căuta, iar el ştia să se împartă, cu în­ţelepciune şi fă­ră preget, între datoriile cu­­rente faţă de Biserică, ţa­ră, urbe şi familie.
Dar iată că “timpul a început să nu mai aibă răb­dare” şi, în cele din urmă, “şi-a ieşit din ţîţîni”: pe jert­fa de sînge a tinerei generaţii interbelice, scadenţa nume­roa­se­lor trădări dinăuntru şi dinafară a ridicat o Româ­nie bol­­­şevizată, în care teroarea bezbojnică s-a întins ca o molimă (“ciuma roşie”), măturînd din calea ei orice ur­mă de rezistenţă naţional-creştină. Deşi om paşnic şi cum­­pătat, părintele Zosim Oancea, prin cinstea sa su­fletească şi prin zelul său mărturisitor, nu avea cum să scape din gheara bestiei comuniste: în 1948 este arestat şi condamnat pentru “crima” de a fi colectat ajutoare în sprijinul familiilor celor ce fuseseră deja închişi – sau chiar ucişi – în prigoană. Nu se va întoarce la soţie şi la cei patru copiii (ulti­mul – astăzi preot şi o vreme decan al Facultăţii de Teologie din Sibiu – năs­cut după arestarea sa) decît în toam­na anului 1963, după 15 ani şi 8 zile de detenţie po­­li­tică, răs­timp în care a trecut prin închisorile şi la­gărele de muncă de la Aiud, Noua Culme sau Periprava (“unde e­­ra atît de greu încît ne aduceam aminte de Aiud ca de acasă”).


III


Tipărite în două ediţii (la editurile bucureştene Harisma şi Christiana, în 1995 şi 2004), memoriile sale de deţinut politic, sub titlul Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox, reprezintă o contribuţie de o importanţă aparte în ansamblul literaturii închisorilor comuniste, atît pentru faptul că sînt scrise de un preot cu o profundă percepţie creştină a lucrurilor, cît şi pentru că pana părintelui pare să se mu­iat în cerneala marilor prozatori ai Ardealului. Fap­tele şi figurile umane (ca portret antologic se poate cita, de pildă, cel al lui Nichifor Crainic, păstos de comple­xitatea derutantă a personajului, dar totuşi transfigurat de compătimitoarea înţelegere creştină a umanului: cf. ed. 2004, pp. 128-133) sînt zugrăvite din cîteva linii si­gu­re, cu toată tensiunea dramatică a împrejurărilor de atunci, dar şi cu o notă de abstragere înţeleaptă şi chiar hazlie (“hazul de necaz”), atît de specifică spiritului ro­mâ­nesc şi răsăritean în genere. Ceea ce, în lipsa credin­ţei, n-ar putea fi perceput decît ca o tragedie absurdă, de­vine, în prezenţa acesteia, o mare încercare a umanu­lui şi o lecţie de valorificare morală a suferinţei, de răs­cum­părare interioară şi de transcendere mistică a ceea ce un Mircea Eliade numea “teroarea istoriei”.
Rămîne de neuitat, între altele, acea pilduitoare alegorie vizionară a “fluviului suferinţei” izvorît de pe Golgota, “care străbate istoria şi înglobează în el, ca pe nişte afluenţi, mai întîi de toate Sfin­tele Li­tur­ghii care s-au slujit şi care se vor sluji pînă la cea din urmă clipă a istoriei, şi, în al doilea rînd, sufe­rin­ţele per­sonale ale fiecărui credincios” (cf. ed. cit., p. 30), purtîndu-le, ca pe o lamură a umanului, spre lumina neînserată a vea­cu­lui ce va să vie.


IV


Cea mai întinsă şi mai densă parte a însemnă­ri­lor din detenţie se referă desigur la Aiud, unde părin­tele a stat din 1949 până în 1958 şi care reprezintă, ală­turi de Piteşti, cea mai cumplită gură de iad a muceni­ciei creştine româneşti, “o cruce pregătită de ocupaţia străină pentru a-i chinui pe români, devenită acum cruce de chinuire a românilor de că­tre români!”. “Sum­bra cetate”, prevestită sinistru de strigătul repetat al unui gardian: “Aicea-i Aiudul!”, aduce parcă aminte de poarta infernului dantesc şi de inscripţia săpată pe ea: Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate! Părintele, însă, nu-şi pierde speranţa, ba chiar îşi simte, mai puter­nică decît oricînd, răspunderea misionară de a-i îmbăr­băta pe ceilalţi pătimitori: “... rezistenţa noastră stă, în pri­­mul rînd, în noi, în puterile noastre sufleteşti, pe ca­re ni le întăreşte o singură Putere – cea a lui Dum­ne­zeu”. E soluţia lui Steinhardt şi a tuturor celor ce au bi­ruit moral teroarea, însă mai mult trăită şi mai puţin dis­cursivizată.
Se simte permanent, în însemnările părintelui, evitarea parţialităţii, dar şi fermitatea grilei morale, iar un pasaj precum acesta chintesenţiază în conştiinţa pos­te­rităţii întreaga axiologie-limită a umanităţii prigonite:
“N-am ţinut niciodată seama din ce categorie po­­li­tică sîntem unii şi alţii, şi asta în toate închisorile ţă­rii. Se făcea deosebirea doar între două categorii: Om şi Neom.
Pe cei dintîi îi unea conştiinţa că suferă pentru un ideal de români şi de creştini, şi că luptă împotriva u­nei ideologii şi unei politici străine şi inumane.
A doua ca­te­gorie era a celor de seama maio­ru­lui Hîr­­dău (care i-a pus mîna în gît generalului Iaco­bici), a tuturor vînză­torilor şi degradaţilor, al căror ţel era unul singur: po­lo­nicul.
A devenit definitoriu, pentru cea de-a doua ca­te­­­­­go­rie, un dialog cu «Mîna fără general», care se lansa pes­­te toţi, când era vorba de un supliment de ciorbă sau de terci.
– Domnule general, nu vă gîndiţi şi la ziua de mîi­­­­ne? Ce se va spune despre dumneavoastră?
– Nu mă interesează ce va fi mîine! Mă in­te­re­sea­­ză să trăiesc azi! – a răspuns generalul Creţoiu, pur­tă­torul grăitoa­rei porecle” (ed. cit., p. 137).


V


După eliberare, cu sprijinul unor oameni bine­voitori (printre care şi regretatul academician Andrei Oţetea, al cărui colaboraţionism cu regimul comunist a fost răscumpărat prin multe asemenea acte), redevine preot, preluînd în 1964 parohia de la Sibiel (com. Să­lişte, jud. Sibiu), unde a găsit biserica “gro­zav de stri­ca­tă”, în pragul a 200 de ani de cînd fusese ctitorită. În 1965, specialiştii aduşi de părintele Zo­sim Oancea re­des­coperă, de sub 5 straturi de var, pic­­tura originară a Bisericii “Sf. Treime” din Sibiel, zugrăvită de meşterii Iacob şi Stan Zu­gra­vul din Răşinari, între 1774 şi 1775.
În Joia Paştilor din 1969, părintele paroh lan­sea­ză către enoriaşi apelul de a dona bisericii icoane pe sticlă: “Le-am zis că este frumoasă icoana în casă, dar o vezi şi te bucuri tu singur de ea, pe cînd, dacă o pui la muzeu, o vede şi se bucură o lume întreagă”. Por­nind de la cîteva icoane pe sticlă sparte, uitate într-un şo­pron, părintele a reuşit, încă din primul an, mai întîi cu sprijinul oamenilor din sat, apoi şi al altor donatori, să adune între 150 şi 200 de icoane, pentru ca în pragul anului 2000 să ajungă la un patrimoniu de circa 700 de icoane pe sticlă şi peste 100 pe lemn, unele vechi de mai bine de două secole, provenite atît din Transilvania cît şi din alte zo­­ne ale ţării. Astfel, la 22 de km. de Sibiu, ne putem mîn­dri astăzi cu cel mai mare muzeu de icoane pe sticlă din lume, supranumit, fără prea multă exagerare, “Capela Sixtină de la Sibiel”.
Devenit faimos încă din anii ‘70 ai secolului tre­­cut (când a fost vizitat, printre alţii, de însăşi nepoata Mikado-ului, adică a împăratului Japoniei, venită să con­­temple înfiorată “miracolul credinţei din Carpaţi”), muzeul din curtea bisericii ortodoxe din Sibiel poartă, înce­pând din anul 2001, numele ctitorului său: “Muzeul Pre­ot Zosim Oancea” (adresa: Sibiel – 557234, str. Bi­­se­ricii 329, jud. Sibiu; tel.: 0269/552536). A fost darul pe care obştea Si­bi­elului l-a făcut părintelui la împlinirea venerabilei vîr­­ste de 90 de ani.
Istoria fascinantă a acestei ctitorii, întinsă pe mai bine de trei decenii, se află consemnată chiar de că­­tre pă­­­rin­­­tele Zosim în cele două volume intitulate Muzeul de icoane pe sticlă “Zosim Oancea” din Sibiel, apărute la Sibiu în 2001 şi 2002[1], precum şi – cu o bo­ga­tă şi splendidă ilustrare (foto: Alice Ionescu) – în al­bu­­mul trilingv O viaţă, un destin, o icoană/ Une vie, un destin, un icône/ Ein Leben, ein Schicksal, eine Ikone, realizat în anul 2000 de regretata Irina Nicolau, de Ioana Popescu şi de Raluca Alexandrescu, cu generosul sprijin al ministrului Culturii de la acea dată, Ion Caramitru, al Muzeului Ţăranului Român şi al Fundaţiei “Alexandru Tzigara-Samurcaş”. Desigur, cărţile şi reproducerile nu pot egala impresia copleşitoare pe care ţi-o dă o vizită la faţa locului. Numeroşii vizitatori străini, ajunşi aici de pe toate continentele, rămîn uimiţi de forţa crea­toa­re a tradiţiei ortodoxe şi a geniului nostru popular. Pă­rintele Zosim Oancea “a pus Sibielul pe harta lumii”, cum exclama mai demult un oaspete englez.


VI


Puţini ştiu că în afara acestei ctitorii de excep­ţie, a memorialisticii de închisoare, a articolelor şi stu­diilor publicate în diferite reviste bisericeşti (Mitropolia Ardealului, Telegraful român, Orto­do­xia, Re­vista teolo­gi­că) şi a celor cîteva cărţi de predici (unele tipărite[2], alte­­le aş­­teptîndu-şi încă editorul), părintele Zosim Oancea es­te şi autorul unui îndrăzneţ eseu filosofico-teologic “zămislit” mental în temniţa Aiudului (1954) şi pus pe hîrtie, într-o primă formă, în 1963. Refăcut substanţial în 1984 şi definitivat în 1994, eseul a fost tipărit abia în 1998[3], recomandat de două scrisori ilustre: una de la Constan­tin Noica (“Curajul Sfinţiei Voastre, de a vă începe me­di­taţiile de la Eu şi o Carte a Eului, vă apropie, în chip neaşteptat pentru un om al Bisericii, de marea filosofie […]. Dar căile Sfinţiei Voastre sunt altele, ducînd pînă la urmă la Revelaţie […]. Ideea «organicismului» vă a­ju­tă să limpeziţi nu numai solidaritatea dintre subiect şi obiect, pe care ştiinţa de astăzi a regăsit-o, fără s-o poa­tă explica, dar şi adîncimea înţelesului pe care îl daţi ideii de «trup»…”) şi alta de la Corneliu Mircea (“Am fost impresionat îndeosebi de spiritul sintetic, care con­feră lucrării o puternică «osatură» conceptuală, capa­bi­lă să prindă în liniile-i de forţă o multitudine de «disci­pli­ne», de la teologie pînă la fizica atomică, trecînd prin psihologie, drept, biologie etc. Există un suflu ar­dent al expunerii, un patos cuceritor, ce are darul de a subjuga cititorul…”).
Găsim în Organicismul părintelui Zosim Oan­cea multe puncte de convergenţă cu gîndirea părintelui Dumitru Stăniloae (tot un exponent al Ardealului şi al marii generaţii interbelice), mărturisind încă o dată “cosmi­cis­mul” şi “organicismul” viziunii ortodoxe despre lume şi viaţă, trecute atît de fi­resc în percepţia românească a existenţei, sau în ceea ce un Constantin Noi­ca numise cîndva – spre scandalul “apostaţilor” sub­­ţiri – “sentimentul românesc al fiinţei”.


VII


Multe dintre paginile manuscrise rămase de la părintele Zosim Oancea ar merita să fie tipărite, iar cărţile sale apărute deja ar merita reeditarea (mai ales memoriile şi Organicismul…).
O atenţie aparte ar trebui arătată, inclusiv pe linie instituţională, faţă de întreţinerea şi mediatizarea muzeului de la Sibiel. Ministerul Culturii ar investi cu mult mai mult folos decît în alte direcţii în editarea unui nou album cuprinzător al tezaurului iconografic datorat strădaniilor părintelui Zosim Oancea (care în timpul vieţii s-a bucurat în măsură prea mică de sprijinul real al oficialităţilor, fie ele laice sau bisericeşti). Dacă nu mai sîntem în stare de înfăptuiri la nivelul înaintaşilor, măcar să chivernisim cuviincios ceea ce ne-au lăsat ei şi să ne învrednicim de dreapta lor pomenire. Deocamdată se vede că, chiar în preţuirea propriilor noastre valori, ne-o iau înainte străinii...[4]
Fie ca părintele Zosim Oancea şi generaţia lui mărturisitoare să fie cheagul din care, cu voia lui Dumnezeu, într-un ceas mai fast al istoriei de mîine, să dospească “pîinea cea spre fiinţă” a neamului nostru ortodox, într-o bună “cuminecare” cu cerul şi cu pămîntul, ridicînd virtutea dăinuirii la înălţimea acelei vrednicii creatoare fără de care inşi şi neamuri nu mai au nici un rost să facă umbră pămîntului.


Răzvan CODRESCU


[1] Casa de Presă şi Editura Tribuna.
[2] Ultima cred că este cea apărută postum, în 2006, la Editura Eikon din Cluj-Napoca: Popasuri omiletice la Duminici şi Sărbători.
[3] Preot Zosim Oancea, Trup şi existenţă sau Organicismul, cu o prefaţă de Constantin Noica, Liga Română de Misiune Creştină (col. “Popas teologic”), Cluj-Napoca, 1998. Cf. şi recenzia făcută cărţii în periodicul sibian Puncte cardinale, anul VIII, nr. 12/96, decembrie 1998, p. 14.
[4] Cf., bunăoară, Giovanni Ruggeri, Icoanele pe sticlă din Sibiel, Ed. Città Aperta, Troina, 2008.





DIN MĂRTURIILE PĂRINTELUI ZOSIM



“Zi după zi, am început să mă obişnuiesc cu at­mo­sfera din cameră şi să intru în rolul meu de preot, care mi se părea mai necesar acolo decît oriunde. De multă vreme cunoşteam teoretic că suferinţa îl poate dis­truge pe om, dacă nu există un sprijin de natură spi­ri­tuală, precum şi reversul monedei, că suferinţa în­du­ra­tă cu ajutorul divin îl purifică şi-l întă­reşte pe om. A­cum era cazul aplicării şi verificării acestor lu­cruri, atît în via­ţa mea personală, cît şi a celor din jurul meu.
– Cum e, Părinte, întîmplarea aceea cu Simon Chiri­neanul, care I-a ajutat Mîntuitorului să-Şi ducă crucea pe dealul Golgotei?
– E foarte simplu, dragii mei; prin suferinţa lui, acel Simon Chirineanul a participat la unica şi aceeaşi jertfă a lui Iisus Hristos, pentru mîntuirea noastră.
– Şi dacă nu era acest Simon Chirineanul, s-ar fi com­pro­mis mîntuirea noastră?
– Nicidecum, Mîntuitorul Şi-ar fi dus singur Cru­cea. Simon Chirineanul a apărut nu pe firul nepu­tin­ţei Lui, ci pe firul dragostei Lui de a ne face şi pe noi păr­taşi la propria noastră mîntuire. Simon Chiri­ne­a­nul era în acel moment un simbol al întregii suferinţe istorice a creştinătăţii, deci şi a su­ferinţei noastre de acum. Ca să înţelegem mai bine, să fa­cem o analogie. Să socotim jertfa de pe Golgota un fluviu ca­re a izvorît din Dealul Căpăţînii şi care străbate istoria, înglobînd în el, ca pe nişte afluenţi, mai întîi de toate Sfin­tele Li­tur­ghii care s-au slujit şi care se vor sluji pînă la cea din urmă clipă a istoriei, şi, în al doilea rînd, sufe­rin­ţele per­sonale ale fiecărui credincios.
– Toate suferinţele creştinilor?
– Nicidecum, ci numai cele duse în duhul învă­ţă­tu­rii Lui şi în exemplul Crucii Lui. Concret: pe Gol­go­ta, la dreap­ta şi la stînga Lui, au fost răstigniţi, o dată cu El, şi doi tîlhari; pentru unul, suferinţa a fost, cu adevărat, numai un chin, suportat cu cîrtire şi scrîş­ni­re din dinţi, cîtă vreme pen­tru celălalt ea a fost degrabă mîn­tui­toare: «Astăzi vei fi cu Mine în Rai!»”.

(Din Închisorile unui preot ortodox, ed. îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 29-30)




“Se înăsprise din nou regimul, atît cel alimentar, cît şi cel igienic. Lipsă de mîncare, lipsă de medi­ca­men­te, iar pen­tru cele cîteva minute de plimbare se zi­di­se, în cele două sînuri ale T-ului, cîte o rozetă ro­tun­dă, împărţită în camere triunghiulare, în care să se poa­tă plimba cîte o celulă. Pereţii de beton erau atît de înalţi încît nu se putea vedea dintr-o cameră în alta.
Ieşise o cameră la plimbare. Eu mă aflam din nou pe latura scurtă a T-ului din dreapta şi priveam prin găurile ja­lu­zelelor la cei care se plimbau.
La un moment dat, am văzut un deţinut – a cărui ca­me­ră ieşise la plimbare în timp ce el se afla la in­fir­merie – în­dreptîndu-se mai întîi spre camera de plim­ba­re, în care se afla celula sa, cum îi indicase gar­di­anul care-l aducea de la infirmerie, dar apoi făcînd o în­toarcere bruscă şi în­drep­tîndu-se spre gardul de sîrmă ca­re înconjura zona de lîn­gă zidul închisorii.
Ajuns la gard, s-a urcat pe el şi privea drept la sol­da­tul de pe turelă, care se aşezase deja în genunchi, cu puşca îndreptată spre el, gata să tragă.
În acelaşi moment, a început strigătul deţinuţilor din celular:
– Nu trage!... Nu trage!... Nu trage!...
Nenorocitul de soldat stătea cu degetul pe tră­gaci, dar încă nu trăgea.
– Nu tragi? Stai că tragi tu!
Spunînd acestea, deţinutul a sărit de pe gard în zona ara­tă, fără să facă însă nici un pas mai departe spre zid.
– Nu trage!... Nu trage!... Nu trage!... – urla de a­cum toată închisoarea. Pînă şi gardianul care condu­cea plim­barea striga din toată puterea: «Nu trage!... Nu trage, mă!...»
În zadar. Deşi era cît se poate de evident că, şi de-ar fi a­juns la zid, ca să treacă peste el avea nevoie de sca­ră. Din poziţia de drepţi, în care s-a aşezat după ce a sărit în arătură, el n-a făcut nici un pas mai departe, ci se uita fix la soldat.
Nenorocitul de soldat român n-a înţeles nimic din toa­te acestea. Să fi fost el atît de orbit de vechea zicală a io­ba­gului, că «Dacă mi se dă ordin, şi pe tata-l împuşc!», încât să nu-şi fi dat seama că cel care-i stătea în faţă voia să se sinucidă?
– Nu trage!... Nu trage!... Nu trage!...
Şi totuşi, a tras. Şi nu mai jos, la picioare, ci drept în piept. Îndată am văzut, din celula din ca­re priveam, pata de sînge din spate şi pe om pră­buşindu-se la pă­mînt.
Din acel moment, strigătul «Nu trage!» s-a preschim­bat în urlet de acuză: «Criminalilor!... Crimi­na­li­lor!... Crimi­na­­li­lor!». Era atît de înfierbîntată lumea încît, dacă ar fi venit cineva cu o mitralieră să ne împuşte pe toţi cei din celule, nici unul nu s-ar fi oprit din stri­gă­tul: «Criminalilor!».
S-au strîns aiudenii pe podul din faţa închisorii, iar de la etajul III, cineva, care-l cunoştea pe cel îm­puş­cat, striga, ca să audă cei de pe pod: «Să ştiţi că a fost împuşcat Ioan Popa de la Copşa Mică. Face în­chi­soare din anul 1941, iar acum, fiind greu bolnav, s-a dus la infirmerie să ia medica­men­te şi nu i-au dat».
– Criminalilor!... Crimi­na­li­lor!... Criminalilor!...
La un moment dat, au apărut conducătorii pe­ni­ten­cia­rului, în frunte cu directorul cel nou, Koller, cu gîn­dul să-l ridice de acolo.
– Huo!... Huo!... Huo!... Criminalilor!... Huo!... Cri­mi­­­na­li­­lor!... – strigam toţi, din întreg celularul, ca şi de la secţia a doua şi de la Zarca.
Koller cu ai lui au fugit, ca să apară apoi cu doi gar­dieni cu o targă, care l-au ridicat şi l-au dus, în ace­leaşi stri­găte indignate ale întregii închisori: «Criminalilor!... Cri­mi­­na­li­lor!... Cri­minalilor!...»
Strigătele au durat în jur de o jumătate de oră, ca să se stingă apoi treptat, o dată cu aşezarea umbrelor serii.
Şi a urmat tăcerea preschimbată în priveghere, după stră­buna noastră datină românească. N-aş putea spune cîţi au dormit în acea noapte din întreaga închisoare. În celula noastră, cel puţin, nu s-a mai închis nici un ochi, toată noaptea. Şi eram şase persoane.
Drama aceasta a avut loc în mai sau iunie 1957. Ceea ce îmi aduc bine aminte e că a fost cea din urmă din cele vă­zute şi petrecute de mine la Aiud…”

(Din Închisorile unui preot ortodox, ed. îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 188-190)