marți, mai 27, 2008

IERARHII NE VINDECĂ DE ORTODOXIE !

Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu,
cel mai vechi membru al Sfîntului Sinod,
după ce toată viaţa s-a împărtăşit (la figurat) cu securiştii,
acum se împărtăşeşte (la propriu) cu catolicii !



ORTODOCŞII TAC, 
CATOLICII JUBILEAZĂ...

“Duminică, 25 mai 2008, în prezenţa Excelenţei Sale Mons. Francisco Javier Lozano, Nunţiu Apostolic în România, a PS Alexandru Mesian, Episcop greco-catolic de Lugoj, a zeci de preoţi români şi străini, şi a mii credincioşi veniţi din toată ţara, alături de invitaţi speciali dintre care îi amintim pe dl. Gheorghe Ciuhandu, primarul Timişoarei, şi pe ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul ortodox al Banatului, s-a sfinţit biserica greco-catolică din Timişoara cu hramul «Sf. Maria – Regina Păcii şi a Unităţii». Cu această ocazie a avut loc un eveniment extraordinar, şi care a onorat întreaga audienţă, cu o semnificaţie religioasă şi istorică cel puţin egală cu cea a Revoluţiei anti-comuniste pornite de la Timişoara. Conform martorilor oculari, în cadrul Sfintei Liturghii, la momentul împărtăşaniei, ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul ortodox al Banatului, a plecat din mijlocul credincioşilor şi a urcat la altar, unde a cerut permisiunea de a se împărtăşi. Ca răspuns, Excelenţa Sa Mons. Francisco Javier Lozano, Nunţiul Papal în România, conform tradiţiei [sic!], i-a dat în mînă Înalt Prea Sfinţiei Sale Nicolae Sfîntul Trup, după care i-a fost înmînat potirul cu Sîngele Domnului, din care Înalt Prea Sfinţia Sa Nicolae s-a împărtăşit singur. Un eveniment similar nu s-a mai întîmplat din anul 1700, cînd românii ardeleni au refăcut [sic!] unirea cu Biserica Catolică...” (Cf. şi site-ul http://www.greco-catolica.org/a357-La-Timisoara-s-a-intamplat-o-minune.aspx)

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI PRETINDE
CĂ N-AR FI... PROBE, DAR REACŢIONEAZĂ

În legătură cu informaţia apărută în mass-media, potrivit căreia, duminică, 25 mai 2008, în biserica greco-catolică din Timişoara cu hramul "Sfînta Maria – Regina Păcii şi a Unităţii", Înalt Prea Sfinţitul Nicolae, Mitropolitul Banatului, a cerut permisiunea de a se împărtăşi, facem următoarele precizări:
Patriarhia Română nu deţine date concrete şi verificate despre eveniment. Ca atare, la proxima şedinţă a Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care va avea loc la începutul lunii iulie 2008, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nicolae poate fi solicitat să ofere explicaţiile cuvenite Sfîntului Sinod în legătură cu subiectul în cauză. Pînă atunci, Arhiepiscopia Timişoarei poate oferi explicaţiile de rigoare.
Totuşi, în principiu, Patriarhia Română precizează faptul că dialogul actual al Ortodoxiei cu Biserica Romano-Catolică, deja destul de fragil, nu poate fi ajutat, ci mai degrabă complicat prin gesturi considerate de unii "profetice", iar de alţii problematice.
Este de dorit să cultivăm nu miraculosul sau senzaţionalul, ci seriozitatea şi credibilitatea în relaţiile dintre Biserici aflate în dialog pentru refacerea unităţii creştine.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române


O PRIMĂ DECLARAŢIE POST-FACTUM
A LUI NICOLAE CORNEANU

“Teoretic şi dogmatic, împărtăşirea ortodocşilor la catolici poate fi considerată un păcat, însă, ca gest simbolic, aceasta poate arăta că ne aflăm în comuniune, frăţietate, poate arăta dragoste creştină...” (în Cotidianul din 27 mai 2008)

MIRELA CORLĂŢAN ÎNTREABĂ,
NICOLAE CORNEANU RĂSPUNDE:

Înalt Prea Sfinţite, este adevărat că v-aţi împărtăşit duminică în biserica greco-catolică din Timişoara?Am fost alături de ei, însă nu m-am împărtăşit.
Preoţii greco-catolici descriu în detaliu cum aţi primit potirul din partea nunţiului apostolic. Să înţeleg că mint?Formal e adevărat. Era sfârşitul Liturghiei, al mesei, şi m-am ridicat pentru a mă alătura lor, întrucât voiam să adresez un cuvânt credincioşilor. Nu am luat însă Sf. Împărtăşanie.
Veţi da o dezminţire în acest sens?
Nu, nu am de gând să fac asta.
Dar nu vă deranjează neadevărul?Sunt obişnuit cu astfel de informaţii. Este un fel de-al lor de a vedea lucrurile. Ne păstrăm fiecare credinţa noastră...” (ibidem)


Comentariu on-line (un preot ortodox din Bucureşti):
El se jură că nu fură, dar e cu potiru-n gură... (vezi foto)

luni, mai 26, 2008

CINE MAI SÎNT FRAŢII NOŞTRI



VATICANUL ÎNTRE TEOLOGIE ŞI S. F.

Sub ultimii doi papi, Vaticanul pare să aibă o adevărată obsesie „fraternală”: dacă pentru răposatul Ioan Paul II evreii erau „fraţii noştri mai mari” (i nostri fratelli maggiori), pentru iezuitul argentinian José Gabriel Funes, astronomul şi consilierul lui Benedict XVI, se poate vorbi despre... „fratele nostru extraterestru”: Per dirla con san Francesco, se consideriamo le creature terrene come “fratello” e “sorella”, perché non potremmo parlare anche di un “fratello extraterrestre”? Farebbe parte comunque della creazione... (în L’Osservatore Romano, 13 mai 2008; în traducere: “Parafrazîndu-l pe Sf. Francisc, dacă socotim făpturile terestre ca «frate» sau «soră», de ce n-am putea vorbi şi de un «frate extraterestru»? Ar face şi el parte din creaţie...”)!
Ceea ce uimeşte la iezuitul din ţara tango-ului este nesimţirea teologică (pentru că n-o pot numi altfel) a întregului discurs. Căci “extraterestrul” este produsul imaginativ al unei pseudo-mitologii laicizate, altoite pe paradigma scientismului evoluţionist, pluralist şi relativist al modernităţii. Chiar dacă pozitivismul radical al începuturilor s-a mai îmblînzit treptat, lăsînd loc şi unor chinuite dezvoltări metafizice (gen Teilhard de Chardin), acest gen de “ştiinţă” nu e mai puţin rezultatul unei gîndiri anti-tradiţionaliste şi anti-teologice, în care raţionalismul şi empirismul se întâlnesc de regulă sub pălăria mai largă a materialismului ateu. Or, nu poţi, ca om al credinţei, să invoci senin reperele şi conceptele acestui alt fel de gîndire, în virtutea nici unei forme de aggiornamento, şi cu atât mai puţin să tîrăşti în asemenea elucubraţii numele unui sfînt al Bisericii tale (în cazul de faţă Francisc din Assisi).
A accepta fie şi numai simpla supoziţie a existenţei unor “civilizaţii extraterestre”, a ideii că “nu sîntem singuri în Univers”, înseamnă implicit să conteşti întreaga Revelaţie divină, unicitatea Creaţiei şi centralitatea omului în sînul ei, iconomia mîntuirii prin Iisus Hristos şi perspectiva eshatologică a creştinismului, negîndu-L pe Dumnezeu sau prefăcîndu-L într-un “Mare Anonim” fanfaron, care se joacă de-a creaţia şi de-a întruparea, minţindu-ne făţiş sau doar prin omisiune, cu fapta şi cu cuvîntul. Hotărît lucru, dacă Dumnezeu ne-ar fi ascuns cu atîta grijă că ar mai fi creat şi alte lumi materiale, mai mult sau mai puţin paralele cu a noastră, n-ar mai fi Dumnezeul în Care credem şi pe Care-L mărturisim, ci doar un Demiurg viclean şi oscilant, care s-ar şi amuza să (mai) fie crezut pe Cuvînt...
Creştineşte vorbind, singurele “extraterestrităţi” experiate mistic şi documentate revelaţional sunt Dumnezeu/Sfînta Treime, creaţia nevăzută (regnul îngerilor, incluzîndu-i şi pe cei căzuţi) şi sufletele morţilor. În reprezentarea creştină a lumii, extratereştrii fanteziei moderne nu-şi află nici locul, nici raţiunea de a fi.
Deunăzi, cineva îmi semnala că unul dintre puţinii sfinţi ai Ortodoxiei care au atins acest subiect, marele învăţat şi înduhovnicit rus Teofan Zăvorîtul (sec. 19), într-o scrisoare nepublicată la vremea ei, nu excludea posibilitatea să mai existe şi alte fiinţe în univers. „Cu uimire – răspundea sfîntul întrebărilor proaste ale unor intelectuali ai vremii lui – sînt gata să vă spun un cuvînt-două pentru a vă înlătura nedumeririle. Sunteţi convinşi că toate corpurile cereşti sînt locuite de fiinţe raţionale şi că aceste fiinţe raţionale sînt ca şi noi, în ce priveşte înclinarea spre rău (de ce să nu spunem: căzuţi), că au nevoie de soluţii pentru mîntuire şi că soluţia şi pentru ei este una: impresionanta realizare a morţii şi a Învierii Domnului Hristos. Din aceste gînduri rezultă următoarea nedumerire: cum a putut Domnul Iisus Hristos să fie pentru ei Mîntuitor? Chiar a putut El să se întrupeze în fiecare din aceste lumi, să pătimească şi să moară? Incapacitatea de a clarifica această întrebare îngrijorează şi face să şovăie credinţa voastră în iconomia mîntuirii noastre. Faptul că aceste gînduri vă fac să şovăiţi este numai din vina voastră şi nu din însuşirea gîndurilor. Aceste gînduri – lanţ de fantezii – nu prezintă nimic din ce e absolut sigur, pe cînd iconomia mîntuirii este un lucru pe deplin sigur. Se poate oare îngădui ca de acest adevăr să ne îndoim prin nişte păreri iluzorii?!”. După ce fixează astfel cadrul problemei, sfîntul îşi îngăduie „să se joace” înăuntrul supoziţiei lor (vechi procedeu retoric), simulînd acordul („Să admitem că există locuitori raţionali pe alte lumi...”) numai pentru a arăta că, chiar şi de ar fi aşa, tot nu ne-ar fi de nici un folos. Concluzia (singura care contează) este însă mai mult decît clară: „Şi nu uitaţi că toate acestea sunt doar prezumţii, de care nu numai că s-ar putea, ci chiar trebuie să ne lipsim” (sublinierile îmi aparţin). În loc să refuze discuţia, sau să caute argumente teologice subtile (nepotrivite unui auditoriu nededat cu teologia), el reduce problema la derizoriul ei ipotetic, inducînd cu blîndeţe ideea că e absurd să-ţi pierzi vremea cu astfel de „dări cu presupusul” (viciu predilect al modernităţii).
Pînă a concluziona radical – cu un Seraphim Rose, de pildă – că “extratereştrii” nu pot fi decît întruchipări demoniace, menite să-l smintească pe omul dezdumnezeit, e de ajuns să-i identificăm ca fabulaţii puerile ale imaginarului laic, simptomatic mai apropiate de demonic decît de angelic, ireductibile la vreun element concret al realităţii sau măcar la vreo sugestie cît de vagă a descoperirii (apokalypsis, revelatio) dumnezeieşti. A încerca să le faci loc, laolaltă cu Big Bang-ul şi cu poncifele evoluţioniste, în discursul religios, chiar şi numai tangenţial, este cel puţin o formă de iresponsabilitate, incompatibilă cu atribuţiile şi cu pretenţiile spirituale şi intelectuale ale Vaticanului.
Dacă un papă de altitudinea teologică a neamţului Ratzinger tolerează fără nici o reacţie asemenea enormităţi colportate chiar în anturajul său, atunci orice suspiciuni sau idiosincrazii faţă de romano-cato-licismul actual devin de înţeles şi chiar de dorit.

Răzvan CODRESCU
----------------------------------
Aceasta este o variantă amplificată a textului postat iniţial, în care am înglobat o parte din comentariile aferente.

sâmbătă, mai 17, 2008

PROBLEMA HOMOSEXUALITĂŢII

Minunea mereu nouă pe care n-o pot înfăptui
decît un bărbat şi o femeie...


ASPECTE MEDICALE ŞI TEOLOGICE

I

Volumul Bolile homosexualilor. Un documentar medical la zi (2005), deşi se prezintă ca un excurs riguros ştiinţific, poate fi considerat un pandant al seriei intitulate „Teologia sexualităţii”*, prin care Editura Christiana din Bucureşti şi-a propus să răspundă, din punct de vedere creştin, tot mai numeroaselor provocări insidioase ale unei contemporaneităţi „ieşite din fire” şi fascinate luciferic de propria-i perversitate. Sexualitatea joacă un rol aparte în criza generală a umanului, tinzînd să devină marea obsesie a mentalităţii post-moderne, atît ca exces hedonic pe linia unui „firesc” rău valorizat, cît şi ca aventură deviantă sau tentaţie a „nefirescului”, legitimată formal prin sofismele unei libertăţi confundate cu „descreierisirea” sans frontières.
Triplului „S.O.S. teologic” din ultimii ani, însumînd perspectiva unui credincios laic (subsemnatul), cea a unui preot de mir (Părintele Marc-Antoine) şi cea a unui monah ortodox (Fratele Daniel de la Tarcău), i se adaugă acum un „S.O.S. medical”, închegat prin strădania D-nei Dr. Genoveva Tudor-Matei şi axat pe cea mai ofensivă formă de deviaţie sexuală a momentului, în jurul căreia s-au purtat dezbateri aprinse în ultimii ani, de la cele legate de legiferarea dezincriminatorie şi pînă la cele suscitate de mai recentele marşuri ale respectivei „minorităţi” pe străzile Bucureştiului (în premieră la meridian românesc), de un disperat exhibiţionism compensatoriu. Dacă din punct de vedere juridic s-a ajuns, mai ales sub presiunea unor factori externi, la o formă de compromis tolerant, ba chiar la o senină indiferenţă, punctul de vedere teologic şi cel medical converg într-un avertisment plin de îngrijorare cu privire la multiplele şi gravele consecinţe de ordin psiho-moral şi bio-social ale practicilor homosexuale.
După ce s-au străduit îndelung să obţină toleranţa noastră, a heterosexualilor „retrograzi”, homosexualii din România, îndeosebi prin liderii lor, par să ne pretindă acum şi complicitatea efectivă. Ei nu par deloc mulţumiţi doar cu drepturile protectoare, ci ambiţionează ca perversiunea lor să fie asimilată normalităţii – şi nu numai de către „societatea civilă”, ci chiar şi de către comunitatea... eclezială!** Or, această pretenţie reprezintă un fel de „perversiune a perversiunii”, în faţa căreia, dincolo de morala curentă, nici teologia şi nici medicina nu pot răspunde decît cu (re)afirmarea pură şi simplă a propriilor lor temeiuri: lupta împotriva păcatului şi lupta împotriva bolii.
Documentarul medical „la zi”, cuprins selectiv în micul volum de la Christiana, arată cu prisosinţă, obiectiv şi statistic, că homosexualitatea nu este doar o boală în sine, de natură psiho-socio-educaţională***, ci atrage în mod fatal după ea numeroase alte boli şi perversiuni, ce primejduiesc pe termen lung nu doar sănătatea unor indivizi izolaţi, ci şi pe aceea a întregului corp social. Aşa cum sunt mai permeabili la anumite boli şi se fac transmiţători predilecţi ai acestora, tot aşa devin mai receptivi şi la alte forme de perversiune, pe care le asociază homosexualităţii şi le propagă pe fondul ei. O dată abolită norma, orice a-normalitate devine posibilă şi pasabilă, aşa că nu este nicidecum de mirare că din rîndul homosexualilor (fie bărbaţi – gay, fie femei – lesbi) se ivesc, proporţional, cele mai multe cazuri de pedofilie sau incest, aşa cum rezultă din anchetele citate. Iar dincolo şi mai presus de toate acestea, homosexualitatea minează de la sine bazele vieţii de familie, zăgăzuieşte natalitatea, relativizează ansamblul principiilor morale şi neagă, în ultimă consecinţă, însăşi ordinea firească a lumii create, vădindu-se astfel nu doar ca o formă vicioasă de disoluţie a umanului, ci şi ca o formă indirectă de „luptă împotriva lui Dumnezeu”.
Asupra cadrelor medicale ale problemei, pe lîngă documentarul propriu-zis, se pronunţă în Introducerea cărţii D-na Dr. Genoveva Tudor-Matei, cu economia „rece” a limbajului ştiinţific (îndărătul căruia se simte însă căldura unei inimi compătimitoare şi răspunderea vie a cuiva căruia „îi pasă”). Eu voi încerca să răspund pe scurt, în cele ce urmează, necesităţii de a contura şi cadrul teologic al problemei. Nu mă voi referi la binecunoscutele locuri scripturistice invocate îndeobşte cînd vine vorba despre homosexualitate (distrugerea Sodomei şi Gomorei, ca pedeapsă dumnezeiască pentru păcatul sodomiei şi al desfrînării în genere – cf. Facerea, cap. 19; osîndirea radicală a homosexualităţii în Legea veche, cu porunca „stîrpirii din poporul său” – cf. Leviticul, cap. 18; celebra diatribă a Sf. Apostol Pavel împotriva homosexualităţii, în contextul mai larg al osîndirii perversiunilor idolatre – cf. Romani, cap. 1), ci mă voi rezuma la fundamentarea teologică a heterosexualităţii, pe care stă întreaga antropologie creştină, cu toate implicaţiile ei mistice şi morale. Firea creată exclude de la sine ne-firescul, care e „partea diavolului” (Denis de Rougemont).


II


Din perspectivă biblică şi creştină, heterosexualitatea („Şi a făcut Dumnezeu pe om... bărbat şi femeie” – Facerea 1, 27) nu numai că face parte din rînduiala creaţiei divine, din ansamblul acelor realităţi originare pe care Înţelepciunea (Sophía) dumnezeiască le-a consfinţit ca „bune” şi „frumoase” (cf. Facerea, cap. 1, passim), dar ea ţine de însăşi esenţa ontologică a omului creat „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu (Facerea 1, 26).
Sfinţii Părinţi sînt de acord că noţiu­nea de “chip” (eikón) trimite la o realitate obiectivă, dată ca atare prin creaţie, iar noţiunea de “asemănare” (homo­íosis) trimite la o realitate subiectivă, de do­bîndit prin exerciţiul iubirii. Finalitate ulti­mă a “chi­pu­lui”, “asemănarea” este ceva de ordin potenţial, în care este implicată direct libertatea fiinţei omeneşti: avînd “chi­pul”, depinde de noi a ne învrednici să devenim întru “asemănare”.
Dumnezeu fiind nematerial, orice conotaţie corporal-antropomor­fică este din capul locului exclusă: “chipul” constituie o realitate tainică de na­tură spi­ri­tuală, în virtutea căreia omul este, ca şi Cre­atorul său, fiinţă ra­ţională, liberă, personală, capabilă de co­municare (cu­mi­­necare dialo­gală), iubire şi creati­vi­tate, ceea ce-l şi deo­­sebeşte esenţial de toate celelalte făpturi trupeşti. Condiţia sa originară îl apropie mai degrabă de firea îngerească, dar cu o com­plexitate exis­­tenţială specifică, conferită de unitatea lui noo-psiho-­somatică, singulară în re­gistrul creaţiei divine. În om Dumnezeu nu-Şi creează o jucă­rie, nici un sclav, nici o alteritate concurenţială, ci – dincolo de orice necesitate, din preaplinul iubirii Sale – un prieten liber, un partener de dialog spiritual, che­mat la contemplaţie şi comuniune mis­tică, la înfi­ere harică şi îndumnezeire (théosis). Omul este în acelaşi timp la fel şi în alt fel decît Dumnezeu, zice Sf. Grigorie de Nyssa, nefiind nici străin de dum­ne­ze­ire, dar nici copie infe­rioară a ei.
Ceea ce se poate afirma cu toată certitudinea este că fără această legătură a sa cu Dumnezeu omul nu poate fi gîndit ca atare, că raportarea la absolut este conţinută în esenţa fiinţei lui. “Omul este înfipt şi fixat fiinţial în absolut” (B. Vîşeslavţev). Dar – precizează Părintele Stăniloae – “omul tinde spre Dum­­nezeu întrucît Dumnezeu e absolut şi tinde spre absolut întrucît absolutul e Dum­nezeu personal. Un absolut impersonal [ca în concepţia indiană] nici nu e absolut cu adevărat. Iar un Dumnezeu personal care n-ar fi absolut, n-ar putea fi sursa deplin şi etern satisfăcătoare a omului, n-ar asigura existenţa lui eter­nă şi plenară într-o comuniune desăvîrşită” (Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, Editura Institutului Biblic…, Bucureşti, 1978, p. 394).
Caracterul personal al divinităţii, care conferă prin “chip” şi caracterul personal al omenităţii, ne ajută să înţelegem adecvat fundamentalul verset 27 din primul capitol al Facerii****. Nu este vorba că Dumnezeu ar fi o pluralitate divină în sens politeist, nici că El ar fi androgin sau în orice alt fel deter­mi­nabil sexual, ci că este o fiinţă personală care dă “chi­pul” ei altei fiinţe personale. Mulţi teologi (inclusiv Dumitru Stăniloae) se încumetă să vorbească despre o “de-o-fiinţime a uma­nu­lui” în care se răsfrînge, mutatis mutandis, de-o-fiinţimea divinului. Aşa cum Dumnezeu nu este uni­personal, ci în-treit, nici omul creat “după chipul” Său nu este unipersonal, ci în-doit: “după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; băr­­­bat şi femeie i-a făcut”. Nu diferenţierea sexuală se vrea subliniată aici, ci diferenţierea personală, care con­­­­ţine in nuce (primul eu şi primul tu în unitatea fiinţială a lui noi), încă din zorii creaţiei, diversitatea indefinită a persoanelor în cadrul omenităţii.
Comentînd chiar versetul care ne pre­­­ocupă aici, Vladimir Lossky scrie: “Astfel, misterul singu­larului şi pluralului în om reflectă misterul singu­la­rului şi pluralului în Dumnezeu; aşa cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura cea una să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel în omul creat după chipul lui Dumnezeu. Natura umană nu poate exista în posesiunea unei monade; ea cere nu singurătatea, ci comuniunea, sau diversitatea cea bu­nă a iubirii” (apud D. Stăniloae, op. cit., vol. 1, p. 403).
Aşa­­dar, acest “mister al singularului şi al pluralului” dă cheia de înţelegere a locului de la care am pornit: Sfatul Treimic i-a hotărît şi i-a făcut pe ei bărbat şi femeie ca pluralitate fiinţială a uma­nului – după mode­lul arhetipal al plu­ralităţii personale sau ipostatice a lui Dumnezeu Însuşi.
Cineva ar putea obiecta, însă, că pluralitatea ontologică ar fi putut primi o altă expresie decît cea sexuală. Aici, pe lîngă observaţia că teologia n-are ca obiect de stu­diu alternativele ipotetice, ci datele consemnate prin Revelaţie, intervine, cu suficientă plauzibilitate, expli­caţia celebră a Sf. Grigorie de Nyssa (împărtăşită şi de mulţi alţi Sf. Părinţi: Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Simeon Noul Teolog etc.): în preştiinţa Lui, pre­vă­zînd căderea adusă de păcat, Dumnezeu a creat sexele, ca antidot relativ împotriva morţii, asigurînd perpe­tuarea pe această cale a neamului omenesc după păcat, la rînd cu celelalte organisme biologice sau animale. Di­fe­­renţierea sexuală (fără legătură cu arhetipul divin şi ţinînd strict de ordinea creaţiei văzute) apare astfel ca fiind supra­pusă prevenitor peste pluralitatea de tip personal (“chip” al arhetipului şi temei al ordinii spirituale) – şi deci secundară în plan ontologic faţă de aceasta.
Bărbatul (Adam) a fost făcut mai întîi, ca rădă­cină a întregii umanităţi viitoare. Orice dife­renţiere ul­te­­rioară – sexuală, personală, etnică – se afla po­ten­ţial în el, ca pădurea într-o sămînţă, urmînd să se desfăşoare la vremea potrivită, în liniile de forţă ale “planului divin” (sophía necreată), dar şi cu aportul liber­­tăţii per­sonale (“li­berul arbitru”). În virtutea ana­logiei cu “chipul” fiinţial al Creatorului, ca şi în vir­tutea acestei indefinite poten­ţia­lităţi multiplicator-diversificatoare, fiinţa umană a fost complinită din sine însăşi (Eva “dedusă” din “coasta” lui Adam), căci “nu este bine să fie omul singur”, adică lipsit de o alteritate “pe potriva lui” (Facerea 2, 18), iar lao­laltă bărbatul şi femeia (ipostasul paternal şi ipostasul maternal al uneia şi aceleiaşi umanităţi), încă dintru în­ceput, au primit de la Dumnezeu binecuvîntarea (nu “porunca”, cum greşit se învaţă îndeobşte, sub suges­tia imperativului gramatical!) de a creşte şi de a se înmulţi, înstăpî­nindu-se cali­tativ asupra pămîntului (ceea ce va să zică: nu la concurenţă în sens numeric cu “dobi­toacele”, deşi primiseră şi aces­tea, mai înainte, aparent aceeaşi binecuvîntare, şi nici în felul celor necugetătoare, ci prin asu­marea responsabilă a unei demnităţi existenţiale de tip regal, în mod expres şi mai dinainte conferite în Sfatul de Tai­nă al Sfintei Treimi – cf. Facerea 1, 26).
Cred că ar trebui evitată o confuzie care se fa­ce în mod curent, prin deducţie automată: cea între sex şi sexualitate. Sexul ţine de structura ontologică a o­mu­­lui (“bărbat şi femeie i-a făcut pe ei”), avînd de­sigur nu numai implicaţii materiale, ci şi profund spirituale, în vreme ce sexualitatea, în înţelesul biologic care i se dă după cădere şi după îmbrăcarea “hainelor de piele” (cf. Facerea 3, 21), este doar o întrebuinţare derivată şi con­juncturală a sexului, necesară în prezenţa păcatului, dar ne-necesară în absenţa lui.
Sexul există înaintea sexu­alităţii şi subzistă abo­lirii ei, marcînd umanul în toată devenirea lui. Istoria sexualităţii nu este decît intervalul indefinit din­tre sexul fără sexualitate al condiţiei originare (caracterizate prin castitatea “în­ge­­rească”, prin goliciunea cea fără de ruşine) şi sexul fără sexualitate al Împărăţiei finale (“Că la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sînt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” – Matei 22, 30). Rezultă limpede că moartea şi se­xu­a­litatea reprezintă “to­varăşii de drum” ai păcatului. Unde nu mai este păcat, nu mai este nici moarte (“Moarte, unde-ţi este bol­dul?” – I Corinteni 15, 55), nu mai este nici sexuali­tate (“…nici nu se însoară, nici nu se mărită…”). Moartea ne este vrăjmaşul cel mare, ce va fi ultimul nimicit (cf. I Co­rinteni 15, 26), temeiul acestei nimiciri fiind pus de Hristos, Cel ce „cu moartea pre moarte a călcat”. Se­xualitatea este un vrăjmaş mai puţin redutabil, ce poate fi în­frînt “din mers”. Castitatea desăvîrşită a vieţii lui Iisus (“Noul Adam”) şi a Mariei (“Noua Evă”) stă pildă şi chezăşie pentru această putinţă, experimentată din plin în asceza de tip monahal şi în realitatea lumesc-nelumească a sfinţeniei. Se aboleşte însă sexualitatea ca funcţie biologică, nu condiţia sexuată în sine. Nici înălţat la cer, Iisus, în omenitatea Lui, nu în­cetează de a fi băr­bat, după cum, nici luată la cer, Maica Fecioa­ră nu încetează să fie femeie – şi ca atare vor rămîne în veci. În starea monahală, fiecare persoană trăieşte castitatea în condiţia internă a sexului său. Iar la înviere, cînd tot sufletul îşi va recă­păta trupul aferent, fără de care omenitatea nu este deplină, trupurile acelea transfi­gurate nu vor înceta să fie structural ceea ce au fost, chiar dacă modificărilor calitative (cf. I Corinteni 15, 42-52) li s-ar putea adă­uga, cum cred mulţi dintre Părinţi, şi anumite modificări mor­fo­logice (cf. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ed. cit., vol. 3, p. 403 şi urm.). De la Adam şi Eva pînă la sfîrşitul vea­curilor, ba şi în vecii vecilor, tră­im, ne mîntuim sau ne pierdem fiecare ca bărbat sau ca femeie. Cuvîntul apostolic de la Galateni 3, 28, că în Hristos “nu mai este parte bărbătească şi parte fe­meiască”, nu trebuie înţeles ca anulare sau desfiinţare a împărţirii în sexe (aceasta nu rezultă ca atare din nici o spusă a lui Hristos şi din nici un alt loc biblic), ci ca trans­cendere a acestei împăr­ţiri, adică – urmînd celor spuse de Dom­nul la Matei 22, 30 – ca abolire a regimului sexual impli­cat de cădere (“însuratul”, “măritişul”, “cunoaşterea” trupească şi procreaţia biologică, “războiul sexelor”), redobîndindu-se prin har “viaţa îngerească” şi unitatea ipostatică a firii noastre dintîi. Omul este chemat “să învingă” divizi­unile creaţiei (Sf. Maxim Mărturisitorul), în sensul tota­lizării lor mistice, a acelei unificări în principiul suprem a tot ce există şi care este Logos-ul creator, “că­ci în El [în Hristos] a binevoit [Dumnezeu] să sălăşluiască toată plinătatea, şi prin El pe toate întru El să le împace, fie cele de pe pămînt, fie cele din ceruri…” (Coloseni 1, 19-20; cf. şi Efeseni 1, 10).
Aşadar, din perspectivă eschatologică creştină, sexualitatea trece, sexele rămîn. Masculinul şi femininul sînt mărci eterne ale umanului, într-o complementaritate care depăşeşte conjuncturalul, „intervalul” condiţiei actuale, regăsindu-se pure în absolut, în comuniunea harică a veşnicei Împărăţii, anticipată ritual în Sfînta Taină a Cununiei, prin în-cununarea Mirelui şi Miresei – paradigmă solemnă a omenităţii îndumnezeite. În strălumina acestei paradigme, statornicite şi binecuvîntate de Dumnezeu, homosexualul, în animalitatea lui netranscendentă şi goală de sens, refuzînd plinătatea ontologică şi mistică a Nunţii eikonice, îşi asumă condiţia unui avorton al firii omeneşti, aşa cum diavolul şi-a asumat, prin patosul discordanţei, condiţia de avorton al firii îngereşti.
Spre deosebire însă de îngerul căzut, omul, oricît de păcătoşit, mai păstrează – din mila lui Dumnezeu – o şansă de mîntuire. Creştineşte vorbind, homosexualul este „fratele nostru bolnav”. Şi noi, ceilalţi, bolim cu toţii de păcate mai mari sau mai mici, ca nişte biete fiinţe muritoare ce sîntem, căci numai Fiul Omului „cel fără de moarte” a fost şi „singurul fără de păcat”. Oare păcătoşi fiind, nu vom înţelege păcătosului? Sau nu vom ierta celui greşit, ca şi noi să năzuim iertarea Tatălui ceresc? Păcatul se cade să-l urîm, dar pe păcătos să-l iubim cu frăţească milă şi compasiune, desigur în nădejdea izbăvirii lui. Iar dacă nu răzbim cu sfatul, nici cu fapta binevoitoare, atunci să stăruim a ne ruga pentru „fratele nostru bolnav”, căci ce nu e cu putinţă oamenilor, e cu putinţă lui Dumnezeu, Cel ce „nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui”.
V-aţi rugat vreodată pentru un homosexual?

Răzvan CODRESCU


* Serie în care au apărut pînă acum: Răzvan Codrescu, Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală (2002), Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, Teologia sexualităţii. Heterosexualitatea şi homosexualitatea din perspectivă creştină (2004) şi Daniel Cornea, Sexualitatea. O privire din tinda Bisericii (2004).
** D-l Florin Buhuceanu bunăoară, liderul „Accept”-ului, intelectual altminteri nu lipsit de calităţi, a fost student teolog şi ţine, în frondă deschisă cu Biserica, să convingă la orice ocazie, prin mass-media sau prin conferinţe publice, că homosexualitatea este nu doar îngăduită, ci chiar plăcută lui Dumnezeu! În faţa unei astfel de atitudini, impasibile de ani întregi la toate evidenţele credinţei, îţi vine pînă la urmă să-i răspunzi – neelegant – cu acel proverb românesc care spune că nu poţi fi şi cu ceva undeva, şi cu sufletul în rai...
*** Homosexualilor le place – contravenind şi în această privinţă concepţiei creştine despre om ca făptură liberă şi responsabilă – să invoce o pretinsă „fatalitate genetică”. Dar o „genă a homosexualităţii” nu s-a descoperit încă, iar argumentul fatalist cade, dincolo de orice alte considerente, în faţa numeroaselor cazuri de homosexuali vindecaţi. Ca să nu mai spunem că, invocînd astfel determinarea genetică, în chip de scuză universală, orice aberaţie comportamentală (inclusiv pornirile criminale) ar putea să pretindă legitimitate „naturală”!
**** “Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chi­pul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; băr­bat şi femeie i-a făcut”.


Cartea "reclamată" la CNCD de d-l Buhuceanu
(şi retrasă de la vînzare din librăriile "Humanitas"!)


***


CINE PE CINE DISCRIMINEAZĂ?

Către Colegiul Director al Consiliului Naţional
pentru Combaterea Discriminării



Stimate Domnule Preşedinte Asztalos Csaba,

Asociaţia Filantropică Medicală „Christiana”, cu sediul în Bucureşti, Şos. Pantelimon 27, sector 2 [acum „Christiana” are o altă adresă: Str. Theodor Sperantia 104, bl. S26, sc. 3, ap. 66, sector 3; cf. şi www.editurachristiana.ro], a luat cunoştinţă cu surprindere, şi cu oarecare întîrziere, prin intermediul Internetului, de Sesizarea înaintată către dvs., la data de 03 XI 2005, de d-l Florin Buhuceanu, directorul executiv al Asociaţiei „Accept”, cu privire la pretinsa discriminare de care ne-am fi făcut vinovaţi prin editarea scurtului ghid medical intitulat Bolile homosexualilor. Un documentar medical la zi (Editura Christiana, Bucureşti, 2005). Am considerat de dorit, în aceste condiţii, ca onoratul Colegiu Director, înainte de a se pronunţa în cauza respectivă (pînă la expirarea termenului legal de 30 de zile), să aibă la dispoziţie şi punctul nostru de vedere. Desigur, cartea însăşi este lămuritoare în acest sens, numai că autorul Sesizării menţionate o prezintă, după părerea noastră, într-o lumină falsă, făcîndu-ne un adevărat proces de intenţie şi uzînd de argumente mistificatoare, care necesită din partea noastră cîteva precizări de principiu şi cîteva amendamente punctuale.

Mai întîi trebuie precizat că micul volum se integrează într-un context editorial mai larg, în care Asociaţia noastră, pe linia profilului ei medical-creştin (cf., de pildă, Conf. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Pr. Drd. Mihai Valică, Spitalul creştin. Introducere în medicina pastorală, 2004), a încercat să trateze problema generală a sexualităţii în lumea contemporană, desigur în strînsă legătură cu tradiţia consacrată şi cu principiile morale fundamentale ale religiei creştine. Problema a fost dezbătută sub majoritatea aspectelor ei (inclusiv a celor mai puţin comode) de un credincios laic (Răzvan Codrescu, Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală, 2002), de un preot ortodox de mir (Marc-Antoine Costa de Beauregard, Teologia sexualităţii. Heterosexualitatea şi homosexualitatea din perspectivă creştină, 2004), de un monah ortodox (Daniel Cornea, Sexualitatea. O privire din tinda Bisericii, 2004), în cele din urmă adăugîndu-se şi o primă abordare medicală (Bolile...) – nu exhaustivă, ci doar orientativă – solicitată, ca bază informativă, chiar de către unii dintre cititorii noştri, pe fondul unor discuţii şi evenimente publice mai recente, în care s-a implicat comunitatea LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transsexuali). Cartea s-a născut, aşadar, ca un demers informativ cu bază ştiinţifică, tangenţial unei problematici mai largi, de natură psiho-medicală, dar şi moral-religioasă (pentru noi, ca promotori ai conceptului de medicină creştină, aceste două perspective se conjugă şi se luminează reciproc).

Nici Asociaţia „Christiana”, nici editura omonimă, nici alcătuitoarea documentarului (Dr. Genoveva Tudor, căs. Matei) nu şi-au propus acest demers în scopuri de incriminare sau discriminare a respectivei categorii de bolnavi. De altfel, nu homosexualii sînt în prim-plan, ci bolile aferente practicilor homosexuale, aşa cum rezultă şi din titlul cărţii. Homosexualii, liberi să dea curs opţiunii sau orientării lor sexuale, nu se definesc prin aceste boli, dar, conform cercetărilor şi statisticilor menţionate parţial în documentar, ei sînt păscuţi de ele, procentual într-o măsură mai mare decît subiecţii heterosexuali. Bolile sînt comune tuturor oamenilor, dar este un fapt că homosexualitatea se dovedeşte, într-un mare număr de cazuri, a fi o condiţie favorizantă de îmbolnăvire [1]. Nimeni nu pretinde că homosexualitatea atrage cu necesitate aceste boli, nici că heterosexualitatea le exclude. Medicina este chemată însă să-şi facă datoria şi să atenţioneze (avertizeze) asupra posibilelor riscuri de îmbolnăvire, cu un accent de la sine înţeles asupra unor comportamente favorizante contractării anumitor boli (care numai în acest sens limitat s-ar putea numi „boli specifice” [2]). În principiu, atunci cînd se face un avertisment medical cu privire la o categorie de boli sau la un pericol de îmbolnăvire, nu înseamnă că persoanele vizate – sau diferitele lor comportamente specifice – ar fi „incriminate” sau „discriminate”, în sens juridic, social sau moral. Cînd se spune, cu titlu de avertisment public, că „Tutunul – sau consumul excesiv de alcool – dăunează grav sănătăţii”, nimeni nu-şi propune să-i discrediteze moral sau să-i excludă social pe fumători sau pe alcoolici, ci pur şi simplu să avertizeze că fumatul sau alcoolismul predispun, fie că ne place, fie că nu, la anumite tipuri de îmbolnăviri. Iar respectivul „S.O.S. medical” este adresat, în mod firesc, deopotrivă practicanţilor curenţi ai deprinderilor cu pricina, cît şi practicanţilor potenţiali (pe care „sfatul medicului” îi poate determina să nu dea curs anumitor tentaţii sau înclinaţii cu posibil efect nociv – pe termen mediu şi lung – asupra propriei sănătăţi).

Pentru a putea crea un fundament mai puţin subiectiv acuzaţiilor nedrepte pe care ni le aduce, d-l Buhuceanu încearcă, în Sesizarea sa, pe de o parte să conteste ştiinţificitatea documentarului, iar pe de altă parte să incrimineze punctul nostru de vedere cu privire la cauzele homosexualităţii. Nici unul dintre aceste demersuri nu au însă o legătură efectivă şi necesară cu aşa-zisa „discriminare” care ni se impută. O lucrare ştiinţifică poate să fie mai bună sau mai rea, mai completă sau mai incompletă; aceasta ţine de competenţele strict specializate şi nu implică judecăţi juridice sau ideologice. Noi nu pretindem că am făcut o lucrare perfectă, nici nu ne-am propus exhaustivitatea în materie, căci nu e vorba de un tratat, ci de un simplu documentar-avertisment, cu caracter selectiv şi orientativ. În economia acestui context, se înţelege de la sine că sursele sînt traduse numai parţial [3]. Pentru cei dornici de mai multă informaţie, sau de verificări principiale, toate aceste surse (cele mai multe în limba engleză şi lesne de accesat pe Internet) sînt indicate riguros, fără excepţie. În general, alcătuitoarea nici măcar nu face comentarii pe marginea lor (poziţia sa principială este schiţată doar în introducere), ci se mulţumeşte să le însumeze şi să le ordoneze cu obiectivitate deontologică, chiar şi atunci cînd se întîmplă ca ele să nu conveargă într-o concluzie sau alta. Dacă sursele au gradul lor de relativitate, sau dacă apar între ele anumite contradicţii, aceasta nu se poate imputa editorilor. Documentarul reflectă stadiul recent al cercetărilor şi sondajelor de pe mapamond, care nu au caracter absolut şi lasă deschisă discuţia asupra multor aspecte, ce probabil se vor limpezi în timp. Aceasta este însăşi „digestia” internă a investigaţiei ştiinţifice, care nu oferă dogme, ci repere, pe bază de observaţie empirică şi prelucrare statistică. Totul e „în mişcare”, dar lipsa statutului definitiv al unei probleme nu-i anulează gradul provizoriu de relevanţă (singurul de care ne-am propus să dăm seamă) [4].

Cît despre discuţia cu privire la „cauzele homosexualităţii”, ea nu poate fi dusă decît pe bază de supoziţii de lucru. Cum ştiinţa nu a dovedit pînă azi că ar exista o „genă a homosexualităţii”, deci că homosexualitatea ar reprezenta o „varietate naturală” determinată prin fatalitate genetică, d-l Buhuceanu are tot dreptul la supoziţia dumnealui (homosexualitatea are cauze genetice), iar noi avem tot dreptul la supoziţia noastră (homosexualitatea nu are cauze genetice). Nu contestăm că există anumite observaţii ştiinţifice provizorii de care d-l Buhuceanu se poate prevala pentru a-şi susţine punctul de vedere, dar există şi multe alte observaţii pe baza cărora se poate susţine punctul de vedere contrar. Întrucît „fatalitatea genetică” nu este probată şi întrucît există un număr considerabil de homosexuali „vindecaţi”, noi ne considerăm în deplină legitimitate să credem, în consens şi cu perspectiva teologică creştină asupra fiinţei umane (schiţată în postfaţa cărţii, pe temeiuri biblice şi patristice), că homosexualitatea este nu un dat genetic, ci o practică sexuală deprinsă în planul existenţei sociale, prin „contaminare” psiho-comportamentală. (Lăsăm la o parte faptul că, mutatis mutandis, invocarea „determinării genetice” ca scuză universală e la îndemîna oricui vrea să-şi motiveze „obiectiv” un anumit tip de comportament certat cu norma istorică şi/sau morală a existenţei sociale: in extremis, pînă şi un criminal poate să invoce pro domo pretinsa „fatalitate genetică” a pornirilor sale criminale! Nu vrem prin aceasta – Doamne fereşte! – să punem sau să sugerăm un semn de egalitate între homosexualitate şi criminalitate, cum ar putea concluziona d-l Buhuceanu în stilul său abrupt, ci doar să arătăm irelevanţa deopotrivă practică şi logică a acestui gen de argumentaţie.)

În mod legitim şi firesc, prin chiar temeiurile sau raţiunea lor de a fi, religia se luptă cu păcatul, iar medicina se luptă cu boala. Religia creştină, conform tradiţionalei învăţături biblice şi bisericeşti (asumate ca revelaţie divină), vede în homosexualitate un păcat. Noi, adresîndu-ne unui public credincios şi dintr-o perspectivă creştină, n-o putem considera altfel, întrucît ea contravine flagrant rînduielilor dumnezeieşti ale Creaţiei, ordinii fireşti a lumii lui Dumnezeu. Păcatul contravine firii aşa cum a creat-o Dumnezeu, reprezentînd o boală sau maladie introdusă de om în sînul Creaţiei. Aici nu facem teorii particulare, ci subscriem unui punct de vedere general, împărtăşit oficial atît de Biserica Ortodoxă, cît şi de cea Romano-Catolică. În virtutea credinţei noastre, noi respectăm însă şi atitudinea creştină (hristică) faţă de păcat şi păcătos: recunoaştem că toţi avem păcate (de un fel sau altul, mai mici sau mai mari), dar că păcatul nu este o fatalitate, ci o abatere ce se poate şi preveni, şi remedia. Viaţa creştină (imitatio Christi) are drept scop să îngusteze pe cît cu putinţă aria păcatului (şi implicit a diferitelor boli aferente). Dumnezeu „nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui”. Creştinul veştejeşte principial păcatul (cu toată gama consecinţelor lui), dar îl iubeşte pe păcătos şi caută să-l ajute frăţeşte: cu fapta, cu povaţa, cu rugăciunea. Epilogul teologic al cărţii noastre se încheie cu un astfel de apel la conştiinţa creştină („V-aţi rugat vreodată pentru un homosexual?”), iar Cuvîntul neconvenţional al editorului se încheie cu o rugăciune („Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul Vieţii şi al Învierii, luminează-ne pe toţi”). Nu e nici o instigare la ură sau dispreţ, ci un apel responsabil la prudenţă, înţelegere şi iubire, în numele lui Hristos.

În concluzie, afirmăm că fiecare este liber să trăiască aşa cum crede de cuviinţă (şi cadrul legal din România de azi consfinţeşte acest drept), iar noi ne-am făcut – uzînd la rândul nostru de dreptul constituţional la libertatea de credinţă, de opinie şi de exprimare – ceea ce am considerat datoria noastră religioasă şi deontologică de a preveni asupra unor posibile urmări neplăcute ale unor practici pe cale de extensiune, îngrădindu-ne pe cît cu putinţă subiectivitatea şi aducînd în atenţie un material medical autorizat. A incrimina acest lucru ca... discriminare (sau „perpetuarea stigmei”, cum se exprimă d-l Buhuceanu!) înseamnă, socotim noi, un abuziv proces de intenţie, o aventură tendenţioasă şi oţioasă, vecină cu calomnia, pe care ne rezervăm dreptul, ca şi d-l Buhuceanu, să o denunţăm în faţa Justiţiei. Pînă la o astfel de soluţie (pe care creştineşte n-o agreem, preferînd să dăm prioritate soluţiilor amiabile), mizăm pe discernămîntul onoratului Consiliu Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Cu toată consideraţia,
Dr. Pavel CHIRILĂ,
Preşedintele Asociaţiei „Christiana”


[1] Liderul Asociaţiei “Accept” afirmă că homosexualii nu sînt predispuşi la anumite îmbolnăviri şi nu pot constitui focare de infecţie, dar cercetările medicale îl contrazic flagrant. Dincolo de informaţiile incluse în documentar, se poate adăuga, în treacăt, că Harrison, Principiile Medicinei Interne, Editura Teora, Bucureşti, 1998 (cel mai complet şi important tratat american de medicină internă), afirmă (p. 10): „la bărbaţii homosexuali există o incidenţă mult mai mare a SIDA, a gonoreei, sifilisului, hepatitei B, parazitozelor”. Weekly Report 51(33): 733-6, 2002, MMWR-Morbidity & Mortality demonstrează că cea mai mare incidenţă a HIV, printre toate grupurile de risc din SUA, se găseşte la tinerii homosexuali de culoare. Există încă multe alte studii (ar fi oţios aici să le cităm pe toate) care demonstrează, de pildă, rata mai mare la homosexuali a cancerului anal, sau durata mai mică a vieţii. Toate acestea nu sînt “discriminări”, ci stări de fapt, constatate strict ştiinţific. Honni soit qui mal y pense!
[2] În literatura medicală din toate timpurile există studii, cărţi, tratate, cercetări prospective şi statistici făcute asupra unor categorii socio-umane distincte: copii, vîrstnici, mineri, ţesătoare, tipografi etc. Studiile sînt intitulate astfel: Bolile copilului, Gerontologie (Bolile vîrstnicului), Bolile minerilor, Bolile tipografilor etc. Pe această linie se înscrie şi sintagma Bolile homosexualilor, fără alte conotaţii extramedicale.
[3] Deoarece cartea este o colecţie de citate cu trimiteri precise, coordonatoarea ediţiei a respectat uzanţele naţionale şi internaţionale şi nu s-a trecut ca autoare pe copertă sau pe pagina de titlu (unde şi-a definit clar atribuţiile asumate: „alcătuit, tradus, prefaţat şi adnotat de...”). În această calitate, autoarea are dreptul şi competenţa să citeze ce consideră de cuviinţă. În cazul de faţă, a preluat cel mai adesea din studiile citate numai concluziile, aşa cum se practică îndeobşte şi cum este cel mai indicat pentru un rezumat informativ.
[4] Eludînd – diletant şi interesat – toate aceste aspecte complexe, liderul „Accept” se prevalează, între altele, de faptul că Asociaţia Psihiatrică Americană a eliminat termenul de „homosexualitate” din catalogul oficial al tulburărilor psihice şi emoţionale. Totuşi Tratatul de etică psihiatrică (apărut la Geneva şi avîndu-i ca autori pe Sydney Bloch şi Paul Lhodoft) contrazice afirmaţiile sale, făcînd precizarea că Asociaţia Psihiatrică Americană numeşte homosexualitatea „tulburare de orientare sexuală” (cf. trad. rom., Bucureşti, 2000, p. 150). Comunitatea ştiinţifică internaţională are opinii diverse, dar deocamdată majoritatea covîrşitoare a acestora converg în a considera homosexualitatea ca pe o formă de perversiune. Astfel, DEX-ul, recent reeditat sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998), menţionează: „Homosexualitate: perversiune sexuală faţă de indivizi de acelaşi sex”; Larousse, Dicţionar de psihiatrie şi psihopatologie clinică, sub redacţia lui J. Postel (trad. rom. Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998), defineşte homosexualitatea ca fiind comportament aberant sau perversiune; în Valeriu Rusu, Dicţionar medical (Editura Medicală, Bucureşti, 2001, p. 518), citim: “Homosexualitate: deviere a instinctului sexual caracterizată prin afinitate sexuală pentru persoanele de acelaşi sex”; Medicina legală. Curs pentru Facultatea de Drept, avîndu-l ca autor pe Prof. Dr. V. Beliş (cf. ed. a III-a, Editura Juridică, Bucureşti, 1999, pp. 244-249), se pronunţă în acelaşi sens: homosexualitatea este o sexualitate aberantă; Tratatul de psihologie (autor Constantin Enăchescu; cf. ed. a II-a, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001, p. 155) consideră şi el homosexualitatea feminină şi masculină drept perversiune a instinctului sexual (alături de nimfomanie, sadism, masochism, necrofilie, zoofilie, pedofilie etc.). După logica d-lui Buhuceanu, toţi aceştia ar trebui reclamaţi şi aduşi în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării!



Luni 19 mai 2008, Bucureşti:
Marşul pentru normalitate şi familie
(foto: Bogdan I. Stanciu)

miercuri, mai 14, 2008

45 DE ANI DE LA MARTIRIUL MAICII MIHAELA

Marcînd 45 de ani de la martiriul ei din temniţa comunistă de la Ciuc,
revista Rost i-a închinat Maicii Mihaela numărul pe luna aprilie 2008.


“Fratele Andrei Scrima, bibliotecarul Patriarhiei, a denumit-o pe Maica Micaela spiritus rector, la care eu am spus, visător: C’est une abbesse, c’est une vraie grande dame!” (Petre Pandrea)
Maica Mihaela – “spiriduşul” Vladimireştilor, cum obişnuia să-i spună nu fără sim­­patie Patriarhul Justinian Marina (sub care, din păcate, destinul ei atît de neobişnuit “s-a frînt fără să se îndoaie”, în iureşul de nestăvilit al prigoanei comuniste) – a fost una dintre cele mai pure şi mai nobile figuri ale monahismului românesc din secolul XX.
Provenind dintr-o veche familie de răzeşi şi podgoreni avuţi din ţinutul Moldovei de Jos, primise la botez numele de Marieta şi era sora mai mică (n. 1914) a bădiei Nicoară Iordache din Nicoreştii Tecuciului, universitar, poet şi eseist, fruntaş legionar ucis în lagă­rul de la Miercurea Ciuc, alături de alţi 43 de camarazi, în masacrul consecutiv pe­­dep­sirii lui Armand Călinescu (călăul “Căpitanului”, “Nicadorilor” şi “Decem­virilor”)*.
Marieta Iordache, absolvind strălucit liceul teoretic, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie (unde a atras dintru început atenţia unor profesori de talia lui Nae Iones­cu, Octav Onicescu sau Gh. Zapan), apoi la ANEF (Academia Naţională de Educaţie Fizi­că; în arhiva Vladimireştilor se păstrează diploma ei de absolvire). Iată cum o zugră­veşte un Petre Pandrea (cf. “Profilul Micaelei, substareţa Vladi­mi­reştilor”, în Memoriile mandarinului va­lah), alt­minteri spirit pozitivist şi adversar al lumii legio­nare: “Marietta Nicoară [sic] evo­lua prin­tre ideile politice şi idealurile de scriitor ale fratelui Nicoară cu graţie de gazelă, proas­păt bacalaureată, nonşalantă felină, tandră şi pură. S-a înscris la Litere şi Filosofie. Fiindcă era sportivă, s-a înscris şi la ANEF, pentru a se face, even­tual, pro­fe­soară de gim­nastică. Iubea sportul, aerul, lumina. Umbla trei anotimpuri în short, cu ana­tomia ei agrea­bilă de zeiţă tînără, de Diană virginală”. Tot el ne istoriseşte (poate literaturizînd puţin) gestul ei intrat în legendă: “Carol II sărbătorea la 8 iunie 1938, cu tot fas­tul regal, instalarea sa ca dictator, după modificarea Constituţiei din februarie 1938, încon­jurat de demnitari, pe stadionul de la ANEF… Ior­dache Nicoară zăcea la puşcărie, împreună cu camarazii lui de luptă… [Sora lui] se afla în ca­reul de gimnastică, în grup, ca o anonimă, evoluînd graţios şi ritmic, sub privirile bene­volente ale demnitarilor. Cînd s-a apropiat de microfon, l-a luat fulgerător din mîna speaker-ului şi a scandat lozincile celor aflaţi în închisoare. Stupoare. Scandal. A fost ares­tată şi maltratată, ca să se afle «com­­plo­tul», complicii şi vinovăţiile. Marietta n-avea însă complici. Făcuse un gest premeditat şi soli­­tar. Dacă ar fi luat revolverul şi ar fi tras, ar fi fost un gest anarhist. Dar Marietta Ior­dache nu era o anarhistă. Ea era o sportivă îndrăgostită de aer, apă şi lumină, care evolua sub lu­mi­­­na cea mare a credinţei lui Cristos şi a luptei contra tiraniilor”**.
A urmat episodul internării la Mănăstirea Suzana (Prahova), în jurul căruia s-au ţesut numeroase legende. Se mai aflau acolo şi alte deţinute politice, printre care Mary Poli­hroniade (văduva avocatului Mihail Polihro­­niade, ucis şi el în lagărul de la Rîm­nicu Sărat), Ana-Maria Marin (văduva lui Vasile Marin, martirul de la Majadahonda) sau Anastasia Popescu (viitoarea “Mama Sica”, soră cu Tudose Popescu, unul dintre întemeietorii Legi­unii). Pentru gestul ei curajos şi sublim, pe Marieta Iordache o aştepta un proces greu şi poa­te o condamnare pe viaţă. Într-o noapte, după un plan venit din afară, a avut loc evada­rea. Escaladînd cea dintîi turnul, Marieta Iordache a suferit o fractură, fiindcă legătura de cearceafuri a cedat înainte ca “Motănelul” (cum o alintau co-deţinutele pe Marieta) să atingă pămîntul. Celelalte n-au mai putut co­borî, dar ei i s-a pierdut urma în pă­dure. Se pare (cum aflăm din memoriile regretatei Ana-Maria Marin) că a stat ascunsă o vreme şi la Bucureşti, în dealul Cotro­ce­nilor, la părinţii lui Vasile Marin, dar destul de repede, “ca să nu facă necaz altcuiva”, îşi aminteşte Stavrofora Veronica Gurău, “a venit la părinţii ei, spunîndu-le: «Mă urc în podul casei; da-ţi-mi o saltea şi ceva cărţi de cetit…»”. Şi a stat 2 ani în podul casei părinteşti (mereu deschis, tocmai ca să nu tre­zească bănuieli), dîndu-i semne discrete Veronicăi ori de cîte ori trecea pe acolo. A ve­gheat la ridicarea Vladi­mi­reş­tilor, iar în primăvara lui 1942 a venit şi i-a spus stareţei: “Măicuţă, dincolo de poarta mănăstirii am lăsat totul. Am venit să vă fiu de folos, aşa cum îi spuneaţi mamei cînd eu eram în pod şi ascultam conversaţia”.
A depus votul călugăriei pe 14 iulie 1946, primind numele de monahia Mihaela. Func­ţiona deja ca secretară a stăreţiei şi a fost în consiliul de conducere al mănăstirii pînă în martie 1955, cînd aceasta a fost abuziv desfiinţată de comunişti, iar o parte din vieţuitoare au fost arestate şi condamnate (Maica Veronica a primit 15 ani de muncă silnică, iar Maica Mihaela, ca şi duhovnicul Ioan Iovan, 20 de ani m.s.).
De ce s-a călugărit Marieta Iordache? Nimeni dintre cei ce au cunoscut-o îndeaproape nu i-a pus la îndoială autentica vocaţie mistică, iar desăvîrşirea vieţii ei monahale s-a făcut vestită încă de timpuriu dincolo de zidurile Vladimireştilor. Însuşi Petre Pandrea, înlăturînd toate bîrfele ieftine, scrie: “Marietta Iordache, Diana virginală şi sportivă, îndu­rerată şi jignită, s-a dus la mănăstire ca să se roage pentru iertarea păcatelor comise de core­li­gio­narii ei politici…, a intrat în nobilul cin călu­găresc ca să se roage pentru iertarea păca­telor altora”. Mesajul testamentar rămas de la ea este mai lămu­ritor în această privinţă decît orice posibile comentarii: “… Legionarii nu au greşit în prin­cipiu. Ei au vrut să scoată nea­mul românesc din fundul unei adînci prăpastii de întuneric, dezmăţ şi necredinţă… Dacă am greşit că am scos sabia, atunci cînd vrăjmăşiile ne cople­şeau din toate părţile, am şi pri­mit cu seninătate să ne plecăm capul sub ea. Vieţile curmate – ale noastre şi ale vrăjmaşilor noştri – vor sta în cumpănă în faţa lui Dumnezeu. Nimeni nu are dreptul să frîngă vieţi omeneşti. Noi n-am dorit să ucidem, ci să ne apărăm de cei ce ne-au ucis cu sutele… Am vorbit despre Hristos şi am mers – în parte, după puteri – pe ur­me­­­le Lui. Acum sîntem total ai lui Hristos, vieţuind întru El. Drumul acesta înseam­nă dragoste şi numai dragoste. Toate celelalte le lăsăm în seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi de a o împlini întocmai, chiar cu preţul vieţilor noastre…”Roasă de suferinţă, de frig şi de boală, Maica Mihaela s-a stins în temniţa de la Miercurea Ciuc (locul fatidic al familiei sale!), la numai 49 de ani (aprilie 1963), dar mormîntul nu i s-a descoperit, iar data morţii ei a fost multă vreme controversată. A murit ca o mare mărturisitoare şi rugă­­toare, păstrîndu-şi pînă la capăt puritatea şi rectitudinea. O Biserică mai puţin istovită şi impură ar fi canonizat-o demult. Dar sfinţenia are timp să aştepte, în răbdătoarea iertare a iubirii, ca una ce nu se măsoară cu anii, ci cu veşnicia.

Răzvan CODRESCU


* Noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939 a rămas în istorie ca “Noaptea legionară a cuţitelor lungi”, cînd au fost împuşcaţi toţi legionarii internaţi în lagăre: 44 la Miercurea Ciuc, 32 la Vaslui, 13 la Rîmnicu Sărat, cărora li s-au adăugat 7 legionari internaţi în Spitalul Militar de la Braşov, precum şi 3-4 legionari din fiecare judeţ al ţării (ridicaţi de acasă, executaţi fără nici un proces şi apoi expuşi în pieţele publice). Despre Iordache Nicoară (1906-1939) – de la care a rămas un frumos Imn camaraderiei – se spune că a rostit, în auzul tuturor, ultimul “Tatăl nostru” înainte de execuţie. 
** După alte surse (cf., de pildă, Martiri pentru Hristos din România..., E.IB.M.B.O.R., Bucureşti, 2007, p. 364), Marieta Iordache ar fi strigat atunci: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest adevăr sînt gata de moarte!” („Căpitanul” – ce avea să fie asasinat în detenţie, în toamna aceluiaşi an – tocmai fusese condamnat la 10 ani de închisoare, în urma parodiei de proces din luna mai; cf. Kurt W. Treptow, Gh. Buzatu, “Procesul” lui Corneliu Codreanu (mai 1938), Col. “Românii în istoria universală”, Iaşi, 1994, sau antologia partizană Din luptele tineretului român..., Bucureşti, 1993, pp. 279-409).

Acest text a apărut şi în revista Rost (aprilie 2008), din păcate - dintr-o eroare tehnică - fără notele de subsol. De aceeaşi regretabilă omisiune a avut parte, mai recent, şi textul meu "Eminescu şi creştinismul" (al cărui bogat corp de note poate fi consultat, de cei interesaţi, în arhivele acestui blog).

miercuri, mai 07, 2008

PRIMĂVARA LUI DAN PURIC


Dragoş Pîslaru (Părintele Valerian de la Frăsinei), Răzvan Ionescu, Dan Puric... Duhovnicul, teologul, predicatorul... Toţi trei, la origine, actori... Nu seamănă deloc unul cu altul, dar ţin laolaltă în Hristos şi răscumpără, din mers, păcatele curente ale breslei. Conectată la esenţial, arta interpretării devine de la sine artă a mărturisirii, scena devine pe nesimţite amvon, talentul devine pînă la capăt talant. Tîlcuire şi cuminecare, exorcizare a cuvin-telor întru Cuvînt, suflet dezmărginit în Duh.
Primăvara aceasta este primăvara lui Dan Puric. O carte de debut editorial (Cine suntem) şi două noi reviste creştine (Sinapsa şi Atitudini) vin să prefacă vorba care zboară în vorbă care rămîne. “Spectacolul” de idei pe care Dan Puric îl întruchipează, la ine-fabilul punct de întîlnire dintre donquijotism şi “nebunia pentru Hristos”, regenerează parcă, primăvăratic şi pascal, o cetate care deocamdată îl admiră mai mult decît îl merită. Aplauzele îngerilor din cer – singurele care contează peste orice conjuncturi – dau poate adevărata măsură, tainic lucrătoare, a acestei noi cruciade împotriva uitării, cu care e o onoare, dar şi o responsabilitate să fim contemporani.
Nu pot să nu preiau, de pe blogul prietenului Claudiu Târziu, fru-moasa prezentare a lansării din 5 mai şi a “fenomenului Dan Pu-ric”, despre care n-aş fi putut scrie mai bine. (Răzvan Codrescu)




FENOMENUL DAN PURIC

Luni seară, la Sala Rapsodia din Lipscani, am avut parte de un regal Dan Puric. Lansarea cărţii sale Cine suntem a adunat peste o mie de persoane, care au asistat cu entuziasm, timp de două ceasuri, la un one man show extraordinar. Cred că evenimentul a făcut cel mai clar fenomenul Dan Puric, la care sîntem martori în ultimii ani. O rară forţă de atracţie, venită dintr-o străluminare interioară, combinată cu o sinceritate uneori brutală şi cu un simţ al umorului nestăvilit compun aria succesului lui Dan Puric la public. Marele artist şi om creştin mai are ceva nepreţuit: puterea de a insufla speranţă. Faptul că ieri au venit să-l vadă şi să-l asculte atîţia oameni arată asta, cum arată şi că nu toţi românii s-au pervertit.
În gura lui Dan Puric superlativele pentru român nu sună fals, iar vorbirea despre Dumnezeu ţi-L face prezent pe Atoatefăcătorul. Refuzul politicii partinice şi gîndirea, exprimată uneori tragic, pe coordonatele unui Petre Ţuţea, „între Dumnezeu şi neamul meu”, îi dau lui Dan Puric credibilitate şi un imens capital de simpatie.
Maestrul a fost introdus în scenă printr-un scurt cuvînt al scriitorului Dan Ciachir, care a încheiat printr-o istorioară cu tâlc. După un ciclu de conferinţe ţinut de Dan Puric în Ardeal, un ierarh al locului l-a sunat pe Dan Ciachir să-l întrebe dacă îl cunoaşte pe actorul care vorbeşte atît de convingător despre ortodoxie şi românism. Scriitorul a spus că da. Ierarhul a vrut să afle dacă Dan Puric este căsătorit. Ciachir nu ştia decît vag că actorul are un copil şi a presupus că este însurat, la care arhiereul a exclamat: „Păcat, ar fi fost bun de pa-triarh!”.
Smerit de o asemenea poveste, Puric a replicat cu umor: “Nu pot fi candidat la preafericire, căci sînt deja preanefericitul acestui popor”. De aici înainte, Dan Puric şi-a ilustrat ideile din cartea sa cu un lung şir de povestiri, unele de un umor nebun, altele de un dramatism sfîşietor, purtînd sala dintr-o extremă în alta a sentimentelor umane, spre o mai bună lămurire.
Dan Puric a condus cu abilitate discursul spre concluzia că proaspăta sa carte este o pledoarie pentru memoria colectivă. Nu trebuie să ne uităm istoria şi mai cu seamă istoria recentă, sub comunism, care are încă răni deschise. Iată ce l-a împins pe el în luptă: “Antrenamentul de uitare la care este supus poporul român astăzi face ca gîndirea şi inima să se rotească pe loc şi, din această rotire în gol, paradoxal, o dată cu trecutul dispare şi viitorul. El, omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului – şi aceea distorsionată – înseamnă moartea lentă, dar si-gură, a identităţii”.
Trebuia să fiţi luni seară la Rapsodia ca să înţelegeţi ceea ce aceste puţine cuvinte vă zugrăvesc palid. Avem în Dan Puric un mărturisitor cu verticalitate aristocratică, fidelitate de soldat, talent oratoric de tribun şi curaj de călugăr nebun întru Hristos.

Claudiu TÂRZIU

P. S. Dacă vi se pare că prea l-am lăudat pe Dan Puric, citiţi ce scriu despre el:
Părintele Iustin Pârvu: “Dan Puric te ajută să te cunoşti pe tine însuţi mai bine decît credeai că o poţi face. […] Văd în această lucrare a lui Dan Puric o renaştere a duhului lor [ a celor care au murit în închisorile comuniste din dragoste pentru România şi pentru Hristos – n. mea, C. T.], o refacere a glasului acestui neam, o conştiinţă care strigă, din ce în ce mai cu putere, că acest neam nu a murit”.
Scriitorul Dan Ciachir: “Dan Puric mărturiseşte. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şcoală, atrăgînd prin autenticitatea lui şi prin inteligenţa sa luminată de Duh. Este un apologet strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre avea realmente nevoie”.
Profesorul Gheorghe Ceauşu: “Dan Puric este, la urma urmei, o conştiinţă înaltă a vremii noastre. Cu o energie neistovită, mînat de o vocaţie dominatoare, el creează incontinent, distribuindu-se în arta teatrului, în arta pedagogiei teatrale, în arta retoricii verbale şi aceea a omului public, gratificîndu-le cu excelenţă, dar fără să se împartă. […] Incoruptibil, glasul său se aude din ce în ce mai mult, iar simpatia şi preţuirea publică pentru el cresc de la o zi la alta…”

Dan Puric, Tiberiu Lovin, Claudiu Târziu

duminică, mai 04, 2008

555 DE ANI DE LA CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI

Ce a mai rămas din zidurile Constantinopolului...

Întemeiat sub semnul crucii lui Hristos (arătat pe cer marelui Con­stantin: In hoc signo vinces) şi aşezat la cumpăna lumilor (între proto-Europa civili­zaţiei greco-latine şi fabuloasa “Asie a neamurilor”), Bizanţul ortodox şi imperial a dăinuit mai bine de 11 veacuri, mărturisind în eternitate gloria aurorală a Răsă­ri­tului creştin şi constituind adevărata “piatră unghiulară” a întregului “miracol eu­ro­pean”. Constantin Noica ştia bine ce spune cînd afirma că Europa, ca entitate spi­rituală şi culturală, s-a născut la anul 325 cu Sinodul de la Niceea, convocat chiar de către Constantin, împăratul “de-o seamă cu apostolii”, a cărui prezenţă în calen­da­rul sfinţeniei creştine rămîne legitimă dincolo de toate arguţiile criticismului istoric al vremurilor noi.
Românii, cu lamura tradiţiei lor politice şi spirituale, aparţin or­ga­nic marii comunităţi ortodoxe a “Noii Rome”, iar o autentică renaştere naţională, dacă mai este posibilă una în acest tîrziu de lume, n-ar putea să facă abstracţie de această zestre istorică şi sufletească, păstrată mai ales prin Biserică.
Încerc aici, la comemorarea a 555 de ani de la marea tragedie istorică a Răsăritului, să amendez o dată în plus “uitarea românească” printr-o sinteză cronologică (inevitabil hiper­esenţializată) a celor 11 secole de istorie bizantină. (R. C.)


UN MEMORIAL PAIDEIC 
AL ISTORIEI BIZANTINE (330-1453)


Constantin cel Mare, întemeietorul Constantinopolului


ÎNCEPUTURILE
(De la primul Constantin pînă la Justinian: 330-527)

330 (11 mai): Constantin cel Mare, primul împărat creştin (sanctificat de Biserică împreună cu evlavioasa sa maică, Elena[1]), inaugurează festiv Constantinopolul[2], noua capitală a Imperiului roman, construită pe ruinele vechii colonii greceşti Byzantion[3]. Aşezată la răscrucea dintre Europa şi Asia, această “A doua Romă”[4] răspunde noilor nevoi strate­gice şi comerciale ale imperiului.
337 (22 mai): Moartea lui Constantin cel Mare (la Nicomidia, unde ar fi primit, în ultimele clipe, şi Sfîntul Botez) este urmată de împărţirea imperiului între cei trei fii ai săi: Constantin II (Occidentul), Constant (Italia) şi Con­stanţiu II (Orientul).
340: În urma unui război civil, Constant îl înfrînge pe Constantin II, extinzîndu-şi stăpînirea de la Italia la întreaga parte occidentală a imperiului.
350 (18 ianuarie): Uzurpatorul Magnus Magnentius, păgîn de origine germanică, îl învinge pe Constant (care cade în luptă), controlează Occidentul şi ajunge să împartă puterea imperială cu Constanţiu II.
A doua jumătate a secolului IV: Îşi desfăşoară activitatea Sfinţii Părinţi Vasile cel Mare (329-379), Grigorie de Nazianz (330-390), Grigorie de Nyssa (335-395) şi Ioan Gură de Aur (Chrysostomos; 344-407), numiţi şi “marii capadochieni”, clasicii teologiei mistice şi dogmatice a Răsăritului ortodox.
351-353: Înfrînt mai întîi în Pannonia, la Mursa (septembrie 351), Magnentius îşi pierde puterea, iar după o nouă înfrîngere, la Mons Seleuci (august 353), îşi pune capăt zilelor. Constanţiu II, ultimul fiu în viaţă al lui Constantin I (dar, din păcate, protector al arienilor), devine astfel unic împărat peste tot imperiul.
360-363: Proclamat împărat de trupele din Gallia (februarie 360), Iulian Apostatul (ultimul mare susţinător al păgînismului, ce ar fi murit rostind cuvintele: “M-ai învins, Galileene!”) este recunoscut şi în Orient, imediat după moartea lui Constanţiu II (noiembrie 361). Domnia lui Iulian Apostatul a fost scurtă şi agitată, iar după moartea sa în campania împotriva perşilor (iunie 363), toate măsurile lui de ordin religios au fost rapid revocate.
379-395: Domnia lui Theodosie I (numit şi “cel Mare”).
381 (mai-iulie): Are loc, la Constantinopol, al doilea Sinod ecumenic, ce condamnă definitiv arianismul (cea mai mare erezie a secolului IV) şi fixează în formă finală Crezul (Simbolul credinţei) stabilit anterior la Niceea (de unde denumirea de “mărturisire de credinţă niceo-constantinopolitană”).
391 (februarie): Creştinismul devine unică religie de stat, cultele păgîne fiind interzise oficial.
395 (17 ianuarie): În urma morţii lui Theodosie I, Imperiul roman este împărţit între cei doi fii ai săi: Arcadius (pars Orientis, cu capitala la Constantinopol) şi Honorius (pars Occidentis, cu capitala la Ravenna).
408-450: Lunga domnie în Orient a lui Theodosie II, de la care au rămas, între altele, “Zidul lui Theodosie” (6 km lungime şi 9 m înălţime, menit să apere capitala dinspre uscat), Şcoala Superioară din Constantinopol (prima mare universitate creştină, unde limba greacă este deja preponderentă asupra limbii latine) şi faimosul Codex Theodosianus (conţinînd constituţiile şi ordonanţele imperiale, de la Constantin cel Mare pînă la Theodosie II).
431 (iunie): Se ţine, la Efes, al treilea Sinod ecumenic, care condamnă erezia nestoriană.
451 (octombrie): Al patrulea Sinod ecumenic, ţinut la Calchedon, condamnă erezia monofizită.
451-453: După ce terorizaseră imperiul aproape o jumătate de secol (dar mai ales sub domnia lui Attila, “Biciul lui Dumnezeu”: 434-453), hunii sînt zdrobiţi pe Cîmpiile Catalaunice de armata romană condusă de generalul Aetius (451) şi dispar din istorie o dată cu moartea lui Attila (453).
476 (28 august): Prăbuşirea Imperiului roman de Apus: ultimul împărat, Romulus Augustulus, este detronat de Odoacru, căpetenia herulilor (trib germanic, anterior aliat al hunilor). De aici înainte, împăraţii din Constantinopol (Imperiul roman de Răsărit) sînt priviţi drept singurii succesori legitimi ai cezarilor romani. Mulţi istorici consideră anul 476 ca reper politic pentru sfîrşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu.
Secolul VI: Trăieşte sirianul de limbă greacă Roman Melodul sau Dulcecîntătorul, cel mai mare poet imnic al Bizanţului şi cel mai mare poet liturgic al creştinătăţii, autor al multora dintre cîntările pe care le auzim şi astăzi în bisericile ortodoxe. Secolul VI, dominat de figura şi ctitoriile marelui Justinian, este considerat de mulţi “epoca de aur” a culturii bizantine.
518-527: Domnia lui Justin I, care-l va asocia la tron pe nepotul său Justinian, adoptat ca moştenitor.


Justinian cel Mare şi suita sa (mozaic de la San Vitale, Ravenna)


ASCENSIUNEA
(De la Justinian pînă la Macedoneni: 527-867)

527-565: Domnia marelui Justinian, faimos legislator (Codul lui Justinian, alcătuind, împreună cu Institutes şi Pandectes, monumentalul Corpus juris civilis, sinteză creştină a întregului drept roman, completată ulterior cu Novellele redactate în limba greacă), cuceritor (în vremea lui imperiul a avut cea mai mare întindere atinsă vreodată), ctitor şi ocrotitor al culturii şi artelor (acum începe să se definească, mai ales prin arhitectura basilicală şi pictura mozaicală, faimosul stil bizantin).
529: Justinian închide ultima şcoală păgînă din Athena. Pe baza acestui fapt plin de semnificaţii şi consecinţe, unii istorici consideră anul 529 ca reper cultural pentru sfîrşitul Antichităţii păgîne şi începutul Evului Mediu creştin.
530-565: Sînt ridicate pe rînd marile basilici bizantine din Ravenna, cu faimoa­sele lor mozaicuri, de la San Vitale (terminată în 548) la Sant’ Apollinare Nuovo (ter­mi­nată în 565).
532 (februarie)-537 (25 decembrie): Pe locul vechii biserici cu acelaşi nume a lui Constantin cel Mare, distruse în timpul răscoalei populare Nika (ianuarie 532), este construită marea basilică Sf. Sofia din Constantinopol, monument nedepăşit al artei şi credinţei răsăritene. Începută de arhitectul Anthemios din Tralles şi terminată de arhitectul Isidor din Milet, basilica – astăzi devenită muzeu, după ce a fost multă vreme moschee – are în interior 77 m lungime (exterior: 84), 72 m lăţime (exterior: 76) şi 65 m înălţime, iar uriaşa cupolă are diametrul de 31 m. Se spune că împăratul Justinian ar fi rostit, văzînd-o gata: “Te-am învins, o, Solomoane!”[5].

Sf. Sofia astăzi (exterior şi interior)

548: Moare Theodora, influenta şi controversata soţie a lui Justinian, aspru zugrăvită - exagerat, desigur - în Istoria secretă a lui Procopiu din Cezareea.
553 (mai-iunie): Convocat de Justinian însuşi, se desfăşoară, la Constantinopol, cel de-al cincilea Sinod ecumenic, care reconfirmă condamnarea monofizismului şi nestorianismului.
610-641: Domnia lui Heracliu, a cărui venire pe tron încheie perioada numită îndeobşte “romano-bizantină” şi inaugurează istoria propriu-zisă a Bizanţului ca imperiu grec medieval. Limba greacă devine limbă oficială a imperiului, care trece printr-un lung şi profund proces de reorganizare, mai ales administrativă şi militară.
626: Conform tradiţiei bisericeşti, în ziua de 7 august a acestui an intervenţia miraculoasă a Maicii Domnului – a cărei icoană făcătoare de minuni a fost purtată de cler şi popor, în frunte cu Patriarhul Serghie, de jur-împrejur pe zidurile cetăţii asediate – a salvat Contantinopolul de perşi şi de avari. În semn de recunoştinţă, poporul a cîntat toată noaptea, în picioare, Imnul Acatist al Maicii Domnului („Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă, mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie…“).
634: Începutul marii invazii arabe. Imperiul este tot mai ameninţat şi pierde majoritatea provinciilor orientale (Palestina, Siria, Mesopotamia, Egiptul).
674-678: Primul asediu al Constantinopolului, sub Constantin IV Pogonatul (668-685). Arabii suferă cea mai mare înfrîngere de pînă la cea dată, culminînd cu distrugerea aproape totală a flotei lor, împotriva căreia se pare că bizantinii au folosit în premieră aşa-numitul “foc grecesc”.
680-681 (din toamnă pînă în toamnă): Au loc, la Constantinopol, dezbaterile celui de-al şaselea Sinod ecumenic, convocat de Constantin IV în acord de principiu cu papalitatea, pentru condamnarea oficială a monotelismului.
717-718: Al doilea asediu al Constantinopolului de către arabi (care sînt din nou înfrînţi), sub domnia lui Leon III Isaurianul, unul dintre cei mai mari strategi din istoria Bizanţului (din păcate, un campion al iconoclasmului).
726: Edictul lui Leon III împotriva cultului icoanelor.
787 (septembrie-octombrie): Al şaptelea Sinod ecumenic, desfăşurat la Niceea, restabileşte principial cultul icoanelor, dar iconoclasmul va mai persista agonic, vreme de aproape o jumătate de secol. Este ultimul sinod ecumenic unanim recunoscut deopotrivă în Răsărit şi în Apus.
800 (25 decembrie): Cu încoronarea la Roma a lui Carol II ca împărat (pe cînd la Bizanţ împărăteasă era Irina, mare protectoare a icoanelor) Apusul reintră în istorie şi ia naştere problema dihotomiei imperiale, care măreşte şi complică tensiunile dintre Răsărit şi Apus.
842 (11 martie): Restabilirea solemnă şi definitivă a cultului icoanelor, sub domnia împărătesei Theodora (842-858). Iconoclasmul este ultima erezie care a făcut obiectul unui sinod ecumenic. Această biruinţă a dreptei credinţe este pomenită anual pînă azi, în Duminica Ortodoxiei (prima duminică a Postului Mare).

Deisis: Mîntuitorul (Sf. Sofia, detaliu de mozaic)


APOGEUL
(De la Macedoneni pînă la primii Comneni: 867-1143)

867-886: Domnia lui Vasile I, întemeietorul dinastiei Macedonenilor (sub care im­­­­pe­­riul greco-bizantin va cunoaşte apogeul puterii sale, recucerind numeroase teritorii sau consolidîndu-şi puterea în altele).
869: Interesat politic de restabilirea bunelor legături cu papalitatea, Vasile I îl depune pe patriarhul Fotie (820-891), mare cărturar şi antilatin fervent. În acord cu papa Adrian II, împăratul convoacă un sinod la Constantinopol, menit să-i condamne pe Fotie şi pe partizanii acestuia. Cu toate acestea, tensiunile dintre Roma şi Constantinopol vor cunoaşte o recrudescenţă în anii următori, mai ales după întoarcerea în scaun a lui Fotie (ce între timp cîştigase bunăvoinţa împăratului, educîndu-i odraslele).
879: La doi ani de la revenirea sa în scaunul patriarhal, Fotie prezidează un nou sinod la Constantinopol, în prezenţa legaţilor papali, şi obţine un triumf pe toată linia (inclusiv în problemele de dogmă), anulînd totdeodată hotărîrile sinodului din 869-870.
886-913: Domnia lui Leon VI Înţeleptul, sub care s-au alcătuit Basilicalele (cod de legi în 60 de cărţi, considerat cel mai mare monument juridic bizantin) şi de la care ne-a rămas şi un important tratat de strategie, Tactica.
945-959: Marele cărturar Constantin Porfirogenetul (monograf, între altele, al lui Vasile I) ajunge împărat (Constantin VII), iar domnia lui constituie apogeul mişcării culturale cunoscute sub numele de “primul umanism bizantin” (caracterizat mai mult prin erudiţie decît prin creaţie). Tot de pe atunci datează şi primele nuclee ale marii epopei eroice bizantine Dighenis Akritas (principalul echivalent răsăritean al poemelor epice medievale din Apus).
960-961: Recucerirea insulei Creta de către marele general Nichifor Focas (în fruntea unei armate susţinute de cea mai puternică flotă din istoria imperiului) marchează apogeul puterii maritime bizantine în Mediterana.
963-969: În atmosfera confuză de după moartea prematură a lui Roman II (împărat din toamna lui 959 pînă în primăvara lui 963), Nichifor Focas, generalul aristocrat cu viaţă de ascet, este proclamat împărat de către armata din Cezareea Capadochiei (3 iulie), intră în Constantinopol pe 14 august, iar pe 16 este încoronat în Sf. Sofia. O lună mai tîrziu (20 septembrie) îşi consolidează legitimitatea imperială prin căsătoria cu Theofana, tînăra văduvă a lui Roman II, care însă în 969 îl va înlătura printr-un complot sîngeros, înlesnind venirea pe tron a altui general celebru, Ioan Tzimiskes, amantul ei, care va domni pînă la începutul lui 976.
976-1025: Lunga şi glorioasa domnie a lui Vasile II, supranumit Bulgaroctonul, sub care puterea militară a Bizanţului cunoaşte momentul ei culminant.
988-989: Creştinarea Rusiei în ritul ortodox lărgeşte considerabil sfera de influenţă a Imperiului bizantin. Preţul plătit de Vasile II a fost că a trebuit să admită căsătoria surorii sale Ana cu Vladimir, marele cneaz de Kiev: pentru prima oară o porfirogenetă (“născută în purpura” imperială) se căsătorea cu un prinţ străin.
1018: Încheierea lungii campanii de recuceritre integrală a Peninsulei Balcanice de către bizantini.
1025-1081: Imperiul străbate, după moartea lui Vasile II, o perioadă de criză gene­­­rală, care nu se va ameliora decît sub primii Comneni (Alexie I şi Ioan II)[6], ce vor constitui “cîntecul de lebădă” al vechii măreţii bizantine. Tocmai în aceas­tă epocă ingrată i-a fost dat să trăiască unuia dintre cei mai mari filosofi, cărturari şi diplo­maţi din istoria milenară a Bizanţului: Mihail Psellos (1018-1096), autor, între alte­le, al unei faimoase Cronografii.
1046: Într-un act al împăratului Constantin Monomahul apare pentru prima oară menţionat "Sfîntul Munte" (Athosul monahal).
1048 (17 septembrie): Turcii selgiucizi năvălesc pentru prima oară pe teritoriul imperiului, dar sînt înfrînţi de marele strateg Kekaumenos.
1054 (iulie): Se produce Marea Schismă a Bisericii (ce “plutea în aer” încă de la “schisma lui Fotie” sau “criza fotiană” din secolul IX), în timpul domniei lui Con­stan­tin IX Monomahul (1042-1055) şi al patriarhatului lui Mihail Cerularie (1043-1058). La 16 iulie, solii papali, în frunte cu cardinalul Humbert, depun bula de excomu­nicare pe altarul de la Sf. Sofia, în numele papei Leon IX (mort cu trei luni înainte!), iar bizantinii, în urma unui sinod ad-hoc, aruncă la rîndul lor anatema asupra latinilor (20 iulie), apoi ard bula papală de ex-comunicare (25 iulie). Ruptura aceasta va marca profund întreaga istorie ulte­­rioară a Europei creştine.
1071 (19 august): Are loc dezastrul de la Mantzikert: generalul Roman IV Diogenes, ajuns basileu prin căsătoria cu Evdochia (văduva lui Constantin X Ducas), după cîteva victorii împotriva turcilor selgiucizi (în Siria şi Capadochia), deşi în fruntea unei armate uriaşe, este înfrînt de sultanul Alp-Arslan, luat prizonier şi silit să încheie un tratat deopotrivă umilitor şi ruinător (răscumpărarea sa şi tributul anual pentru “50 de ani de pace” totalizînd o sumă fără precedent în analele istoriei bizantine).
1081-1118: Domnia lui Alexie I Comnenul, care reuşeşte să redreseze imperiul, sprijinindu-se în interior mai ales pe aristocraţia militară, iar în exterior mai ales pe tot mai strînsele relaţii comerciale cu veneţienii. Vechilor ameninţări dinspre Orient (mai cu sea­mă din partea turcilor selgiucizi) li se adaugă noi ameninţări dinspre Occident (precum cea reprezentată de normanzii lui Robert Guiscard şi Bohemund).
1081 (iulie): Flota normandă este înfrîntă cu ajutorul veneţienilor, în zona portului Dyrrachion.
1082 (mai): Pentru serviciile făcute imperiului în lupta cu normanzii, veneţienii ca­­­pă­tă privilegii fără precedent, care deschid o nouă epocă în viaţa economică a Bizanţului: negustorii veneţieni sînt scutiţi de orice taxă comercială în Constantinopol şi-n alte centre urbane ale imperiului, în capitală li se alocă un cartier special, iar dogele Veneţiei (onorat ca protosebastos) şi catedrala San Marco (centrul spiritual şi mîndria lagunelor) primesc substanţiale rente anuale.
1091 (29 aprilie): Marea victorie asupra pecenegilor, la Lebunion.
1096-1099: Prima cruciadă, ce pune în fatal contact cele două arii ale creştinătăţii, sporind tensiunile dintre ele. Occidentalii se dovedesc nişte sălbatici în raport cu rafinamentele civilizaţiei bizantine. Ana Comnena îi zugrăveşte oripilată în Alexiada (lucrare în care istoriseşte domnia tatălui ei). Pentru bizantin, apuseanul, deşi creştin, face figură de “barbar” şi “eretic”. Alexie caută să profite militar de prezenţa latinilor (pentru a surpa poziţiile turcilor din Asia Mică, pe care reuşeşte, de altfel, s-o elibereze), dar îi ţine cît mai departe posibil de Constantinopol, de care însă aceştia sînt irezistibil atraşi, atît la venire, cît şi la întoarcerea de la Locurile Sfinte. Abilitatea lui Alexie se dovedeşte desăvîr­şită, iar imperiul iese consolidat din acest prim contact cu aventurierii cruciaţi.
1107-1108: Nou război cu Bohemund, care este înfrînt de Alexie şi obligat să semneze, la Deabolis, în septembrie 1108, un usturător tratat de vasalitate.
1111 (octombrie): După veneţieni, pisanii primesc şi ei importante privilegii comer­­­ciale în imperiu şi un cartier în Constantinopol.
1118 (16 august): Moartea lui Alexie I, care va stîrni o puternică rivalitate pentru tron chiar înăuntrul familiei imperiale. Pînă la urmă Ioan Comnenul triumfă împotriva surorii sale mai vîrstnice, Ana Comnena (care, susţinută şi de împărăteasa-mamă Irina, ar fi vrut să vină la cîrma imperiului împreună cu distinsul ei soţ, Nichifor Bryennios). Unel­tind în continuare, chiar şi după înscăunarea lui Ioan II, complotiştii îşi pierd averile, iar Ana Comnena este trimisă forţat la mănăstire (unde o urmează şi bătrîna ei mamă).
1118-1143: Domnia lui Ioan II, “cel mai mare dintre Comneni”, cu virtuţi deopotrivă politice şi militare, ce a reuşit să se facă respectat şi temut atît de musulmani, cît şi de apuseni, extinzînd imperiul în Orient şi întărindu-i graniţa dunăreană.
1122: Ioan II îi înfrînge definitiv pe pecenegi, scoţîndu-i din istorie.
1122-1126: Lipsit de flotă, împăratul nu poate face faţă conflictului deschis cu vene­ţienii, cărora sfîrşeşte prin a le reînnoi privilegiile acordate de tatăl său.
1128-1129: Ioan II îl înfrînge pe regele maghiar Ştefan II, care dăduse năvală în imperiu, şi îi impune un tratat de pace cît se poate de favorabil părţii bizantine.
1143: După o domnie de un sfert de secol, presărată cu războaie – de obicei victorioase – mai ales împotriva musul­­manilor sau a latinilor din Orient, Ioan II, plecat la vînătoare în părţile muntoase din Cilicia, este rănit de moarte într-un accident mai degrabă stupid. Moare într-o zi de 8 aprilie, dar nu mai înainte de a-i asigura succesiunea la tron fiului său preferat, Manuel.

Veche hartă apuseană a Constantinopolului


DECĂDEREA
(De la agonia Comnenilor pînă la moartea
lui Ioan V Paleologul: 1143-1391)

1143-1180: Domnia lui Manuel Comnenul, care, din nefericire, părăseşte linia rea­listă a politicii imperiale promovate de tatăl şi de bunicul său, făcîndu-şi planuri hazardate şi utopice (recucerirea Italiei, restaurarea unui imperium unicum al creştinătăţii), dar neglijînd, bunăoară, apărarea Asiei Mici – “baza vitală” a imperiului.
1148: Ana Comnena, marea prinţesă cărturăreasă căzută în dizgraţie, redactează Alexiada, încheiată cu aproximativ doi ani înaintea morţii (survenite, pare-se, în 1150).
1148-1149: Manuel încheie, în 1148, un tratat de alianţă cu Conrad III şi cu ducele de Suabia (viitorul împărat “romano-german” Frederic I Barbarossa) împotriva regelui normand Roger II, care răspunde în anul următor printr-un tratat cu Ludovic VII, plănuind o cruciadă apuseană împotriva basileului bizantin, pînă la urmă zădărnicită de împrejurări.
1155-1158: Război între bizantini şi normanzi, cu rezultate destul de rele pentru imperiul răsăritean.
1158-1159: Succese consecutive ale lui Manuel în lupta cu latinii din Orient.
1161: Manuel Comnenul intervine în Serbia, aducîndu-l pe tron pe Ştefan Nemanja, viitorul întemeietor al statului sîrb independent, cu care bizantinii vor avea mult de furcă, şi în Ungaria, unde-l susţine la tron pe Ladislau I.
1162-1176: Tratatul de pace cu Kilidj Arslan, semnat în 1161 şi reînnoit în anul următor, reprezintă punctul cel mai înalt al politicii orientale a lui Manuel, dar totul se va spulbera în 1176, prin cumplita înfrîngere suferită de bizantini la Myriokephalon.
1169: Eşecul expediţiei asupra Egiptului.
1171 (martie): Conflictele cu veneţienii, culminînd cu arestarea şi deposedarea de averi a 20000 de negustori influenţi din Constantinopol, fac ca Veneţia să treacă de partea adversarilor Imperiului bizantin, accentuînd în Apus starea de spirit care a dus la evenimentele Cruciadei a patra.
1185: După moartea lui Manuel (24 septembrie 1180), imperiul este răvăşit de luptele pentru putere dintre diferiţii pretendenţi la tron, iar pe acest fond are loc marea răscoală a populaţiei din Constantinopol, condusă de elemente aristocratice, care duce la cruda înlăturare a lui Andronic I Comnenul şi la venirea în fruntea imperiului a noii dinastii – destul de lipsite de strălucire – a Anghelilor, prin Isaac II (1185-1195).
1204 (aprilie): În timp ce Alexie I Mare Comnen (nepotul lui Andronic Comnenul) pune, pe coasta pontică a Asiei Mici, bazele Imperiului din Trapezunt (formaţiune statală bizantină ce va dura pînă în 1461), cavalerii latini ai Cruciadei a patra cuceresc Constantinopolul după un asediu de trei zile (9-12 aprilie), supunînd oraşul unui jaf fără precedent.
1204-1261: În mai 1204 este fondat Imperiul latin de Constantinopol (care va dura mai bine de o jumătate de secol), iar Balduin de Flandra este încoronat împărat chiar în Sf. Sofia de către legatul papei Inocenţiu III. Teritoriul imperiului este împărţit între cruciaţi (Partitio Romaniae), lui Balduin revenindu-i un sfert din acesta.
1205: După modelul Imperiului din Trapezunt, ia naştere în Asia Mică o altă formaţiune statală bizantină, sub conducerea lui Theodor I Lascaris: Imperiul de Niceea (ce va dura pînă în 1261, jucînd un rol fundamental în recucerirea bizantină a Constantinopolului).
1224: Theodor I Anghel Ducas, principe al Epirului, cucereşte de la latini marea ceta­te a Thessalonicului şi se proclamă împărat, creînd ulterior aşa-numitul Imperiu de Thes­salonic (1227-1241) şi mărturisind deschis intenţia recuceririi Constantinopolului şi refacerii unităţii vechiului imperiu.
1259 (1 ianuarie): Mihail Paleologul, reprezentant de seamă al aristocraţiei niceene, este proclamat şi încoronat împărat (Mihail VIII), întemeind ultima mare dinastie a imperiului (prin uzurparea, în exil, a poziţiei Lascarizilor).
1261 (25 iulie): Recucerirea Constantinopolului de către strategul niceean Alexie Strategopoulos. În cîteva săptămîni, administraţia bizantină revine în marea metropolă de pe malurile Bosforului, iar Imperiul de Niceea dispare.
1281-1282: Se încheie alianţa politică dintre Mihail VIII Paleologul şi Ioan II Mare Comnen, împăratul Trapezuntului.
1282 (martie): Marea răscoală a populaţiei siciliene împotriva lui Carol de Anjou, cunoscută sub numele de “Vecerniile siciliene” şi decisiv sprijinită de Mihail VIII, care înlătură astfel definitiv primejdia angevină ce ameninţa de la o vreme imperiul. Mihail VIII moare, din păcate, spre sfîrşitul aceluiaşi an, iar cele aproape două secole de guvernare a urma­şilor săi nu vor reprezenta decît lunga agonie (accelerată după 1390) a unui imperiu deja epuizat, căruia latinii îi dăduseră “lovitura de graţie” cu mult înaintea cuceritorilor păgîni.
1288-1290: Osman începe cucerirea Bithiniei şi pune bazele statului otoman, care va deveni în curînd principalul pericol pentru Bizanţ.
1300: Asia Mică este deja sub stăpînirea turcilor (selgiucizi şi otomani), cu excepţia cîtorva porturi (Heracleea, Smirna, Foceea) şi cîtorva fortăreţe (Niceea, Nicomidia, Brusa etc.).
1321-1328: Război civil între Andronic II Paleologul şi Andronic III, nepotul său. În cele din urmă, Andronic III, ajutat de bulgari, cumani şi veneţieni, iese biruitor şi devine unic împărat (1328-1341).
1330 (iulie): Victoria de la Velbujd (Küstendil) asupra ţarului bulgar Mihail Şişman (aliatul lui Andronic III) marchează începutul hegemoniei sîrbe în Peninsula Balcanică.
1331 (2 martie): Niceea este cucerită de emirul otoman Orhan.
1337: Începutul marii dispute isihaste, ai cărei principali actanţi sînt călugărul atho­nit Grigorie Palama (devenit arhiepiscop al Thessalonicului şi mai tîrziu sanctificat) şi aventurierul catolicizant Varlaam (grec calabrez, refugiat la Thessalonic). În urma acestei dispute, se lămureşte definitiv doctrina răsăriteană a energiilor necreate, bazată pe dis­tincţia între fiinţa lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu.
1341-1390: Domnia lui Ioan V Paleologul (iniţial sub regenţa marelui domestic Ioan Cantacuzino, care va ajunge el însuşi împărat, sub numele de Ioan VI, şi cu care va purta mai multe războaie civile, pînă în 1354, cînd va rămîne unic basileu). Între 1376 şi 1379 va pierde temporar tronul în faţa fiului său, Andronic IV (pe care-l va îngropa ca adversar, în 1385).
1349-1390: Imperiul de Trapezunt îşi trăieşte apogeul sub lunga domnie a lui Alexie III Mare Comnen.
1359: Prima apariţie a turcilor sub zidurile Constantinopolului.
1362 (martie): Cucerirea Adrianopolului de către turcii otomani, care-şi aşază aici capitala statului lor, chiar în coasta Bizanţului.
1369-1371: Ioan V Paleologul, silit de împrejurările din ce în ce mai grave pentru soarta imperiului, încearcă să obţină bunăvoinţa şi sprijinul Apusului, călătoreşte la Napoli, Roma şi Veneţia, ba chiar renunţă solemn la ortodoxie şi trece cu titlu personal la catolicism, în faţa papei Urban V, dar rezultatele politice sînt mai degrabă nule. Începea astfel lungul şir de compromisuri pe care bizantinii le-au încercat cu latinii, în speranţa că ar putea salva imperiul agonic, transformîndu-l într-o cauză sacră a întregii lumi creştine.
1371: În urma marii victorii obţinute de otomani pe malurile Mariţei, la Cirmen (unde s-au luptat şi contingente româneşti), Bizanţul ajunge în relaţii de vasalitate faţă de Semilună.
1382 (2 noiembrie): Tratat între Ioan V şi Andronic IV (fiul său cel mare): Andronic e recunoscut ca succesor legal, primind posesiuni în Tracia; Manuel, al doilea fiu, e consfinţit ca stăpîn al Thessalonicului; Theodor, al treilea fiu, devine despot în Moreea.
1382-1406: Sub despotatul lui Theodor I Paleologul, principatul Moreei (cu capitala la Mistra) cunoaşte o mare înflorire pe toate planurile, devenind cel mai important centru de rezistenţă al elenităţii împotriva tăvălugului otoman.
1387 (aprilie): Thessalonicul cade sub turci, după trei ani de asediu, iar despotul Manuel Paleologul este o vreme prizonier al acestora. Retrocedat de Suleiman bizantinilor (1403), apoi cedat de aceştia veneţienilor (1423), cu iluzia că l-ar fi putut apăra mai bine, oraşul va cădea definitiv în mîinile turcilor la 1430 (29 martie), sub Murad II.
1389 (15 iunie): Marele triumf al turcilor de pe Cîmpia Mierlei (Kossovopolje), împotriva forţelor creştine conduse de cneazul sîrb Lazăr (aliat al Bizanţului, căzut prizonier şi executat), pece­tlu­ieşte practic soarta vitregă a creştinătăţii răsăritene. În timpul bătăliei, sîrbul Miloş Obilici reuşeşte însă să-l ucidă pe sultanul Murad (act devenit o temă majoră a eposului sîrbesc).
1390: Baiazid, cel intrat în istorie cu supranumele “Fulgerul”, după ce sprijinise răsturnarea (de scurtă durată) a lui Ioan V de către nepotul său Ioan VII (fiul lui Andronic IV), cucereşte Filadelfia, ultima cetate bizantină din Asia Mică.
1391: Manuel II Paleologul urcă pe tron în urma tatălui său, într-unul dintre cele mai disperate momente din istoria imperiului.

Constantinopolul (gravură de epocă)


SFÎRŞITUL
(De la moartea lui Ioan V Paleologul
pînă la ultimul Constantin: 1391-1453)

1391-1425: Domnia lui Manuel II Paleologul. În contrast cu decăderea politică şi militară, cu haosul social şi economic, această domnie marchează maxima strălucire cul­turală a ceea ce s-a numit “Renaşterea Paleologilor” sau “al doilea umanism bizantin” (cu o influenţă însemnată asupra Renaşterii occidentale), printre personalităţile de prim plan numărîndu-se şi Gemistos Plethon (1355-1452), mare gînditor politic şi specialist în filo­sofia platonică şi neoplatonică.
1399-1403: Lunga călătorie a lui Manuel II în Apus (Italia, Franţa, Anglia), în în­cer­carea (pînă la urmă nereuşită) de a obţine sprijin creştin împotriva turcilor.
1402: Victoria lui Timur Lenk asupra lui Baiazid (Angora, 28 iulie) duce la slă­bi­rea presiunii otomane asupra Constantinopolului şi amînă cu o jumătate de secol căde­rea acestuia. Prin tratatul dintre Suleiman (fiul lui Baiazid) şi Ioan VIII Paleologul (regentul lui Manuel II), aflat în fruntea unei ligi creştine conjuncturale, turcii renunţă la relaţiile de vasalitate şi la tributul pe care le impuseseră Bizanţului.
1421-1422: Crezînd că slujeşte intereselor imperiului aflat în agonie, Manuel II îl susţine pe Mustafa împotriva lui Murad II, dar acesta din urmă, de curînd suit pe tron (începutul lui 1421), îşi zdrobeşte contracandidatul, după care pustieşte împrejurimile Constantinopolului şi chiar dă asalt metropolei (august 1422), din fericire fără succes.
1424 (22 februarie): Tratat de pace între Manuel II şi Murad II, prin care Bizanţul este readus în poziţia de vasalitate faţă de turci, cărora se obligă să le plătească un tribut de 300000 de aspri anual şi le cedează majoritatea porturilor pontice.
1425: Ioan VIII îi succede lui Manuel II, veghind destinul deja pecetluit al imperiului pînă în 1448, cînd îi va preda sceptrul ultimului împărat, fratele său Constantin XI.
1438-1439: Conciliul început la Ferrara şi strămutat din pricina ciumei la Florenţa, la care iau parte Ioan VIII, papa Eugeniu IV şi patriarhul Iosif II, proclamă, în cate­drala Santa Maria del Fiore, unirea celor două Biserici, prin recunoaşterea supremaţiei papale (6 iulie 1439). Cu toate aceste demersuri făcute “la vîrf”, cu caracter prea evident poli­tic şi prea puţin religios, atitudinea atestată istoric a majorităţii covîrşitoare a populaţiei constantino­politane, acum ca şi în anii următori, rămîne profund ostilă unirii (stare de spirit sinte­tizată în formula: “Mai bine turbanele turcilor pe străzile Constantinopolului, decît pălă­riile cardinalilor!”).
1443-1444: Marea campanie victorioasă – purtată de-a curmezişul Balcanilor, “pînă la hotarele Romaniei” – a lui Iancu de Hunedoara, voievodul transilvan ce face să re­nască, pentru o clipă, speranţele unei posibile alungări a turcilor din Europa şi unui răgaz de refacere a puterii bizantine. Acest vis se spulberă însă o dată cu înfrîngerea armatelor cruciate de către Murad II, la Varna, în 10 noiembrie 1444.
1451-1452: Imediat ce a ajuns la putere (2 februarie 1451), Mehmed II face mari pregătiri militare şi susţinute demersuri diplomatice în vederea cuceririi Constantinopolului, asigurîndu-se că acesta nu va avea nici un sprijin substanţial şi oficial din partea puterilor creştine importante.
1452 (12 decembrie): Simţind tot mai mult că zilele Bizanţului erau deja numărate, Constantin XI Dragases (1448-1453), “Paleologul vremurilor de pe urmă”, ia parte, în ba­si­lica Sf. Sofia, în pofida opoziţiei înverşunate a antiunioniştilor (ce aveau massele de partea lor), la confirmarea formală a unirii celor două Biserici (care în mod efectiv nu s-a mai realizat niciodată).
1453: Marele asediu al Bizanţului (descris pas cu pas într-o celebră carte a lui Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, controversată pentru detalii lăturalnice) începe în ziua de 7 aprilie. Efectivelor modeste ale lui Constantin XI (5000 de ostaşi greci – 7000, după alte surse – şi circa 2000 de voluntari latini, între care au strălucit genovezul Giovanni Giustiniani şi spaniolul Francisco de Toledo) Meh­med II le pune în faţă o forţă armată impresionantă (aproape 200000 de mii de oameni, între care mai multe zeci de mii de luptători de elită, susţinuţi de cea mai bună flotă şi de cea mai bună artilerie pe care otomanii le avuseseră vreodată). 14 tentative de asalt general al ce­tăţii eşuează totuşi, între 7 aprilie şi 25 mai. Puterile occidentale urmăresc cu sufletul la gură desfăşurarea evenimentelor, dar nu catadicsesc, nici în ceasul al doisprezecelea, să să întindă vreo mînă de ajutor “fraţilor creştini”. Asaltul final a început pe 29 mai, puţin după miezul nopţii. El s-a desfăşurat în valuri succesive, iar în zorii zilei corpul de elită al ienicerilor (12000 de oameni) reuşesc să înfrîngă rezistenţa apărătorilor împu­ţinaţi şi epuizaţi, pătrunzînd în cetate printr-o portiţă lăturalnică… ce fusese uitată deschisă, pare-se de către nişte aliaţi genovezi (Kerkoporta – grimasă a destinului!). Turcii măcelăresc populaţia (40000 de morţi!), in­clu­siv pe cea refugiată sub cupola basilicii Sf. Sofia, şi jefuiesc cetatea vreme de trei zile. Constantin XI îşi smulge însemnele imperiale şi piere eroic în vălmăşagul ultimelor lupte, fără ca trupul să-i fi fost descoperit vreodată. Întemeiat în mai, de către un Constantin, Bizanţul pierea tot în mai, sub un alt Constantin, aşa cum şi glăsuise o veche profeţie.

Sf. Sofia între minarete


Legenda spune că, atunci cînd turcii au dat năvală în Sf. Sofia, în plin oficiu liturgic, zidul altarului s-a deschis în chip minunat, iar oficianţii au fost ferecaţi înăuntrul lui, cu Sf. Potir ridicat spre cinstire; cînd Sf. Sofia va reveni din nou creştinilor, liturghia va fi reluată din momentul în care a fost întreruptă, iar potirul va străluci ca faţa Mîn­tuitorului pe Tabor, de lumina neînserată a Împărăţiei celei fără de sfîrşit.


[1] Sfinţii Mari Împăraţi Constantin şi Elena, cei întocmai cu Apostolii (isapostoles), sînt prăznuiţi anual la 21 mai. Sf. Constantin a dat Edictul de la Milan (313), prin care practica religiei creştine a devenit liberă în tot imperiul, şi a tutelat Sinodul de la Niceea (325) – prima întrunire ecumenică a Bisericii creştine. Conform Tradiţiei, Sf. Elena - Flavia Iulia Helena - a descoperit la Ierusalim, cu puţin înainte de moarte (326), crucea lui Hristos.
[2] Konstantinoupolis/Constantinopolis = “Oraşul/Cetatea lui Constantin”.
[3] De unde denumirea livrescă de Bizanţ. Sub influenţă slavă, tradiţia românească l-a cunoscut şi ca Ţarigrad („Oraşul/Cetatea Împăratului“), iar mai tîrziu, de la turcescul Istanbul, a fost denumit popular Stambul.
[4] Bizantinii medievali, romani la origine (cel puţin sub aspect statal), au continuat să-şi spună romei şi după grecizare. Romanitatea, creştinătatea şi elenitatea sînt cele trei elemente de bază ale marii sinteze bizantine. Dacă Bizanţul a fost în mod legitim numit Nova Roma sau „A doua Romă“, nu la fel de legitimă apare pretenţia de mai tîrziu a Moscovei ţarilor de a constitui „A treia Romă“.
[5] Sub regele Solomon (fiul regelui David) s-a ridicat, în sec. X î. Hr., marele Templu de la Ierusalim (distrus de Nabucodonosor în 586 î. Hr., refăcut 70 de ani mai tîrziu, la întoarcerea evreilor din exilul babi­lonian, şi iarăşi distrus de romani la anul 70 d. Hr., din el nemairămînînd pînă astăzi decît ruina numită „Zidul Plîngerii“ – loc predilect de reculegere şi rugăciune al evreilor ortodocşi).
[6] Domnia confuză şi meteorică a lui Isaac Comnenul (1057-1059), general proclamat împărat de către armată, iar în final obligat să abdice, nu constituie un precedent notabil. Adevăratul întemeietor al dinastiei va fi Alexie I, tatăl lui Ioan II şi al Anei Comnena.