duminică, mai 31, 2020

ȚEAPĂ DE ȚEAPĂ




Soluția valahă: coronavirusul tras (cu anticipație) în țeapă! De aceea se spune că artiștii nu sînt doar ghi(l)duși, ci și vizionari... (R. C.)

vineri, mai 29, 2020

INTERMEZZO LIRIC: DE M-AȘ MAI NAȘTE-O DATĂ...

SUMARUL BLOGULUI




De m-aș mai naște-o dată, de-același neam m-aș vrea,
dar m-aș lupta cu mine să fiu mai vrednic poate,
iar crucea aș preface-o în sabie sadea,
să-i apăr lumii mele temeiurile toate.

N-aș lepăda iubirea de gînduri și cuvinte,
dar m-aș încrede faptei de toate mai presus,
să rup blestemu-atavic al visului cuminte
și-al dorului ce zace pe limba lui răpus.

N-aș vrea să fiu nici altul și nici în altă parte,
ci doar să fiu pe lume mai altfel decît sînt
și să mă lupt cu veacul pe viață și pe moarte,
arzînd în strălumina cerescului Cuvînt.

Răzcan CODRESCU

miercuri, mai 27, 2020

VISUL LUI RASKOLNIKOV

SUMARUL BLOGULUI


„Raskolnikov zăcu în spital pînă la sfîrşitul postului şi Săptămîna Mare. Aproape întremat, îşi aminti de visurile lui pe cînd zăcuse cu febră mare şi în delir. I se părea mereu că lumea întreagă este osîndită să cadă victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită şi nemaivăzută, venită din străfundurile Asiei spre Europa. Trebuia să piară toţi, în afară de cîţiva aleşi. Apăruseră nişte trichine noi, nişte fiinţe microscopice, care pătrundeau în corpul omului. Aceste fiinţe erau înzestrate cu raţiune şi voinţă. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau şi-şi pierdeau minţile. Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atît de inteligenţi şi atît de siguri de adevărul lor precum cei atinşi de boală. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducţii ştiinţifice, convingeri morale şi credinţe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, oraşe întregi, popoare întregi se molipseau şi cădeau pradă nebuniei. Toţi erau agitaţi şi nu se înţelegeau între ei; fiecare credea că el singur cunoaşte adevărul şi deznădejdea, uitîndu-se la ceilalţi, se bătea cu pumnul în piept, plîngea şi-şi frîngea mîinile. Oamenii nu mai ştiau să judece ce este bine şi ce este rău. Nu ştiau pe cine să condamne şi pe cine să achite. Se omorau între ei într-o furie absurdă. Se adunau în armate, dar armatele acestea, pornind în campanie, începeau să se destrame, rîndurile se desfăceau, ostaşii se năpusteau unii împotriva celorlalţi, se împungeau, se tăiau, se sfîrtecau şi se mîncau între ei. În oraşe, zile întregi suna clopotul de alarmă; erau chemaţi toţi, dar cine chema şi pentru ce chema nu ştia nimeni, şi toţi erau alarmaţi. Oamenii părăsiseră meşteşugurile cele mai obişnuite, fiindcă fiecare îşi propunea ideile, reformele, şi nu puteau să cadă la o înţelegere între ei; agricultura era părăsită... Casele luau foc, începuse şi foametea. Toţi şi toate se prăpădeau. Ciuma se întindea, înainta mereu. Din lumea întreagă nu se puteau salva decît cîţiva oameni curaţi la suflet, oameni aleşi, destinaţi să dea naştere unei noi omeniri, să reînnoiască viaţa, să purifice pămîntul; dar nimeni nu-i lua în seamă pe aceşti oameni, nimeni nu le auzea vorba şi glasul.
Ce-l chinuia pe Raskolnikov era că visul acesta absurd lăsase în mintea lui urme adînci, care stăruiau, şi că nu se putea scutura de spaimele acestui coşmar apăsător. Săptămîna Mare trecuse; zilele erau călduroase, senine, zile de primăvară…”

(F. M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, traducere de Ştefania Velisar Teodoreanu şi Isabela Dumbravă, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969; romanul a fost publicat iniţial în 1866) 

luni, mai 25, 2020

RIDENDO CASTIGAT MORES (CXXXII)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME


sâmbătă, mai 23, 2020

ORTODOXIA ÎN CUMPĂNĂ

SUMARUL BLOGULUI


O PRECIZARE NECESARĂ

Oameni buni, nu este în discuție persoana ÎPS Teodosie (Doamne ferește de-o asemenea discuție!), ci demersul în sine, care ar fi ridicat aceeași problemă și dacă ar fi fost inițiat unilateral de orice alt ierarh. Demersul, dincolo de alte considerații, este cel puțin neelegant, pentru că nu reprezintă doar o sfidare a ordinii de stat (aceasta rămîne o discuție separată), ci mai ales una a ordinii ecleziale (ceea ce a și determinat „reacția” vădit indispusă a Patriarhiei). Prin această decizie unilaterală, Patriarhul și colegii din Sf. Sinod sînt puși în postura de... păcălici, pentru că demersul se traduce așa: „VOI SÎNTEȚI PROȘTI ȘI LAȘI, EU SÎNT DEȘTEPT ȘI CURAJOS, ȘI FAC CE VREA MUȘCHII MEI!”. În mod sigur, nu acesta este duhul sobornicesc al Ortodoxiei. Biserica nu-i un acoperiș sub care fiecare să-și poată face damblaua. „Dar nu-i decît odovania praznicului”, zic unii. Hai să fim serioși! Odovania e una și plata ostentativă de polițe e alta. Odovania a fost mereu, an de an, dar de data aceata, acolo, prin decizie unilaterală, ea se vrea și altceva, altminteri n-am purta aceste discuții și Patriarhia n-ar fi dat comunicatul cu pricina. E vreo biserică în care nu se face odovania? Nu. Atunci e limpede că nu de odovanie e vorba, ci de o anume ostențație („odovanie cu moț”).
Altminteri, „Hristos a înviat!” pentru toți și peste toate, și cu toții – de la vlădică la opincă – ne bucurăm în strălumina Învierii Lui.

Răzvan CODRESCU

P. S. Un raționament simplu: Dacă demersul este în regulă, atunci de ce Biserica nu și-l asumă în integralitatea ei? Dacă Biserica nu și-l asumă în integralitatea ei, atunci înseamnă că ceva e în neregulă. Dacă ceva este în neregulă, atunci de ce neregula este tolerată? Dacă neregula este tolerată, atunci... (Mă abțin de la următoarea întrebare. Uneori e prea riscant să duci raționamentele pînă la capăt...)

Duhovnic și fiu duhovnicesc: ÎPS Teodosie și Viorel Cataramă

joi, mai 21, 2020

INTERMEZZO LIRIC: STRĂIN ȘI SINGUR

SUMARUL BLOGULUI

Mă simt mereu mai singur în crezul meu bătrîn
și lumea ca o rană în care-s prins mă doare:
pe urma mea vreo iotă va mai rămîne oare
din toate peste cite m-am fost crezut stăpîn?

Nu dau doi bani pe mine în zelul lor păgîn
urmașii și tot visul pe limba lor îmi moare,
și-n ei se face silă ce-a fost în noi fervoare,
de parcă șerpi, nu oameni am încălzit la sîn!

Așa străin de lume nu cred c-a mai plecat,
de la Adam încoace, vreun leat spre veșnicie,
batjocorit cu zile și-n tot ce-i sfînt trădat!
E un blestem al firii sau mi se pare mie?
Doar Tu rămîi nădejde și rost adevărat,
Iubire răstignită și ne-firesc de vie!

Răzvan CODRESCU

marți, mai 19, 2020

DUMNEZEU ȘI INFLAȚIA DEȘTEPTĂCIUNII OMENEȘTI

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME



Multor intelectuali le repugnă Ortodoxia, pe care nu o cunosc și cu atît mai puțin o trăiesc, dar care le pare „retardată” în raport cu ramurile occidentale ale creștinismului. E un snobism provincial deja vechi (care funcționa și în perioda interbelică).
Pe de altă parte, acești intelectuali rămîn agnostici declarați: nu se convertesc la catolicism sau protestantism.
O convertire presupune asumarea existențială (și inevitabil publică) a unei mărturisiri de credință. Ei preferă să se simtă superiori tuturor formelor organizate ale creștinismului: consideră că, dacă ești în afară, ești deasupra. 
După ei, Ortodoxia e anacronică și orientală, catolicismul e contemporan, dar prea „meridional” (latin), iar protestantismul e în avangardă (în nordul complet secularizat) - însă ceea ce contează cu adevărat e sentimentul propriei superiorități. Pentru tipii din categoria despre care vorbesc, deșteptăciunea nu e un fapt, ci un raport comparativ. 

Teodor BACONSCHI

duminică, mai 17, 2020

ÎM-BISERICIRE SAU DEZ-BISERICIRE?

SUMARUL BLOGULUI




Mai nou, gloate de trepăduși ai internetului par să creadă că au nu numai îndreptățirea, dar chiar și datoria de a se pronunța despre „potir” și „linguriță”. Intrați la fandacsia „dreptei credințe”, se simt nu doar persecutați de puterea politică, dar și trădați de puterea bisericească. Toată muhaiaua pios-agramată iese la războiul euharistic, fiecare știind cel mai bine cum stă treaba și ce ar fi de făcut.
Într-o lume normală, cînd ar fi vorba de oficiul Sfîntei Taine a Împărtășaniei, în afara preoților și profesorilor de Teologie, care au legitimitatea să discute problema între ei, toți ceilalți, credincioși de toată teapa, s-ar cuveni să spună un singur lucru: „N-am competența și căderea să mă pronunț într-o astfel de chestiune. Merg pe mîna Bisericii mele, în care cred și în care Îl mărturisesc smerit pe Domnul nostru Iisus Hristos”.
Dar noi ne-am făcut deștepți (nu se știe cum), și cu cît sîntem mai deștepți, cu atît sîntem mai tupeiști (ca să nu spun: nesimțiți), fiecare avînd Biserica la purtător, după chipul și asemănarea deșteptăciunii care nu-i mai dă pace. Acest soi de patetică „îm-bisericire” belicoasă mă tem că e mai degrabă un semn al dez-bisericirii, un front panicard de habotnicie caragialescă prin care turma de Crăcănei și de Mițe Baston se substituie popilor și vlădicilor, dacă nu cumva și lui Dumnezeu Însuși, Căruia Îi uzurpă... apocalipsa.

Răzvan CODRESCU

vineri, mai 15, 2020

INTERMEZZO LIRIC: 8 CÎNTECE DE DINCOLO

SUMARUL BLOGULUI


1

Atîrn atît de greu şi mi se pare
că niciodată n-am să mă mai scol,
doar gîndul stă ca pasărea să zboare,
lăsînd în urmă ramul vieţii gol.

Ca-n ceaţă văd prin pleoapele închise
(sau văzul poate scapă-n sus şi el?)
şi umbre dragi, ca-ntr-un alai de vise,
veghează-n jur, să nu mă tem defel.

Presimt că e o-ntîmpinare doară,
un bun-venit pe malul lor de lume,
dar înăuntru nu-s şi nici afară,
ca fătul tras din burta unei mume,
şi-aştept tăcut pe-o cale de lumină
o dezlegare care stă să vină…


2

Mă uit în jur, de undeva de sus,
şi slobod sînt cum n-am mai fost vreodată;
străin mă simt de trupul meu răpus,
ce-atît de altfel văzului se-arată.

E lume-n preajma lui (ce nu-i şi-a mea)
şi nu-nţeleg deloc de ce nu-mi pasă…
I-aud pe toţi, dar simt de parc-aş vrea
să tacă mîlc, pe-o limbă mai frumoasă…

A mea-i duhoarea asta, sau a lor?
Dar şi-o mireasmă bună-mi dă tîrcoale
şi-n ea mă leagăn ca un fulg uşor…
Mai e – şi cît? – acolo jos din mine?
Şi-aici de ce-s, cu gîndurile goale
şi-atît de nou încît să zbor îmi vine?!


3

Privesc, cum trec pe rînd, la toţi ai mei,
dar parcă n-am de nimeni nici un dor…
Ce chinuit stă sufletul în ei
şi cît de greu atîrnă pasul lor!

Mi-s dragi cumva, dar ca-ntr-un vis departe…
M-aş vrea cu ei aicea sus, nu jos…
Aşa de plin de viaţă (sau de moarte?),
tot restul lumii-mi pare de prisos…

De mai de sus, presimt un sorb aproape
şi mă-nfior de recea lui suflare,
spre care stă şi sinea mea să scape…
Nici înapoi nu trag, nici înainte,
ci doar veghez în tinda tainei care
mă-nghite lin, cu cea din urmă minte… 


4

Nu sînt ce-am fost, dar nici nimic, ci-mi pare
că stau să mă trezesc ca dintr-un vis,
iar cîte-s vii atît de scumpe mi-s
că să le pipăi nu mai am răbdare...

Dar îngeri mă privesc din depărtare
și simt că cercul lumii s-a închis
și că plutesc stelar peste abis,
cu limbi de foc în loc de mădulare.

Sînt gînd, și grai, și văz fără măsură,
și o nelume-ntreagă mă îmbie...
E cineva care de noi se-ndură
aici, în vraiștea cerului pustie?
Mă răsucesc în slava mea impură
și mă arunc în gol ca-n veșnicie...


5

În zbor înalt de vultur levantin
şi-n cînt celest de pasăre măiastră,
avînt îmi iau spre zariştea albastră
şi după mine îngerii se ţin.

Îmi sună trupu-a gol, dar amiroase
a pîine coaptă-n jarul Tău de sus,
muiată-n vinul cel spre jertfă-adus
în alt potir, de carne şi de oase...

Nici vis nu e, dar nici aievea parcă,
ci toate par sub alte legi să stea,
cu vremea val şi veşnicia arcă.
Nu ştiu nici cît e viaţă sau e moarte,
nici dacă-s eu sau altu-n sinea mea,
ci doar că totul merge mai departe...


6

Mă uit în urmă și-mpăcat îmi spun,
c-o duioșie fără de durere,
că am trecut și eu, cînd rău, cînd bun,
prin lumea care-acum ca visul piere...

Mă simt în zbor mai treaz ca niciodată,
dar parcă nu-i, defel, trezia mea,
ci altu-mi ține locul și se-arată
atît de eu cum singur n-aș putea!

Cu gîndul simt cum timpu-n mine moare,
cum simți, în trup, c-o boală veche trece,
și veșnicia toată la picioare
se-ntinde albă, ca o ceață rece,
iar de departe, din adînc de mine,
ce-a fost se face una cu ce vine...


7*

Purtat spre vămi de-un înger ce mă ştie
cum nici eu însumi nu mă ştiu la fel,
străvăd din mers rîvnita-mpărăţie
şi ca un prunc mă dau pe lîngă el.

De-o fi să aibă cerul milă mare,
nu de ce-am fost, ci de ce-am vrut să fiu,
voi cere-n vecii vecilor iertare
că n-am umblat cu îngerul de viu.

Şi de-o să aibă ruga mea-nlesnire,
nu zic de sfînt, ci doar de slugă bună,
voi trage-n sus, pe firul ei subţire,
cît pot din neamul meu, ca pe-o arvună,
căci tot ce-am fost în lume, după fire,
se face-n cer o singură iubire.


8**

Lumina-aceasta, Doamne, cu care mă fac una,
mi-e clar că de la Tine își ia splendoarea ei:
oricît Te-aș vrea de tare, tot Tu mai mult mă vrei
și chipul Tău în mine Ți-l măiestrești întruna.

Ce n-am putut pricepe în carnea mea, nebuna,
pricep acum pe limba cereștilor scîntei
și duhul mi se-ntoarce la primul lui temei,
aievea pretutideni și pentru totdeauna.

Mai sînt eu însumi oare? Și la ce bun aș fi,
cînd totul este-n toate și toate sînt în toți,
cum nu puteau să fie prin firea lor mai vii?
La ce liman al slavei Te-ndupleci să ne scoți,
pe noi, risipitorii iubirii Tale fii,
Tu, Cel ce-altminteri lumea s-o pierzi prea lesne poți?!

Răzvan CODRESCU

* Sonet închinat vlădicăi Bartolomeu Valeriu Anania, la săvîrșirea sa.
** Numai acest ultim sonet este inedit.


miercuri, mai 13, 2020

DESTUL! E VREMEA SĂ NE VENIM ÎN FIRE!


„Cu noi este Dumnezeu...”


Îmi pare rău că trebuie să o constat și să o spun verde (cu riscul de a deveni din nou antipatic unora): cu nervii întinși de criza adusă de pandemie, dar și prin proastele năravuri cumulate în 30 de ani de război româno-român (atît în plan politic, cît și în plan religios), am căzut, în număr prea mare, într-un fel de psihoză maniacală a persecuției anticreștine: ne prigonesc de-a valma „progresiștii” atei, statul, Europa, oculta mondialistă, ba chiar propria instituție bisericească! Sigur că toți cei credincioși ne-am simțit frustrați în practica noastră religioasă curentă, dar în numele lui Dumnezeu, oameni buni, s-au luat doar niște măsuri temporare, adoptate (cu excepții nesemnificative: ce înseamnă Georgia și Bulgaria la nivel planetar?!) de o lume întreagă (la alții chiar într-un mod mai radical). Liturghiile s-au ținut neîntrerupt (transmise în direct de televiziuni și/sau on-line), chiar dacă în condiții atipice, să ne rugăm și să sărim în ajutorul aproapelui nu ne-a împiedicat nimeni, iar Dumnezeu n-a fost mai departe de cei care L-au căutat cu adevărat. Din 15 mai va începe „destinderea”, bisericile se redeschid cu anumite firești condiții de precauție, iar treptat, cu răbdare și trezvie, ne vom întoarce la normalitate în toate privințele, la rînd cu lumea întreagă. E vremea să încetăm să ne mai tot văităm ca niște psihopați, să lăsăm la o parte teribilismele protestare (unii stau gata să intre în... „greva foamei”!), „să ne arătăm mușchii” credinței în feluri mai miezoase, să ne încredem în ierarhii noștri (care n-au încetat nici o clipă să negocieze cu instituțiile statale) și mai ales să nu ne îndoim nici o clipă de faptul „crucial” că - indiferent de conjuncturi și de idiosincraziile prea omenești - „cu noi este Dumnezeu”! Ne-am ieșit destul din fire: se cade să ne mai și venim în ea! HRISTOS A ÎNVIAT!

Răzvan CODRESCU

luni, mai 11, 2020

SINDROMUL RAED ARAFAT



A-L ispiti pe Dumnezeu cu bună știință, a-L „obliga” să îți sară în ajutor este un lucru grav. Însă a-L ignora cu desăvîrșire este și mai grav.
Nu facem acum pe zmeii să ne aruncăm în raza de acțiune a unui strașnic strănut în metrou, nici să cădem în brațele unui întreg cămin de bătrîni doar pentru a demonstra că „nu e nimic periculos în asta”. Nici nu vom săruta icoana de pe tetrapod, cu toții, în șir indian.
Dar nici nu putem sta complet pasivi, inerți, așteptînd pogorăminte de la aytollahul situațiilor de urgență, Raed Arafat. Dacă ar avea o inteligență profesională mai ascuțită și un simț al realului ceva mai bine articulat, ar putea găsi formule elegante de viețuire sanitară, safe, în preajma sfintelor altare. Dar nu dă semne că ar face-o. De ce? Pentru că reintrarea în normal înseamnă și reintrarea lui în poziția de slujbaș mediu, cu ifose pierdute de guvernator sanitar.
Hai, domnule, pune-ți mintea la contribuție, găsește soluția bună pentru toți! Încetează acest penibil joc de glezne cu păreri proprii și bufeuri de expert! La fel și ceilalți „decidenți”...

Răzvan BUCUROIU

sâmbătă, mai 09, 2020

RIDENDO CASTIGAT MORES (CXXXI)



joi, mai 07, 2020

„NIHIL SINE DEO” LA ZI

SUMARUL BLOGULUI
„Pedepsește-ne*, Doamne, întru Tine...”


Cîteva pandemii (precum cea „emanată” din China), cîteva incendii de vegetație (ca-n Australia), cîteva cutremure (eventual urmate de tsunami, ca-n Japonia), cîteva accidente nucleare (ca-n Rusia și Ucraina), mai o gaură în pătura de ozon, mai cîțiva ghețari topiți, mai cîteva uragane cu ploi și inundații – și praful se alege de lumea și de civilizația omului. Toată experiența cumulată a umanității, toate creațiile ei „geniale”, toate performanțele ei tehnico-științifice, toată uriașa ei forță militară, toate resursele ei de hrană și energie, toată finanța mondială și toate paradisurile ei fiscale – toate sînt nimic în fața „stihiilor dezlănțuite”, dacă Dumnezeu „Își ia mîna de pe noi”. Am nutrit iluzia luciferică de a fi creat „o lume perfectă”, la concurență cu creația divină, dar cît de fragili rămînem în trufia noastră și cît de lesne i-ar fi lui Dumnezeu să ne piardă, lăsîndu-ne la cheremul răzbunător al firii/naturii pe care am pervertit-o! Vorba poetului: „La ce bun toată această perfecțiune înainte de moarte?” (A. E. Baconsky). „Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sînt deșarte” (Ecclesiastul 1, 2). Șansa – unica și marea noastră șansă – este că Dumnezeu, după cuvîntul Sfîntului Ioan Damaschin, „le poate pe toate cite le vrea, dar nu le vrea pe toate cîte le poate. Că poate să și piardă lumea, dar nu vrea”. Dacă însă omul, în virtutea libertății sale, ține morțiș s-o ia razna și să se nimicească pe limba lui, Dumnezeu NU VREA SĂ POATĂ să-l împiedice... Așa că Dumnezeu – gata oricînd să ne dea totul și să ne sară în ajutor – ne lasă să fim pariul nostru cu noi înșine. Mai avem ochi de văzut și urechi de auzit? Dă, Doamne!

Răzvan CODRESCU

* În limba veche, „a pedepsi” își păstra înțelesul originar de „a (se) învăța minte” (etimonul e grecesc: paideo = a învăța). Pedeapsa ca învățătură de minte!

marți, mai 05, 2020

INTERMEZZO LIRIC: RUGĂ LA CEAS DE URGIE




Mai dă-ne, Doamne, lumea înapoi,
cum o știam, cu bune și cu rele!
Da, știu c-avem de tras păcate grele,
dar tu ai fost mereu milos cu noi.

De cînd ne-am rușinat că sîntem goi,
ne-ai îmbrăcat în hainele de piele
și ne-ai vegheat din cerul tău de stele,
și ne-ai făcut, prin crucea ta, ca noi.

Nu tu ne bați cu boală și cu moarte,
ci firea pîngărită se răzbună
că n-a vrut omul grija ei s-o poarte.
Tu, cel jertfit pe cruce din iubire,
mai scapă-ne o dată de furtună,
că poate-i rost să ne venim în fire!


Răzvan CODRESCU

duminică, mai 03, 2020

RADU PREDA: POST-CRIZĂ

SUMARUL BLOGULUI



La orizontul relaxării treptate a vieții sociale în Europa, dar nu numai, cred că putem să riscăm cîteva concluzii premergătoare. Așadar, referitor la România:

1. Ce sare mai întîi în ochi, orbitor (vorba scriitorului), este calitatea mizerabilă a lidership-ului, a conducătorilor noștri vremelnici. Indiferent de poziție, cam toți au arătat că au o înclinație stranie către totalitarism, că nu ar refuza un joc democratic cu sumă nulă, că, la rigoare, pot suspenda principii, drepturi și libertăți fundamentale, invocînd indisciplina (reală) a unei populații isterizate de o media penală.
2. Vechile și persistentele slăbiciuni ale statului, puse în evidență de „oazele” anomice din cadrul unor comunități specifice, au ieșit și mai mult în evidență. Concret, dai amendă nesimțită unui bătrîn că a întîrziat la cumpărături peste ora permisă, dar asiști neputincios la umilirea organelor de ordine. Direct și simplu, statul este varză. Cu o sumedenie de servicii, nu avem coerență. Fiecare vrea să se facă util și își pun unii altora piedici, dorind să iasă în evidență. Ticăloșie sistemică, tipică tovarășilor.
3. Ca la vreme de război, nici acum nu au lipsit corbii care au făcut volute insistente peste cadavrul bugetar al statului. Nu este deloc întîmplător apelul unor înalți funcționari ca, după criză, să nu fie întrebați despre modul cum au făcut achizițiile. S-a furat și se fură ca în codru. De la echipamentele de protecție la medicamente, de la rezervele de stat la amenzile disproporționate, s-a profitat cu cinism. Inclusiv în următoarele săptămîni, se va putea observa forțarea prețurilor la raft, criza devenind scuza ideală pentru speculă.
4. Înclinația totalitară s-a văzut cel mai limpede în planurile de separare a „bătrînilor” de restul societății. Ce minți bolnave au putut gîndi așa ceva? Să fie România un teren propice de experimentare a noii eugenii sau prostia diriguitorilor insondabilă? Indiferent de răspuns, la scară istorică, cele spuse sau propuse zilele acestea vor intra în memoria socială, dînd măsura reală a ticăloșiei unei elite incapabile să acționeze coerent, uman, constructiv.
5. Acuzată și hulită, Biserica Ortodoxă Română și-a confirmat rolul, verificat în istorie, de coloană vertebrală a națiunii. Cu cîteva excepții, ierarhia nu a știut ce și cum să comunice, fapt care se va reflecta în raporturile de autoritate de după. Prin implicarea socială însă, la firul ierbii, Biserica a fost prezentă și eficientă. A dat bani, mulți bani, a mîngîiat de la distanță și a ținut moralul. Membrii ei s-au validat ca fiind cetățeni cu valoare adăugată. Inclusiv în diaspora, prin comunicare și prezență, Biserica nu și-a abandonat fiii și fiicele. S-a rugat pentru toți și a încercat, în condițiile date, să nu piardă pe nimeni.
6. Media, iarăși, cum spuneam, penală. Un spectacol de isterie și morbiditate. Fără pauză. 24 din 24. Nu este, pe viitor, permis să mai fie tolerată maniera „jurnalistică” de menținere a tensiunii sociale, de exacerbare a fricilor personale. Dacă vrem să învățăm ceva din criza actuală, trebuie reașezat complet peisajul mediatic. Licențele trebuie reînnoite după criteriile gestionării unei situații grave. Or, la acest capitol, cu excepția (la limită) a TVR, toate celelalte, dar chiar toate, cad.
7. O tăcere asurzitoare în aceste săptămîni: intelectualii. De regulă vocali, partizani, moralizatori, directorii de opinie au dispărut, s-au refugiat în scorburile supraviețuirii personale. Cu două-trei excepții, mulțumesc Andrei Pleșu, vocile cetății și-au luat vacanță. Au lăsat terenul liber pe care, din plictis, golanii, gen Caramitru jr, au jucat după pofta inimii mingea, au înjurat, au scuipat semințe și au lipit guma de bancă. Ce spectacol!
8. Una peste alta, cu economia la pămînt, cu prețul petrolului la minime istorice, după ce, sper, că s-a înțeles că nu poți avea în China fabrica lumii, este de așteptat să se tragă consecințele obligatorii care, într-o criză viitoare, să ne permită decizii mai bune.
9. Singura mea preocupare, omenește vorbind: realegerea lui Trump.

Pr. Radu PREDA

vineri, mai 01, 2020

RIDENDO CASTIGAT MORES (CXXX)


DACĂ SFÎNTUL GHEORGHE AR FI FOST ROMÂN...