vineri, octombrie 31, 2008

RUG APRINS: SONETE ŞI FALSE SONETE

A APĂRUT LA EDITURA CHRISTIANA



[Închinare]
Poeţilor muceniciţi
ai Rugului Aprins
şi ai temniţelor comuniste,
tuturor pătimitorilor
întru Cuvînt
ai secolului XX,
sfinţilor ştiuţi şi neştiuţi
ai limbii române.


[Motto]

Cuvînt ce arde-n rug nemistuit
e Dumnezeu – cel care n-a murit,
ci viu ne-mbie slavei lui de sus,
în răsăritul fără de apus.

Nota autorului

40 din cele 100 de sonete şi false sonete cuprinse în volumul de faţă se regăsesc şi în cea dintîi secţiune (“Amurgalia*. Sonete şi false sonete”) a volumului meu antologic Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire (Editura Christiana, Bucureşti, 2002). Ca şi acolo, sonetele sînt tipărite cu literă cursivă, iar falsele sonete cu literă dreaptă. De data aceasta am renunţat la titluri, socotindu-le redundante, şi m-am rezumat la numerotarea textelor cu cifre romane (desigur, ordinea şi numerotarea de aici nu se mai potrivesc cu cele din antologie). În sumarul de la sfîrşitul volumului ele se identifică nu doar prin numărul de ordine, ci şi prin primul vers (redat între paranteze drepte). Cîteva texte apar aici cu modificări minimale – atît faţă de forma lor din volumul anterior, cît şi faţă de forma în care unele au mai apărut prin diferite periodice (şi îndeosebi în revista sibiană Puncte cardinale). Forma din prezentul volum trebuie considerată cea definitivă. Au fost scrise de-a lungul a 30 de ani, dar succesiunea lor în volum nu este cea cronologică (mai ales că nu puţine dintre ele au trecut prin una sau mai multe “prefaceri”).
În Addenda am introdus, la sugestia unor prieteni apropiaţi, două “poeme neptice”** (unul inclus şi în Răsăritenele iubiri), consonante cu corpusul sonetelor “nu după formă, dar după duh”.
Le mulţumesc din toată inima minunaţilor mei colegi de la Editura Christiana – şi mai cu seamă doamnei Gabriela Moldoveanu – pentru căldura cu care au vegheat la alcătuirea şi apariţia acestei cărţi “de suflet”, aşa cum au făcut-o nu demult şi în cazul noii versiuni ro-mâneşti a Infernului dantesc***.
Dar gîndul cel mai intim mi se îndreaptă spre cititorul meu neştiut din singurătate, cu care mă simt pururea solidar peste locuri şi vremi, în lumina lină a iubirii care nu se trece.

* Amurgalia fusese titlul iniţial pe care, la o altă vîrstă, îl alesesem pentru viitorul volum de sonete. Mi s-a obiectat (mai ales după apariţia Răsăritenelor iubiri) – şi am conchis eu însumi, în cele din urmă – că era “prea straniu” şi “cam păgînesc”, în discordanţă cu “duhul” sonetelor şi al liricii mele în general.
** De la gr. nepsis, “vigilenţă, trezvie”.
*** Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.



[Din piesele inedite]

XIII

De frica ta, nu voi avea-ndrăzneală?
Sau îndrăznind, de frică nu ţi-oi şti?
Tu eşti măsura celor pururi vii
şi Duhul tău pe nimeni nu înşeală.

Pe cît te tem, pe-atît voi îndrăzni
şi n-am să-mi pun talanţii la popreală,
căci cerul tău se ia cu osteneală
şi crucea ta e-a sfintei nebunii.

Pieptiş iau, Doamne, vremea care vine
şi crucea spadă dacă vrei o fac,
şi în cămaşa morţii mă îmbrac
ca-n haina nunţii veacului cu tine,
dar n-am nădejde-n sîrgul meu sărac,
ci-n harul tău ce-aprinşi pe toţi ne ţine.



XIV

Al curvei vremi şăgalnic şold mă ţine
ca pe-un amant ce-a ostenit călare
şi doarme dus, cu-otrava ei în vine,
visînd dulceţi de candide fecioare.

M-aş da de viu veciei tale caste,
dar prea mi-s trup şi prea atîrn de greu
ca chipul meu în raiul tău s-adaste
şi-asemeni ţie să mă fac şi eu.

Mai bine-n somn să preavisez lumina
decît aievea lumea ta s-o-ntin,
căci poate-aşa mi-o fi mai mică vina
cînd va suna sorocul tău divin
şi cînd, din poala tîrfei trecătoare,
mă voi scula cu morţii în picioare.


XXXIV

[Moise se roagă]

Eu sînt iubirea care-apune-n lume,
tu eşti iubirea ce răsare-n veci:
speriat m-ascund de faţa ta cînd treci,
şi ştiu că eşti, dar nu şi cum anume.

De n-ai fi tu lumină veghetoare,
întregul crug ar străluci-n zadar,
şi lumea toată de s-ar face jar,
cu bezna n-ar putea să se măsoare.

Te văd în rug aprins ca-n ghicitură,
dar ştiu că tu cu dar mai mult mă vrei,
şi-n taină-ţi zic, să nu m-audă-ai mei:
tu, cel ce poţi, de ruga mea te-ndură,
ca trup şi tu din ce-ai zidit să iei
şi vieţii noi să-i fii începătură.


XLVI

Iubire-am vrut şi-abia mai jindui milă,
şi flămînzesc cu visele-n desagă:
e prea tîrziu să-mi fie viaţa dragă
şi-i prea devreme s-o privesc cu silă…

Păcatul meu, la ceruri strigătorul,
nu-l ştiu pe nume, dar stigmat îl port,
şi n-am, în pragul vămii, nici un ort
să-mi pot plăti cu el vămuitorul…

Mi-a aţipit şi îngerul pe umăr,
s-au străpezit şi dragostile-n drum,
iar pruncii morţi nu prididesc să-i număr…
Scuipa-mă-vei din gura ta de-acum?
Cînd limbi de foc îmi ard-de-tot prinosul,
mă tem că eşti Iehova, nu Hristosul…


XLVIII

În neodihna ta clevetitoare
te ţii cînd zeu, cînd vierme, cînd nălucă,
doar chipul tău făcut spre-asemănare
cuvînt să aibă-n gura ta n-apucă.

Să fie omul om – puţin îţi pare?
Ce duh în tine firea o usucă,
ce piază rea cloceşti în mădulare,
de-ţi face oarbă rîvna şi uitucă?

În ce eşti tu s-a întrupat Cuvîntul
şi ca pe tine să te vezi deplin
s-a frînt în pîine, s-a vărsat în vin
şi a-nnoit pe cruce legămîntul.
Şi-a treia zi, ce-n veci de veci e una,
a înviat în carnea noastră, buna.


LXIV

Vremelnicia doare mai puţin
ca veşnicia care va să vină
cît n-arde para focului divin
în noi adînca morţii rădăcină.

Uitării strai această carne-i este,
şi poate că de-aceea o iubim,
şi-am vrea să fie raiul o poveste
şi iadul doar un loc în ţintirim.

Iar de-a venit Hristosul să ne spună
că raiu-i rai şi iadul iad în veci,
l-am răstignit cu vestea lui cea bună,
să simtă-n el fiorii morţii reci,
căci nu ştiam pe-atunci că o să-nvie
şi crucea lui ţepuşă-o să ne fie.


LXXIV

Ne dă tîrcoale-o moarte mai cumplită
decît e moartea mea, şi-a ta, şi-a lui –
o moarte fără gropniţi şi căţui,
rînjind din noi frumos ca o ispită.

E vremea-acum de ruga stirpei toate,
şi să se roage morţii pentru vii,
căci leghiuni rămase pe pustii
furiş se-ntorc în Rusalim cetate.

Se moare în simţiri şi pe picioare,
nici sîngerări, nici oase frînte nu-s,
nimic nu arde şi nimic nu doare...
E doar o lene între jos şi sus,
şi-o voluptate blînd istovitoare
de-a-ncremeni cu faţa spre apus.


LXXV

[Iuda, cu limbă de moarte]

Mă ard arginţii-n palme ca un foc
şi inima mi-e grea ca niciodată,
şi simt în gît bucata blestemată
ce parcă-n blid nu s-a muiat deloc...

Fu-ntîi un gînd răzleţ, apoi un joc
de-nchipuiri şi pofte deodată,
şi-n urmă, ca o vrajă-nfrigurată,
un dor de-a pune vecilor soroc...

E Dumnezeu şi-l am la îndemînă,
şi pot să-i pun pecete cu-n sărut!
Nu ura mea, ci-o ură mai bătrînă
ce fu mereu cu noi, de la-nceput,
şi care-acum îmi pune ştreangu-n mînă,
făcu ce eu nicicînd n-aş fi făcut.




Volumul Rug aprins. Sonete şi false sonete poate fi procurat mai ales de la Librăria Sophia (Bucureşti, str. Bibescu Vodă 19, vizavi de Facultatea de Teologie) sau prin Societatea de Difuzare „Supergraph” (str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucureşti, cod 031216; tel.: 021/3206119, fax: 021/3191084, e‑mail: editura@sophia.ro).

miercuri, octombrie 29, 2008

CONSTANŢA: COLOCVIU DE PATROLOGIE


În perioada 17-19 octombrie 2008, s-au desfăşurat la Constanţa lucrările Colocviului internaţional cu titlul „Patristică şi ecume-nism” («Patristique et œcuménisme. Thèmes, contextes, person-nages» ), cu participarea mai multor prestigioase personalităţi eu-ropene din domeniul patrologiei. Comunicările au fost susţinute în limbile franceză, italiană şi engleză. Colocviul a fost organizat de d-nii Cristian Bădiliţă şi Răzvan Ionescu, cu binecuvântarea Î. P. S. Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, de către Facultatea de Teologie “Sf. Apostol Andrei” a Universităţii “Ovidius”, împreună cu Arhi-episcopia Tomisului.




Lista (aici ordonată alfabetic) cu numele conferenţiarilor şi titlurile comunicărilor cred că este de la sine grăitoare:

Monique Alexandre (Paris): “Yves Congar”;
Ysabel de Andia (Paris): “Regards croisés sur la Sagesse”;
Cristian Bădiliţă (Paris): “Gratia Dei et libertas nostri arbitrii: Jean Cassien ou la revanche de l’ortho-doxie”;
Angelo di Berardino (Roma): “Il dogma del’Immaculata Concezione e la Tradizione cristiana”;
Marie-Hélène Congourdeau (Paris): “Des Pères latins à Byzance vers la fin de l’empire”;
Marius Cruceru (Oradea): “Augustine and oecumenism: a short presentation of the Augustinian view on other Christian groups”;
Dominique Gonnet (Lyon): “La portée œcuménique de la collection «Sources chrétiennes»”;
Petre Guran (Bucureşti): “Imperial Church and «Micro-Christen-doms»: historical factors”;
Olga Lossky (Paris): “Élisabeth Behr-Sigel (1907-2005)”
Andrew Louth (Durham): “Patristic Scholarship and Ecumenism”;
Toader Paleologu (Copenhaga): “Catholicisme et oecumenisme chez Joseph de Maistre et Vladimir Soloviev”;
Lorenzo Perrone (Bologna): “Abramo, padre di tutti i credenti: Louis Massignon e l'ecumenismo della preghiera”;
Michel Stavrou (Paris): “La question du Filioque chez Blemmydès”;
Lucian Turcescu (Montréal): “Devotion versus Theology? Some Ma-riological Issues of Interest to Patristicians and Ecumenists”;
Davide Zordan (Trento): “I Padri e l'unità: Louis Bouyer e la lezione di Newman”.


În cuvântul său rostit în încheiere, Î. P. S. Teodosie a subliniat: “Activitatea dumneavoastră mi se pare providenţială, pentru că suntem cu toţi în căutarea Sfinţilor Părinţi, cărora vrem să le urmăm exemplul, să ne îmbrăcăm în spiritualitatea lor, în gândirea lor, în felul lor de viaţă. Sfinţii Părinţi sunt actuali şi necesari. [...] Trebuie să fim cu toţii conştienţi că noi căutăm unitatea Bisericii. Aceasta nu poate fi nici obiectul unei negocieri, nici al unei lupte, ci al unei descoperiri. Acesta trebuie să fie mesajul nostru: să cercetăm şi să descoperim.

Editura Beauchesne va publica în scurt timp un volum care va reuni toate comunicările acestui colocviu (şi care ar fi de dorit să se tra-ducă şi în româneşte). Despre ecourile internaţionale ale colocviului puteţi afla aici:
---------------------------------
Am preluat informaţiile şi fotografiile de pe proaspătul blog al d-lui Răzvan Ionescu: “Ferestre în pridvor”
pe care-l semnalez cu bucurie şi bune nădejdi. (R. C.)

sâmbătă, octombrie 25, 2008

NAŢIONALISMUL ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Înaintemergătorul naţionalismului creştin românesc:
Mihai Eminescu (1850-1889)


NAŢIONALISMUL ROMÂNESC
ÎN CONTEXT EUROPEAN


Ipostaze istorice şi provocări actuale


I

În secolul al XIX-lea (“secolul naţionalităţilor”, cum i s-a spus), naţionalismul po­li­tic s-a născut, la noi şi aiurea, sub auspicii masonice. E un fapt istoric că masoneria s-a pus o vreme în slujba “emancipării naţiilor” (ceea ce i-a şi determinat pe naţionaliştii romantic-revoluţionari ai epocii să se înscrie masiv în loji şi să le adopte lozincile în lupta politică, socotind că astfel pot servi mai eficient cauza “na­ţiei” lor şi chiar pe acel retoric “Dumnezeu al popoarelor”). Este interesant că, deşi naţiunile europene se conturaseră de­mult (încă dinspre sfîrşitul Evului Me­diu), iar Europa creştină subzistase firesc, veacuri de-a rîn­dul, ca ansamblu de diversităţi etnice consolidate, naţi­o­nalismul ca doctrină poli­tică n-a existat înainte de seco­lul al XIX-lea! Abia o dată cu acest secol (“bolnav”, după topos-ul romantic; “stu­pid”, după Léon Daudet) s-a trecut relativ repede de la naţi­o­na­lismul firesc, organic şi nedis­cur­siv al veacurilor ante­rioare la un naţionalism doctrinar, o­fen­siv şi retoric. Sau s-ar putea zice: de la existenţa naţi­o­nală organică, mai degrabă sub­conştientă, la naţionalis­mul politizant, la ofensiva “con­ştiinţei naţionale”. Cineva (negre­şit nu popoarele însele!) a avut interesul precis de a da realităţilor naţionale fireşti a­ceastă bruscă turnură mili­tantă, folosindu-se de o propagan­dă insidioasă. Sen­­ti­men­tul na­ţi­o­nal a fost incitat să devină armă de luptă politică. Ba chiar s-a mers, în unele cazuri, pe fondul fe­brei romantice, pînă la o sub­stituire a misticismului reli­gios cu noua “mistică naţiona­lă” (a se vedea, bună­oară, scandalul “filetist” din Balcani). Faptul a fost greu de con­secinţe: ofen­si­va na­ţi­o­nalismelor a schimbat consi­de­rabil configuraţia po­­li­­tică a Europei.
Avînd în vedere puternica tensiune ulterioară dintre ideologiile masonice şi ideo­logiile naţionaliste, această su­­mară schiţă istorică poate părea paradoxală; în con­tex­tul epocii respective ea îşi află însă o explicaţie extrem de sim­plă: conspiraţia masonică, pen­tru a-şi putea realiza planurile mondialiste, avea nevoie de dezintegrarea mari­lor imperii; anti­cipînd şi exploatînd pro domo o anumită tendinţă isto­ri­că obiectivă (aceea de formare a statelor na­ţi­o­nale inde­pen­dente sau măcar autonome), ea a folosit a­gi­taţia naţionalistă spre a grăbi disoluţia internă a acestor imperii tradiţionale (ce s-au şi prăbuşit pe rînd, de-a lun­­gul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale seco­lu­lui XX; aici nu intră în discuţie dacă aceste imperii erau bune sau rele, ci scopul ma­lefic cu care s-a lucrat la dis­trugerea lor; nu atentatul la ordinea imperială este grav, cît sensul anticreştin al acestui atentat, confirmat cu pri­so­sinţă de evoluţia ulterioară a lucrurilor). Cum avea să se întîm­ple însă şi cu “experimentul comunist” de mai tîrziu (ce a avut ca principal scop distru­ge­rea rebarba­ti­vului impe­riu rus pravoslavnic), naţionalismul, o dată ce şi-a îndeplinit meni­rea dizolvantă, a devenit incomod pen­tru proiectele in­ter­­naţionaliste ale francmasoneriei, ca­re, deşi s-a mai folosit de el în cazuri izolate, a trecut la o vastă campanie antina­ţio­nal(ist)ă, pe care o continuă şi azi[1]. Atît naţionalismul se­co­lului al XIX-lea cît şi comunis­mul secolului XX au sfîrşit prin a se întoarce, cu des­tulă agresivitate, împotriva celor ce le-au folosit ca in­stru­mente destructive/dizolvante; fie­care dintre ele s-a pur­tat (în parte pre­vizibil, în parte impre­vizibil) ca un Go­lem răz­vrătit împotriva celor ce l-au pus în miş­care. Sau, ca în povestea “ucenicului vrăjitor”, anumite forţe obs­cu­re, o dată dezlănţuite, n-au mai putut fi, de la un moment dat, controlate. Ba mai mult decît atît: naţionalis­mul şi comu­nis­mul, deşi esenţial divergente, au ajuns să se întîl­nească şi să-şi dea mîna, după al doilea război mondial, prici­nu­ind multă bătaie de cap conspiraţiei mondialiste şi marilor puteri înregimentate acesteia; aşa a apărut, pe scena isto­riei contemporane, struţo-cămila “naţionalismu­lui comu­nist” (ce pare departe de a-şi fi spus ultimul cu­vînt, mai ales în Ru­sia post-sovietică[2]).

O figură legendară a naţionalismului creştin românesc:
Nae Ionescu (1890-1940)


II


În România, după preludiul constituit de încercarea de insurecţie a lui Tudor Vla­dimirescu (1821), care, în ciuda eşecului rapid, a marcat falimentul fanariotismului şi tre­zi­­rea conştiinţei noastre naţionale, naţionalismul a prins con­sis­tenţă mai ales cu gene­raţia paşoptistă, ai cărei lideri erau cu toţii masoni. Spiritul romantic a favorizat şi el, de­­sigur, afirmarea (şi chiar supralicitarea) “specificului na­­ţional” (lucru valabil, într-o fază mai tîrzie, şi pentru ca­­­zul Emi­nes­cu). Apartenenţa masonică a romanticilor noş­tri paşop­tişti tre­buie însă corect înţeleasă. E greu de stabilit dacă ei aveau conştiinţa unei mani­pulări; cert este că interesele masonice coincideau pe atunci cu aspiraţiile etnice ale mo­mentului, astfel că pa­şop­tiştii par a fi fost na­­ţi­o­nalişti sinceri şi masoni prin conjunc­tură. Naţiona­lis­mului românesc i-au trebuit cîteva decenii ca să se eman­ci­peze de faza lui ma­so­nică[3]. Generaţia lui B. P. Hasdeu (denumită îndeobşte “post-paşoptistă”, deşi delimită­rile nu pot fi decît relative) intuise deja necesi­ta­tea acestei e­man­cipări (ideile naţionaliste ale tînărului Hasdeu le anti­ci­pează, în multe pri­vinţe, pe cele eminesciene)[4]. Ade­vă­­­rata trecere de la naţionalismul de obedienţă masonică la naţionalismul organic românesc s-a făcut mai ales prin Emi­nes­cu[5]. Dar Eminescu n-a fost nici înţeles şi nici ur­mat imediat; “Junimea” era aproape în totalitate o socie­tate ma­so­nică, Maiorescu însuşi era un amestec ciudat de conser­vatorism şi cosmopolitism, iar un A. C. Cuza (n. 1857), vi­ito­rul anti­ma­son şi antisemit radical, trecut şi el pe la “Ju­ni­mea”, coche­tase cu masoneria în prima lui ti­ne­reţe. Naţio­nalismul emi­nescian se va consolida şi se va extinde o dată cu gene­raţia lui Iorga, cel ce a vorbit pen­tru întîia oară de “Cruciada românismului”[6]. Cu toate aceste antecedente, abia epoca in­ter­­belică va fi însă aceea care va da naţionalismului ro­mâ­nesc o autentică bază spi­ri­tuală, să­vîr­şind nunta dintre naţionalismul eminescian şi creştinis­mul ortodox, fie prin “ortodoxismul” gândirist (tu­telat de Ni­­chifor Crainic), fie prin Mişcarea Legionară (aşa cum o gîndise iniţial înte­meietorul ei, Corneliu Z. Co­dreanu: mai mult ca "şcoală spirituală" decît ca partid politic), fie prin “şcoala” lui Nae Ionescu (Vasile Băncilă, Mircea Vul­cănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica etc.), fie prin sin­­teza strict teologică a lui Dumitru Stăniloae (mai întîi în pa­ginile revistei Gândirea, apoi în volumele Ortodoxie şi ro­mânism – 1939 şi Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creşti­nism şi ortodoxie – 1942). O expresie mai tîrzie a naţionalismului creştin al generaţiei inter­belice a fost, pî­nă foarte aproape de noi, legendarul Petre Ţuţea (cf. Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia-Arta Grafi­că, Bucureşti, 1992), reorientat totuşi, ca opţiune politică ideală, dinspre “nă­luca” legionarismului spre un fel de sin­teză liberal-conservatoare (de genul celei pe care avea s-o încerce mai tîrziu Varujan Vosganian cu dispăruta U­ni­u­ne a Forţelor de Dreapta). Şi, oarecum surprinzător, un evreu (creştinat, ce-i drept, ba chiar călugărit în ultimii ani ai vieţii, la Rohia): marele filo-român şi marele orto­dox N. Stein­hardt (cu precădere în Jurnalul fericirii)![7]
A trebuit deci să treacă aproape o sută de ani pentru ca naţionalismul românesc, curăţit de orice reziduuri maso­nice, să-şi afle suprema articulaţie, pe fondul renaşterii noas­tre ortodoxe, mai ales în deceniul premergător celui de-al doilea război mondial. (Desigur, au existat – cum se fac sim­ţite şi astăzi – şi manifestări naţionaliste mai puţin sau deloc legate de Ortodoxie; ele au rămas însă într-un plan secund. A se vedea şi Nico­lae Roşu, Dialectica naţi­o­nalismului, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1936 – o pri­mă car­te de­dicată devenirii istorice a naţionalismului românesc).
Situaţia postbelică a dus la o eclipsă de vreo două de­cenii a spiritului naţional. Apoi, o dată cu debutul epocii ceau­şiste, naţionalismul a revenit în forţă, dar în forme pro­fund viciate: dimensiunea lui moral-spirituală, creştină şi orto­doxă, a fost înlocuită cu un soi de demagogie pro­to­­cronistă, chinuit adaptată ideologiei marxiste (în plasa căreia au căzut, din păcate, şi cîteva conştiinţe naţionale autentice). A rezultat, în ansamblu, o ca­ri­catură grotescă a naţionalis­mului (sub eticheta “patriotismului” propagan­dis­tic), de alt­fel tot după model moscovit. În slujba aces­tui naţionalism ateu, materialist şi gregar s-au pus, pe lîn­gă cîţiva naivi de bună-credinţă, o întreagă armată de po­li­truci abjecţi, mai ales din a doua generaţie comunistă, unii dintre ei activînd şi în cadrele Securităţii, iar Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor au fost fruntaşii lirici ai şleahtei. Este ceea ce a supra­vieţuit cu precădere din regimul comunist, după decembrie '89, spurcînd pînă azi scena politică românească.

Ultimul patriarh al naţionalismului creştin românesc:
Petre Ţuţea (1902-1991)


III

Prin urmare, au existat în istoria României moderne trei formule generice de naţionalism: naţionalismul de sor­ginte ma­­so­­nică, naţionalismul de sorginte creştină şi naţionalismul de sorginte comunistă. Ele nu trebuie con­fundate una cu cea­laltă, nici judecate cu ace­leaşi măsuri. Viabilă sau nu (viito­rul o va dovedi, pe deasupra specula­ţiilor noastre), sin­gura formulă naţionalistă pur româneas­că, avînd şi autentice te­meiuri moral-spirituale, este cea de a doua (intuită şi parţial fundamentată de Eminescu, apoi adîncită de marea ge­ne­­raţie interbelică); în numele ei mărturisesc, de altfel, multe­le mii de martiri (din anii '30 pînă în anii '60), ca şi nume­­roa­sele per-sonalităţi culturale care n-au ezitat să şi-o asu­me[8], mai cu seamă pînă în pra­gul marelui război.
Avînd în vedere cele de mai sus, toţi cei ce mai cred astăzi într-o posibilă soluţie creştină şi naţională a crizei româneşti trebuie – dacă vor să fie credibili şi, cu timpul, efi­­cienţi – să se delimiteze categoric de orice forme ief­ti­ne sau false de “naţionalism” şi “fundamentalism”, redes­co­pe­rind şi asumîndu-şi creator adevărata tradiţie naţio­nală, cu toate exigenţele ei morale şi spirituale. Aşa cum odinioară naţionalismul românesc a tre­buit să se scuture de balastul masonic, tot aşa el trebuie să se scuture astăzi de balastul co­munist. Pe de o parte, falşii prieteni sînt mai primejdioşi de­cît adversarii învederaţi. Pe de altă parte, dincolo de orice considerente “pragmatice”, e aici o pro­ble­mă de principiali­ta­­­­­te istorică şi morală, care unui om de dreapta nu-i poate fi indiferentă.
Desigur, în urma acestor consideraţii problemati­zante, cineva poate reclama un răs­puns mai răspicat la o în­­tre­bare ce se impune de la sine, dincolo de cazul românesc: este naţionalismul, ieşit din starea lui genuină şi implicat în dinamica politică a moder­nităţii, ceva mai degrabă bun sau ceva mai degrabă rău? S-ar putea răspunde că, ţinînd într-un fel de firea lucrurilor, el nu este, în sine însuşi, nici bun, nici rău; sau că este, ca tot ce se consumă în inter­valul imperfect al istoriei, şi bun, şi rău, căci aici, “în veac”, lucrurile sînt, în mod fatal, indefinit amestecate, prin prezenţa corupătoare a “păcatului”, adică prin con­di­ţia noastră “căzută”. În orice caz, naţionalismul devine mai degrabă bun sau mai degrabă rău în funcţie de cum este trăit şi pus în lucrare, adică în funcţie de calitatea umană, de rectitudinea interioară a celor care îl slujesc. Pe de altă parte, dacă na­ţiunile, aşa cum am arătat cu alt prilej[9], sînt realităţi deopotrivă necesare şi legitime în or­di­nea firească a lumii, naţionalismele – de data aceasta nu ca sentimente de aparte­nen­ţă, ci ca arme ideologice – sînt legi­ti­me fără să fie şi necesare. Sau, mai bine zis, ele nu au fost necesare ca ata­re atîta vreme cît n-a existat o agre­siune po­li­­tică deschisă împotriva organici­tă­ţii vieţii etno-comunitare. Din mo­mentul în care această agresiune a apărut şi s-a extins, prin ideologiile di­zol­­vante ale moder­nităţii, naţionalismele pot reprezenta – şi au şi ajuns să re­pre­zinte – ne­ce­sităţi vitale la nivel colectiv[10].
Că ar fi fost de preferat ca sen­timentul naţi­onal să nu se politizeze, ci să fie trăit fără os­tentaţie în fires­cul exis­tenţei, aceasta se poate spune; nu­mai că evoluţia lu­cru­ri­lor a fost alta, iar astăzi stăm în bătaia consecinţelor ei, fie că ne pla­ce, fie că nu. Oricît ar pă­rea de paradoxal, naţio­na­lis­­­me­le, în ultimă analiză, nu sînt atît cre­­aţii ale “naţio­na­­lişti­lor” (cum proclamă politologii de serviciu ai “erei post-westfaliene”, care pregătesc o­pi­nia publică mon­­dială pentru pro­cla­ma­rea oficială a “morţii naţiu­ni­lor”), cît ale acelor agenţi di­zol­­vanţi ce-au tîrît, cu “echerul” şi “com­pasul”, lumea lui Dumnezeu spre cel mai ma­re de­şert spi­ritual al istoriei. Abătute de la scopul pervers cu care au fost asmuţite pe scena politică a lumii, lămurite asupra lor însele în cîteva experienţe radicale ale modernităţii, reasumate în prelungirea vie a tradiţiei şi transfigurate în lumina credinţei, naţionalismele au ajuns arme redutabile şi temute întoarse contra manipulatorilor "ordinii mondiale", forme de autoreglaj ale existenţei istorice fireşti în drumul omenirii spre eshaton, "lecţie" de "răzbunare" a Firii împotriva celor care cred că o pot silui nepedepsiţi.

Răzvan CODRESCU

[1] Masoneria modernă, structurată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, este o organizaţie inter­naţio­nală fundamental ocultă, imu­a­­bilă în principii, dar proteică în forme, avînd drept scop dizolvarea or­di­nii tradiţionale şi înlocuirea ei cu o “nouă ordine mondială”, anti­creştină şi antinaţională (toate formele de stîngism politic şi de anar­hism revoluţionar au crescut din această rădăcină). Dinspre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi pînă spre jumătatea secolului XX, a circulat curent sintagma de “iudeo-masonerie”, motivată prin prezenţa masi­vă a elementelor iudaice în ideologia, simbolistica, ritualurile şi ierar­hiile masonice, de existenţa unor loji masonice exclusiv evreieşti (pre­cum faimoasa B'nai B'rith) şi de “divulgarea” aşa-numi­telor Pro­tocoale ale Înţelepţilor Sionului (a căror paternitate evreiască a fost însă vehement con­testată). Desigur, în toate acestea, adevărul şi exagerările se amestecă într-un mod deconcertant. Evreiască sau nu, masoneria se mlă­diază strategic pe contextul specific al fiecărei epoci, cu un abil realism prag­matic, asociat cu o machia­vellică lipsă de scrupule (“sco­pul scuză mij­loacele”). Se poate recunoaşte în cosmopolitismul sau inter­na­ţio­nalismul masonic pervertirea premeditată a universalis­mu­lui creştin. Universalismul autentic este poli­morf şi spiritualist, în vreme ce inter­na­ţionalismul modern şi contemporan este amorf şi ma­terialist. În privinţa (franc)masoneriei, a se vedea, ca mai la în­demînă, sintezele relativ recente ale d-lor Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu (în care se află şi suficiente indicaţii bibliografice): Franc-masoneria. O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, vol. I, Ed. Valahia, Bucureşti, 1991, vol. II, Ed. Europa Unită, Bucureşti, 2004; Istoria Franc-masoneriei universale (926-1960) şi Istoria Franc-masoneriei române (1734-1991), vols. I-II, Ed. Tempus, Bucureşti, 1992; Istoria Franc-Masoneriei (1960-1968), vol. III, Ed. Tempus, Bucureşti, 1995. O carte ce a făcut mare vîlvă la noi – Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria, Bucureşti, 1913 (reed. par­ţia­lă: Francmasoneria, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1996) – este astăzi greu “digerabilă”. Pentru Pro­tocoalele Înţelepţilor Sionului, există o ediţie românească bogat comentată, scoasă la Orăştie, în 1923 (trad. Ion I. Moţa; reed. Editura Alma Tip, Bucureşti, 1997). O altă versiune românească (Virginia Tho­mas) este in­clu­să în volumul Texte care au zguduit lumea (Editura Moldova, Iaşi, 1995, pp. 11-105). Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a condamnat oficial francmasoneria în 1937, mai ales pe ba­za unui studiu-raport întoc­mit de Mitropolitul Nicolae Bălan (cf. Miş­carea, anul III, nr. 1/22 şi urm., sau Scara, treapta a doua, 1997, p. 165 şi urm., dar şi Mihail Gavril, Biserica, Sinagoga, Loja..., Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 2006, cu reproducerea hotărîrii sinodale). Bagatelizarea aşa-numitei “paradigme conspiraţioniste” de către establishment-ul istorio­logic şi politologic actual se izbeşte nu atît de perpetuarea ob­se­siilor conspiraţioniste de tip vulgar (care au, nu o dată, nota lor de caragialism), cît de rezultatele altor cerce­tă­tori serioşi, dar mai puţin aliniaţi, care au dovedit cu prisosinţă impli­carea masoneriei în toate marile revoluţii dintre 1789 şi 1917 (cf., de pildă, mai ales pentru bo­gata bibliografie comentată, lucrarea lui Gian Pio Matto­gno, Maso­neria şi Revo­luţia franceză, Editura Ana­sta­­sia, Bucu­reşti, 1998, in­clusiv post­faţa semnată de Radu Comănescu – istoric al franc­masoneriei, iar în urmă mason el însuşi – şi semnificativ intitu­lată “Masonii – «ziditorii» istoriei moderne”).
[2] Cf., de pildă, Alexander Yanov, The Russian New Right, Univer­sity of California, Berkeley, 1978 (autorul este evreu ex-sovietic), sau Aldo Ferrari, A treia Romă. Renaşterea naţionalis­mului rus, Edi­tura Anastasia, Bucureşti, 1999 (în italiană studiile au apărut în 1986 şi 1989), cu prezentarea straniei miş­cări Pamjati (“Memoria”). A­ceas­tă linie nu trebuie confundată cu cea a lui Aleksandr Soljeniţîn, al cărui naţi­o­nalism creştin are cu totul al­te baze, dincolo de puritatea şi prestanţa sa morală (cf., între altele, Chestiunea rusă la sfîrşit de se­col XX, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, cu memorabila prefaţă a regretatului Alexandru Paleologu).
[3] Întruchipată îndeosebi de Nicolae Bălcescu şi, cu morgă hugo­lia­nă, de Ion Heliade-Rădulescu. Este vorba de răstimpul cuprins, cu a­proximaţie, între 1840 şi 1870, caracterizat printr-un amestec mai de­grabă bizar de ideologie romantică şi iluministă.
[4] Cel mai bine ni-l redă pe Hasdeu, din acest punct de vedere, exce­len­ta ediţie a lui Mircea Eliade (B. P. Has­deu, Scrieri literare, morale şi politice, 2 vols., Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1937). A se vedea şi Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, E­di­tura Junimea, Iaşi, 1987.
[5] Astăzi avem restituită integral şi profesional publicistica emines­ci­a­nă în ediţia Perpessicius: M. Eminescu, Opere, vol. IX-XIII (apă­rute între 1980 şi 1989, sub coordonarea lui Al. Oprea, apoi a lui D. Va­ta­maniuc şi P. Creţia). O carte despre Naţionalismul lui Eminescu a dat D. Murăraşu în 1932 (reed. Editura Pacifica, Bucureşti, 1994). Cărţulia lui Constantin Papanace, Mihai Eminescu – mare precursor al legionarismului românesc (Ed. “Armatolii”, Cetatea Eternă [Roma], 1951; reed. 1975) păcătuieşte prin exces de ideologizare partizană. Cea mai bună expunere sintetică ră­mî­­ne cea a lui G. Călinescu (din O­­pe­­ra lui Mihai Eminescu, cap. “Fi­lo­zofia practică”).
[6] Mai tîrziu, Iorga va intra în conflict cu noua generaţie naţionalistă (aşa cum intrase şi A. C. Cuza). Deşi salutase, la începutul lui 1937, pilda de eroism jertfelnic a lui Moţa şi Marin (art. “Doi băieţi viteji: Moţa şi Marin”, în Neamul românesc din 19 ianuarie 1937), în 1938 va avea un rol important în acţiunea de “deca­pitare” a Mişcării Le­gionare (începută cu arestarea, parodia de proces şi asasinarea în sta­re de detenţie a lui Corneliu Codreanu); în 1939 va lovi cu piciorul în cadavrele legionare expuse “pe caldarîmul Cotrocenilor după omo­rî­rea lui Armand Călinescu” – fapte ce au condus, pe fondul tensionat al epocii, la oribilul şi inu­tilul asasinat comis în 1940 de un grup le­gio­nar rebel (N. Steinhardt, relatînd incidentul – cf. Jurnalul feri­cirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 387 –, comentează: “Dar nicio­dată turpitudinea victimei nu scuză pe ucigaş. Nu încape deci scuză pentru cele petrecute în pădurea de la Strejnicu, ci numai – pentru noi, nu pentru ucigaş – încredinţarea că dreptul şi nedreptul, lumina şi întunericul, binele şi răul sînt distribuite în mod mai pestriţ decît bă­nuiam. Lui Iorga, de altfel, i se aplică întocmai vorbele lui Bossuet despre abatele de Rancé: C'est un homme contre lequel on ne saurait avoir raison. E atît de mare încît nu poţi avea drep­tate împotriva lui”). Să menţionăm şi definiţia pe care un coleg de generaţie şi crez naţionalist, Octavian Goga, i-o dăduse lui Iorga încă din anii '20: “... monumentala incarnaţie a proorocului care şi-a mîncat ta­blele legii” (Mustul care fierbe, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1927, p. 88).
[7] Figura “apostolică” a lui N. Steinhardt (ca şi aceea, mai problema­tică, a “protocronistului” Edgar Papu, umbrită, mai ales în ultimii săi ani, de penibile cîrdăşii conjuncturale) ridică o problemă interesantă din unghiul de vedere al temei naţionale: posibilitatea ca un “alogen” să intre – în cazul de faţă pe calea Orto­doxiei şi a culturii – în comu­ni­ta­tea de sensibilitate şi destin a unui neam.
[8] Stînga – fie ea comunistă sau democratică – trăieşte cu un fel de psi­­hoză a “culturii de dreapta”. Marea piatră de poticnire a stîngii demo­­crate actuale, atunci cînd vine vorba de dreapta creştină româ­nească, nu-i atît principala şi controversata ei expresie politică (Miş­ca­rea Legionară), cît consistentele ei expresii cul­tu­rale (“şcoala” lui Nae Ionescu, gruparea “gândiristă” etc.). Dreptei politice i se pot găsi mai uşor punc­tele slabe (fie reale, fie contrafăcute propagan­dis­tic); cu ope­rele culturale adeseori remarcabile ale atîtor personalităţi de dreap­­ta (unele de notorietate universală) nu se poate însă “jongla” la fel de uşor. Multe dintre aceste personalităţi nu numai că legiti­mea­ză România modernă pe planul valorilor autentice, dar se constituie de la sine şi în puncte de fascinaţie pentru destui reprezentanţi ai gene­raţiei tinere (lipsite, în genere, de ilustre modéle contemporane). Aici este mie­zul problemei: dreapta culturală legitimează, fie şi indirect, dreap­ta politică. De aceea, anumite cercuri intelectuale ale stîngii de­mo­cra­tice au dus şi continuă să ducă o campanie susţinută împotriva lui Emi­­nes­cu, a unor “vîrfuri” ale culturii noastre interbelice (Nicolae Paulescu, Ni­chi­for Crainic, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Mircea Vul­cănescu, Petre Ţuţea, Dumitru Stăniloae, Constan­tin Noica etc.) sau a unor mari perso­nalităţi ale exilului post­belic (cazul Mircea Eliade, cazul Vintilă Horia, iar în ultimii ani şi cel al “apostatului” Emil Cioran). Confundîndu-se îndeobşte Orto­do­xia cu ortodoxismul politic sau cultural, Biserica Ortodoxă Româ­nă este şi ea culpabilizată în mod cu­rent ca fost – dar şi actual – bas­tion al “reacţionarismului” românesc.
[9] Cf. eseul “Neamul în Biserică”, postat şi pe acest blog.
[10] Dincolo de toate incriminările mapamondului, se ştie prea bine cît de mult datorează Spania, Portugalia sau Chi­le regimurilor naţio­na­liste auto­ri­tare ale lui Franco, Salazar şi Pinochet, care şi-au salvat efectiv ţă­rile de la de­zastru (faliment economic, anarhie şi comuni­zare) şi au lă­sat în urmă o prosperitate pe care regimurile so­­cia­liste succedente au reuşit s-o risipească iresponsabil în doar cîţiva ani!

marți, octombrie 21, 2008

UN MEMORIU AL PĂRINŢILOR ÎNGRIJORAŢI

În urma unui extemporal dat elevilor de clasa a IV-a într-o şcoală americană, la întrebarea: "Cum aţi vrea să serbaţi Halloween-ul?", 80% au răspuns: "Aş vrea să omor pe cineva...". Acesta este impactul sărbătorii. Ar putea zice cineva: "Noi n-am ajuns până aici...", dar, dacă nu ne responsabilizăm, vom ajunge...



FUNDAŢIA "SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI"

Constanţa, str. Mihăileanu nr. 21, cod poştal 900699,
tel. 0341 416.729, fax: 0241- 66.53.54
http://www.curteabrancoveneasca.ro/
e-mail: fundatia_smb@yahoo.com
Cod fiscal 15832577, Cont RO 06 OTPV 1200 0004 3576 RO 01
CONSTANŢA


Memoriu privitor la fenomenul Halloween,
adresat tuturor cadrelor didactice,
dar în special directorilor de instituţii şcolare


Cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, şi sub egida Fundaţiei "Sfinţii Martiri Brâncoveni", la iniţiativa unui grup de părinţi, înaintăm prezentul memoriu tuturor cadrelor didactice interesate de buna desfăşurare a procesului de învăţământ şi de corecta îndeplinire a rosturilor pedagogic-educa-ţionale ale acestuia în şcolile româneşti.
Dorim să atenţionăm asupra unui eveniment care captează atenţia şi canalizează preocupările multora dintre români, începând de la copii, până la părinţi şi bunici, în perioada aceasta a anului. Este vorba de "sărbătoarea" occidentală a Halloween-ului, care, sub masca di-vertismentului, este o veritabilă invocare a demonicului.
Este evident că noi, românii, ne-am aliniat curentului general impus de cultura şi civilizaţia occidentală, importând forţat şi artificial, exclusiv comercial, această "sărbătoare", încât ni se par astăzi din ce în ce mai fireşti defilările de oameni deghizaţi cât mai hidos care împânzesc străzile şi umplu localurile, atârnarea în vitrinele maga-zinelor, în parcuri, ba chiar în case, a simbolurilor mai mult sau mai puţin demonice, în timp ce televiziunea, ziarele şi internetul abundă de reclame specifice evenimentului.
Dar ceea ce a reprezentat motivul major de îngrijorare care a dus la hotărârea luării atitudinii de protest prin prezentul memoriu a fost constatarea că efectele acestui tip de manifestări se resimt în primul rând în şcolile şi grădiniţele unde învaţă copiii noştri.
Încă de anul trecut am aflat de organizarea în cadrul majorităţii şcolilor din mediul urban, şi nu numai, la iniţiativa profesorilor de limba engleză, a unor adevărate "festivaluri" Halloween, uneori numai în cadrul orelor de limba engleză, alteori ca o manifestaţie generală extraşcolară ce îi antrenează atât pe copii, cât şi pe profesori. Copiii sunt încurajaţi să participe la Carnavalul cu măşti şi la jocurile distractive specifice momentului, sub pretextul cultivării creativităţii şi al oferirii unor frumoase clipe de divertisment, culminând cu premii.
Prin urmare, am socotit de cuviinţă, prin prezentul memoriu şi prin documentaţia aferentă pe care v-o punem la dispoziţie (pe care o puteţi găsi şi pe Internet la adresa http://www.hamangia.ro/ ori www.hamangia.ro/hal.html), să vă informăm despre istoricul şi sen-surile vechi şi noi ale "sărbătorii".
Totodată, vă aducem la cunoştinţă îngrijorarea pe care o avem, ca părinţi, în privinţa conotaţiilor negative de ordin psihic, emoţional, educaţional şi comportamental pe care le-ar aduce asupra copiilor antrenarea lor în participarea activă la manifestările specifice Hallo-ween-ului.
Este un paradox cum, în cadrul sistemului de învăţământ, ne plângem din ce în ce mai des de creşterea gradului de agresivitate al copiilor, cât şi de amplificarea lipsei lor de receptivitate la cunoştinţele pe care profesorii încearcă să li le împărtăşească în cadrul orelor de curs, şi drept urmare se ţin simpozioane şi se organizează concursuri pe tema "non-violenţei", iar în paralel stimulăm indirect tocmai această agresivitate, prin direcţionarea greşită a creativităţii copiilor, cu urmări greu de anticipat şi poate chiar iremediabile în viitor.
Halloween-ul promovează, sub masca divertismentului, cultul morţii, personificarea morţii şi a forţelor răului, aceasta fiind în contradicţie totală cu natura şi menirea instituţiilor de în-văţământ, putând tulbura mintea şi afecta sănătatea spirituală şi morală a elevilor prin efectele cumulative dezastruoase ale acestei "sărbători", ce marchează profund psihicul copiilor, care nu au mecanisme psihice pentru a se apăra de această deversare a de-monicului, a urâtului, a odiosului, a magiei în viaţa lor emoţională şi ajung ulterior să le accepte ca fireşti, în mod necondiţionat.
Copilul încă nu face bine distincţia între real şi imaginar, încât degeaba scriu producătorii de costume tip "Superman" pe etichete: "Cu acest costum nu se poate zbura", că tot se găseşte câte un "năzdrăvan" care, influenţat şi extaziat de prestanţa eroului din film, încearcă să-l imite, sfârşind tragic într-o cădere în gol.
Care este pragul psihologic la care un copil deghizat în "vampir" şi care strigă în glumă: "Vreau sânge!... Mi-e sete de sânge!..." să şi intre în pielea personajului şi doar aşa, "în joacă", să vrea să vadă cum e când chiar curge sânge?
Dacă ar fi şi numai un singur caz în zece ani, la toate şcolile din România, când dintr-o glumă nevinovată şi dintr-un inocent carnaval să se sfârşească tragic, şi tot ar fi un semnal de alarmă. Statisticile efectuate însă în ţările unde "sărbătorirea" Halloween-ului este în vogă de mulţi ani arată că procentul de accidente e mult mai mare şi că nu sunt doar cazuri izolate situaţiile când de la o joacă se poate ajunge la o mare dramă. În U.S.A., ţara unde această "sărbătoare" pervertită a atins apogeul maleficului, creşterea violenţelor în timpul Halloween-ului este o evidenţă, acest moment al anului remarcându-se prin numărul cel mai mare de acţiuni violente, fapte penale, "glume" proaste care duc la accidente grave, distrugeri, numărul cel mai mare de beţivi, consum crescut de droguri la persoane din ce în ce mai tinere, inclusiv la copii.
Îşi poate asuma vreun profesor responsabilitatea pentru urmările ce ar putea apărea în urma acestui nevinovat joc "de-a urâtul"? Poate corpul profesoral să rămână indiferent la imaginea pe care şcoala unde predă o are în exterior? Panoul şcolii reflectă imaginea şcolii, este ca şi o emblemă a şcolii. Orice eveniment extraşcolar (cenacluri, cursuri opţionale, concursuri, serbări, festivităţi) se imortalizează prin fotografii care, împreună cu documentaţia scrisă aferentă, se afişează la panou, iar şcolile şi profesorii primesc calificative pentru strădania de a întreprinde astfel de manifestări extraşcolare care să stimuleze creativitatea copiilor.
Anul trecut, făcând o incursiune prin mai multe şcoli dobrogene (situaţia fiind asemănătoare la nivel naţional), la panourile principale "tronau" fotografiile jalnice ale travestirii copiilor noştri în monştri, piraţi, vampiri, strigoi, schelete, cât şi premiatele compuneri în limba engleză cu teme macabre. Aceasta să fie creativitatea pe care să o dorim cultivată la copii: capete tăiate, trupuri spânzurate, case bântuite?! Şi panourile au păstrat aceste mărturii aproape două luni, până când au fost înlocuite cu imagini şi texte specifice Crăciunului.
Nu e suficient că observăm abrutizarea sensibilităţii, a delicateţii, a purităţii sufleteşti specifice copilăriei prin suprasaturarea cu subiecte de violenţă şi erotism pe care mass-media, internetul, jocurile pe calculator şi industria cinematografică o aduc asupra copiilor?
De cele mai multe ori din lipsă de timp, sau chiar din ignoranţă, părinţii nu se preocupă să îşi ferească copii de o asemenea sistematică otrăvire şi măcar aveam nădejde ca în cadrul sistemului educaţional de învăţământ să li se dea copiilor repere bune. Îi trimitem la şcoală cu nădejdea ca măcar şcoala să facă oameni din ei, iar şcoala... îi învaţă să fie... vampiri, vârcolaci, demoni, monştri... aşa... "în joacă", pentru "cultivarea creativităţii"!
Vă aduceţi aminte de scandalul iscat la nivel naţional pe tema păstrării sau nu a însemnelor religioase în instituţiile şcolare? Instanţa judecătorească a dat în final drepturi depline părinţilor să hotărască dacă e folositor sau nu pentru copii lor să aibă în sălile de clasă icoane. Şi părinţii au hotărât: icoanele au rămas...
Cât timp încă, în România, mai pot părinţii să decidă asupra copiilor, îndrăznim şi noi să profităm de acest drept şi în cazul de faţă, cerând insistent RENUNŢAREA LA ORICE MANIFESTARE DE TIP HALLOWEEN în şcoli şi grădiniţe.

Există multe alte metode de a stimula creativitatea copiilor noştri decât copierea, imitarea fără discernământ a unor practici şi obiceiuri legate de sărbători ale altor popoare, datini cărora nici acele popoare însele nu le mai înţeleg semnificaţia. Una este ca în cadrul orei de limba engleză să se prezinte ca notă informativă existenţa unei sărbători specifice culturii şi civilizaţiei americane, arătând originile ei şi sensurile vechi şi actuale, iar alta e să ne maimuţărim - părinţi, copii şi profesori împreună - de dragul imitaţiei şi al alinierii la direcţia generală. Nu tot ce este pe scară largă acceptat într-o epocă dată este şi neapărat bun. Nu tot ce se socoteşte folositor educării copiilor noştri după baremele moderne ale gândirii occidentale este, obiectiv vorbind, într-adevăr folositor. De ce în ceea ce priveşte crezul personal şi cultivarea simţământului religios la copii sunt din ce în ce mai multe voci ale psihologilor moderni care insistă spre a nu-i îndoctrina de mici, ci a-i lăsa ca singuri, la maturitate, să hotărască asupra opţiunii religioase, iar în ce priveşte îndobitocirea lor prin aceste surogate de sărbători pseudo-religioase tip Valentine’s Day şi Halloween nu li se prezintă adevărul despre originile lor şi despre semnificaţiile obiceiurilor legate de acestea? Căci atunci, sigur, măcar o parte dintre ei ar opta să nu meargă cu valul, ci ar sta contra curentului, cu toate riscurile care ar decurge de aici.
Suntem de acord să se prezinte în cadrul orei de limba engleză, dacă într-adevăr aceasta prevede programa, doar în mod informativ şi nimic mai mult despre existenţa acestei "sărbători" specifice astăzi culturii şi civilizaţiei americane, deşi chiar Noul Continent a împru-mutat-o, prin filieră irlandeză, de la vechii celţi.
Ce-ar fi ca la ora de istorie, când se studiază civilizaţia aztecă, profesorul să organizeze şi imitaţii, aşa, "în joacă", ale ritualurilor cu sacrificii umane, spre exemplu?
Iertaţi nota ironică şi oarecum agresivă a limbajului acestui Memoriu, care se datorează conştientizării gravităţii situaţiei în contextul indiferenţei generale. Este specific nouă, românilor, să nu ne asumăm responsabilitatea luării unor atitudini critice faţă de curentul general, aşteptând ca problema să se rezolve de la sine, sau ca alţii să ia iniţiativa.
Este oarecum firesc ca după 50 de ani de urmare a directivelor venite din "Răsărit" să ne întoarcem acum cu totul cu faţa spre "Apus". Şi totuşi corect ar fi să ne preocupe cultivarea propriului discernământ şi al specificului nostru ca neam, nu să copiem diferite "forme fără fond". De nu vom fi cu luare aminte, copiii noştri îşi vor forma treptat gustul pentru macabru, ocult, sadism şi violenţă, în acest sens fiind ajutaţi de desenele animate cu monştri, jocurile agresive pe calculator, filmele horror şi cărţile pentru copii, deja clasice, din seria Harry Potter etc.
În urma unui extemporal dat elevilor de clasa a IV-a într-o şcoală americană, la întrebarea: "Cum aţi vrea să serbaţi Halloween-ul?", 80% dintre ei au răspuns: "Aş vrea să omor pe cineva...". Acesta este impactul sărbătorii. Ar putea zice cineva: "Noi n-am ajuns până aici...", dar, dacă nu ne responsabilizăm, vom ajunge.
În Rusia, încă din 2003, orice eveniment legat de "sărbătoarea" Halloween în instituţiile de învăţământ a fost interzis. Aleksandr Gavrilov, reprezentantul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, a declarat că această hotărâre este motivată de faptul că această "sărbătoare" perversă "promovează cultul morţii, personificarea morţii şi a demonicului, fiind în contradicţie cu natura instituţiilor de învăţământ, tulburând mintea şi afectând sănătatea spirituală şi morală a elevilor", concluziile sale fiind împărtăşite de o serie de psihologi şi psihiatri consultaţi pe această temă.
În nădejdea că toate cele spuse vor avea răsunet pozitiv în conştiinţa cât mai multor români, dar în primul rând al conducătorilor instituţiilor de învăţământ şi al profesorilor de limba şi literatura engleză, vă mulţumim pentru înţelegere şi pentru frumoasa şi corecta îndrumare moral-civică pe care vă veţi strădui să o cultivaţi copiilor noştri în continuare.

P. S. Conştienţi de faptul că mulţi români împărtăşesc părerea noastră privitoare la multiplele efecte negative pe care le pot avea asupra tinerei generaţii participarea la manifestările şi festivalurile de tip Halloween şi din dorinţa de a strânge rândurile, de a fi uniţi în "lupta" (dacă putem zice aşa) contra tendinţei de generalizare a fenomenului imitaţional în care se încadrează şi Halloween-ul, chemăm pe toţi cei într-un duh cu cele scrise să se alăture nouă prin adeziune şi să răspândească într-un cerc cât mai larg materialele oferite (mai ales către cadrele didactice), spre a trezi conştiinţele şi a stopa, dacă este cu putinţă, acest fenomen nociv societăţii noastre.

19 octombrie 2008

- Preot Mihai Deliorga, împreună cu toţi credincioşii Parohiei "Sf. Arhangheli" din loc. Poarta Albă, jud. Constanţa
- Fundaţia "Sf. Martiri Brâncoveni" – Şcoala Brâncovenească din Constanţa
- Cu binecuvântarea Î. P. S. Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului
-----------------------
Citiţi acum şi "România călare pe mătură" de Răzvan Ionescu (http://www.gtbv.ro/?page=articol&id=14964&numar=&cat=13)!

miercuri, octombrie 15, 2008

UN NOU VOLUM DE MARCEL PETRIŞOR



LANSARE DE CARTE SUB EGIDA I.I.C.C.R.


O dată cu începerea noului an universitar, Institutul de Inves-tigare a Crimelor Comunismului în România (I.I.C.C.R.) a reluat seria lansărilor de carte privitoare la abuzurile şi teroarea comu-nismului din România. Cartea propusă publicului pentru luna octombrie a fost volumul de amintiri din închisoare intitulat Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, semnat de scriitorul şi fostul deţinut politic MARCEL PETRIŞOR, lansată joi 16 octombrie 2008, ora 17, în Amfiteatrul “Emil Condurachi” al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti. Au luat cuvîntul d-na Doina Jela şi d-l Steliu Lambru, precum şi autorul (care a răspuns întrebărilor celor prezenţi).


CU MARCEL PETRIŞOR, DE LA JILAVA LA AIUD
“Cine eşti dumneata, domnule Marcel Petrişor?”


Profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor s-a născut pe 13 aprilie 1930 la Ocişor (în inima Ardealului, între Ţebea şi Hălmagiu, nu departe de Vaţa, locul de obîrşie al legendarului Arsenie Boca), din părinţi învăţători (Aurel şi Melania) şi bunici şi străbunici preoţi. Proza sa de mai tîrziu va ambiţiona să reconstruiască estetic această lume a copilăriei, devenită icoană a paradisului pierdut. De la Serile-n sat la Ocişor (volumaşul de povestiri – pline de pitoresc, dar şi de fior metafizic – cu care a debutat editorial în 1971), trecînd prin Temeri (1985) sau Căruţa cu scînduri (1990), pînă la Strigoii Ocişorului (2005), s-a articulat un univers romanesc complex, populat cu personaje adeseori fascinante, în care un loc deosebit revine romanului Temeri – frescă a satului românesc tradiţional “de pe Crişuri”, dar şi roman de familie, ţesut în jurul personajului de forţă epopeică al Ruzaliei, năprasnica preoteasă, “stăpîna Ocişorului” de odinioară (şi nimeni alta decît bunica autorului)[1].
După studiile liceale de la Brad şi Deva, în 1952, pe cînd era student la Filosofie, este arestat pentru prima oară (îi împrumutase cartela sa de masă regretatului critic literar Ovidiu Cotruş – nepotul vestitului poet al lui “Pătru Opincă” şi al “Româniilor de dincolo de mîine” –, pe care noul regim îl socotea “duşmanul poporului”). Smuls peste noapte din Clujul visurilor juvenile, este tîrît prin Rahova, Jilava, Malmaison, Uranus, din nou Jilava, apoi Baia Sprie, Dej, Gherla, Aiud. În 1956 are parte doar de cîteva luni de libertate chinuită, după care este rearestat sub acuzaţia de a fi participat la un “complot studenţesc”, pe fondul tulburărilor din Ungaria. Încadrat într-un lot de potenţiali condamnaţi la moarte, a stat sub teroarea sentinţei mereu amînate pînă în august 1957. Va fi eliberat abia în 1964, după un nou tur al groazei pe la Interne-Malmaison-Uranus-Jilava-Aiud (amănunte ale biografiei sale de deţinut politic se află împrăştiate în volumele de memorii, unde autorul “se ascunde” sub numele personajului Mircea Petre).
După ieşirea definitivă din închisoare, va urma Literele (specializarea franceză-spaniolă) la Bucureşti, unde se va şi stabili. Mulţi dintre colegii şi cunoscuţii din prima studenţie erau acum cadre universitare. Devenit din 1970 profesor de liceu (iniţial la “Iulia Hasdeu”, unde a ţinut ani de-a rîndul şi un minunat cenaclu literar, apoi la “Spiru Haret”, de unde s-a şi pensionat), după ce renunţase la un post de universitar la Iaşi (ce i se cuvenea prin repartiţie, conform mediei de absolvire), se stabileşte la Bucureşti şi, după un prim mariaj eşuat, în 1973 se căsătoreşte cu Dana-Ilinca Konya, des-cendentă din ilustra familie a Negruzzeştilor.
Beneficiind într-o oarecare măsură de perioada de “liberalizare” de la răscrucea deceniilor 7 şi 8, îşi începe bogata activitate publicistică (devenind, după cîţiva ani, şi membru al Uniunii Scriitorilor). Îi apar volume de proză literară (pe lîngă cele deja menţionate, romanele Măreasa şi, mai ales, Crişan – carte în care drama personajului istoric respectiv este doar un pretext de a zugrăvi drama generică a deţinutului şi condamnatului la moarte, încă din 1977), impresii de călătorie (Călătorie spre Soare-Răsare; spre “Soare-Apune” nu va putea călători decît după 1989 – cf. mai recentul volum Drumuri întortocheate. Jurnal de călătorie în Europa, Asia şi America de Nord), studii şi eseuri filosofico-literare (Curente estetice contempo-rane, Grünewald, La Rochefoucauld. Aventura orgoliului, Vitralii, Gogol sau Paradoxurile literaturii moderne ş. a.), iar în urmă şi memoriile din închisoare (prezentate mai pe larg în continuare). Se adaugă un mare număr de traduceri (adeseori însoţite de prefeţe sau postfeţe substanţiale), mai ales din autori francezi sau gruzini: Jean-Paul Sartre, Jean Coué, René Berger, Al. Dumas-tatăl (în colab. cu Anca Crivăţ), Jurgis Baltrusaitis, Ciabua Amiredjibi (în colab. cu Aurel State şi Adina Nicolescu) etc.
După 1989, este membru al A.F.D.P.R. (mergînd mai tîrziu, din motive de rectitudine şi onoare, cu ramura ostilă ambiţiosului, dar controversatului Constantin Ticu Dumitrescu), vice-preşedinte al defunctei formaţiuni de dreapta numite U.D.C. (şi, pentru scurtă vreme, parlamentar), iar din 1991 redactor al revistei Puncte cardi-nale din Sibiu. Actualmente este preşedinte de onoare al Senatului Asociaţiei “Rost” (pe care a susţinut-o încă de la înfiinţarea revistei, alături de marele său prieten de o viaţă, vrednicul întru pomenire părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa).

O trilogie de referinţă în literatura închisorilor

Mitul aşa-zisei “literaturi de sertar” nu s-a motivat, după 1989, decît prin numeroasele volume de memorii din închisorile şi lagărele comuniste, cele mai multe scrise cu mult înainte de posibilitatea publicării lor în România. Acesta este şi cazul memoriilor din detenţie ale lui Marcel Petrişor, redactate, într-o primă formă, încă de pe la sfârşitul anilor ‘70. Spre deosebire de alţi autori din aceeaşi categorie, Marcel Petrişor se întîmplă să fie un scriitor cu lungă experienţă publicistică, deja notoriu – dacă nu la data redactării iniţiale, în orice caz la data definitivării pentru tipar a acestor mărturii – prin romanele, povestirile, studiile, eseurile şi traducerile sale. Amintirile penitenciare se resimt de acest fapt şi apar ca o încununare a operei sale de prozator, cu ambiţii ce depăşesc sfera mărturisirii brute. Tendinţa de “literaturizare” a experienţei de închisoare, pe care unii camarazi de luptă şi suferinţă o dezagreează principial, era la el limpede încă din primul volum, dar apare încă şi mai accentuată în cele următoare – cu măsura, bine păstrată pe tot parcursul, de a nu anula prin aceasta nici fiorul autenticităţii, nici caracterul documentar (a cărui importanţă va creşte în percepţia generaţiilor viitoare).
Celor două volume dedicate experienţelor penitenciare din faimosul Fort 13 al Jilavei: Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991, 316 pp., şi Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Editura Timpul, Iaşi, 1995 (pe pagina de titlu figurează anul 1994), 211 pp., ambele zugrăvind profilul etapei concentraţionare a anilor '50, fostul deţinut politic Marcel Petrişor le-a adăugat unul dedicat Aiudului şi etapei finale a închisorilor comuniste (anii '60): La capăt de drum, Institutul European, Iaşi, 1997, 205 pp. (o traducere selectivă din aceste trei volume este în curs de apariţie la editura pariziană Plon). În felul acesta, memoriile sale din închisoare se împlinesc într-o “trilogie” mărturisitoare[2] de cert interes documentar, dar şi literar (urmând, într-o oarecare măsură, modelul Soljeniţîn), căreia i se adaugă mai nou, ca un fel de florilegiu chintesenţializat (din care nu lipsesc şi unele detalii sau “tuşe” inedite), volumul lansat la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, sub egida I.I.C.C.R.: Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi (Ed. Vremea, Bucureşti, 2008). Autorul “face literatură” în mod deliberat, dar nu dincolo de limitele impuse de realitatea tragică a experienţelor relatate (ale sale sau ale altora, dintre care mulţi au părăsit deja această lume); strădania se îndreaptă, în mod evident, spre decantarea esenţialului, cu accent pe latura psihologică şi morală; personajele se ridică, treptat, de la cazuri la tipuri, dezvăluind o umanitate complexă, răstignită parcă pe crucea dintre rai şi iad. Sfidînd judecăţile simpliste, “rezistenţa” şi “căderea” au parcă aceeaşi măreţie tragică şi denunţă laolaltă o istorie ajunsă la limitele extreme ale abjecţiei şi perversiunii.
Acceptînd convenţia epică propusă de autor, ne găsim în faţa uneia dintre cele mai interesante cărţi de acest gen, nu atît prin formula ei “literară”, cît prin încercarea – reuşită, în linii mari – de a se ridica deasupra factologiei şi subiectivismului sentimental, spre un orizont interpretativ al motivaţiilor şi sensurilor atîtor experienţe-limită, într-un subtil joc al “oglinzilor paralele”.

De la Casimca Jilavei...

Cele două volume despre Jilava înfăţişează, într-un prim plan, “povestea” locului numit Casimcă (un fel de “talpă a iadului” din Reduitul Jilavei), destinat “elementelor” celor mai incomode politic din regimul penitenciar al vremii, iar într-un plan secund (dar nu mai puţin esenţial) “povestea” Piteştiului, rememorată şi judecată “la cald” de chiar cei care au trăit-o (vîrîţi acum în Casimca Jilavei, împreună cu naratorul). Chiar dacă el însuşi n-a trecut pe acolo, memoriile lui Marcel Petrişor se integrează astfel şi în dosarul literar al Piteştiului (cu toate urmările lui), alături de cele ale lui D. Bacu, P. Goma sau V. Ierunca[3].
Principalul “ochi” al evocării este Celula 2, iniţial cu patru “locatari”: Mircea Petre (Marcel Petrişor însuşi), Gore Bolovan (Gheorghe Calciu), Iosif V. Iosif şi Constantin (Costache) Oprişan (ultimii doi, morţi demult la data redactării, daţi cu numele lor adevărate; în ce priveşte disimularea identităţii celorlalţi doi, oportună poate la data primei redactări a cărţii, astăzi nu cred că-şi prea mai are rostul: orice cititor cît de cît familiarizat cu “literatura închisorilor” din România îi poate identifica lesne, mai ales după ce versurile lui Constantin Oprişan au fost de mai multe ori publicate cu menţiunea că au fost memorate în închisoare de camarazii săi de celulă Gh. Calciu, M. Petrişor şi Iosif V. Iosif; reeditarea memoriilor va avea considerabil de cîştigat din abandonarea acestei “obscurizări” greoaie şi conjuncturale).
Celulele învecinate sunt populate în carte (cum fuseseră şi-n realitate) cu personaje ilustre ale lumii legionare, toate trecute prin Piteştiul anilor 1949-1952[4]. Se impun în economia cărţii mai ales figurile remarcabil conturate ale unor Vică Negulescu, Nicolae Petraşcu, Pavel Grimalski, ca să nu mai vorbim de tragicul caz al “reeducatului” Aristotel Popescu (cel ce a raportat gardianului că ceilalţi “bandiţi” îi strecuraseră medicamente, ca să-i salveze viaţa!), în care este întruchipată întreaga monstruozitate a “experimentului” aplicat prin Ţurcanu şi sinistrul său grup de torţionari.
Marele personaj al volumelor despre Jilava rămâne însă, neîndoielnic, nefericit numitul (în carte) “Gore Bolovan”, nimeni altul decît viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, al cărui caz complex mi se pare fără egal în întreg universul concentraţionar românesc (constituind antiteza perfectă a cazului Aristotel Popescu).
Din volumul al doilea rămîn antologice, dincolo de cîteva aspecte ale “dezbaterilor”, episoadele legate de moartea poetului C. Oprişan (1921-1958, fost şef al Frăţiilor de Cruce). Imobilizat şi devorat de tuberculoză (şi introdus în celula respectivă fără nici un ajutor medical, probabil tocmai în scopul de a-i îmbolnăvi şi pe ceilalţi), este asistat, cu un eroism sacrificial vecin cu sfinţenia, mai ales de “Gore Bolovan”, cel ce-şi desface venele şi lasă să se scurgă într-o gamelă un litru de sînge, cu gîndul de a-l hrăni pe muribundul semiconştient. Sînt paginile ce merită citate cu precădere:
“- Dumnezeule! – exclamă Mircea, sărind spre Gore. Ce faci?!
- Taci! – îi porunci scurt Gore. Storc o gamelă de sînge din braţ, ca să-i dau limfă lui Costache. Nu vezi c-a pierdut atîta sînge şi se stinge dacă nu intervenim cu ceva? [...]
Gore umpluse între timp jumătate din gamelă cu sînge şi o pusese pe tineta cu apă, acoperind-o cu o cîrpă.
- Îl las, să se sedimenteze hematiile, şi-i voi da doar limfa s-o bea – îi explică el lui Mircea, în şoaptă, în timp ce-şi bandaja sumar încheietura braţului, de unde lăsase să i se scurgă sîngele. [...]
Se dumiriră însă repede, văzîndu-l cum decanta limfa, din gamela în care-şi storsese sîngele, în cea a lui Mircea.
- Bea! – îi zise apoi lui Costache, pe un ton poruncitor.
Oprişan însă zîmbi nemişcat.Răspundea cu-n surîs nelumesc la tot ce se-ntîmpla în jur.
- Costache, bea asta! – încercă Gore să-l facă să bea limfa cu orice preţ. [...]
- Prea tîrziu! – exclamă Iosif. Costache e departe acum; atît de departe că nimeni nu-i mai poate face nimic... Lăsaţi-l!
- Costache! Costache! – ţipă atunci Gore, ca şi cînd ar fi vrut să-l întoarcă din drum cu o gamelă de sînge. E al meu, al meu, mai am! – murmura el. Şi ei... o să ţi-l dea şi ei pe al...
Nu-şi termină însă vorba cînd Oprişan [...] tresări de trei ori, ca la vederea a ceva nevăzut şi [...] îşi dădu duhul pe braţele lui Gore. Gamela cu limfă căzu pe jos, iar el [Gore/Calciu] îl îmbrăţişase pe Costache ca şi cum ar fi vrut să nu-l mai lase să plece...”

... la Zarca Aiudului

În “povestea” Aiudului, ca şi în cea a Jilavei, autorul face un inventar neconvenţional de figuri memorabile, pe care le “portretizează” mai degrabă prin dialog; realităţile dure se răsfrîng astfel în numeroase niveluri aperceptive, unele de mare calibru moral sau intelectual (prinţul Alecu Ghyka, Petre Ţuţea, “stareţul P.”, Aurel State, Dumitru Stăniloae, Petre Pandrea, Nicolae Pătraşcu etc.), altele de pură (şi uneori tristă) fascinaţie epică (“Popa Ranu” sau pitorescul Moş Masaca, dintre deţinuţi; “Baciu”, dintre opresori). Este folosit în continuare procedeul (cam simplist) de disimulare a identităţii unor personaje (altminteri lesne recognoscibile), uneori prin modificarea completă a numelor reale (Marcel Petrişor = “Mircea Petre”, Gheorghe Calciu = “Gore Bolovan”, Crăciun = “Baciu” etc.), alteori prin ajustări minime ale acestora (Dragoş Hoinic = “Dragoş Voinic”, Popa Ţanu = “Popa Ranu”, Puiu Atanasiu = “Duiu Atanasiu” etc.), iar mai rar prin apelul strict la iniţiale (“stareţul P.”, bunăoară, este, desigur, marele înduhovnicit Arsenie Papacioc).
Patru astfel de figuri rămîn cu pregnanţă în conştiinţa cititorului la capătul lecturii: Nicolae Pătraşcu (bine cunoscut şi din volumele anterioare), Aurel State (“cavalerul fără frică”, cel “căruia nimeni, nici duşmani, nici prieteni, nu i-ar fi putut face vreun reproş” şi care “trecuse prin viaţă cu deferenţa cu care trece lebăda neagră pe undele lacului unui castel”), Petre Ţuţea (sînt de neuitat dialogurile acestuia cu Petre Pandrea sau cu colonelul “Baciu”/ Crăciun; a se vedea mai ales p. 135 şi urm. sau p. 158 şi urm.) şi prinţul Alexandru (Alecu) Ghyka, căruia i se înalţă un adevărat imn în ultima parte a cărţii (replica sa cea mai subtilă, inclusiv prin lapidaritatea ei, dezvăluindu-i deopotrivă nobleţea şi rectitudinea, este cea pe care i-o dă comandantului închisorii, exasperîndu-l, după ce acesta îl dusese să-i arate “realizările” noului regim, respectiv “blocuri, maşini, uzine, tractoare, case”; întrebat “ce mai are acum de spus”, prinţul priveşte visător peste zidul închisorii şi exclamă pe tonul cel mai firesc: “Ce să zic? Ce frumoase sînt acele sălcii plîngătoare pe malul Aiudelului, domnule colonel!”).
Din păcate, cu aceeaşi pregnanţă (deşi cu semn negativ) se impune şi figura colonelului “Baciu” (Gheorghe Crăciun), comandantul închisorii. Încercînd să forţeze reţeta literară a “personajului negativ fascinant” şi să facă din el un ins complex, autorul conferă, în acest singur caz, o aură nemeritată unui slugău sinistru şi dezgustător al Puterii, ce a mai avut tupeul şi ani buni după “revoluţie” să dea declaraţii publice cinic-mistificatoare (ca de pildă în binecunoscutul “Memorial al durerii”, realizat de d-na Lucia Hossu-Longin). Chiar disimularea adevăratului său nume ni se pare de neînţeles, oricîte raţiuni “literare” s-ar invoca...
Compoziţional, relatarea începe cu transportul lotului de deţinuţi de la Jilava spre Aiud; peste prima treime a volumului mai pluteşte umbra Jilavei, descrise în primele două părţi ale memorialului. Pornită la sfîrşitul anilor '40, teroarea concentraţionară a comunismului românesc (îndreptată împotriva elitelor politice, morale sau intelectuale refractare bolşevizării, dar mai ales împotriva elementelor tinere, multe cu educaţie legionară) se apropia de “faza finală”; multe trupuri şi conştiinţe se istoviseră prin temniţe, iar mijloacele de “reeducare”, chiar dacă aparent îmblînzite, deveniseră mai perfide şi mai perverse. “În fapt şi de fapt, noul plan al M.A.I.-ului de lichidare a problemei deţinuţilor politici începu o dată cu sosirea transportului celor din Casimcă la Aiud. Teoretic era bine pus la punct şi directorul penitenciarului, colonelul Baciu, fusese temeinic pregătit pentru reuşita-i deplină” (p. 75); ultimele “îndărătnicii” trebuiau spulberate, mizîndu-se pe uzura fizică şi morală; deţinuţii vor fi eliberaţi, dar partidul îi voia, dacă nu efectiv “reeducaţi”, măcar iremediabil compromişi.
După ajungerea la Aiud (o remarcabilă descriere “balzaciană” a acestei închisori, moştenite de la Imperiul austro-ungar şi diabolic valorificate de comunişti, se găseşte la paginile 75-77), naraţiunea – sprijinită mai ales pe rememorări, dezbateri şi portretizări “din mers” – alternează mai vizibil cele două planuri epice (dar şi moral-existenţiale): cel al deţinuţilor (ce se luptă să-şi păstreze măcar un minimum de demnitate umană, presimţind apropierea eliberării, dar şi dramatismul ultimelor încercări, transferat aproape pe de-a-ntregul în adîncul conştiinţelor vulnerate) şi cel al opresorilor (ce se străduiesc, cu toate resursele de abjecţie de care dispun, să dea lovitura morală de graţie, conform “sarcinilor” trasate “de sus”, acestor suflete răvăşite şi epuizate; problema lui “Baciu”/ Crăciun este formulată astfel: “Cum avea s-o scoată la capăt cu cei cu care însăşi vremea şi toate represiunile n-o putuseră scoate?”[5]).
Mulţi au ajuns să cedeze în ultima clipă (şi tragedia lor este poate cea mai răscolitoare din toată istoria penitenciarelor comuniste), majoritatea au sfîrşit prin accepta compromisuri mai degrabă “formale”, dar au fost şi dintre aceia – puţini – care au rămas nepătaţi pînă la capăt şi a căror ieşire pe poarta închisorii capătă dimensiunile unei apoteoze a umanului: “Pe poarta închisorii începură apoi să iasă grupuri-grupuri, la anumite intervale de timp, ultimii fiind cei din Zarcă [locul de maximă duritate a recluziunii – n. n.] şi cei din camerele de psihiatrie. În fruntea acestora se aflau Anderca şi Turtureanu, doi studenţi declaraţi fanatici, iresponsabili, pentru că nimeni din conducerea închisorii, nici măcar Baciu, nu putuse sta vreodată de vorbă cu ei”. Apoi, “netulburaţi de amintirea nici celei mai mici concesii sau slăbiciuni, pe aceeaşi poartă pe care intraseră cîndva în Aiud, ieşeau acum, cu fruntea ridicată spre cer, şi prinţul Ghyka, în hlamida-i verde de mucegaiul izolării în care fusese zvîrlit; şi Aurel State, sprijinit – dar nu îndoit – pe cele două cîrje pe care le purta, mărturie a «marelui salt» făcut de pe acoperişul Ministerului de Interne[6]; şi stareţul P[apacioc], nepăsător la tot ce se petrecuse cu el în anii de detenţie, ca şi la ceea ce-l aştepta afară; cu veşnicul surîs pe buze, [...] se-ndrepta spre ieşire, însoţit doar de cineva nevăzut, care nu-şi ridicase niciodată degetul de pe el”. “Iese «sfinţenia» pe poartă!” – ar fi exclamat un gardian, petrecîndu-l cu privirea...
Şi astfel se scurseră toţi, purtîndu-şi crucea destinului, spre “închisoarea mai mare” care era “Republica Populară”, în care cei mai mulţi vor fi hărţuiţi şi marginalizaţi ani buni după aceea. “În urma lor – încheie povestitorul – rămîneau însă gardieni îngrijoraţi de ce vor face ei după plecarea atîtor oameni ce avuseseră nevoie de pază, grefieri uluiţi de cele auzite, procurori dezamăgiţi de refuzul unor ultime «oferte» – şi penitenciarul gol ca o gură flămîndă, care cine ştie cînd avea să se mai sature... Şi încă ceva: alături de oraş, pe o coastă, rămînea un cimitir sătul de mormintele fără cruci care-l umpleau pînă la refuz”.
Scris poate mai în grabă şi de aceea insuficient “şlefuit”, acest volum despre Aiud încununează totuşi o mărturie exemplară, pe care nici o savantă “carte neagră a comunismului” n-o poate substitui esenţial, căci, după vorba lui Léon Bloy, “a suferi trece, dar a fi suferit nu trece niciodată”...
Cînd cineva se va învrednici să trateze, într-o vastă sinteză, bazată pe un studiu obiectiv şi exhaustiv (atît cît omeneşte se poate), literatura închisorilor comuniste din România secolului XX, nu ne îndoim că numele lui Marcel Petrişor se va afla la loc de cinste, deopotrivă ca protagonist şi mărturisitor al celor mai cumplite experienţe la care umanul a fost supus în acest tîrziu al Istoriei.

Răzvan CODRESCU



VOLUME PUBLICATE DE MARCEL PETRIŞOR*

Serile-n sat la Ocişor [povestiri], Ed. Albatros, Bucureşti, 1971.
Curente estetice contemporane, Ed. Univers, Bucureşti, 1972.
Grünewald [album], Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 (ed. a II-a: 1985).
La Rochefoucauld. Aventura orgoliului, Ed. Albatros (Col. „Contem-poranul nostru”), Bucureşti, 1973.
Măreasa [roman], Ed. Albatros, Bucureşti, 1975.
Călătorie spre Soare-Răsare, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1976.
Crişan [roman], Ed. Albatros, Bucureşti, 1977.
Vitralii [eseuri], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978.
Temeri [roman], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985.
Căruţa cu scînduri [roman], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990.
Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991.
Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. Timpul, Iaşi, 1995.
N. V. Gogol şi paradoxurile literaturii moderne, Institutul European (Col. “Eseuri de ieri şi de azi”), Iaşi, 1996.
La capăt de drum, Institutul European, Iaşi, 1997.
Drumuri întortocheate. Jurnal de călătorie în Asia, Europa şi America de Nord, Ed. Junimea, Iaşi, 2001.
Cei din Aciua [roman], Ed. Vremea XXI, Bucureşti, 2004.
Strigoii Ocişorului. Povestiri, Ed. Vremea XXI, Bucureşti, 2005.
Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008.

* Această listă bibliografică nu include traducerile, prefeţele sau contribuţiile la volume colective.


[1] Despre un alt puternic personaj feminin, Rafila din romanul mai recent Cei din Aciua, s-a spus că ar fi “o replică a Marei lui Slavici” (Elvira Sorohan).
[2] În pregătire spre reeditare, într-un singur volum masiv, sub titlul Cumplite încercări, Doamne! Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste, la Editura Christiana din Bucureşti.
[3] De la cartea lui D. Bacu (apărută în Occident, în 1963), bibliografia “fenomenului Piteşti” s-a îmbogăţit substanţial. Ca şi D. Bacu (a cărui carte a fost tradusă şi în engleză, în 1971), unii au prezentat faptele fără să le fi cunoscut direct: Paul Goma (Les chiens de mort/Patimile după Piteşti, 1981 – în fr.; 1990 – în rom.), Virgil Ierunca (Fenomenul Piteşti, 1990), Marcel Petrişor (Fortul 13. Convorbiri din detenţie, 1991, şi Secretul Fortului 13, 1994) etc. Dintre cei care au scris despre Piteşti din proprie experienţă, se cuvin menţionaţi mai ales Grigore Dumitrescu (Demascarea, 1978), Gheorghe Bâgu (Mărturisiri din întuneric, 1993), Nicolae Călinescu (Preambul pentru camera de tortură, 1994), Viorel Gheorghiţă (Et ego. Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud, 1994), Dumitru Gh. Bordeianu (Mărturisiri din mlaştina disperării – 2 vols., 1995; reed. 2001), Octavian Voinea (Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud, 1996), Costin Merişca (Tragedia Piteşti. O cronică a “reeducării” din închisorile comuniste, 1997), Aurel Vişovan (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?, vol. I, 1999), Traian Popescu (Experimentul Piteşti, 2000). Într-un cadru mai larg, Piteştiul este abordat şi în lucrările de cel mai mare succes din literatura românească a închisorilor comuniste: Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele (5 vols., Ed. Albatros, Bucureşti, 1991-1996; reed. în 3 vols., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999), Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată (Ed. Gordian, Timişoara, 1997; reed. 2002), Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric (Ed. Agora, Iaşi, 1998; reed. Ed. Scara, Bucureşti, 2000 şi 2005) şi Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos (Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, cu cuvîntul înainte al Părintelui Calciu). Volumul Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla (scos în 1995 de Ed. Vremea) conţine declaraţii smulse sub teroare (preluate din arhivele Securităţii), care au prea puţin de-a face cu adevărul (a se vedea şi replica lui D. Bacu: “Procesul reeducării. De ce şi ce au fost demascările de la Piteşti şi Gherla”, publicată în Puncte cardinale, numerele pe aprilie, mai şi iunie 1996).
[4] În vestita Casimcă a Jilavei se aflau pe atunci: în celula I – Nicolae Pătraşcu, Octavian Voinea, Aurel Popa (Popicu), Nuţi Pătrăşcanu; în celula II – Valeriu (Vică) Negulescu, Paul Grimalschi, Dan Dumitrescu, Aristotel Popescu (Aligo); în celula III – Dragoş Hoinic, Alexandru Popa (Ţanu), Virgil Bordeianu, Gheorghe Caziuc; în celula IV – Gheorghe (Ghiţă) Calciu, Constantin (Costache) Oprişan, Iosif V. Iosif, Marcel Petrişor (cf. D. Bacu, Piteşti, Ed. Atlantida, Bucureşti, 1991, pp. 16-18 – cu reprezentări grafice).
[5] Printre deţinuţi se aflau şi legionari închişi încă din 1941, pe care “capitularzii” îi preluaseră de la guvernarea antonesciană, lăsîndu-i apoi la discreţia bestialităţii comuniste. Unii erau supravieţuitori ai infernului de la Piteşti, constituind cazurile cele mai complexe. Majoritatea fuseseră tîrîţi, de-a lungul anilor, prin numeroase închisori şi văzuseră nu o dată moartea cu ochii.
[6] Spre a scăpa de teroarea anchetelor şi mai ales de presiunile exercitate asupra lui pentru a-şi deconspira vechii camarazi, Aurel State se aruncase, în timpul unui interogatoriu, de la înălţimea etajului patru, “dar căzuse în picioare, ca o pisică”. Se alesese cu 120 de fracturi în tot corpul, dar rămăsese în viaţă - zdrobit, dar niciodată înfrînt. “Am vrut să fac un mare salt în lumea cealaltă, dar m-am împiedicat de o aripă de înger”, spunea...

luni, octombrie 13, 2008

INTERVIU CU ACTORUL DAN PURIC

Apariţia cărţii sale Cine suntem, al cărei tiraj a depăşit 50.000 de exemplare în doar cîteva luni, i-a prilejuit actorului Dan Puric un turneu de lansări şi conferinţe în toate zonele ţării, făcînd pretutindeni săli arhipline şi provocînd conştiinţa intelectuală românească să-şi regîndească raporturile cu creştinismul şi cu reperele noastre identitare. Vara aceasta, profitînd de prezenţa celebrului actor şi mărturisitor în nord-vestul ţării, părintele Ion Alexandru Mizgan din Oradea l-a înduplecat să-i acorde un lung interviu, apărut parţial în Lumea credinţei, sub titlul „Ortodoxia ca normalitate”, şi integral în Puncte cardinale (de unde îl re-produc – după cum am făgăduit – şi pe acest blog). (R. C.)


Dan Puric (foto: Emanuel Tânjală)



„SECURIŞTII AU TUPEU,
CREŞTINII AU ÎNDRĂZNEALĂ”




Domnule Dan Puric, sunteţi unul dintre puţinii oameni de cultură care îşi asumă Biserica şi Neamul Românesc. Ce reprezintă Biserica Orto-doxă şi Neamul Românesc pentru Dan Puric?

Reprezintă un timp identitar al integralităţii. Dacă n-ar fi Biserica, categoric că ar fi o infirmitate. Deci reprezintă integralilatea de a fi român.

Care e legătura, în opinia d-voastră, între Neamul Românesc şi Biserica Ortodoxă? Vă întreb pentru că mulţi intelectuali contestă că Biserica ar îndeplini un rol ontologic în fiinţa Neamului Românesc?


Nu trebuie să ne concentrăm pe cei care nu sunt de acord cu acest lucru, ci trebuie să ne concentrăm pe propria noastră afirmare. Biserica, credinţa nu trăieşte din polemici, ci trăieşte din afirmare. Lucrurile parazitare apar întotdeauna, aşa cum se spune, că răul nu are existenţă în sine, ci trebuie să apară binele ca răul să existe. Cineva m-a rugat să dezbat ideea învăţământului ortodox în şcoală şi am zis că eu aşa ceva nu dezbat, pentru că învăţământul ortodox este ca limba română: nu este nici obligatoriu, nici facultativ. El este! El se afirmă ! El face parte din acea taină a noastră care nu se dezbate!

Din păcate, martirii Neamului din perioada dictaturii comuniste, cum au fost Valeriu Gafencu sau Mircea Vulcănescu, sunt azi ignoraţi de societatea românească. Ce putem face pentru ca aceşti martiri să poată fi cunoscuţi de generaţia tânără?

În primul rând, trebuie o măsură de igienă ortodoxă. Ar trebui mărturisit. Noi nu mai avem reflexul de a mărturisi, noi avem reflexul de a comenta. Comentariul, părerea, este la bere. Omul vorbeşte, sfântul cuvântă [...]. Sfântul nu vorbeşte. Omul însă se îneacă în vorbe, el vrea să vorbească. Nu poţi să vorbeşti despre martiri, nu poţi să comentezi. Poţi să comentezi la fotbal, poţi să comentezi politică, sfinţii şi martirii nu se comentează! Despre ei se cuvântă cu autoritate. În zona aceasta noi trebuie să mărturisim, sigur în contra curentului. Trebuie să denunţăm în primul rând tot antrenamentul acesta de uitare la care este supus poporul român, condamnat cum am zis la un alzheimer politic, pentru că un om care nu are memorie şi nu are valori poate să fie foarte repede manipulat, poate fi foarte repede distrus, poate fi foarte repede reflectrizat şi instrumentalizat, şi atunci lucrurile acestea nu sunt nişte lucruri care să nu aibă o premeditare. Noi trebuie în primul rând să le denunţăm ca fiind metodologie de a distruge credinţa unui om şi identitatea unui neam, după care trebuie să ne apucăm de muncă, nu să strigăm pe baricade: „Jos nea Vasile!”. Trebuie să construim. Pentru că nu putem sta în opoziţie şi să fim baricadişti, să zicem: „Jos secularizarea!”. Noi trebuie să construim ortodox! Ei deconstruiesc, noi trebuie să construim. Pentru că altfel, dacă ne apucăm tot timpul de pancarte din astea: „Jos ateismul!”, „Jos secularizarea!”, ei oricum con-struiesc în felul lor. Ne dau o treabă de făcut, adică să muşcăm şi să murim pe la gard, cu băţul ca la câine, şi ei îşi fac treaba. Noi nu trebuie să fim în poziţia câinelui care muşcă băţul, nu stăpânul. Noi stăm cu băţul în gură. Deci trebuie muşcat stăpânul, după care să ne vedem de treabă. Asta este!

Cândva aţi afirmat că uriaşul lucru pe care putem noi, ca români, să-l dăm Occidentului este lecţia normalităţii! Care e lecţia normalităţii la ora actuală în spaţiul românesc? Avem atâta corupţie, atâta im-becilitate şi impostură în toate domeniile, inclusiv în Biserică!

Avea Titu Maiorescu o vorbă: "Toate lucrurile tremură la margine". La suprafaţă se întâmplă din nefericire toate dezastrele astea care sunt de fapt consecinţe. Sunt epifenomene ale unei sechele, a unei perioade cumplite care a fost şi este încă: comunismul! Nu poţi să sari peste aşa ceva. Eu vorbesc de România din rostul ei, cea adâncă, cea care rezistă, cea care nu face concesii la aşa ceva. Eu vorbesc despre România încăpăţânată. Din punct de vedere genetic, specia superioară se caracterizează prin faptul că nu vrea să se transforme. Ea are un soi de încăpăţânare. Ea este predispusă la procesul de perfecţionare, dar nu să se transforme. Specia inferioară, zice Emil Racoviţă, este specia care se adaptează tot timpul. Aceasta are toate datele să iasă din istorie. La suprafaţă noi avem mutilări, adaptări, integrări, aderări, dar pe dedesubturi românul îşi vede de rostul lui. Apelul pe care-l fac eu este la acea vână extraordinară a românului, pe care, culmea, toţi o au în inimă, dar au uitat şi nu mai au forţa să o declare, să o mărturisească. E un fel de anestezie în toată chestia asta. Prin credinţă lucrul acesta se deschide. Prin îndrăzneală ortodoxă, nu prin tupeu – pentru că securiştii au tupeu, creştinii au îndrăzneală, cum a zis Hristos – se face sau începe să apară floarea. Şi asta trebuie făcut de la om la om. Trebuie dat exemplu. Să spui că lucrurile astea nu sunt bune. A întrebat-o cineva pe Maica Tereza ce e un lucru sfânt şi ea a zis: "Uite, dragă, dacă mături bine prin curte!". Teologia lucrului mărunt. Dumnezeu este şi cel mai mare, dar şi cel mai mic. Până să vorbim despre iubirea de aproapele, trebuie să facem lucrurile corect, să ne învăţăm cu acest fel de a fi creştin. Orice mănăstire, orice biserică, care are o curăţenie a ei, structurală şi organică, atestă faptul că acest popor are ordine de tip brâncuşian, iar Brâncuşi este de tip ţărănesc. Se pare că nu-i de tip comunitar european. Asceza lui este asceza şi curăţenia şi ordinea şi spiritul geometric şi organic, cum zice Lucian Blaga, luat de la ţăran: bine aşezată gospodăria, bine rostuită, bine echilibrată. Cei din perioada interbelică erau obsedaţi de rost, erau obsedaţi de rânduială, spuneau: ,,Bună ţară, rea tocmeală, mama ei de socoteală!”, de unde rezultă că socoteala este făcută de nemernici. Rânduiala este rezultatul socotelii, dar ţara e bună. Adică socoteala făcută de nişte securişti nenorociţi a făcut o rânduială alandala, iar lumea suferă de această schimbare de rânduială. Ţara e foarte bună. Eu fac apel la ultima instanţă: la Ţară! De la Ţară să pornim la o bună rânduială, la o bună socoteală. Deci dacă ţara e bună, dată de Dumnezeu, noi să facem rânduială după Ţară, nu după nişte oameni care sunt ilegitimi. Această dezordine are două codiţe: una de tip autohton, securistic, tulbură apele ca să pescuiască ei ce doresc, şi alta de tip străin, din afară, venită cu interese de colonizare, cu interese de supunere, mai mult sau mai puţin expuse, cu interese de masacrare a Ortodoxiei. Nu vedeţi că noi ne-am sectarizat? Au reuşit să ne marginalizeze. Se marginalizează aşa, un grup de homosexuali, fac o demostraţie pe stradă, şi oamenii vor să spună că nu e bine lucrul ăsta, că are consecinţe - şi pe moment, şi în timp - asupra normalităţii de care vorbeam în România. Şi atunci ei vor să se ducă la Televiziune. Televiziunea nu dă voie. Asta se numeşte persecuţie soft, pentru că nu se anunţă. Televiziunea închide toate canalele unei mărturisiri. Se duc la presă, dar nici presa scrisă nu permite. Deci tot persecuţie. Şi atunci ei trebuie să iasă tot pe stradă, cu icoane. Şi ce se întâmplă? Rezultatul este că ei şi-au făcut lecţia. Într-o parte sunt nişte oameni cu o patologie certă, într-o parte este Ortodoxia. Prin urmare, ne-a echivalat. Ne-a pus pe unii pe stînga, pe alţii pe dreapta. Suntem egali. S-a pus semnul egal între Ortodoxie şi nişte oameni cu probleme. Eu nu am nimic împotriva homosexualilor, atâta doar că-i compătimesc. Sunt împotriva păcatului şi sunt împotriva faptului că vor să reglementeze sau să instaureze lucruri patologice în ordinea firii româneşti. Ei nu-mi dau voie mie să-mi păstrez curată ograda – şi asta cu ajutor de la stat!

Din păcate, noi, slujitorii altarelor, când luăm atitudine împotriva unor anomalii de ordin moral, suntem acuzaţi de fundamentalism ortodox, suntem catalogaţi drept oameni al Evului Mediu, sau drept nătângi asiatici, ori că, în calitate de creştini, nu suntem îngăduitori cu cei păcătoşi.

Am înţeles! Îi putem numi şi noi pe ei fundamentalişti cu "politica corectă". Nu există fanatism mai mare şi mai ordinar decât "politica corectă". Este o ideologie soft de tip criminal, care distruge diferenţele. Ne deosebim fără să ne diferenţiem şi ne unim fără să ne confundăm! Românul e român, ţiganul e ţigan. Eu, în calitate de creştin, nu-l omor. Nu-i zic rom, ca să nu creez o confuzie, decât dacă sunt jigodie. Eu am vorbit cu un ţigan care mi-a spus: „Domnule, eu mă simt bine că sunt ţigan!”. Deci noi ne deosebim fără să ne diferenţiem. Eu nu trebuie să-l rup pe ţigan, să-i fac ceva. Din contră. Eu am mai spus: în mod normal, dacă aveam un bărbat politic, le spuneam italienilor: puneţi mâna pe un maculator şi scrieţi! Nu ne daţi d-voastră derogare de la drepturile omului! Noi îi suportăm pe ţigani de patru sute de ani, şi d-voastră aţi făcut isterie într-un an şi jumătate? După ce ne-aţi făcut rasişti, xenofobi şi intoleranţi! D-voastră cine sunteţi că într-un an şi jumătate aţi făcut derogare de la drepturile omului şi îi daţi afară?! Ceea ce v-au făcut d-voastră, adică crime, hoţii etc., au făcut şi la noi. Numai că noi le-am gestionat. Nu cu toleranţă ipocrită, ci cu îngăduinţă creştină şi cu corecţie. Noi am ştiut să-i şi apreciem. Noi am ştiut nu să-i asimilăm, că niciodată n-o să-i asimilăm, ci să-i integrăm. Sunt două concepte total diferite. Noi am ştiut să-i integrăm în rostul nostru. Românul a ştiut. Dacă dumneata n-ai fost capabil, pe post de lider apusean, să vezi ce capodoperă de popor este poporul român, că din pricina îngăduinţei era să ieşim din istorie, că le-am îngăduit la toţi să ne mănânce mămăliga cu tot cu fasole, atunci, dacă tu n-ai observat, te fac eu să observi! Să întoarcem binoclul sau microscopul invers, să vedem cine pe cine observă. Şi atunci să spunem: mai încet cu drepturile omului şi să vedem drepturile lui Dumnezeu! România ca model! N-aţi putut. V-au furat, v-au ucis. La noi se întâmplă de patru sute de ani lucrurile acestea. Am ştiut să ni le gestionăm. În clipa în care noi am corectat asemenea manifestări în etnia ţiganilor, ne-aţi făcut rasişti! Voi ce sunteţi? Să nu uităm că rasismul, şovinismul, xenofobia, vin de la ei, nu de la noi. Sunt curente occidentale. Deci să-i lăsăm pe ei cu bolile lor, şi vorba lui Soljeniţîn: "Nu te pot face bine pe tine de boala ta cu sănătatea mea!". Atuncea lucrurile nu mai sunt binare. Este teoria terţului inclus. Chestia binară, dublul sens este numai pe şosea: nu poate să fie şi al treilea sens, că ne pocnim. Dar în materie de politică, de sociologie, nu poţi să fii numai alb-negru. Sunt nuanţe. La nivel de nuanţe creştinismul a lucrat uluitor. Creştinismul este integralitatea. Hristos nu a suferit parţial, El a suferit cu totul. Hristos ne-a iubit cu totul. Eu, dacă îl iubesc pe ţigan, îl iau cu toate. E ca şi cum ai avea un copil cu probleme. Acesta a fost raportul nostru cu ei. O parte dintre ei trebuie condamnaţi pentru că s-au dus în Occident şi ne-au pârât că suntem rasişti, că îi chinuim, şi au luat-o pe cocoaşă că au minţit. N-au fost toţi aşa. Dar o parte s-au dus şi au cerut azil politic. Acuma să o ia pe cocoaşă! Le-a dat Dumnezeu ce-au vrut. Trebuia să ne sărute mâna şi să zică: popor român, vă mulţumesc că ne-aţi primit, că ne-aţi apărat de rasism! Că dacă erau în altă ţară, poate ajungeau cine ştie cum... [...]

Vorbiţi mereu despre importanţa păstrării tradiţiei şi identităţii noastre româneşti. Cum vedeţi situaţia noastră ca români şi ca ortodocşi într-o epocă a globalizării?

Ştiţi ce se întâmplă? E cum zicea Octavio Paz, rezolvăm problema cu un principiu al fizicii cuantice. La nivel macrofizic, Universul merge spre entropie, se extinde. La nivel microfizic, săgeata biologiei merge spre diversitate. Toţi vor răcni după diversitate. La nivel microfizic, lucrurile se diversifică. Dorinţa aceasta de multicul-turalitate nu e altceva decât opoziţie. Multiculturalitatea e un termen neputincios. El trebuie să apere, într-o tendinţă de globalizare, diversitatea. Diversitatea nu se apără. Nu faci din diversitate rezervaţie, cum au făcut americanii din indieni. Diversitatea se manifestă organic. Diversitatea este o fiziologie, nu este o excepţie. Diversitatea este un rezultat, un metabolism. Ea trebuie să se manifeste. Eu trebuie să las condiţiile de manifestare a diversităţii. Deci eu fac un ocean, schimb totul, apoi zic: hai să vă creez un lagăr de diversitate aici, unde voi puteţi fi cum aţi fost mai înainte! Nu se poate! E un artificiu! Vă daţi seama ce crimă se face? E un tăvălug comunist, de tip economic, că băiatul ăla, Fukuyama, a zis că istoria a murit. A murit la el acolo. Acolo au murit toţi. Istoria n-a murit. Istoria e mult mai cinică, mult mai perversă, mult mai ordinară. Sub masca aceasta economică, sub tendinţa şi lăcomia transnaţionalelor, se întâmplă o masacrare a identităţii. Cred că Huntington spunea că structurile mari au informaţii despre noi. Invers nu. Apropo de deschiderea cu braţele unul către celălalt. Stai să aflăm ce avem de la fiecare. Numai mata să ştii despre mine? Lasă-mă şi pe mine să ştiu despre ce ai şi tu acolo! Deci ne scanează numai ei pe noi. Şi atunci a început războiul. Şi atunci mai bine un război în numele lui Dumnezeu decât o pace în numele dracului. Pacea semnată de dracul e sinistră. Aşa că o vom pune de un conflict surd, dar bun şi sănătos, curativ pentru tot restul. Trebuie să apărăm ceea ce este sănătos! Nu?

Da! Sunteţi înconjurat de mulţi tineri peste tot pe unde mergeţi, atât la spectacole, cât şi la conferinţe. Ce credeţi că le lipseşte tinerilor din vremea noastră?

Am putea spune că tineretului de astăzi nu-i lipseşte nimic şi din cauza aceasta îi lipseşte totul. Au de toate. Au parte de un soi de linşaj informaţional, de un linşaj alimentar. Este o inflaţie de produse în jurul lor. Sunt adimensionali, nu mai au dimensiune. Şi atunci le lipseşte totul. E ca vorba aceea: "Vom ajunge să cunoaştem totul şi să nu mai înţelegem nimic". În viaţă nu e prea bine să ai totul. Este bine ca tot ceea ce ai să ai după muncă, după un câştig onest, nu să-ţi vină totul de-a gata. În clipa în care-ţi vine totul de-a gata, te degenerează. Informaţia de pe computer nu e totuna cu ceea ce dă dascălul, numai că astăzi şi dascălul a devenit curea de transmisie pentru nişte informaţii idioate. Toate mecanismele acestea de transmitere a tradiţiei, a învăţământului, au fost bruiate şi atunci tânărul este undeva suspendat. Este suspendat nicăieri şi problema nu se mai pune la el, problema se pune la noi. Dacă devenim foarte agresivi, certându-l pentru ceea ce este, greşim, pentru că el este ceea ce este ca rezultat la ceea ce este. Zicea cineva să faci din tine ceva după ce a făcut societatea ce a făcut cu tine. Ei sunt distruşi de societate. Şi atunci, cum să spun, nu alternativa, Ortodoxia nu e alternativă, Ortodoxia este normalitate. Ea este inhibată. Nu vedeţi că noi suntem băgaţi în colţ? Noi trebuie să ne justificăm! Noi ca Neam trebuie să ne justificăm! Noi ca Religie trebuie să ne justificăm! Se spune: cine se scuză, se acuză! Deci noi trebuie să ne afirmăm. Lucrul acesta sau reflexul acesta trebuie făcut normal şi răspândit în toată ţara, de la om la om. Tonul trebuie schimbat. Dacă la TV Trinitas este discuţie în buclă, te apucă somnul. Pentru că este discuţie teologică, în termeni teologici, între teologi. E sectară. Ea e foarte bună ca dimensiune la Trinitas, ca o dimensiune, dar nu e bună ca linie de forţă a postului de televiziune. Linia de forţă se obţine printr-un preot care ia un puşti de 14 ani şi-l întreabă: ce ştii tu despre Dumnezeu şi despre Ortodoxie? O să vedeţi răspunsuri uluitoare, de la cele mai cretine şi stupide până la cele mai frumoase. Linia de forţă este când se ia un tânăr de 20 de ani şi se întreabă acelaşi lucru: care e raportul lui cu Dumnezeu? Linia de forţă este când iei un parlamentar, un prim-ministru, un ministru de stat, şi discutaţi firesc de la nivelul părintelui la nivelul omului politic. Şi o să aveţi atunci o radiografie a confuziei, dar veţi şi puncta nişte lucruri de un autentic extraordinar, după care poate să vină comentariul teologic, ca o catehizare. Deocamdată e în gol. Pentru că nu se face legătura cu oamenii. Cei de la televiziune au gândit-o prost. Au gândit-o în cerc închis. Este ca şi cum discută cei din Parlament între ei, într-un anumit limbaj, cu anumite reflexe. Trebuie spart lucrul ăsta, ca să se fecundeze. Atunci o să vedeţi inocenţa sau incultura, sau, dacă vreţi, rătăcirea unui puşti de 12 ani. Şi atunci să vedeţi cum se intră în alertă, cum un părinte ortodox intră în alertă ca să-l salveze! Se mai primesc şi nişte telefoane, şi atunci să vedeţi cum creşte emisiunea!

Problema e că limbajul de lemn ne stăpâneşte şi pe noi în Biserică, la nivel naţional. Nu prea reuşim să pătrundem în sufletele oamenilor, şi cu atât mai puţin în sufletele tinerilor.

Păi vedeţi? Aţi declarat-o singur! Există un limbaj de lemn ortodox. Limbajul de lemn ortodox a apărut – am scris eu acest lucru şi în cartea mea – din defensivă, pentru că oamenii s-au ascuns de securişti. Şi acuma nu mai este formulat. Adevărul e că nu poţi în Biserică să actualizezi Evanghelia în termeni brutali. Acela rămâne fix, dar limbajul teologic către laicat trebuie să înflorească, să iasă din băltoacă, să se deschidă, să deschidă rana, să opereze. Sunt două lucruri: este limbajul de lemn comunist şi limbajul de lemn de la Bruxelles. Adică avem de două ori ipsos: praf de piatră şi ipsos. Deci trebuie băgat un pichamăr, şi pichamărul ăsta îl găsiţi într-o modalitate chiar aspră. Sfinţii scuturau!

Problema e că noi, preoţii de astăzi, nu avem autoriatea morală şi trăirea unor oameni ai Bisericii cum au fost Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare!

Dar de ce n-o aveţi, părinte?

Noi nu avem trăirea lor!

Nu trăirea lor, credinţa lor! Ei nu aveau trăire! Trăirea este o verigă de gradul doi, după credinţă. Ei aveau o credinţă extraordinară. În Ţara aceasta există atât de multă credinţă, dar există şi laşitate. Ca să izolezi un părinte cum este părintele Iustin Pârvu, sau cum este părintele Arsenie Papacioc, zone de autenticitate, e un lucru de sadism şi de crimă ortodoxă. Ca să aderi la tăcere este o chestie de laşitate. De ce, domnule, faci în jurul lor o pâclă şi îi faci bătrâni, şi depăşiţi, şi în contratimp? De ce? Şi lucrul ăsta trebuie pornit din mijlocul Ortodoxiei. Care este instanţa ortodoxă care dă circulare interne în care izolează faptul acesta? Eu, de exemplu, în teatru, am fost izolat tot de circulare interne bazate pe ignoranţă, pe invidie, pe faptul că nimic autentic în ţara asta nu trebuie să crească.[...] Laşitatea aceasta noi trebuie să ne-o asumăm, pentru că ea este a noastră, dar ea trebuie în acelaşi timp denunţată. Obligat. Care este creştinul care vine, pupă icoanele şi pe urmă îi pupă şi ciubota prefectului, care poate să fie un idiot, poate să fie şi unul bun, dar tu săruţi numai icoana. Tu nu eşti un votangiu cretin. Te poţi duce la vot categoric, dar cu o atitudine total creştină şi responsabilă faţă de Neam.

Portret iconic pictat şi dăruit lui Dan Puric
de o admiratoare din Ardeal

Aţi amintit puţin mai devreme de părintele Iustin Pârvu. Ce credeţi că reprezină părintele Iustin Pârvu pentru Neamul Românesc?

Eu am spus că părintele Iustin Pârvu este grupa sangvină nepătată a Neamului nostru! Mai mult de atâta ce-aş putea să spun? Duceţi-vă şi faceţi transfuzie de la el!

Ca om de teatru, ca artist, cum apreciaţi faptul că d-l Andrei Şerban a pus în scenă o piesă de teatru legată de cazul Tanacu? Situaţii nefericite, chiar mai dramatice, se întâmplă peste tot în lume, dar nimeni n-a avut ideea să pună în scenă spectacole de acest gen!

E un reflex american. Din câte am înţeles, doamna de la BBC, care m-a sunat, se pare că e o creştină autentică. Culmea culmilor, se pare că spectacolul are o dimensiune creştină. Deci, într-un fel, s-a făcut un serviciu Ortodoxiei. Eu nu am văzut spectacolul. Eu spun ce am auzit. Toată lumea m-a sunat şi mi-a spus: "Domnule, du-te şi vezi, că e foarte bun şi serveşte cauza ortodoxă!". În loc să facă un lucru exotic, marginal, s-a preluat un subiect. Se poate pune în scenă şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Poţi să-l pui în pop-art şi ai făcut masacru, sau poţi să-l pui să înnebunească lumea, să faci teatru creştin. E o perioadă în care teatrul se va încreştina, şi nu numai pe text, ci ca atitudine. Ca să faci teatru creştin nu ai nevoie de text. Poţi să faci teatru religios, asta e altceva. Teatrul creştin nu e teatru religios. Teatrul religios e artă religioasă, artă bisericească, e într-un fel tautologic, ilustrează evenimente din viaţa sfinţilor. Arta creştină te ridică de la starea asta de somnolenţă şi te trezeşte, te încreştinează, te duce pe pragul bisericii. Asta e o diferenţă care trebuie foarte bine făcută. Şi, pesemne, e un gen de artă care începe să se nască.

Biserica Ortodoxă traversează în aceste momente o perioadă tensionată. Am aici în vedere şi cazul mitropolitului Corneanu, dar nu numai. Cu ce ochi trebuie să privim toate aceste evenimente din viaţa Bisericii noastre?

În nici un caz cu un ochi de panică şi isteric. Sunt multe lucruri care sunt premeditate, altele sunt consecinţele unor neglijenţe lăsate să fie ca neglijenţe, şi oamenii aiurează. Atunci când eşti puternic, nu tremuri la lucrurile acestea. Le notezi ca fiind nesemnificative pentru Biserică, dar le şi numeşti ca fiind premeditate pentru această Biserică, ca să fie lovită din interior. Numindu-le, scapi de ele. Ce s-a întâmplat acolo, la Timişoara, este un lucru care, dincolo de încălcarea dogmelor şi canoanelor creştine ortodoxe, este un lucru care nu-i civilizat. Nu-i bun. Am mai spus: pot să fiu prieten cu vecinul meu fără să mă culc în patul lui. E un act indecent. Forţez o intimitate. Îl zăpăcesc şi pe el, mă zăpăcesc şi pe mine. Învecinarea noastră cu greco-catolicii şi cu catolicii a stat din partea noastră sub semnul civilizaţiei. Lucrurile care au fost tensionate, au fost tensionate de factori politici. Aşa cum au tras cu tunul să ne distrugă 160 de biserici, a fost ordonanţă politică. Aşa cum li s-au luat bisericile în 1948, a fost ordonanţă politică. Biserica Ortodoxă, la fel ca şi Biserica Greco-Catolică, s-au schimonosit una pe alta prin ordonanţe politice. Curăţând mâzga asta politică, putem sta într-o învecinare, să fim dimpreună fără să ne confundăm. Acea frontieră, pentru bunul Dumnezeu, trebuie păstrată ca un act de civilizaţie. Şi nu mai spunem de dogmă. Asta nu se încalcă. Deci e o dublă greşeală, şi lucrul acesta trebuie diagnosticat ca atât, şi în rest nimic mai mult. Pe lângă măsurile care vor fi luate de Sinod, care vor fi mai mult sau mai puţin semnificative, tristeţea care a marcat lumea creştină e una foarte mare şi cu consecinţe în timp. Pentru că nu face altceva decât să învenineze un raport care tocmai se echilibrase. Celor care vor să urmeze calea asta le urăm succes întru înveninare. Noi nu vom sta să aplaudăm. Vom face emisiunea ,,Surprize! Surprize!”...

Interviu realizat de
Pr. Ion Alexandru Mizgan



La Biblioteca Academiei, Dan Puric a conferenţiat recent
pe tema: "Arta între religie şi ştiinţă"