vineri, aprilie 30, 2021

DESPRE TAINA JERTFEI

SUMARUL BLOGULUI



Antoine de Saint-Exupéry, în romanul-eseu Citadelle [1], pune pe seama imperialului său Înţelept această meditaţie de o solemnă şi amară luciditate: „Generalii mei, în trainica lor prostie, mă întrebau: «Pentru ce oamenii noştri nu mai vor SĂ LUPTE?». Ca şi cînd ar fi spus, scandalizaţi în meseria lor: «Pentru ce nu mai vor să secere grîul?». Iar eu schimbam întrebarea, care, astfel pusă, nu ducea la nimic. Aici nu era vorba despre o meserie. Mă întrebam deci, în liniştea iubirii mele: «Pentru ce oamenii aceştia nu mai vor SĂ MOARĂ?». Şi înţelepciunea mea căuta un răspuns”...
Anevoie s-ar putea închipui o întrebare care să privească mai direct şi mai adînc „civilizaţia” europeană a acestui timp crepuscular. Căci „Pentru ce oamenii aceştia nu mai vor să moară?” înseamnă, de fapt, „Pentru ce lumea nu mai este ÎN STARE DE JERTFĂ?”. Mi-e însă teamă că utilitarista noastră „înţelepciune“ nu doar că nu caută vreun răspuns la această întrebare, dar nici măcar nu-i mai înţelege teribila gravitate.
Şi totuşi, în urma noastră stă o întreagă „civilizaţie a jertfei”: lumea creştină, de două ori milenară, a cărei piatră unghiulară este JERTFA LUI HRISTOS. O lume care s-a născut din jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi a dăinuit prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu. Lipsa spiritului de jertfă este măsura cea mai exactă a des-creştinării lumii în care trăim.
Împăratul-Înţelept meditează mai departe, „în liniştea iubirii” sale: „Căci nu-ţi dai viaţa nici pentru animale, nici pentru case, nici pentru munţi. Obiectele dăinuie fără ca nimic să le fie sacrificat. Dar îţi dai viaţa pentru a salva NODUL DIVIN care le leagă, transformîndu-le în domeniu, în imperiu, în imagine dragă şi apropiată. Îţi transpui viaţa în această unitate, căci, murind, o clădeşti în continuare. Moartea capătă preţ numai prin dragoste”...
Lipsa jertfei e, pînă la urmă, lipsa iubirii. A fervorii pe care o poate da numai iubirea luminată de credinţă. În absenţa credinţei şi-a iubirii, care sînt ale „omului” din noi, nu rămîn decît egoismul şi spiritul de conservare, care sînt ale „fratelui porc”. Dez-dumnezeirea lumii e echivalentă cu dez-umanizarea ei. Şi cu triumful „obiectelor” (care dăinuiesc şi fără jertfă) asupra „subiectelor” (ce se mîntuiesc jertfind).
„Dar cum ar fi putut aceia să accepte să-şi dea viaţa în schimbul unor interese vulgare? Ceea ce interesul comandă în primul rînd este să trăieşti [...] Dar oamenii mei, nemaiavînd dragoste de nimic, de ce ar mai fi murit? Iar aceia dintre ei care mureau din pricina asprimii unor îndatoriri, pe care le acceptau fără a le înţelege, mureau ţepeni şi cu ochii mînioşi, zgîrciţi în cuvinte, în severitatea dezgustului lor”...
Cînd un sens mai presus de „lume” sau de „vremuri” dă „gust” vieţii, atunci moartea poate fi valorificată şi „gustată” ea însăşi: fie la modul mistic (Vivo sin vivir en mí/ y tan alta vida espero,/ que muero porque no muero [2]), fie la modul eroic (De ce, Gottfried, de ce ne înspăimîntă/ o rană-n piept şi-un hîrb de scut beteag,/ cît încă-n noi Ierusalimul cîntă/ şi mai păstrăm prăjina unui steag,/ sau cînd nobleţea-ntreagă stă, ne-nfrîntă,/ în sîngele rămas pe zale cheag? [3]), fie în orice alt mod de a fi întru ceva care te transcende [4]. Există moarte apoteotică şi împlinire prin moarte. Dar cînd viaţa aceasta nu mai găseşte nici un sens şi nici un „gust” dincolo de ea, moartea rămîne doar o ameninţare absurdă şi „dezgustătoare”; riscul trece drept „nebunie” şi eroismul drept „fanatism“. Neputinţa se asociază cu impietatea: lumea de azi nu doar că nu mai are disponibilitate pentru jertfă, dar nici nu mai e în stare s-o înţeleagă şi s-o preţuiască (în mod real şi autentic, nu demagogic şi retoric). Lumea lui „nu merită să mori pentru nimic” e, de fapt, o lume care „nu mai are nimic sfînt” – cea mai rea dintre lumile posibile.„Iată pentru ce căutam în inima mea o învăţătură nouă, care să-i însufleţească; apoi, înţelegînd că nu există raţionament sau înţelepciune care să ducă la aceasta [...], m-am rugat Domnului să mă lumineze”...
Cei doritori să afle mai departe soluţia Împăratului-Înţelept, aşa cum i-a descoperit-o „înţelepciunea divină”, citească al XIV-lea capitol din cartea lui Saint-Exupéry! (Eu mărturisesc aici că n-am izbutit, citindu-l, să mă lămuresc cine e „fascistul”: autorul mort ca un erou în războiul anti­nazist, personajul fictiv sau poate... Dumnezeu Însuşi?!)

Răzvan CODRESCU

[1] Apărut postum (în 1948), la Gallimard. În româneşte: Citadela, trad. Şerban Florea, Editura Junimea, Iaşi, 1977 (mai multe reeditări).
[2] „Trăiesc fără-a trăi în mine/ şi-o viaţă-atît de-naltă-aştept (sper),/încît mor că nu mai mor odată“ (versuri dintr-o faimoasă „Glosă“ spaniolă din secolul al XVI-lea, atribuită cînd lui Juan de la Cruz, cînd Teresei de Jesús).
[3] Radu Gyr, „Întoarcerea din Cruciadă” (cf. Poezii, vol. II: Stigmate, Editura Marineasa, Timişoara, 1993, p. 239).
[4] După vorba Fericitului Augustin, două verbe au ridicat două imperii: verbul A FI şi verbul A AVEA. Oamenii trăiesc (şi mor!) sub semnul unuia sau al celuilalt. Iată însăşi tensiunea dintre cele două lumi paulinice, tradusă în dinamica mistico-istorică a celor două „cetăţi” augustiniene: una stă sub semnul „iubirii de Dumnezeu duse pînă la uitarea de sine”, a doua stă sub semnul „iubirii de sine duse pînă la uitarea de Dumnezeu“ (cf. De Civitate Dei, XIV, 28). E un comentariu subtil la cuvîntul evanghelic: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul său, acela îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mîntui. Că ce foloseşte omului dacă va cîştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde...?” (Luca 9, 24-26). „Nebunia Crucii” preface moartea într-un pariu al vieţii adevărate. Diada VIAȚĂ-MOARTE este depăşită – practic, nu discursiv – în triada VIAȚĂ-MOARTE-ÎNVIERE.


joi, aprilie 29, 2021

POLIȚIA VEGHEAZĂ

SUMARUL BLOGULUI




luni, aprilie 26, 2021

INTERMEZZO LIRIC: CATRENE (51-60)

SUMARUL BLOGULUI













vineri, aprilie 23, 2021

JURNAL DE PANDEMIE LA EDITURA CHRISTIANA


A doua carte a doctorului Lucian Dan Săbău (după Născut, nu făcut. Povestiri din viul vieții, 2017) este o radiografie sub formă de jurnal a pandemiei care a dat lumea peste cap la o sută de ani de la marea „gripă spaniolă”. Perspectiva este cea a unui medic de familie (și fost medic militar) pus să lupte cu „Micul Ucigaș” (Covid 19) pe frontul precar al destructuratei lumi românești, în care virușii social-politici îi concurează pe cei biologici, într-un fel greu de imaginat la alte meridiane. Confruntarea cu „Micul Ucigaș” și cu toate provocările crizei sanitare devine pînă la urmă confruntarea autorului cu sine însuși și a lumii noastre cu propriul ei destin. O carte care rămîne deschisă, la granița tot mai inefabilă dintre „sănătate” și „boală”, acolo unde marea și adevărata noastră șansă este pînă la urmă aceea că există Dumnezeu.

Răzvan Codrescu

marți, aprilie 20, 2021

DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL XXX

SUMARUL BLOGULUI


Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

  
PARADISUL

Cîntul XXX

 

Iată-i pe Beatrice și Dante ajunși în cerul al zecelea, Empireul. Frumusețea Beatricei i se vădește poetului în apogeul splendorii ei, pe care se declară incapabil să o descrie (vv. 16-36). Lui Dante văzul îi sporește ca prin minune, astfel încît să poată contempla marea de lumină care-l înconjoară. I se înfățișează sublima roză imaculată (candida rosa), roza divină sau mistică, în care veșnicesc triumfător cele două „curți” celeste: cea a îngerilor și cea a fericiților. Acolo zărește și jilțul destinat împăratului Henric VII („marele Enric”), întruchiparea visului imperial al lui Dante. Beatrice îi face împăratului un elogiu scurt, dar superlativ, în antiteză cu nevrednicia papalității contemporane (sînt pomeniți – aluziv, fără a fi nominalizați – papii Clement V și Bonifaciu VII, „alagnezul”, quel dAlagna), reliefîndu-se încă o dată tensiunea, acută în epocă, dintre imperium și sacerdotium, dintre puterea seculară și puterea spirituală. În vreme ce lui Henric VII îi este gătit tron de slavă, cei doi papi sînt așezați de Dante în ceata simoniacilor (cf. Infernul, XIX), „viziune” destul de șocantă pentru conștiința catolică.


1 Cam șase mii de mile mai departe

e ziua-n toi și lumea ca un pat

îi face umbrei să se-ntindă parte,

4 cînd miezul bolții, adînc în sus nălțat,

prinde-a păli și licărul de stele

de noi ajunge-a fi neobservat,

7 și cum solara servă peste-acele

dă iama, ceru-și stinge stea cu stea,

pînă la cea mai mîndră dintre ele.

10 La fel triumful ce voios rotea

în juru-acelui punct ce mă învinse,

cuprins părînd, cînd el le cuprindea,

13 încet-ncet în ochii mei se stinse,

încît să cat orbit spre Beatrice

iubirea de la sine mă împinse.

16 De cît a fost pînă aici a zice 

în cinstea ei un singur imn s-ar face,

tot n-ar cuprinde slava ei ferice.

19 În fața frumuseții ei nu tace

doar mintea noastră, ci și-n cer o știe

deplin doar cel ce face și desface.

22 Nevolnic mă declar în vrednicie,

cum comic sau traged de tema-i poate

n-a fost nicicînd mai depășit să fie;

25 cum văzul slab deplinul soare-l bate,

la fel surîsu-i dulce-n amintire

puterea minții mi-o întrece-n toate.

28 De cînd întîi îmi apăru-n privire

pe lume jos și pînă-acum, în cer,

n-avui în cînt asemeni poticnire;

31 ci-acum cu-al frumuseții ei mister

nu pot prin artă pasul să-l mai țin

și mai mult lirei nu mai pot să-i cer.

34 Frumoasă-atît cît geniului deplin

al altui bard o las s-o poată spune,

pe cînd eu stau poemul să-mi termín,

37 cu glasul ferm al călăuzei bune

prinse-a-mi grăi: „Din cerul mare-afară

ieșim spre cel al slavei ce n-apune:

40 lumină-a minții-ntr-a iubirii pară;

iubirea cea de-adevăratul bine,

suprema bucurie tutelară.

43 Vedea-vei două oști în rai depline,

iar una dintre ele-n starea-n care

va fi la Judecata care vine”.

46 Ca fulgerul ce-orbește ochiu-atare

că nu mai poate desluși nici chiar

acele lucruri ce sclipesc mai tare,

49 așa-mi luă văzul acel viu focar;

și-n așa văl de foc m-a-nfășurat

că-n jur nimic nu-mi mai rămase clar.

52 „Iubirea-n care ceru-i împăcat

pe toți mereu așa-i primește-n sine,

spre-a-i da feștilei focu-adevărat”.

55 Nici nu-și sfîrși iubita-mi vorba bine,

că mă simții pe-o treaptă mai presus

decît prin fire-aveam putere-n mine;

58 și de-o privire nouă, de nespus,

se-nvredniciră ochii mei atare

că n-ar fi fost vreun foc să-i fi răpus.

61 Văzui ca pe o apă curgătoare

lumina între două maluri pline

de o primăvăratică splendoare.

64 Roiau din cursul apei cristaline,

de pretutindeni, raze peste flori,

ca într-n joc de aur și rubine.

67 Apoi înmiresmatele fervori

se scufundau în unda minunată,

iar altele țîșneau de sub vîltori.

70 „Dorința-naltă-n sinea ta iscată,

de a pricepe ce să vezi ți-e dat,

mi-e dragă pe cît e mai înfocată;

73 dar va să bei din ea ca însetat

sufletul tău de-a ști să nu mai fie”.

Cea mie soare-așa mi-a cuvîntat.

76 Și-apoi: „Și rîu, și scînteiere vie,

și flori înmiresmat surîzătoare

prefață-s doar la cîte-au să te-mbie.

79 Nu c-ar fi ele în vreun fel precare,

ci lipsa e de partea ta, că n-ai

vederea îndeajuns pătrunzătoare”.

82 Nu-i prunc să se repeadă mai dihai

spre sînul maicii, cînd a zăbovit

să se trezească, decît mine, vai,

85 cînd, năzuind un văz mai deslușit,

plecatu-m-am deasupra undei sfinte

ce izvorăște har desăvîrșit.

88 Și-abia sorbind din ea cu zel fierbinte

vederea mea, mi se păru că roată

se face-n jur lungimea dinainte.

91 Apoi, așa cum fața-adevărată,

ce-ascunsă-a fost, ajung a și-o vădi

mascații cînd e masca-nlăturată,

94 la fel și-n văzul meu acele vii

scîntei și flori în fast sporite fură

și două oști cerești putui privi.

97 O, slavă care-mpărăția pură

mi-ai dat s-o văd în tot triumful ei,

să pot s-o spun de mine te îndură!

100 E-acolo sus o mare de scîntei

vădind făpturii creatorul care

îi este singur păcii ei temei.

103 Și-atît se-ntinde cercul ei de tare

încît circumferința lui i-ar fi

și soarelui prea largă cingătoare.

106 Din raza sfîntă prinde-a străluci,

răsfrîntă-n culmea primei dintre sfere,

ce viața și puterea-și ia de-aci.

109 Și cum colina-a se-oglindi se cere

în apa de la poale, să se-admire

cînd flori și ierburi sînt mai în putere,

112 la fel văzui plecînd a lor privire,

pe mii de praguri, pe aceia care

din lume s-au întors la nemurire.

115 Și dacă treapta cea mai joasă are

așa lumină-n ea, cît poate fi

splendoarea rozei mai în sus de mare!

118 În lung și-n lat nicicum nu rătăci

privirea mea, ci în de tot cuprinse

și cum, și cîtu-acelei bucurii.

121 Departe și aproape-s sus învinse;

căci unde cîrma-n chip nemijlocit

o ține Domnul, legi firești sînt stinse.

124 În auriul rozei nesfîrșit,

ce crește-ntruna și miresme-adie

spre lauda solarului zenit,

127 ca pe-unul ce tăcînd ar vrea să știe,

mă trase Beatrice și-mi grăi:

„Privește ce-alb alai pe-aici se-mbie!

130 Cetatea noastră vezi-o-ntreagă-aci:

vezi tronurile noastre-atît de pline,

ce pe puțini i-or mai îngădui!

133 Pe-naltul tron ce văzul ți-l reține

din pricina coroanei puse-anume

pîn tu s-ajungi la nunta slavei line,

136 ședea-va duhul cel august în lume

al marelui Enric, Italiei gata

să îi redea pierdutul ei renume.

139 Dar lăcomia voastră,-ntunecata,

va fi ca pruncul mort de foame cui

pe sînul doicii i se pune pata.

142 Și-n forul sfînt, ajuns în fruntea lui,

va unelti, pe față și-ntr-ascuns,

unul cu care rost de-o cale nu-i.

145 Dar n-o să-l rabde Dumnezeu ca uns

în jilțul sfînt, ci îl va prăbuși

pe unde Simon Magul a ajuns,

148 și pe-alagnez în iad l-o adînci”.




Mai puteţi citi pe acest blog:

 

Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante Alighieri între viaţă şi operă 

Dante – repere bibliografice 

Prolog la noua traducere a Infernului 

Ecouri la noua traducere a Infernului   

Sonete din lirica universală 

"Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX) 

Claudio Mutti: Dante şi India 

Claudio Mutti: Despre "veltro"-ul dantesc 

Dante: Papè Satàn, papè Satàn, aleppe! (Inf., VII, 1) 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 

Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)  

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu) 

Patimile după Dante 

Dantele lui Marian Papahagi 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)  

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul IV (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul V (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul VI (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul VII (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul VIII (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul IX (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul X (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul XI (versiunea Răzvan Codrescu)

Dante, Paradisul, Cîntul XII (versiunea Răzvan Codrescu)

Dante, Paradisul, Cîntul XIII (versiunea Răzvan Codrescu)

Dante, Paradisul, Cîntul XIV (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XVI (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XVII (versiunea Răzvan Codrescu)

Dante, Paradisul, Cîntul XVIII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XIX (versiunea Răzvan Codrescu)

Dante, Paradisul, Cîntul XX (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XXI (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XXV (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)

luni, aprilie 19, 2021

MISTERELE SE DEZLEAGĂ...

 SUMARUL BLOGULUI




sâmbătă, aprilie 17, 2021

S-A DUS, DAR N-O VOM UITA!



Da, o să ne aducem aminte de ea de cîte ori o să cumpărăm și o să mîncăm mîncare zilnic, și o să ne stea mîncarea în gît. Poate că o să ne mai și abținem în amintirea ei, sau poate o să mai mîncăm, din cînd în cînd, și altceva decît mîncare... Cum ce altceva? Păi se mai poate mînca, după caz, rahat, jăratec, răbdări prăjite, îți poți mînca unghiile (sau de sub unghie), îți poți mînca tinerețile, poți mînca zilele (ale tale sau ale altora), îi poți mînca pe alții, poți mînca pămîntul (dar și el pe tine), sau, cine-i deștept, poate să mănînce cartea... și, mă rog, nu mai zic ce... E drept, există și riscul să fii mîncat tu de alții (cu fulgi cu tot), să te mănînce cineva de bani, să te mănînce vreo boală (cancerul, ciuma, lepra, oftica, damblaua etc.), să te mănînce vreun animal („Stai, lupe, nu mă mînca!”), să te mănînce puricii sau păduchii, să te mănînce viermii (inclusiv cei neadormiți), să te mănînce rîvna, să te mănînce cineva de drag („Mînca-te-ar mama!”), să te mănînce pielea, să te mănînce limba, să te mănînce - pardon! - în fund ș.a.m.d. Cu mîncatul și mîncarea nu se știe niciodată! Și dacă am ajuns așa de mîncăcioși (cum se pare că nu eram în rai), ni se trage tot de la mîncat (din pomul interzis)... Așa că nu-i deloc de glumă cu mîncarea (cumpărată sau nu), cum poate li se pare unora. Iar d-na Andreea Moldovan ne-a amintit asta și de aceea merită toată prețuirea noastră, antumă și postumă.

Răzvan CODRESCU

miercuri, aprilie 14, 2021

INTERMEZZO LIRIC: CATRENE (41-50)

SUMARUL BLOGULUI