marți, iunie 30, 2020

DIN LUNA IULIE, ÎN LIBRĂRII

INDICE DE NUME 


Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu, Calea vindecării. Principiile noogeniei, Editura Christiana, București, 2020 (format 16,5x23,5; 352 pagini).



luni, iunie 29, 2020

APOSTOLUL PAVEL CHIRILĂ


LA MULȚI ANI ȘI LA MULTE CĂRȚI !

duminică, iunie 28, 2020

BLM - LUMEA PE DOS

INDICE DE NUME 

Fotografia săptămînii


vineri, iunie 26, 2020

DIN ȚARA LUI SELLY

De la Teodor Baconschi citire


Înțeleg din indignarea altora că Digi 24 a organizat o substanțială dezbatere despre educație cu Selly. Noul model al tînărului român.
Am fost întrebat cine-i Selly, personalitatea invitată de Digi 24, pentru a-și dezvălui viziunea despre educație. Selly este poetul urban al nevrozei sublimate prin cîntecul de revoltă socială, omul sintezei lirice ritmate convulsiv și catarctic, figura iconică a unui rău existențial transfigurat printr-un fals conformism, cu substrat sardonic. Iată una dintre creațiile sale de maxim impact emoțional, estetic, filozofic și spiritual:

„Ma stii dupa mers
Cobor dintr-un Mert
Cel mai mare Vip
Ma vezi cum stralucesc
Ma stii dupa mers
Vreau sa-mi iau un S
Cel mai mare Vip
Am tot ce imi doresc
Sparg bani bani ca un Vip
Fac iar cash vreau Jeep
5GANG hit dupa hit
Aduc sos ciocu mic
Fata mea se imbraca in Gucci
Fata ta se imbraca in Fucci
Am un hit il sun pe Luci
La haterii astia le curg mucii
De cand am invatat sa numar
Fac bani fara numar
Vrei si tu ca mine
Treci la munca
E vorba de efort
Haterii nu-i suport
Mirosi a faliment
Eu miros a Tom Ford
Bali Thailanda Hawaii
Cu mine n-ai cum s-o dai
Londra Milano Dubai
O duc la hotel Selly style
Stop am deja un hit baban
Tic tac ca un ceas elvetian
Am muncit pentru ce am
Freshu’ ala mare pe replay number 1”



De rîsul lui Selly

joi, iunie 25, 2020

RESTRICȚIONAT PENTRU 7 ZILE PE FACEBOOK

INDICE DE NUME 

După ce mi-au șters cîteva postări (printre care și fotografia reprodusă aici), cretinii ticăloși de la Facebook (România) mi-au restricționat contul, așa că nu mai pot nici posta, nici comenta pe pagina mea de Facebook timp de 7 (șapte) zile. Îi rog pe prieteni să ia act de acest nou abuz și, dacă nu cer prea mult, să dea de știre și altora. Mulțumesc! 

CÎND CERVANTES PLÎNGE CU LACRIMI DE SÎNGE...
(statuia lui Cervantes, din San Francisco, profanată de activiștii BLM)

miercuri, iunie 24, 2020

RIDENDO CASTIGAT MORES (CXXXIV)


Dacă ești prost și nu te duci în Bulgaria...

luni, iunie 22, 2020

DE LA VLĂDICĂ LA OPINCĂ...

INDICE DE NUME 

2019-2020
UITE AȘA, TRĂIEȘTI ÎNTR-O LUME DE RAHAT
ȘI NU-ȚI DAI SEAMA CÎT DE CREȘTINĂ E EA DE FAPT...!



sâmbătă, iunie 20, 2020

INTERMEZZO LIRIC: CÎNTECUL ÎNVINSULUI




Un mai învins ca mine e greu de-nchipuit:
în urmă nu-mi rămîne nimic din ce-am visat,
nimic din ce crezusem frumos și-adevărat,
nimic din ce aievea pe lume am iubit.

Așa străin mi-e totul acum, la asfințit,
că să mai am o viață, n-aș scoate-o la mezat:
mai bine să fiu, Doamne, un gînd de-al tău, curat,
decît s-ajung rîndașul acestui veac cumplit!

Din patru zări de lume dau fiarele buluc
și n-a rămas în ele vreun dor de veșnicie,
vreo umbră-a crucii tale, vreo amintire vie,
ci toate spre gheenă în vălmășag se duc,
pidosnice și oarbe, ca un norod năuc,
ce nu mai vrea de tine s-audă și să știe!

Răzvan CODRESCU

joi, iunie 18, 2020

RIDENDO CASTIGAT MORES (CXXXIII)



marți, iunie 16, 2020

LUMEA VĂZUTĂ DIN LAS FIERBINȚI (I)



duminică, iunie 14, 2020

DE LA MINERIADE LA NIGGERIADE



vineri, iunie 12, 2020

DRACUL E MAI DEGRABĂ ROȘU DECÎT NEGRU...




Karl Marx prevăzuse marea revoluție comunistă pentru Vestul capitalist, dar pînă la urmă, prin conjunctura istoriei, ea a ajuns să se înfăptuiască în Estul sălbatic (cu consecințele dezastruoase pe care astăzi le știm cu toții). Să fi bătut acum ceasul noii revoluții marxiste chiar la ea „acasă”, acolo unde s-a născut, în Vestul îndobitocit prin bunăstare și copleșit de barbari de toate culorile? Să fie 2020 un nou 1917, sau doar un nou 1968? Poate că e, totuși, doar simptomul post-traumatic al unei pandemii sinistru manipulate. În orice caz, virusul mental nu pare mai prejos de virusul biologic: pe cît sîntem de proști, pe atît sîntem de bolnavi. Lumea se sinucide din mers, pe limba ei. Apocalipsa nu-i decît punctul final al acestui „proces istoric”. (R. C.)


Lumea pe dos: rușii „albi” se apără de americanii „roșii”!

miercuri, iunie 10, 2020

AFR: COVID-19 ȘI PACTUL CU DIAVOLUL

INDICE DE NUME                                     


Nu există persoană pe planetă care să nu poarte ceva îmbrăcăminte ori să aibă un obiect pe care să nu scrie „Made in China”. Dacă nu îmbrăcăminte, atunci încălțăminte, ochelari, ceas ori alte lucruri similare. După cum nu mai există nici o persoană ori casă de pe întreaga planetă care să nu fi auzit de ultimul produs „Made in China” care a apărut pe piața mondială și care s-a extins în toată lumea cu viteza sunetului: coronavirusul, COVID-19. Dar este un produs cu care China nu se poate mîndri…

Covid-19: Made in China

Începem să ne obișnuim și să ne revenim, încet-încet, din amețeala cauzată de rapiditatea cu care the Chinese virus, cum spunea președintele Trump, continuă să se extindă în toată lumea. Și asta ne ajută să ne cristalizăm gîndurile, să tragem cîteva concluzii, la rece, privind acest gigant al istoriei contemporane, China comunistă, și ultimul produs Made in China pe care l-a dat ea omenirii – cea mai mare panică globală cunoscută în istorie. Nu cea mai letală, în comparație cu epidemiile de acum sute ori mii de ani, dar cea mai bine cunoscută și extinsă în toată lumea, panicînd întreaga omenire.
Am putea spune că noi, occidentalii și europenii, sîntem în principal vinovați pentru turnura radicală înspre rău pe care China a luat-o în ultimii ani și care a culminat în exportul lui COVID-19? Tindem să spunem că da. Aceasta este perspectiva din care vom analiza azi pandemia coronavirusului.
E anul 2020. Acum 30 de ani, în jurul anului 1990, China comunistă a început să se deschidă către restul lumii, adoptînd politica folosită de Lenin și sovietici în ani ‘20 ai secolului trecut, cînd rușii mureau de foame. Au adoptat The New Economic Policy/Noua Politică Economică, care a deschis Orientul Îndepărtat/Far East pentru investițiile corporațiilor americane și occidentale. Așa a apărut Occidental Petroleum, azi cunoscută ca Oxy Chemical. Au apărut și altele. Au fost corporații care au ținut în viață sistemul comunist sovietic, au prevenit colapsul lui, l-au finanțat și au exportat propagandă sovietică în Occident. Rusia Sovietică, spuneau ele, este o țară pașnică și comunismul nu e chiar atît de rău. Din acest tîrg ori pact cu diavolul au cîștigat sovieticii și corporațiile globale de atunci.

Pactul cu diavolul

Chinezii comuniști au făcut la fel. Lipsa de educație, foametea, subdezvoltarea, creșterea demografică i-au forțat pe comuniștii chinezi să-și deschidă porțile, la început timid, pentru corporațiile mondiale, ca să dezvolte China. Pe la mijlocul anilor ‘80 în cursurile de comerț internațional era la modă să se învețe despre how to do business in China („cum să faci afaceri în China”). China era ultima frontieră globală unde corporațiile puteau face profituri enorme. Au făcut și ele un pact cu diavolul, la fel cum au făcut cu sovieticii.
Din asta a cîștigat toată planeta. Fiecare dintre noi. Fără excepție. Platforma industrială a planetei, cu toată mizeria ei, poluarea, condițiile insalubre, a fost transferată în China comunistă. Aerul nostru a devenit mai curat, iar al lor mai nesănătos. Produsele de consum au devenit mai ieftine. Noi, occidentalii, ne-am profilat pe servicii și financing, făcînd profituri enorme din speculațiile financiare, din comerțul global, în timp ce produsele de consum și industriale erau făcute în China.
Anul acesta se împlinesc 30 de ani, ori poate chiar mai mult, de cînd dăinuie acest pact cu diavolul. În acești 30 de ani ne-am obișnuit să închidem ochii la toate agresiunile Chinei: abuzul în privința drepturilor omului, persecuția creștinilor, persecuția musulmanilor, a tibetanilor. În timp ce America și restul lumii erau îngrijorate de Coreea de Nord, China a devenit aliatul acestui stat paria, făcînd practic imposibil să previi agresiunea comuniștilor nord-coreeni.
Ne-am deschis și universitățile pentru studenții chinezi, iar ei, cînd s-au întors acasă, au făcut ceea ce chinezii știu să facă cel mai bine: să imite ceea ce au văzut și învățat în Occident. Am acceptat și acest tîrg, pentru că studenții chinezi aduceau cu ei sute de milioane de dolari în universitățile americane anual. Așa au învățat cele mai delicate detalii ale biologiei moleculare și ale altor ramuri ale științei și cercetării, modificarea genomului uman, mutațiile virusurilor etc. La întoarcerea acasă s-au apucat de lucru. Tulpina COVID-19 e un rezultat al acestui furt intelectual care, din nefericire, a scăpat de sub control.

Am devenit (cu toții) prizonierii Chinei

Iar acum am devenit cu totii prionierii Chinei. Peste noapte și subit. O ironie și o surpriză mai mare a istoriei decît aceasta nu putea fi anticipată. Anul acesta China se va îmbogăți masiv, iar Occidentul va sărăci. Se va produce cel mai mare transfer internațional de capital din ultimele decenii. Ironic, transferul va fi din Occidentul capitalist către China comunistă. Întreaga lume se uită spre China să producă materialele de care avem cu toții nevoie pentru a combate coronavirusul: măști, ventilatoare, medicamente, kituri de testare a celor cu simptome de COVID-19.
Știați că, de exemplu, 95% din piața americană de medicamente e dominată de China, medicamentele fiind produse în China de marile companii farmaceutice americane? Pînă recent nu se accentua acest lucru. Presa nu ne-a informat cînd trebuia să fim informați și să luăm măsuri.
În timp ce noi sărăcim, China se îmbogățește. Datele specifice încă nu au fost făcute publice, dar vor fi. Ceva date preliminare însă există, date care confirmă că ne îndreptăm spre o situație de dependență și mai acută de China, nu doar economică, dar și politică. Locurile de muncă din Europa și America au fost exportate în China cu acordul guvernelor occidentale. Chinezii fac fabrici în Europa cu profitul făcut de pe urma comerțului cu Occidentul.
În martie 2020, America a alocat 9% din PIB-ul ei, în jur de 2.2 trilioane de dolari, pentru a combate pandemia adusă de chinezi. Acum trei săptămîni a alocat încă jumătate de trilion de dolari pentru a preveni colapsul economiei, în special al firmelor mici. Germania a alocat o sumă aproape identică, de aproape 2 trilioane de euro. Iar acum cîteva săptămîni Uniunea Europeană a alocat un trilion de euro pentru a preveni colapsul economic al Uniunii.

Declinul economiilor occidentale

Sumele acestea și altele similare din alte țări ale lumii deja ne-au băgat în datorii, vor continua să adîncească datoriile deja existente, vor stresa sistemul economic, bancar și financiar, dar vor deveni și o povară și o sursă de sărăcie pentru generația tînără. Economiștii nici măcar nu îndrăznesc să ne spună cînd ne vom reveni financiar din criza pandemiei chinezești.
FMI ne spune că ne confruntăm cu cea mai gravă criză economică de după 1929. Anul acesta economia globală se va reduce cu pînă la 9%. În Germania se anticipează că economia va scădea cu 6% în 2020. Un articol recent din Spiegel International afirmă că Germany's economy has written-off the first half of the year (economia Germaniei a fost redusă pentru prima jumătate a anului”).
În SUA, toate locurile de muncă create în 11 ani au dispărut peste noapte, în doar ultimele două luni: aproximativ 26 de milioane de locuri de muncă. Economia Scandinaviei va descrește cu 6.3% pînă la 6.8% în acest an. Alte modele economice dau un prognostic și mai grav, de 10% pînă la 12%. Iar acum o lună publicația financiară Bloomberg afirma că the euro zone is sinking into the biggest economic crisis in its history („zona euro se scufundă în cea mai mare criză economică a ei”).
Pentru asta nu sîntem responsabili noi sau guvernele occidentale. În primul rînd, responsabilă e China. Muncitorii chinezi muncesc, dar occidentalii sînt fără locuri de muncă. Tocmai cînd ne făceam impresia că ne-am revenit din criza financiară și economică din 2008, lucrurile se îndreaptă spre și mai rău.
Nu, China nu e inocentă în această portretizare sumbră a situației globale. Unii comentatori se întreabă dacă nu cumva COVID-19 a fost o criză intenționată a dictatorului Xi pentru a proiecta China ca putere globală în locul Statelor Unite. Nu se știe încă, dar vom afla. Cert e că muncitorii chinezi muncesc din răsputeri. Conturile băncilor din China se îngroașă cu dolari și euro, în timp ce ale noastre seacă. Cert e că am devenit, cu toții, cel puțin pentru moment, prizonierii Chinei.

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082

luni, iunie 08, 2020

BRAVE NEW WORLD?


GOD BLESS AMERICA!


STUDIU PENTRU NOUA STATUIE A LIBERTĂȚII

sâmbătă, iunie 06, 2020

LUMEA CREDINȚEI 201 (IUNIE 2020)

INDICE DE NUME

LUMEA CREDINȚEI ÎȘI REIA APARIȚIA


Clicați pe fiecare pagină spre a o mări pentru lectură!

joi, iunie 04, 2020

TEODOR BACONSCHI: DUMNEZEUL FILOZOFILOR




Filozofii nu pot crede în Dumnezeu. Dacă o fac, ei devin teologi. Cel mai adesesea nu au „organ” pentru Revelație. Lucrează rațional, în limitele naturii, fac speculații – mai mult sau mai puțin empirice și/sau bazate pe datele științelor tari. Perspectiva lor e fie materialistă, fie idealistă, fie realist-cosmologică. Detenta lor se oprește la noțiunile logicii sau la concepte ajutătoare precum arhetipul, mitul, simbolul, tensiunea dintre sacru și profan etc.
Dumnezeul lor e un principiu abstract, impersonal, sau un „suflet al lumii”, niciodată o persoană, mereu o categorie: ființa supremă, Logosul cosmogonic, factorul transcendent, alteritatea absolută, ideea, deus otiosus etc. Nu e întîlnire, nici cunoaștere mistică, nu e iubire, nu e Tată, nici Mîntuitor, nu sfințește prin harul Său și nici nu se îngrijește providențial de integritatea Creației. Ethosul filozofic rămîne agnostic, sceptic, nihilist sau ateu.
De cînd a fost „expediat” Sf. Pavel din Areopagul atenian și pînă la gînditorii moderni sau contemporani, filozofia a „ajutat” teologia, pe filieră platonică, aristotelică sau printr-un moralism de sorginte stoică, dar n-a avut măsele pentru a digera Revelația, care este Fapt ireductibil, teofanic, supra-rațional, supra-sensibil, neanalizabil, paradoxal și atestabil într-un singur fel: prin credința în cele relatate de martorii direcți. Hristos nu concurează cu „sophia” greacă și nu a predat vreun sistem, după cum nu s-a adresat vreunei secte gnostice de inițiați, tot așa cum nu a „recomandat” vreun adevăr oarecare, ci s-a dezvăluit pe Sine ca Adevăr întrupat: aceasta e nebunia Crucii, pe care vanitatea seacă a omului redus la el însuși o respinge, după ce-i dă tîrcoale.
Pe scurt, nimic nou în prăpastia care separă Dumnezeul filozofilor de Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacob, așa cum bine a notat Pascal, după noaptea înlăcrimată în care a cunoscut extazul, ieșind din capcana geniului său intrinsec, precum au ieșit evreii din captivitatea egipteană și, mai apoi, babilonică.

Teodor BACONSCHI



Pentru că a venit vorba…

UN SONET MAI VECHI*

Principiu, Raţiune, Prim Motor,
În Sinele, Fiinţa, Infinitul,
Absconsul, Numinosul, Nenumitul –
acesta-i, frate, Dumnezeul lor.

Al nostru, şi cu noi pătimitor,
e cel în care sîngeră-asfinţitul
şi-n trupul lui, pe cruce răstignitul,
Golgotele se cer după Tabor.

Al lor e Unul fără-al doilea-n veci,
al nostru-i Fiu născut în Duh de Tată.
Al lor e chipul gîndurilor reci,
al nostru – asemănare-nflăcărată...
Aşa că, frate, cînd ţi-e dor de tine,
nu te-mvorbi, ci tace-te mai bine!

Răzvan CODRESCU

* Din vol. Rug aprins. O sută de sonete și false sonete,
Editura Christiana, București, 2008 (Sonetul XLIX)

marți, iunie 02, 2020

„TESTAMENTUL” A IEȘIT DE SUB TIPAR


„Cuvîntul înainte” 
al părintelui Florin Alin Sandu

Au trecut anii – cei care ne despart vremelnic, dar care, în același timp, ne și apropie de întîlnirea ce va fi, cînd va fi, cu părintele nostru drag.
Nu am știut că există un jurnal, mai cu seamă că el se numește „Jurnal de Amzei”, adică locul unde, vreme de doar un an și jumătate, părintele a cucerit și a fost cucerit de oamenii pe care i-a întîlnit, unii dindre ei găsiți la Amzei, alții aduși aici de el (în inimile și ale unora, și ale celorlalți, aveam să-l găsesc viu pe părintele Corneliu-Mihail Militaru, atunci cînd el nu mai era viu printre cei vii), locul unde a fost fascinat de perspectivele la care visa cu ochii deschiși, locul unde a fost hrănit de vise și speranțe, dar și locul unde a fost rănit de „încercări ale vieții”, pe care le-a primit cu credință, așa cum se primesc încercările cînd știi că vin de la Dumnezeu și sînt dăruite cu dumnezeiască socoteală, încercări pe care le-a purtat cu smerenie, cu bărbăție, dar mai ales cu discreție până la capăt. În sfîrșit, locul unde Dumnezeu pentru el a pus punct, iar pentru mine a pus virgulă.
Am primit cu emoție misiunea de a așterne pe hîrtie un gînd acum, la soroc de seamnd viața veșnică a părintelui o cîntărim cu anii noștri trecători, șapte la număr.
Citind „Jurnal de Amzei”, veți avea convingerea că stați de vorbă, față către față, cu părintele Mihail, sau cel puțin că v-ați trezit dimineață dintr-un vis în care, toată noaptea, ați vorbit cu el. Vă veți alina, din nou, cu felul lui unic de a povesti, de care sigur vă era dor, dar veți și interacționa cu frămîntarile unui om pe care moartea îl privea din umbră. De asemenea, fragmentele de predică pe diverse teme date de Evangheliile duminicale scot încă o dată în valoare – deși nu mai era cazul pentru noi, cei care l-am cunoscut mai bine – profunzimea duhovnicească, temeinicia cunoștințelor teologice, dar mai ales curajul de a spune despre Dumnezeu într-un limbaj altfel decît clasicul limbaj de lemn al unei școli teologice (impregnat în mai toți preoții).
Voi mărturisi și eu despre părintele Mihail așa:
Îmi plăcea tare mult să spun despre Mihail (o să înțelegeți de ce-i spun pe nume și sper să nu considerați acest lucru o impolitețe) că-mi era cel mai bun și cel mai vechi prieten. Așa a și rămas. L-am întîlnit la strana bisericii din Bănești, unde avea să slujească mai apoi vreme de aproape 20 de ani. Era în 1988, el era student în anul al II-lea, eu eram la liceu în clasa a XI-a, el avea 19 ani, iar eu aveam 17. Eram doi copii, unul puțin mai mare decît celălalt. Atunci, nici unul dintre noi nu știam asta. Îl priveam mereu admirativ, era pentru mine, și așa a și rămas, o țintă, dar o țintă de neatins. Însă niciodată, în cei peste 25 de ani de prietenie, nu m-a strivit cu acestă realitate. Aveam să petrecem împreună cele mai importante momente din viață. Să vorbim și să ne sfătuim reciproc despre fetele ce aveau să ne devină soții, să ne bucurăm de venirea pe lume a fiecărui copil, de primii lor pași, să ne amuzăm de cuvintele stâlcite și de faptele lor năstrușnice, dar mai ales să ne însoțim în încercările vieții și ale preoției, mai cu seamă el, care-mi cunoștea viața așa cum o cunoștea Dumnezeu, căci era duhovnicul meu. Este imposibil de explicat în cuvinte cum am reușit să împăcăm, fără să compromitem în vreun fel, prietenia și duhovnicia. La gîndul că o să rîdă de mine, mă opream să înfăptuiesc ceva rău: „Cum o să-i spun eu asta la spovedit lui Mihai, o să rîdă de mine!”, așa îmi făceam socoteala. Nu știu unde se termina prietenia și unde începea duhovnicia. „Mihai, vreau să vin să mă spovedesc!”, iar el îmi răspundea: „Vino, mă Aline!”. După ce-mi vărsam desaga de pietrele de moară, el se ridica și, ca un Voievod, cu vocea ca un tunet ce oprește pentru o clipă timpul în loc, îmi alina sufletul cu nadejdea că și Dumnezeu a șters din cartea vieții datoriile pe care mereu le făceam față de El. Apoi, cu foc, eu îi sărutam mîna, mă ridicam și mergeam mai departe. Vorbeam de toate, doar trecerea timpului și vocea rugătoare sau poruncitoare a lui „Bebe”, a lui sau a mea, în funcție de căt de tîrziu era, ne mai aducea cu picioarele pe pămînt.
Nu o să mă apuc acum să spun multe, nici nu aș putea s-o fac, deși sînt tentat. Unele țin de taina prieteniei noastre și ar însemna s-o golesc de conținut.
Erai ușor cucerit de pofta de viață pe care o avea, de umorul mereu proaspăt cu care spunea chiar și lucruri foarte serioase, de inocența și sinceritatea care scoteau la iveală calități sufletești deosebite, de onestitate și de lipsă de vicleșug și, asta este greu de găsit la un preot, de altruismul dovedit în multe situații, de răspunsul prompt pe care-l primeai atunci cînd îi cereai să facă ceva pentru tine. Era o bucurie și un privilegiu să stai în preajma lui. Nu-i plăcea mediocritatea de nici un fel. Tot timpul avea în vedere să te surprindă cu ceva nou și cu elocință, dar și cu multă pasiune, să-ți povestească despre acel ceva nou. Iscodea lucrurile până în profunzimea lor. În ultimii ani, se lăsase întru totul cucerit de carte. Deși bolnav, dormea puțin și citea mult. Îl mai interesa Amzei și problemele ei, și atît. Restul lucrurilor din viața lui erau chestiuni nesemnificative.
Cînd încă eram copii, urcam spre „Cota 2000” cu gîndul declarat pe față să ajungem și să înnoptăm la „Cabana Miorița”. Mihail știa că mama lui îl cunoaște bine pe șeful cabanei. Avea să se folosească de acest lucru, pentru că plecasem de acasă, de la Bănești, fără știrea și acordul doamnei Silvia. Ce acord puteai să ai din partea dumneaei cînd la sfîrșitul săptămînii era nunta surorii lui Mihail?... Am ajuns tîrziu și greu la destinația propusă, pentru că urcușului anevoios i s-au adăugat o ploaie și un vânt teribil. Acolo, la auzul faptului că este băiatul doamnei Silvia de la Bănești, șeful cabanei ne-a așezat la masă si ne-a ospătat cu ce avea el mai bun. La sfîrșitul mesei nu ne-a lăsat să plătim. Tare mult se mîndrea Mihail cu asta, nu reușea să ascundă acest lucru, cred că nici nu voia. Apoi, șeful cabanei ne-a spus că ne va caza în camera medicului, pentru că este cea mai bună cameră pe care o avea. În clipa aceea, nu-și mai încăpea în piele. În sfîrșit, o dată ce am fost cazați, aveam să dăm cu ochii de o fată. În vremea aceea ochii noștri, sau sigur cel puțin ai mei, erau tare fericiți să întîlnească asfel de priveliști. Eram numai noi în cabană. Cine să vină la munte la început de săptămînă, în zi de luni, mai ales pe o vreme ca aceea! Fata respectivă era asistenta medicală care-l înlocuia pe medic în cursul săptămînii. Evident, avea camera lîngă cea a medicului. Deja scenariile în capul nostru erau ca într-un vîrtej, nu știu unde începeau și unde se sfîrșeau. Lucrurile aveau să se termine brusc și dezastruos pentru noi, evident. Ne-am așezat la masă, am cerut un ceai și acum Mihail trebuia să intre în acțiune, conform planului stabilit împreună, cu minuțiozitate și precizie matematică. Aveam însă să fim „cumpărați” imediat de respectiva fată. După schimbul cîtorva propoziții, a urmat lovitura de grație: își scoate pachetul de țigări și, cu dibăcia caracteristică unei fumătoare înrăite, își aprinde tacticos țigarea, apoi, cu fireasca generozitate de breaslă, întinde către noi pachetul de țigări. Mare încurcătură pe capul nostru! Ce să te faci? Să capitulezi așa ușor în asaltul către inima ei, doar așa, în fața unei țigări?! Și eu, și el nu puteam să declinăm o asemenea invitație, care sigur ar fi scăzut dramatic șansele noastre de cuceritori. Numai că eu m-am fîstîcit așa de tare încît am pus țigarea în gură invers, cu filtrul spre exterior, adică acolo unde, grăbit și foarte hotărît, mă și pregăteam să-i dau foc. Pe fata din fața noastră a bufnit-o rîsul, pe Mihail l-a cuprins disperarea și, cu o mișcare iute, pe care mi-a fost aproape imposibil s-o reperez, se năpustește asupra țigării din gura mea, pusă invers, și mi-o așază regulamentar, apoi, cu un ton poruncitor și plin de reproș, îmi spune: „Nu mă, așa!”. Eșecul escapadei noastre sentimentale avea să fie de răsunet. Fata s-a ridicat, și-a luat de pe masă chibritul și veritabila armă cu care ne biruise atît de ușor, pachetul de țigări, și, foarte sigură pe sine și cu aerul învingătorului care nu a depus nici un efort în luptă, părăsind așa-zisul restaurant cu veleități de bodegă autentică, ne spune: „Mă băiețași!”. Supliciul avea să continue în dimineața următoare, cînd, fiind amândoi la micul dejun, fata coboară și ea, ne salută rece și, profund dezinteresată, se așază la o masă, așteptând să fie servită. Catastrofa cu adevărat acum avea să se întâmple, pentru că tocmai sună telefonul din Recepție, la care, cu promptitudine, a răspuns șeful cabanei. Cine putea să fie la telefon decîît doamna Silvia, care, prin eliminare, își luase la rând toate cunoștințele și, în sfîîîîîrșit, ajunsese și la „Cota 2000”, la „Cabana Miorița”! Figura mirată și privirea încruntată și îndreptată cu asprime înspre noi a șefului de cabană avea să pună capăt definitiv și irevocabil oricărei șanse de reabilitare în fața distinsei audiențe. „Bine mă, voi ați fugit de acasă?! Hai, imediat terminați de mîncat și valea acasă!”. Avea apoi cu voce tare, cîît putea de tare, s-o asigure la telefon pe doamna Silvia că ne împachetează și imediat ne trimite acasă.
Aveam să pășim în timp, de la vârsta inocenței spre maturitatea care nu-ți mai permite astfel de povești de viață. Strana bisericii din Bănești, nopțile de Crăciun și de Paște, zorii zilelor de Crăciun, cînd, după vremea postirii, primul lucru pe care-l făceam era să mîncăm caltaboș cu covrigi, și multe altele, aveau să lege între noi o prietenie frumoasă. Apoi, preoția, mai întîi a lui și apoi a mea, avea să pecetluiască pentru totdeauna relația noastră și a familiilor noastre.
Nu pot să uit vreodată noaptea de Craciun din anul 1997. În Ajun, tocmai fusesem hirotonit preot. Mi-au dat voie să merg acasă. Oare putea să fie un alt loc pe pământ decît la Bănești, unde să-mi doresc să slujesc Sfînta Liturghie și să mă bucur de Nașterea Domnului? După copleșitoarea zi a Ajunului, urma să trăiesc o bucurie unică. Prima Liturghie slujită la Bănești, cu duhovnicul și prietenul bun, dar și cu nașul meu, și cumnatul lui, părintele profesor Mircea Ioan Ielciu. Ce poți să-ți dorești mai mult de atît?
Au avut grijă să mă copleșească de-a dreptul cu dragostea lor! Saltul de la strană în fața Sfintei Mese din Altarul bisericii din Bănești era deja prea mult pentru mine, însă în noaptea Sfîntă a Crăciunului să-l ai în partea dreaptă pe nașul tău și în partea stîngă pe duhovnicul tău era capătul oricărei bucurii omenești!
Îmi amintesc că a venit cu mine la Mizil. Eram numit preot acolo. Aveam să constatăm împreună un dezastru. Casa parohială, ca mai toate casele parohiale, era o paragină. Ca și cum el se muta acolo, și avea să preschimbe într-o clipită locul într-un Rai, mă încuraja. Apoi nu o să uit îmbărbătarea făcută soției mele, proaspătă preoteasă, care trebuia să renunțe la cariera de avocat: „Măi Alina, avocată poate să fie orișicine, dar preoteasă nu”. Cuvintele acestea clare și puține au îmbărbătat-o, încît a putut să-i înfrunte pe propriii părinți îngrijorați pe bună dreptate că unicul lor copil trebuie să meargă într-o casă unde nu era apă sau gaz și sobe pentru încălzit, iar tavanele camerelor erau aproape prăbușite. Erau doar pereți și ferestre, așa se vedea pe afară.
La scurt timp după ce a venit la Amzei, mergînd să mă spovedesc, a urmat prima mea interacțiune cu sloiul de gheață, Amzei. Nu știa pe unde să scoată cămașa și, cu o avalanșă de informații legate de istoricul bisericii, căuta să-mi distragă atenția de la dezastrul atît de vizibil de la Amzei, mai cu seamă că eu m-am numărat printre cei ce credeau că nu face bine să plece de la Bănești, și el o știa prea bine. Nu putea să-mi spună că am dreptate. Era rănit în propriul lui orgoliu. Nu l-am văzut niciodată așa de rănit. Sufeream pentru el, nu puteam să-i spun cît mă doare. Cred că mai mult decît l-a durut pe el propriul orgoliu rănit. Am plecat îngândurat și preocupat pentru el. Mult mai preocupat și îngândurat decît trebuia să mă arăt față de tusea și stare de răceală de care se văita că nu-i dă pace de ceva vreme. Mi se părea firească într-o biserică întunecoasă la propriu și prost sau mai deloc încălzită.
Peste puțin timp, avea să mă sune într-o dimineață și să-mi spună, oarecum triumfător, căci așa era el cînd vroia să nu-și trădeze sensibilitatea sufletească, că are cancer. Brava cu nenorocirea asta, încît te dezarma să-ți arăți îngrijorarea sau măcar compasiunea.
A urmat ultima noastră spovedanie, dar și ultima noastră întâlnire. Pentru asta, deși era bolnav, a venit la Mizil. Era 21 aprilie 2013, Duminca Sfintei Maria Egipteanca. La Mizil era Maslu de Obște – Mare. A ajuns spre final și a ținut cuvînt de învățătură. Avea să se arate cu fes pe cap... Iar pentru că era cunoscut și iubit, cei de față, cu ochii plini de lacrimi, căutau să-și ascundă privirile. Unii din cei care-l cunoșteau mai bine cu greu făceau față să-și ascundă hohotele de plîns.
Am mers acasă și ne-am spovedit. Dacă aș fi știut că e ultima dată cînd îi sărut mîna... Ne-am luat rămas-bun cum nu am făcut-o niciodată. Nu era omul sentimentalismelor. Era suficient o strângere de mână. De data asta, ne-am strîns în brațe la propriu și îndelung. Era pentru prima, dar și pentru ultima dată.
A venit apoi ziua de 2 iunie 2013... Era Duminica Femeii Samarinence, marea lui dragoste, după Maica Domnului...
De atunci, el trăiește în Rai, iar noi aici pe pămînt. Distanța asta ne aprinde inimile și face din ele torțe de dragoste, ne trezește gândul la ceas de rugăciune și de Proscomidie și-I spunem lui Dumnezeu despre dorul nostru de el, iar el ne adună aici, la adăpostul bisericii din Bănești, la umbra bradului cel iubit, la poalele crucii sfinte de la mormîntul de pămînt mereu îngrijit și gătit ca o mireasă, de Bebe a lui, an de an, soroc după soroc, așteptînd parcă să ne întîlnim și să ne vorbim, noi lui și el nouă.
Da, Dragostea lasă mereu urme – urme în inima lui și urme în inima noastră!
Moartea este o provocare căreia trebuie să-i faci față fără jumătăți de măsură: ori tu o biruiești, ori ea te biruie. Părintele i-a făcut față, este un biruitor, pentru că a reușit să se elibereze de frici și spaime, a ajuns să privească moartea în față, pentru că și ea îl privea pe el în față, și de aceea a ajuns s-o considere necesară propriului parcurs uman, căci moartea, și pentru el, era o imagine retrospectivă a propriei vieți, un examen suprem – și deci ultim – pe care l-a dat în fața lui Dumnezeu, un final revelator, o împlinire, o promisiune făcută de Dumnezeu că va fi cu El și, în cele din urmă, o chemare a lui Dumnezeu, la care nu a avut decît o singură variantă de răspuns: să-I urmeze și, așa, să se întoarcă ACASĂ!
„Anul acesta am un calendar aparte. Este anul de cotitură. De întoarcere. Direcția este însă aceeași: spre acasă. Cumva, cîndva, de undeva, cu toții la un moment dat, după reguli tainice, ne întîlnim acasă...”
La bună vedere, părinte și prieten drag!

Preot Alin SANDU

Astăzi, la Bănești, are loc parastasul de șapte ani.

luni, iunie 01, 2020

SĂ FIE ÎNTR-UN CEAS BUN!

SUMARUL BLOGULUI