marți, ianuarie 31, 2012

RADU PREDA: MITROPOLII ŞI MITROPOLIŢI

SUMARUL BLOGULUI



În amintirea Mitropolitului Bartolomeu Anania,
la un an de la începutul călătoriei sale
spre Împărăţia lui Dumnezeu

În urmă cu mai bine de cinci ani, o dată cu înfiinţarea noii Mitropolii de la Cluj, am fost printre puţinii care, la faţa locului, încercam să arăt, cu riscurile de rigoare, că procedura adoptată este periculoasă. Am făcut experienţa traumatizantă de a dori să slujesc Biserica mea cu luciditate în plină atmosferă euforică. Aşa cum se ştie, lupta păguboasă dintre Cluj şi Sibiu a ţinut câteva luni prima pagină a ziarelor, acuzaţiile curgând în ambele direcţii. Deciziile recente privind „rearondarea” Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului îmi confirmă, din păcate, temerile. Pentru a fi limpezi, să distingem cel puţin între două planuri.
Pe de o parte, confirmarea vocaţiei mitropolitane a Clujului a fost o reuşită în sine. Altminteri, dacă nu se petreceau evenimentele din 2005, actul de recunoaştere al noii poziţii eclesiale a centrului clujean ar fi fost amânat sine die, motiv să vedem în decizia sinodală de reorganizare a teritoriului canonic al Ardealului un moment pe bună dreptate istoric. El nu este însă singular în istoria Bisericii. Pentru a da un exemplu la îndemână, mutarea capitalei Ţării Româneşti la Bucureşti va atrage după sine inclusiv mutarea scaunului mitropolitan, Târgoviştea rămânând cu amintirea vechii sale glorii. Raţiunea importanţei administrative va determina, cu secole înainte, inclusiv ridicarea Constantinopolului la rangul de prim scaun al Orientului creştin bizantin, o decizie de „eclesiologie politică” discutată intens inclusiv azi, mai ales de către adepţii teoriei celor trei Rome. Evident, există şi cazuri de contra-timp între istoria bisericească şi cea profană. Concret, în vreme ce Curtea de Argeş îşi va pierde treptat importanţa, Piteştiul va creşte demografic, economic şi administrativ, sediul episcopal rămânând în cetatea lui Basarab. La fel se vor dezvolta raporturile dintre Caransebeş şi Reşiţa sau dintre Huşi şi Vaslui, centrul administraţiei publice nefiind acelaşi cu centrul bisericesc. Mai există şi ecuaţia în care, precum la Braşov, în ciuda importanţei urbei, al optulea oraş ca mărime din România, treburile eclesiale sunt conduse de la Sibiu. Similar, Alba Iulia este mai importantă din punct de vedere bisericesc decât Târgu Mureş. În spaţiul non-ortodox, ceva asemănător se petrece în raportul de forţe dintre Blaj şi Alba Iulia (pentru greco-catolici) sau, în străinătate, între Lyon şi Paris, primatul catolic al Franţei fiind în continuare în primul oraş, chiar dacă cu titlu onorific, sau între reşedinţa de jure a primatului Ungariei, Esztergom, şi capitala Budapesta.
Cu alte cuvinte, revenind la Cluj, dincolo de patriotisme locale şi alte inflamaţii penibile, importanţa oraşului de pe Someş a devenit în ultimul secol evidentă. Nu este vorba de a confunda argumentele canonice şi istorice, deosebit de consistente, cu cele privind numărul populaţiei sau al blocurilor. Discuţia este exclusiv pastorală, un oraş devenit între timp important din punct de vedere demografic, decisiv într-o regiune, trebuind să se bucure din partea Bisericii de o atenţie pe măsură. Cum am tot spus şi în 2005, reorganizarea teritorială a unei Biserici nu poate ilustra doar sensibilităţile istoriei, de multe ori concurente, ci necesităţile prezentului, misiunea fundamentală fiind aducerea lui Hristos în mijlocul oamenilor de azi şi de mâine.
Pe de altă parte, să nu uităm cum s-a ajuns la alcătuirea noii Mitropolii de la Cluj. Foarte pe scurt, după alegerea succesorului Mitropolitului Antonie în persoana Episcopului Laurenţiu de Caransebeş, episcopii din Ardeal, cu excepţia celui de Harghita şi Covasna, au constatat că nici unul nu a votat cu cel căruia urmau să le fie sufragrani. În ciuda faptului că Biserica Ortodoxă din România este unica în Ortodoxia universală care menţine structura organizatorică de tip mitropolitan, aşa cum a fost aceasta articulată în secolele III şi IV, nici vechiul Statut al BOR, dar nici varianta actuală, nu disting cu claritate între alegerea episcopului şi cea a mitropolitului. Or, chiar dacă nu mai are atribuţiile pe care le prevedea dreptul canonic bizantin, mitropolitul prezidează totuşi sinodul mitropolitan, motiv ca la alegerea acestuia adunările eparhiale din episcopiile sufragrane să aibă votul decisiv. În spiritul comuniunii şi al consensului frăţesc, mitropolitul face corp comun cu sufragranii săi, cu episcopii din acel sinod. Întreaga eclesiologie ortodoxă este bazată pe acest sens al sinodalităţii ca expresie a unităţii în diversitate. Iată de ce, alegerea împotriva sufragranilor a PS Laurenţiu pentru Sibiu a pus fundamental sub semnul întrebării posibilitatea funcţionării sinodalităţii la nivel mitropolitan. Soluţia a părut să fie înfiinţarea unei structuri mitropolitane din care noul mitropolit ales era exclus. Spun că a fost doar aparent o soluţie deoarece, iată, a creat un precedent periculos de soluţionare a unor conflicte personale cu instrumente instituţionale. De acest precedent fac uz inclusiv cei care, acum, doresc „rearondarea”, fără a mai fi însă în situaţia care a generat noua Mitropolie. Un detaliu semnificativ: la votul Sfântului Sinod din 4 noiembrie 2005 privind înfiinţarea noii Mitropolii, PS Laurenţiu a votat pentru! Au fost doar două voturi împotrivă: cel al între timp răposatului episcop Damaschin şi cel al actualului Patriarh.
Defectul „tehnic” de la înfiinţarea Mitropoliei clujene este compensat cu asupra de măsură de însăşi recunoaşterea statutului mitropolitan al centrului geografic şi cultural al Transilvaniei. Iată de ce punerea sub semnul întrebării a existenţei Mitropoliei Clujului este nu doar un atac la adresa memoriei vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu, dar mai ales un gest profund anti-pastoral. Principial, echilibrarea din punct de vedere teritorial a celor două Mitropolii ardeleneşti este o dorinţă până la un punct legitimă. Ceea ce este mai puţin de înţeles vizează modul cum se produce o asemenea reaşezare, grăbită şi evident marcată de presiunea plăcerii necamuflate de a plăti unele poliţe. Abia instalat la Alba Iulia, după două decenii de vicariat la Cluj, bucurându-se de respectul constant al Mitropolitului Bartolomeu, fapt rar în raporturile dintre titulari şi vicari, Arhiepiscopul Irineu se precipită spre Sibiu. Gestul lui este cu atât mai inoportun cu cât cel pe care l-a moştenit a fost tot timp de două decenii arhipăstor în oraşul unirii. Din orice unghi am privi situaţia, ÎPS Irineu confirmă „vocaţia” ereziarhă, faptul că este în posesia unui depozit inepuizabil de resentimente şi frustrări. Figură tristă, incapabil să întreţină raporturi fireşti, umane, cu cei din jur, acest ierarh ilustrează dramatic patologia aferentă inter-regnului episcopatului de mâna a doua. Şi mai greu de înţeles, la limita inacceptabilului, este dorinţa, deja consemnată printr-o decizie a Adunării Eparhiale, a Episcopiei Oradiei de a intra în jurisdicţia Mitropoliei Ardealului de la Sibiu. Motorul acestei mişcări este Episcopul Sofroniu, încurajat la vremea sa de însuşi Mitropolitul Bartolomeu să ajungă la Oradea. Cum recunoştinţa este tradusă în termeni vindicativi, acelaşi Sofroniu, având în comun cu Irineu porniri ereziarhe similare, nu va pregeta să muşte mâna care l-a hrănit. Prin acţiunile lui, el este inventatorul traseismului mitropolitan. Ambiţios fără idealuri şi luptător fără miză, vlădica Sofroniu întruchipează abjecţia carieristică a parvenitului intelectual şi spiritual, cultivând compensatoriu un delirant cult al personalităţii. Aşa cum Irineu nu a pregetat să maculeze memoria Mitropolitului Bartolomeu, de a cărui longevitate era disperat (sic!), Sofroniu nu a pregetat să îşi alunge înaintaşul, Episcopul Ioan Mihălţan, din reşedinţă. Priveliştea celor doi este, într-adevăr, jalnică. Nu ai cum să nu te amărăşti văzând cum oameni chemaţi să propovăduiască Evanghelia sfârşesc prin a fi caricatura modelului de păstor şi copia din ce în ce mai fidelă a lupului.
Deciziile din ultima vreme de la Alba Iulia şi Oradea, la care se adaugă cea de la Deva, invocă o hotărâre luată la şedinţa reunită a sinoadelor mitropolitane din Ardeal din 16 decembrie 2011. Comunicatul oficial de presă nu menţionează însă nimic despre o astfel de turnură. Ceea ce înseamnă că, la Alba Iulia şi la Oradea, s-a mizat pe menţinerea în necunoaştere a opiniei laice şi publice. Concret, ierarhii ştiau ce se va întâmpla în următoarele săptămâni, dar nu au comunicat nimic credincioşilor. Nu au dus lipsă de mijloace, Pastoralele de Crăciun fiind un vehicul ideal de informare a pleromei Bisericii locale. Nu, ierarhii nu au spus nimic. Au abuzat astfel de Adunările Eparhiale, punându-le în faţa faptului împlinit şi falsificând cu bună ştiinţă voinţa laicatului. O astfel de manieră de lucru compromite, că vrem sau nu, încrederea în ierarhie şi accentuează impresia că aceasta acţionează politicianist, nu părinteşte.
Acum, unica speranţă este la Sinodul din februarie şi, să nu ne ascundem, la Patriarh. Reorganizarea pe latura de sud a Ardealului, da. Bihorul, nu. În funcţie de cum o să decidă, ierarhii îşi vor onora slujirea sau, obedienţi altei agende decât celei bisericeşti, vor confirma faptul că deficitul de legitimitate nu este caracteristic doar clasei politice. Dumnezeu să îi lumineze!

Radu PREDA


Fotografii împrumutate de pe blogul Iubire. Înţelepciune fără sfârşit.

UPDATE 02.02.2012:

O OBSERVATIE LEGITIMĂ DE PE BLOGUL D-LUI CLAUDIU TÂRZIU

Speranţele unora că Patriarhul Daniel va interveni pentru ca Mitropolia Clujului să nu fie dezmembrată au fost spulberate prin comunicatul de presă al Patriarhiei. [...] Prin urmare, hotărîrea Sinodului în această privinţă devine o formalitate.
Dacă mă întreb ce valoare mai are cuvîntul Patriarhului Daniel, care a promis exact în urmă cu un an, la înmormîntarea vlădicăi Bartolomeu, că Mitropolia Clujului nu va fi destrămată, o să fiu considerat obraznic, nu?

Am recitit comunicatul Patriarhiei şi nu-mi vine să cred că un astfel de document poate emana de la cancelaria celui care ar trebui să fie părintele duhovnicesc al tuturor românilor
Patriarhia pretinde că Sinodul s-ar fi grăbit cînd a decis  întinderea canonică a Mitropoliei Clujului, în urmă cu şase ani. Aşadar, Sinodul se cam grăbeşte. Această mărturisire ne ridică mai multe întrebări:
Oare de cîte ori s-a grăbit Sinodul? Şi Mitropolitul Laurenţiu a votat  în 2005 decizia Sinodului de înfiinţare a Mitropoliei Clujului tot din grabă? Nu cumva s-a grăbit Sinodul alegînd anumiţi ierarhi şi chiar pe acest patriarh? Nu cumva va fi greşit, evident din grabă, şi cînd a adoptat noul Statut al BOR? La ce alte amendări ale hotărîrilor sinodale trebuie să ne mai aşteptăm? Ce valoare mai au deciziile Sinodului?

luni, ianuarie 30, 2012

DE ZIUA LUI CARAGIALE, ÎN ANUL CARAGIALE

SUMARUL BLOGULUI




Anul acesta se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale (30 ianuarie – sau 1 februarie – 1852) şi 100 de ani de la moartea sa (22 iunie 1912).
Se vorbeşte în fel şi chip de “actualitatea lui Caragiale”, dar rareori se arată respectul pe care el – marele satiric şi ironist – l-a purtat credinţei şi Bisericii.
Acum 15 ani, pe vremea cînd am funcţionat ca redactor-şef la Editura Anastasia (director fiind d-l Teodor Baconsky), am îngrijit un mic volum cu texte alese din publicistica lui Caragiale, intitulat Nimic fără Dumnezeu (articole & notiţe critice), la foarte inspirata iniţiativă a maestrului Sorin Dumitrescu (preşedintele Fundaţiei Anastasia, mult mai active în acei ani) şi cu o memorabilă prefaţă a regretatului cărturar Alexandru Paleologu (1919-2005). Scriam pe atunci, în Argumentul editorial” al cărţii”:
Am adunat între copertele acestui volum zece texte mai puţin cunoscute din publicistica lui I. L. Caragiale (sursele fiind indicate la sfîrşitul fiecăruia dintre ele). Avînd aceeaşi temă – ce transpare chiar din titlul unuia dintre cele mai importante articole antologate aici, «Noi şi Biserica» […] –, textele au fost aşezate în ordine cronologică (de la 1896 pînă la 1911); le precede un al unsprezecelea text, unde problema religioasă nu este tratată ca atare, dar unde este schiţat cadrul mai larg în care aceasta se înscrie (critica societăţii contemporane, raportată la reperele tradiţiei): este vorba de introducerea generală (datînd din 1899) a seriei de «Notiţe critice» din Universul lui Luigi Cazzavillan. […]
Titlul volumului – Nimic fără Dumnezeu – îl împrumută, în traducere, pe cel al unuia dintre textele antologate («Nihil sine Deo»), apărut iniţial, ca editorial, în Gazeta săteanului din 5 mai 1898. La fel de potrivit ar fi fost titlul Noi şi Biserica; acesta din urmă fiind însă doar un titlu editorial, l-am preferat pe cel provenit chiar de la autor.
Convingerea sub semnul căreia a stat demersul nostru editorial este aceea că, o dată în plus, într-un sens pentru mulţi poate neaşteptat, Caragiale are dreptate, încăpăţînîndu-se să rămînă contemporanul nostru…”.
Azi, la 160 de ani de la naşterea lui Caragiale, cred că nu se va supăra nimeni dacă voi posta aici, spre mai dreapta sa pomenire, prefaţa atît de incitantă a volumului (demult epuizat), precum şi textul cel mai relevant al antologiei, Noi şi Biserica” (mai ales că, de la o vreme, circulă pe internet variante ale lui incomplete şi neîngrijite). (R. C.)




CARAGIALE, CINICUL

“Progres, mare progres, n-avem ce zice! 
Dar şi lichele multe…”   
(Replică din proiectata comedie
Titircă, Sotirescu et C-ie)

           
“Cinicul Caragiale”. Nu avea nimic sfînt. Şi-a bătut joc de toate idealurile noastre. A denigrat poporul român. Nu a respectat sentimentele noastre cele mai sacre...
Aceasta este şi azi judecata cea mai răspîndită asupra autorului Momentelor. Eventual se admite: da, e adevărat, a ştiut să ne prindă foarte bine defectele, dar nu a vrut să vadă nici una dintre calităţile noastre (omenia, ospitalitatea, răbdarea, înţelepciunea, vitejia ş.a.m.d.). Nu ne-a iubit. Privea rece, necruţător prin sticlele lornionului, atent numai la ce e negativ, ridicul, penibil. Niciodată emoţionat, niciodată înduioşat, niciodată în pauză de simţ critic. Ce-i drept, avea talent, ne face să rîdem. Să rîdem de noi înşine, de acest brav popor care a suferit atîta şi mai suferă încă. Mereu prea lucid, numai inteligenţă dizolvantă, numai luare în zeflemea, în derîdere. Se poate întemeia ceva numai pe rîs? Pe “rîsul anecdotic”? Rîsul, se ştie, vine din sentimentul propriei superiorităţi (adică din înfumurare, orgoliu, dispreţ). Dar căldură sufletească – nu; inimă – nu. Era străin de acest neam, nu avea nici o legătură cu glia noastră (nici cu plaiurile, nici cu ţarina). Nu credea în gloria străbună, nici în oamenii acestui pămînt ş. c. l.
Dar alţii zic: cel mai inteligent român! Nu se îmbăta cu apă rece. Nu putea fi dus de nas. Luciditatea lui critică era implacabilă, dură, tăioasă ca diamantul. A demascat impostura, lichelismul, demagogia, semidoctismul, prostia. Personajele lui, fantoşe fără conştiinţă, stupide, amorale, reprezintă o subumanitate monstruoasă, împotriva căreia rîsul caragialesc este un antidot vitriolant şi nimicitor. Opera lui a fost una de ecarisaj, de salubrizare morală a societăţii.
Miorlăiala sentimentală, idilismul sămănătorist, estetica ciobănaşului naţional şi morala popească nu aveau curs la el.
Nu era dus la biserică. Nici tămîia, nici prescurile nu făceau parte din recuzita lui. Era ceea ce francezii de pe vremea lui La Bruyère numeau un esprit fort. Un spirit “tare”, care nu crede în minuni, nici în amăgirile consolatoare ale unui Rai insipid, nici în ameninţările naiv spăimoase ale unui Iad în care cazane pline cu smoală clocotindă sînt pregătite pe veci pentru păcătoşi (fie Iadul acela imaginat chiar de un Dante sau de un Hieronymus Bosch). Un bărbat cu capul pe umeri, imun la orice forme de “misticism”, ba dimpotrivă, discreditîndu-le prin forţa rîsului.
Mai mult decît atît, un artist care “simte enorm şi vede monstruos”. Pornind de aici, unii au vrut să vadă în el un “revoltat”, un nihilist, unul care refuză ordinea lumii, care detestă înfăţişările ei, opunîndu-i un dezgust împins pînă la paroxism.
Cu toate acestea, pe mine unul rîsul lui Caragiale m-a reconfortat întotdeauna, liniştindu-mă, împăcîndu-mă – dacă nu cu lumea, în tot cazul cu Creaţiunea. Vreau să spun: cu lumea lui Dumnezeu. Şi mai vreau să spun ceva: anume că lumea lui Caragiale este, în fond, tot lumea lui Dumnezeu. E cea mai bună dintre lumi, numai s-o contempli îndelung şi fără idei prefabricate. Cu gînd limpede şi începător.
Eu mai ştiu un scriitor, tot unul mare, care “simţea enorm şi vedea monstruos”. Şi care, de asemenea, stăpînea arta paroxismului (a stăpîni arta paroxismului nu înseamnă a fi paroxistic, ci înseamnă a fi, pur şi simplu, un mare artist). E vorba de Dostoievski. Mulţi au văzut în Dostoievski un dezaxat, un delirant, un fel de energumen. Contrariul e adevărat. Era un artist foarte sigur şi echilibrat (dar echilibrînd mize cu încărcătură enormă, de unde şi extrema lui tensiune intelectuală). De mai multe ori am făcut o analiză paralelă a procedeelor dostoievskiene şi caragialiene, care sînt foarte asemănătoare. (À propos de lipsa compasiunii la Caragiale, amintesc cunoscutul episod din Grand Hôtel “Victoria Română”, cu acea prostituată brutalizată de clientul abuziv, om al poliţiei, cu totul în spiritul Însemnărilor din subterană. În aceeaşi ordine, alt episod: brutalizarea fetiţei care încercase să fure un covrig, în nuvela În vreme de război. Aş mai adăuga mila şi tandreţea autorului, foarte subtil şi difuz exprimate, mai bine zis învăluite, pentru Miţa Baston, “republicana”, şi pentru Catindat, în D-ale carnavalului. Aceste cazuri sînt necesarmente rare şi reduse strict la proporţiile admisibile fără incongruenţă într-o operă funciar şi implacabil comică – mai cu seamă în ultimul exemplu.)
Nu repet acum ceea ce am mai spus altădată cu privire la similitudinea opticii şi procedeelor literare ale lui Caragiale cu cele dostoievskiene. Această similitudine e lesne de perceput de către un cititor non-captiv în reţeaua de platitudini critice general acceptată (les idées reçues, cum ar fi zis Flaubert). Ceea ce aş vrea să subliniez foarte stăruitor este că, dincolo de evidenta deosebire (poate mai mult “evidentă” decît profundă) dintre personalităţile celor doi scriitori, tipul lor de inteligenţă era acelaşi. Desigur, orice mare inteligenţă, să zicem bunăoară Goethe, Tolstoi, Balzac, Eminescu sau cine mai vreţi (Shakespeare, ca să stopăm lista), aşadar orice mare inteligenţă, sau mai bine zis orice minte genială, are darul de a revela, fie prin metafore inspirate, fie prin descrieri uluitor de perspicace, prin intuiţii mai directe sau mai învăluite, esenţele lumii şi vieţii (căci aceasta e arta, iar nu altceva). Dar mai există un tip de inteligenţă, pe care aş numi-o radicală, care merge abrupt, scurt-circuitant, direct la rădăcina fenomenelor. Inteligenţă radicală, adică geniu abisal; exemple: Dostoievski, Caragiale.
Îndeobşte se zice (zic unii) că inteligenţa, luciditatea, raţionalitatea nu prea fac casă bună cu “credincioşia”, cu “frica lui Dumnezeu” şi altele de acestea, ci că se însoţesc, dimpotrivă, cu necredinţa, cu indiferenţa sau chiar cu impietatea. Dar despre Dostoievki ştie toată lumea că era un credincios, ba chiar ortodox-ist, cum tendenţios se spune acum. Probabil că din această cauză, cum nimeni – sau mai nimeni – nu cutează să-i nege inteligenţa, se preferă părerea că era un apucat, un tip anormal, iraţional, un specimen patologic de “suflet slav”* ş. c. l. Dar Caragiale nici epileptic nu era, nici impenitent jucător la ruletă, nici slavofil; nimic din toate acestea. Însă ca tip de inteligenţă radicală şi ca aprehendare abisală a realului, aceştia doi (desigur şi alţii, dar nu-mi vine în minte nici un alt nume), ca artişti, dacă-i citim cu atenţie şi fără prevenire, constituie un binom perfect verificabil. Nu e de prisos a spune că această abisalitate nu înseamnă ameţeală, ci extremă luciditate.
Citesc în editorialul României literare (din 9-15 aprilie 1997) aceste două rînduri şi jumătate: “Am întîlnit necredincioşi şcoliţi şi inteligenţi, capabili să aprecieze cultura. Am întîlnit barbari plini de credinţă, pioşi, cu frica lui Dumnezeu”. Necredincioşi şcoliţi şi inteligenţi, nu doar capabili “să aprecieze” cultura, dar s-o şi facă, am întîlnit şi eu, chiar foarte mulţi. Barbari pioşi şi cu frica lui Dumnezeu n-am întîlnit însă şi nici nu cred că există. Civilizaţia începe cu pietatea. Un om pios poate eventual să nu fie “post-modern”, dar barbar în nici un caz. Prin “barbari” să fi vrut autorul să zică: ţărani? Greu de crezut. Oricum, ţăranii sînt “rustici”, în trecutul mai îndepărtat erau chiar analfabeţi, dar barbari nicidecum. Şi nici inculţi, chiar dacă cultura lor nu era una “academică”. În tot cazul, ce m-a izbit în acele două fraze e alternativa: cei inteligenţi şi şcoliţi sînt necredincioşi; pioşi şi cu frica lui Dumnezeu sînt cei neşcoliţi, cu o inteligenţă mai rudimentară...
Eu am întîlnit oameni foarte inteligenţi şi foarte şcoliţi care erau (sînt) credincioşi şi practicanţi. (Am întîlnit şi imbecili şcoliţi, dintre care unii credincioşi, alţii nu.) De altminteri, nu contează pe cine am întîlnit eu. Fapt este că lista oamenilor iluştri – savanţi, artişti, scriitori, oameni de stat – credincioşi e destul de mare şi de cunoscută, fie şi incomplet. Evident, nu-mi imaginez nici o clipă că autorul celor două fraze o ignoră. Ce mă frapează şi-mi pare destul de simptomatic este faptul că autorului i-au venit spontan sub condei cele două fraze ca o alternativă, excluzînd, cel puţin aparent, alte eventualităţi. Este aproape unanimă ideea că nu merg împreună credinţa şi frica lui Dumnezeu cu inteligenţa lucidă şi cultura. Deşi, de un secol şi jumătate, Flaubert, “liber cugetător” el însuşi, denunţase ca stupidă aşa-zisa “liberă cugetare” prin personajul farmacistului Homais, ea este “în vigoare”, sub înfăţişări mai elegante. Ateismul agresiv a rămas al barbarilor (comuniştii de pretutindeni, jacobinii francezi din linia Combes, Viviani şi ejusdem farinae), dar intelectualii subţiri şi cultivaţi (subliniez că aceste ultime trei cuvinte, plus conjuncţia, nu au nici cea mai firavă intenţie ironică) sînt agnostici, indiferenţi sau chiar înţelegători: nu putem reproşa unui Eugen Lovinescu neputinţa lui de “a crede”, în faţa labilităţii universale; nu-i putem reproşa nici unui Jean-François Revel că e un mécréant (cum se declară el însuşi), nici lui Maiorescu, nici lui Jules Renard; altora – bunăoară unui Paul Zarifopol, necredincios, nedus la biserică, dar mergînd foarte departe cu înţelegerea fenomenului religios – le-a lipsit puţin ca să ajungă pînă la capăt. Nu avem cum sonda conştiinţele pentru a descoperi latenţele religioase ce se ignoră. Aşa cum unora le lipseşte simţul sublimului sau al comicului, altora le lipseşte simţul divinului. E poate o infirmitate, sau poate, dimpotrivă, o forţă? Eu cred că simţul divinului e o forţă, aşa cum ştiu din experienţă proprie şi că simţul comicului – adică darul rîsului – e tot o forţă (cînd nu e prostesc sau dement).
Există – am cunoscut sau aflat – cazuri de credincioşi care în viaţa curentă (şi mai ales în momente cruciale) se comportă hotărît şi exemplar creştineşte. Putem oare să-i repudiem pe aceşti “domni Jourdain” ai credinţei, de fapt creştini care se ignoră, virtualmente poate chiar sfinţi?
Sigur, nu putem sonda, cum spuneam, conştiinţele, mai ales ale celor dispăruţi care nu au lăsat confesiuni exhaustive, luîndu-şi cu ei tainele; nu putem şti cîte şi care anume dintre marile spirite ale ultimelor trei secole erau mai permeabile la suflul divinului decît voiau să pară, cîte şi care anume şi-au ascuns virtuţile, făcînd paradă de contrariu. Foarte multe paradoxuri blasfemiatorii, maxime impioase sau profanatoare, nu sînt decît bucăţi de “brio” cu efect mai mult amuzant decît convingător (Cioran nu-i decît cel mai recent dintr-o serie ilustră). Aceste rodomontade au primit nu o dată replici pe măsură, de la autori nu mai puţin caustici sau hazoşi, de la un Montaigne la un La Bruyère, care au repus liniştiţi lucrurile la locul lor (ultimul într-un întreg capitol din Caractere, intitulat Des esprits forts).
Unul dintre cei mai “tari” printre aceşti esprits forts, dar pe invers, a fost I. L. Caragiale. Nu şi-a făcut stindard din asta, nu era treaba lui. Avea alte treburi, cele pe care le ştim, cele care alcătuiesc o mare operă, una de comic monumental. De la Aristofan pînă la el, sînt foarte puţini care au avut această putere: se numără pe mai puţin decît degetele celor două mîini. Dumnezeu i-a dat harul rîsului, dar nu, cum cred unii comentatori aşa-zişi “moderni”, un rîs vindicativ şi nihilist, nu un rîs rău dispus, nu unul care vrea să evacueze societatea de personajele ei rizibile. Un rîs care nu vrea să elimine ceea ce îl provoacă, nu vrea dispariţia acestei lumi, ci vrea să o păstreze perpetuu, pentru buna noastră dispoziţie. Caragiale nu-şi detestă personajele. Atîta numai: le dilată caracterul rizibil pînă la extrem. Nu pentru a reforma moravurile. Nu pentru “a ne scăpa” de Caţavenci, Farfurizi, Brînzoveneşti e tutti quanti. Nu. Ci ca să ne facă mai inteligenţi.
Aşadar, avînd această treabă, pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu prin harul rîsului, nu s-a ocupat decît sporadic de altele. Dar s-a ocupat, cînd a fost nevoie.
Aşa, de pildă, a fost nevoie de a denunţa impietatea, această agresiune nu împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva civilizaţiei, pe care Dumnezeu o doreşte, dar o doreşte făurită şi păstrată de oameni. Atunci a scris pentru a înfiera profanarea locului unde fusese pristolul Bisericii Sărindar şi urma să se ridice un monument al lui Matei Basarab. A scris pentru a înfiera impietatea săvîrşită prosteşte prin dărmarea Bisericii Vărzaru din Tîrgovişte. A mai scris lucruri de bun-simţ, mai potrivit zis de bună simţire şi de cuviinţă, cu privire la dezmăţul lumii, la zgomotul barbarizant al modernităţii, la împuţinarea simţului civic.
Dar a fost mai cu seamă nevoie de a ridiculiza cea mai infatuată, mai incultă şi mai stupidă formă de impietate şi agresiune, anume ceva ce se bucură de stimă prin uzurparea unui drept transformat în impostură, sub pretext de libertate a conştiinţei, drept incontestabil al omenirii civilizate: libera cugetare. Liber-cugetătorul, adică acela care îşi face din ignoranţă un privilegiu, o supremaţie şi o imunitate. Filozoful sceptic sau agnostic, omul de ştiinţă obiectiv şi impavid, aceştia sînt cugetători, nu liber-cugetători. Dumnezeu nu are nevoie de filozofi pioşi, nici de savanţi pioşi. Eu cred că Dumnezeu e de acord cu o maximă a lui Hegel: Die Philosophie soll sich hütten erbaulich sein zu wollen (“Filozofia să se ferească de a voi să fie edifiantă”). Rolul filozofiei şi al ştiinţei nu este de a se substitui teologiei, dogmaticii ori misticii.  E de a-şi proba disciplina coherent şi raţional. Mulţi savanţi erau credincioşi şi practicanţi, dar nu au amestecat borcanele. Pe cînd liber-cugetătorul e o făptură vandalică, barbară, arogîndu-şi ilicit o competenţă total absentă, cu o impertinenţă pe măsura trufiei sale (“Prostul pînă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”).
Textul lui Caragiale Noi şi Biserica este unul dintre cele fundamentale pentru exacta înţelegere a întregii sale viziuni asupra societăţii. Acest text face parte din ceea ce numim “opere minore” ale unui mare autor. Opera capitală a lui Caragiale, opera geniului său comic, a naturii abisale a acestei creaţii de comic monumental, trebuie percepută, pentru a nu fi luată drept altceva decît este, prin avertismentul din Noi şi Biserica. Altfel riscăm să o plasăm într-o filiaţie cu totul improprie: existenţialism, nihilism, ateism sau mai ştiu eu ce, cum s-a încercat nu de puţine ori, din pofta de aşa-zisă “modernitate”.
Caragiale era, într-adevăr, un cinic. Dar invit la o atentă şi nepripită meditaţie asupra înţelesului radical şi real al acestui termen.

Alexandru PALEOLOGU

* Flaubert a murit în acelaşi an cu Dostoievski, 1881, cu un an mai tînăr (59 de ani), deci prea devreme ca să fi apucat să treacă şi “sufletul slav” în Dicţionarul ideilor primite...




I. L. CARAGIALE

[NOI  ŞI BISERICA]*

Încă demult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică.
Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat demult cărarea ce duce la locaşul icoanelor.
Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici, s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber-cugetători.
Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor altfel decât sunt mamele, adică altfel decât liber-cugetători!

Dar să nu exagerăm!
Boierimea, ostaşii şi slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot mai merg uneori să auză, dacă nu chiar s-asculte, Evanghelia – anume când M. S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sf. Nicolae-n Şelari, ori pe malul gârlii la Bobotează.
De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi, spre cinstea lor, trebuie să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezintă acolo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam prea tare.
O fi aceasta bine sau rău – că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică – nu o spune, căci n-am în această privinţă nici o părere hotărâtă.
Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare către religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.
Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei.
Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să consemnez aici, în fuga condeiului, câteva observaţiuni, pe cari le fac demult.

Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a surda, nemaiaflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe multe dumineci – ce se-ntâmplă în altă parte?
Ia să vedem.
Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminecă dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sfintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi-strămoşi.
Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!
Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grijă; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor, şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dânşii.
Sunt între ei bravii şi cuminţii germani, francezii cei subţiri la minte şi nobilii italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei, şi îndrăzneţii unguri, şi neînduplecaţii evrei.
Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul, pentru ei, locaş.
Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea Atotiitorului.
Vedeţi voi, cari sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.
Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea “noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?
Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme, nu tocmai depărtată, când părinţii voştri, cari dorm sub umbra crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?

Părinţii voştri!
Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi noi! Mii de mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul.
Ei au crezut şi s-au închinat, şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.
Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem.
Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.
Închine-se Asia – bătrână înţeleaptă, şi nobila şi ingenioasa ei fiică, Europa! Închine-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închine-se iscusita Americă!
Noi – nu ne închinăm.
Închine-se nerozii!
Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia închinăciunii!
Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!

Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!
Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen.
Noi suntem oameni moderni.
Măture-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oteluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!
Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicul.
E destul că biserica e tolerată!

Un slujitor al  altarului, când stătea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Constantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:
Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?
– Nu, părinte, i-am raspuns; nu-i e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai de-a face cu o lume care nu crede în Dumnezeu, cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în puşcării lăcaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac oseminte de măreţi voievozi?
Se va mai schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la Dânsul?
Dumnezeu ştie!

Deocamdată, copiii noştri vor merge pe calea noastră, cuminte. De ce avem şcoli româneşti în care urmează înalte învăţături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze şi ca să ni-i crească.
Din aceste şcoli naţionale ies pe fiece an sute şi mii de viitori cetăţeni luminaţi, toţi liberi-cugetători, plini de despreţ pentru vechea rătăcită credinţă creştină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată.
Ei au învăţat o religie mai omenească decât cea creştinească. O religie care predică nu mila sau îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia; o religie aspră, care predica omului:
“Eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia. Fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi!
Nu te uita o clipă sus pe cer; aici, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aci, pe pământ, se isprăveşte tot pentru tine!
Eşti fiară, fii fiară!
Fiarele n-au biserică; fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu”.

(Apărut în Universul din 7 ianuarie 1900,
în seria “Notiţe critice”, semnat: Caragiale)

* Titlu editorial (cf. I. L. Caragiale, Opere, ed. Zarifopol-Cioculescu, vol. IV: Notiţe critice şi versuri, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, Bucureşti, 1938, pp. 1-5).

sâmbătă, ianuarie 28, 2012

CUM GLUMESC ERETICII

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe…


La examenul final de la Facultatea de Chimie a Universităţii Maynouth (Irlanda) studenţilor li s-a pus o întrebare suplimentară, la care un student a dat un răspuns atît de neaţteptat încît profesorul l-a popularizat pe internet, notîndu-l cu calificativul maxim. Întrebarea a fost următoarea: „Oare Iadul este exoterm (adică degajă căldură) sau este endoterm (adică absoarbe căldura)?”.
Cum era de aşteptat, cei mai mulţi şi-au fundamentat răspunsul pe Legea lui Boyle, conform căreia gazele se răcesc la dilataţie şi se încălzesc la compresie. Singurul răspuns notat cu „excepţional” a fost însă cel de mai jos:

Mai întîi trebuie să examinăm dacă masa Iadului se schimbă sau nu în timp. Pentru aceasta, trebuie să ştim numărul sufletelor care se mută în Iad şi al celor care ar pleca din Iad. Consider cert faptul că cine ajunge în Iad nu mai poate pleca de acolo niciodată. Pentru a stabili numărul celor care ajung în Iad, trebuie avut în vedere că există mai multe religii, fiecare susţinînd că cei care nu sînt adepţii ei ajung în Iad. Rezultă de aici că toţi oamenii ajung în Iad, iar creşterea continuă a populaţiei lumii ne duce la concluzia că numărul sufletelor care ajung în Iad creşte exponenţial.
În consecinţă, trebuie să examinăm volumul Iadului. Conform Legii lui Boyle, pentru ca temperatura şi presiunea din Iad să rămînă constante, volumul Iadului trebuie să crească proporţional cu numărul celor ajunşi în Iad. Există două posibilităţi:
1. Dacă Iadul se dilată într-un ritm mai redus decît cel in care sosesc sufletele, atunci temperatura şi presiunea cresc pînă la un nivel care provoacă explozia Iadului.
2. Dacă Iadul se dilată într-un ritm mai mare decît cel în care sosesc sufletele, atunci temperatura şi presiunea scad pînă la un nivel în care Iadul îngheaţă complet.
Care este soluţia corectă?
Luînd în consideraţie prognoza colegei mele de an, Sandra, conform căreia, citez, „mai degrabă îngheaţă Iadul decît să mă culc cu tine", nu poate fi valabilă decît a doua posibilitate, de vreme ce, nu mai departe decît aseară, Sandra s-a culcat totuşi cu mine. În consecinţă, convingerea mea este că Iadul este endoterm şi, mai mult decît atît, deja a şi îngheţat, deci nu mai poate primi alte suflete, deoarece focul a dispărut întru totul de acolo. Rezultă şi faptul că nu mai putem ajunge decît în Rai, ceea ce pe de o parte dovedeşte existenţa lui Dumnezeu, iar pe de altă parte explică şi de ce aseară Sandra striga încontinuu: „Dumnezeule! Dumnezeule!”.


În căutarea omeniei (pierdute?):
SĂ FIM OAMENI !

Numele meu este Nedelca Alin, am vârsta de 36 ani şi sunt din Baia Mare, jud. Maramureş.
Dumnezeu mi-a binecuvântat familia cu doi băieţi. Răzvan, fiul cel mare, de 13 ani, şi Cătălin, mezinul familiei, de 9 ani. Ei sunt lumina şi sufletul familiei mele. Doar un părinte ştie ce vreau eu să spun, doar un părinte care îşi iubeşte îngerii daţi de Dumnezeu.
Uneori, stau şi mă gândesc, de ce trebuie ca lumea să sufere? În aceste momente în care aştern aceste cuvinte, mă gândesc dacă va citi… oare voi reuşi să sensibilizez pe cineva? Voi avea puterea şi tăria să trec peste această nenorocire care mi-a lovit familia? Mă aplec în faţa voastră şi vă rog să-i acordaţi o şansă fiului meu Răzvan.
În 2009,  la spitalul INTERSERVISAN din Cluj-Napoca, au început problemele noastre, când, in urma unor analize, ni s-a comunicat că fiul meu avea acumulare de mucus în ureche, care urma să fie aspirată şi tratată. În urma acestei intervenţii , fiul meu a început să acuze dureri groaznice de cap. Am hotărât să-i fac un RMN la Cluj-Napoca, deoarece în Baia Mare nu exista aparatura necesară.
Timpul s-a oprit în loc pentru câteva secunde şi am crezut că totul s-a sfârşit când medicul mi-a citit RMN-ul şi am fost anunţaţi că fiul meu avea o tumoare pe creier. Am fost îndrumaţi spre Dr. Prof. Florescu, medic neurochirurg, pentru operaţie, operaţie care s-a efectuat la sfârşitul anului 2009. Din spusele medicului, operaţia a avut succes, dându-ne certitudinea că nu vor mai apărea probleme.
Bucuria, emoţia, lacrimile ne-au copleşit pe toţi, coşmarul luase sfârşit, dar nu pentru mult timp. Azi, după 2 ani, retrăim aceleaşi momente dureroase, aceleaşi deziluzii, pentru că, în urma controlului de 2 ani, RMN-ul a confirmat că tumoarea a recidivat. Cuvintele doctorului Florescu  au fost: "Trebuie reoperat".
Am început să mă informez, să mă documentez, până am dat o de mână de ajutor, am auzit de DAN SÂNTIMBREANU, un suflet de om, un om care a cunoscut  durerea, dar şi un supravieţuitor în lupta cu boala. La el am găsit speranţa şi ne-a îndrumat la clinica unde a fost şi el operat, în Germania la INI HANNOVER.  Am trimis şi noi analizele fiului meu  la această clinică. Răspunsul sosit de la Prof. Dr. R.  Fahlbusch a fost că operaţia se poate face cu succes, însă suma necesară operaţiei şi îngrijirilor se ridică la 50.000 euro, aşa cum ne-a confirmat deja clinica,  şi ar trebui făcută cât mai curând.
În momentul de faţă  nu am aceşti bani şi nici nu cred că am cum să fac rost de ei într-un timp aşa de scurt, iar de formularul E 112 (de la Casa Naţională de Sănătate) nu putem beneficia, deoarece operaţia se poate realiza şi în Romania, chiar dacă şansele să scape fără sechele sunt foarte mici.

Pentru cei care cred că ne pot ajuta cu donaţii oricât de mici, sau care pot da informaţia mai departe, la societăţi care au posibilitatea să mă sprijine, am afişat următoarele conturi  deschise la BCR Sucursala Baia Mare, Maramureş:

- EURO: RO93RNCB0182125040580002

- LEI:      RO23RNCB0182125040580001


Mai multe detalii despre acest caz puteţi citi pe pagina:

Pentru informaţii suplimentare puteţi suna la 0743/622397 (Alin Nedelca)

marți, ianuarie 24, 2012

RIDENDO CASTIGAT MORES (VII)

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe…


- Nu vă supăraţi... Puteţi sta puţin mai la dreapta, să-l văd şi eu mai bine pe Băsescu? ...
- Sigur. Nu vreţi să vă dau binoclul meu?...
- Nu, mulţumesc, am lunetă la puşcă!

Întrebare: Dacă Boc boceşte, Băsescu ce face?
Întrebare: Ce spui dacă-l vezi pe Băsescu îngropat pînă la gît în ciment?
Răspuns: Mai trebuie ciment!

La Al 20-lea Congres al PDL, Băsescu, gîrbovit de ani şi plictisit de povara puterii, se adresează participanţilor îmbrăcaţi în salopete portocalii:
- Drragii mei, eu… eu m-am hotărrît să rrenunţ. Prropun să fie aleasă în locul meu prrietena mea, Elena!
- Huooo! Huooo!
- Bine… Atunci prropun să mă înlocuiască la prreşedinţie prrietenul meu, Boc.
- Huooo! Huooo!
- Şmecherrilor ce sînteţi! Ştiam eu că tot pe mine mă vrreţi!!!
Băsescu şi Boc într-o barcă, în largul mării înfuriate. Un val puternic răstoarnă barca.
Întrebare: Cine scapă?
Răspuns: România!

miercuri, ianuarie 18, 2012

EVOLA DESPRE CODREANU

SUMARUL BLOGULUI


Ca un început de “consolare” pentru aceia care s-au arătat nemîngîiaţi de ştergerea unor postări anterioare, dar şi ca semnal al noii ediţii a cărţii mele, postez aici una din Anexele ei (de interes documentar). Introduse în noua ediţie, acestea cuprind două mărturii ale unor personaje diametral opuse – un tînăr fiu de rabin (David Şafran) şi un mai vîrstnic tovarăş de drum” al fascismului italian (Julius Evola) – despre întîlnirea lor cu Codreanu, la Casa Verde (primul în ianuarie 1937, al doilea în martie 1938). Mai demult (şi fără adnotările din volum) am postat pe blog şi relatarea celeilalte întîlniri. (R. C.)


ÎNTÎLNIREA JULIUS  EVOLA – CORNELIU CODREANU

            În martie 1938, cu puţin înaintea arestării definitive a lui Corneliu Codreanu (17 aprilie), care în luna mai avea să fie judecat şi condamnat într-o parodie de proces, iar la sfîrşitul lui noiembrie avea să fie asasinat în detenţie, împreună cu alţi 13 camarazi, Julius Evola se deplasa la Bucureşti anume pentru a-l cunoaşte pe deja legendarul şef al Mişcării Legionare. S-au văzut la “Casa Verde” (mijlocitor fiind, poate, Mircea Eliade), iar impresia lui Evola a fost foarte puternică. Întors în Italia, autorul Revoltei împotriva lumii moderne a publicat acolo o serie de articole în care zugrăvea portretul “Căpitanului” şi relata cele discutate cu el (referinţe la această întîlnire se regăsesc pînă tîrziu în scrisul lui Evola, decedat în 1974). Editorul italian Claudio Mutti a adunat şase texte pe această temă în volumul intitulat La tragedia della Guardia di Ferro (Fondazione “Julius Evola”, Roma, 1996), precedate de un studiu introductiv despre Evola şi România. Textele au apărut tot pe atunci şi în traducere românească (Florin Dumitrescu)[1], în volumul intitulat editorial Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar (Editura FRONDE, Alba Iulia – Paris, 1998), scos într-un tiraj modest şi demult epuizat. Ediţia românească a inclus – în traducerea mea – şi un al şaptelea text al lui Evola privitor la întîlnirea sa cu Codreanu, scris 20 de ani mai tîrziu şi publicat iniţial în ziarul napolitan Roma din 12 decembrie 1958 (xerocopia ne-a fost pusă la dispoziţie de acelaşi Claudio Mutti). Acesta este textul[2] pe care-l reproduc şi adnotez aici (cele cîteva paranteze drepte din text îmi aparţin). (R. C.)

Coperta finală a volumului Naţionalism şi asceză... (1998)

Printre multele figuri de conducători ai mişcărilor naţionale pe care am ajuns să-i cunoaştem în cursul călătoriilor noastre prin Europa, puţine, ca să nu spun nici una, mi-au făcut o impresie atît de vie precum Corneliu Codreanu, şeful Gărzii de Fier din România. Ne amintim întîlnirea cu el, în martie 1938, la “Casa Verde”, sediul central pe care legionarii şi l-au construit cu mîinile lor la Bucureşti. Ne stăruie în minte un tînăr înalt, semeţ, cu o expresie de nobleţe, de lealitate şi de curaj, înscrisă în trăsăturile lui de pur tip daco-roman, la care se adăuga un aer contemplativ, harismatic[3]. Între noi doi s-a stabilit o spontană simpatie; într-adevăr, multe dintre ideile noastre erau convergente, mai ales în ceea ce privea exigenţa de a conferi mişcărilor de renaştere naţională nivelul de organizare pe care Codreanu îl concepuse, cu care îşi propunea să schimbe chipul României şi care era unul foarte înalt. Această mişcare complexă avea o orientare originală. Ea se apropia în mod ideal de mişcările naţionale care se afirmau pe atunci în Italia şi Germania, dar îşi păstra o fizionomie specifică.
Într-una dintre convorbirile noastre, însuşi Codreanu ne sugera această orientare proprie, utilizînd următoarea imagine: “Fiinţa umană este alcătuită din trup, din energie vitală şi din suflet [spirit]. Astfel, orice naţiune dornică de renaştere poate face să iasă în evidenţă unul sau altul dintre aceste elemente, iar restul să şi-l chivernisească pornind de aici. Acum, fascismul italian mi se pare că porneşte de la elementul trup, adică de la un element formal, întruchipînd idealul roman al Statului ca forţă formatoare. Naţional-socialismul german îşi raportează saltul pe care l-a făcut la tot ceea ce înseamnă rasă şi sînge, pornind, care va să zică, de la elementul vital. În ceea ce priveşte Garda de Fier din România, aceasta, pentru a atinge acelaşi ţel, îşi propune să pornească de la elementul spiritual, de la suflet”. În cadrul mişcării lui Codreanu, aceasta capătă un înţeles particular. Pentru Codreanu, mai mult decît de o luptă politică pentru simpla cucerire a puterii, este vorba de a crea un om nou. El era de părere că substanţa poporului român este atît de alterată încît fără o prefacere lăuntrică, de adîncime, nimic durabil nu se va putea realiza. Opera de educare trebuia să se realizeze, deocamdată, la nivelul unei minorităţi, pentru ca aceasta să poată deveni cîndva coloana vertebrală a naţiunii. Orientarea spirituală, religioasă, ca o contraparte a celei militante, se vădea deja chiar din denumirea pe care organizaţia o avusese iniţial: “Legiunea Arhanghelului Mihail”[4]. Cînd aceasta a devenit “Garda de Fier”, şi-a menţinut totuşi trăsăturile unui fel de ascetism războinic, foarte asemănător celor ale unor vechi ordine cavalereşti. Astfel, cei care aparţineau unui corp special, purtînd cu fală numele lui Moţa şi Marin (doi lideri ai Gărzii căzuţi în războiul din Spania), păzeau legămîntul celibatului: nici o ispită mondenă sau familială nu trebuia să diminueze în ei capacitatea de a se dărui cauzei în chip absolut. Trebuiau să se abţină, de asemenea, de la a frecventa barurile şi cinematografele, ca şi de la orice tentaţie spre bogăţie sau lux. Trebuiau să iubească o anumită ţinută spartană de viaţă; mai mult, era respectată practica de a posti de două ori pe săptămînă[5]. Codreanu era primul care se supunea acestor reguli[6]. O deosebită importanţă era atribuită rugăciunii, pe care o făceau cu intensitatea unei invocaţii.
“Rugăciunea este un element hotărîtor al oricărei izbînzi”, spunea Codreanu. “Învinge cel care ştie să-şi atragă din eter, din ceruri, forţele tainice ale lumii nevăzute şi să-şi asigure sprijinul lor”. Pentru el, printre astfel de forţe se numărau sufletele strămoşilor şi ale morţilor [căzuţi recent pentru cauză]. Iar în “cuiburi” – aşa erau numite celulele organizatorice al Gărzii – orice reuniune începea şi se termina cu o rugăciune de invocare adresată celor ce, de-a lungul veacurilor, căzuseră pentru apărarea ţării şi a credinţei şi care continuau să rămînă legaţi în chip nevăzut de neamul lor. Astfel, prin deformarea adevărului, s-a răspîndit zvonul că Garda de Fier s-ar fi dedicat chiar… spiritismului, dacă nu cumva şi necromanţiei!
Ne amintim cum Codreanu ne spunea: “Scopul este să se activeze la maximum toate posibilităţile de măreţie umană care au fost semănate de Dumnezeu în sîngele şi sufletul neamului nostru. Dacă mistica are drept scop extazul, adică un contact al sufletului cu Dumnezeu printr-un salt dincolo de natura umană, mistica naţională nu e altceva decît contactul omului şi al mulţimii cu sufletul neamului prin intermediul unui salt dincolo de interesele personale şi materiale, spre lumea eternă care se suprapune istoriei”. El mai vorbea de un soi de lumină, despre o exaltată şi iluminată conştiinţă colectivă, care, iradiind de la o elită pînă la periferia organismului naţional, trebuia să fie analoagă celei a marilor experienţe religioase. O astfel de stare de spirit îl chema spre o “ecumenicitate naţională”. În acest fel, un popor în întregimea sa este transformat şi “ajunge la conştiinţa de sine, la cea a sensului şi destinului său. Aceasta este o stare care în istoria popoarelor apare doar ca o licărire, dar în ea se manifestă naţiunea eternă”. Codreanu voia să pună temei neclintit neamului său.
Se ştie despre tragedia Gărzii de Fier şi despre sfîrşitul lui Codreanu. Prin anumite influenţe obscure, s-a născut o funestă tensiune între monarhie şi Mişcarea Legionară, fără ca totuşi aceasta diin urmă să fie potrivnică ideii monarhice (Codreanu zicea: “Monarhia e întotdeauna bună [chiar dacă unii monarhi sînt răi]: nu trebuie să confundăm omul cu instituţia, trăgînd de aici concluzii greşite”). În cele din urmă, Codreanu a fost arestat şi judecat. Atunci, forţele care îi erau fidele s-au dedat la represalii de tip terorist; a intrat în acţiune o “echipă a morţii”, s-a constituit un tribunal secret, cu scopul de a-i judeca şi a-i pedepsi pe aceia care, din punctul de vedere legionar, se făceau vinovaţi de înalta trădare a intereselor naţiunii[7]. Temîndu-se de mai rău, puterea a acţionat fulgerător şi a recurs la un asasinat mascat. Un laconic comunicat guvernamental anunţa că Codreanu, împreună cu alţi capi ai Mişcării, arestaţi şi condamnaţi, fusese ucis în urma unei tentative de evadare.
Prăbuşirea României după regimul Antonescu şi al doilea război mondial şi alipirea ei violentă la blocul sovieto-comunist nu au înăbuşit întru totul mesajul lui Codreanu. Horia Sima a fost considerat drept succesorul său, iar printre exilaţii români se află şi numeroşi vechi membri ai Gărzii de Fier, pe lîngă elemente mai noi, care şi-au însuşit ideile “Căpitanului” ucis, în acelaşi spirit mistic, şi care-şi pun speranţe în eliberarea României. Mai mult decît atît, aceste elemente din exterior sînt poate cele mai bine organizate şi cele mai active împotriva comunismului şi a altor forme de subversiune mondialistă dintre toţi reprezentanţii naţiunilor căzute sub influenţa Rusiei [Uniunii Sovietice]. Amintirea şefului lor rămîne extrem de vie. Noi înşine ne amintim că, atunci cînd, la Bucureşti, eram pe punctul de a ne lua rămas-bun de la el, ne-a dat semnul distinctiv al Gărzii de Fier – un mic cerc negru cu gratii argintii[8] – formulîndu-şi salutul cu înseşi cuvintele Bisericii: “Nu vor birui!”[9].  

Traducere şi note de
Răzvan Codrescu

[1]Legionarismul ascetic (Convorbire cu liderul «Gărzii de Fier»)”, Naţionalism şi asceză: «Garda de Fier»”, După asasinarea lui Codreanu: tragedia legionarismului românesc”, Furturnă peste România: o voce de dincolo de mormînt”, Tragedia «Gărzii de Fier» din România: Codreanu” (textul cel mai lung), Întîlnirea mea cu Codreanu” (textul cel mai cunoscut, tradus în multe limbi).
[2] Titlul din volumul citat: Şeful «Gărzii de Fier» din România”.
[3] Iată şi alte portretizări din articolele respective: Ne iese în întîmpinare un tînăr înalt şi suplu, îmbrăcat sport, cu un chip luminos, care din prima clipă ne inspiră tuturor o senzaţie de nobleţe, forţă şi cinste. […] E un tip caracteristic arian-roman: pare să fi venit din antichitatea ario-italică. În timp ce ochii săi cenuşii-albaştri exprimă tăria şi voinţa calculată a Conducătorilor, expresia sa conţine în ansamblu o anumită nuanţă de idealism, de interiorizare, de forţă, de omenie” (Naţionalism şi asceză…, ed. cit., p. 42); Un tînăr înalt şi suplu ne întîmpină extrem de cordial. În expresia sa plină de cinste şi nobleţe, şi mai ales în ochii săi cenuşii-albaştri, hotărîrea se amestecă în chip straniu cu visarea” (ibidem, p. 65); … ne vine în întîmpinare un tînăr înalt, suplu, cu o înfăţişare aleasă plină de nobleţe şi sinceritate: ochii cenuşii-albaştri, fruntea înaltă, autentic tip arian-roman; trăsăturile virile ale feţei au în plus ceva contemplativ şi mistic” (ibidem, p. 75); Îmi amintesc de Corneliu Codreanu […] ca de o figură dintre cele mai pure, mai sincere şi mai nobile. […] Dar Corneliu Codreanu frapa şi prin fizicul său. Înalt, bine proporţionat, el reflecta tipul rasial «ario-roman» […]. Fizionomia şi modul său de a vorbi îl absolvă de cea mai mică bănuială de duplicitate, nesinceritate, perfidie sau trădare” (ibidem, p. 101).
[4] Legiunea Arhanghelul Mihail a fost numele generic al mişcării, niciodată abolit. Gruparea Corneliu Zelea Codreanu”, Garda de Fier”, Totul pentru Ţară” au fost, pe rînd, denumiri oficiale ale partidului politic menit să reprezinte Legiunea în înfruntările electorale. Astfel, la 21 februarie 1938, nu Legiunea s-a dizolvat prin celebra circulară, ci expresia ei politică de atunci – Partidul “Totul pentru Ţară”.
[5] În alte dăţi, Evola vorbeşte de trei zile de post negru” pe săptămînă (cf. Naţionalism şi asceză…, ed. cit., pp. 46 şi 51). Cert este că se postea; dacă erau două sau trei zile pe săptămînă, şi dacă era de regulă post obişnuit sau chiar post negru, e greu de stabilit. Ţinînd seama şi de alte surse, Codreanu ar fi postit el însuşi trei zile săptămînal (luni, miercuri, vineri), dar celorlalţi le-ar fi impus numai două (miercuri, vineri). Post negru s-ar fi ţinut numai în zile speciale (fie după rînduiala bisericească, fie după anumite uzanţe interne ale Legiunii). Lui Evola i s-a dat apă şi dulceaţă, şi se pare că ar fi fost îmbiat şi cu fasole…
[6] Afirmaţia trebuie luată nuanţat. Codreanu postea şi ducea o viaţă modestă, dar era totuşi om însurat, iar la Casa Verde locuia cu soţia (Elena Codreanu, născută Ilinoiu), pe care, de altfel, i-a prezentat-o sumar şi lui Evola (cf., de pildă, op. cit., p. 65).
[7] Nu ştiu de unde a scos Evola aceste ultime informaţii (represalii de tip terorist”, echipă a morţii”, tribunal secret”), care nu se verifică pentru răstimpul respectiv.
[8] În alt loc (op. cit., p. 105), Evola îşi aminteşte: L-am întrebat ce însemna acel desen; Codreanu se mărgini să-mi spună pe ton glumeţ: «Or fi poate gratiile temniţei»… Însă gluma conţinea o tristă presimţire” (Codreanu avea să fie arestat după cîteva săptămîni şi asasinat după cîteva luni, în stare de detenţie).
[9] În original: Non prevarranno!