SUMARUL BLOGULUI
Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu
În pragul cerului al optulea (al stelelor fixe sau înstelat), Dante și
Beatrice contemplă, transfigurați (fiecare în felul său), Triumful lui Hristos,
Ce apare ca un soare orbitor pentru văzul trupesc, străluminînd duhurile
fericiților. Învrednicit, în sfîrșit, a vedea surîsul Beatricei în toată
splendoarea lui, îi contemplă frumusețea cerească și se declară neputincios să o
redea în cuvinte (n-ar putea-o face, zice el, nici toți poeții lumii inspirați
de cele nouă muze – cf. v. 55 și urm.).
După înălțarea lui Hristos în Empireu, fericiții proslăvesc apoteoza Sfintei
Fecioare, încununată și cîntată serafic de Arhanghelul Gabriel, care-o petrece
în Empireu, după Fiul ei, în timp ce fericiții îi înalță un imn de laudă (Regina coeli). În finalul cîntului este
evocat Sfîntul Apostol Petru (cel ce deține, după tradiție, cheile raiului),
pregătind cititorul pentru cîntul următor (în care autorul va sta de vorbă cu Sfîntul
Petru, a cărui binecuvîntare o va primi).
1 Cum pasărea-n
frunzișul ei iubit,
cînd bezna nopții le ascunde toate,
la cuib și pui se-ntoarce negreșit
4 cu-atîta drag de ei și mult se zbate
de grija lor, ca foamea să le-aline
oricît i-ar fi de mare truda poate,
7 și-n așteptarea zilei care vine
la pîndă stă pe-un ram răzleț, cu dor
de soare și de zările senine,
10 la fel sta dreaptă doamna mea, de zor
cătînd anume către locu-n care
e soarele mai mult stăruitor:
13 încît, văzînd ce rîvnă și-ncordare
avea-n priviri, fusei precum acel
ce-ar vrea mai mult și speră cu ardoare.
16 Fu scurt răstimpul – mă refer la cel
dintre-așteptare și vedere – pînă
ce ceru-și limpezi lumina-n el.
19 Și zis-a Beatrice: „Să-ți rămînă
triumful lui Christos în minte ție
și cum din ceruri stelele ne mînă!”.
22 Avea în ochi atîta bucurie
și fața ei întreagă strălucea
cum nu mi-e dat s-arăt în vorbe mie.
25 Precum în nopți senine poți vedea
pe Trivia zîmbind printre surate
ce-n veci podoabe bolții-i sînt cu ea,
28 văzui prin mii de focuri cum răzbate
un soare ce, la fel ca pe la noi,
le-ncinge cu vipia lui pe toate;
31 iar în preaviul strălucirii toi
se străvedea esența luminoasă
pe care n-o îndură ochii goi.
34 O, Beatrice, pază preafrumoasă!
Grăitu-mi-a: „Puterea cea mai mare
te copleșește și ca orb te lasă.
37 E-nțelepciunea și puterea care,
plinind al lumii dor îndelungat,
făcu-ntre ceruri și pămînt cărare”.
40 Cum focul este în văzduh scăpat
din norul care nu îl mai încape
și-n chip de fulger să-l vedem ni-i dat,
43
la fel stătea și
mintea mea să scape
din sinea ei, de-atare-ncînt prea plină,
cîte-a făcut uitîndu-le aproape.
46 „Privește-mă cum sînt! E mai deplină
acum, din ce-ai văzut, privirea ta
și-al meu surîs îl poți răbda-n lumină”.
49 Eu stam asemeni cui s-ar deștepta
din visul lui și-ar căuta-n zadar
să-și amintească-anume ce visa,
52 cînd îi
primii cuvîntul ca pe-un dar
așa de preț încît pe totdeauna
mi-o dăinui-n răbojul minții clar.
55 De vocile poeților ca una,
prin Polimnia și-ale ei surate,
și-ar îndulci cîntarea lor întruna,
58 spre-a-mi fi de ajutor, nici ele toate
nu i-ar putea reda surîsul sfînt
din zariștea luminii ne-nserate.
61 De-aceea eu, cînd paradisu-l cînt,
din loc în loc poemul sfînt mai sare,
ca un drumeț de drumul greu înfrînt.
64 Dar cine știe-n biata mea spinare
ce grea povară a purta mi-e dat,
mi-acordă, cred, de poticneli iertare.
67 Pe unde prora-n larg mi-a apucat
nu poți răzbi c-o luntre prăpădită,
nici cu un biet luntraș înfricoșat.
70 „De ce te fură fața-mi îndrăgită
și nu te-ntorci spre splendida grădină
ce-i în lumina lui Christos sădită?
73 Aici e roza-n care-a fost să vină
Cuvîntu-n trup și crinii-nmiresmați
ce petrecură lumea spre lumină”.
76 Așa grăi Beatrice; și, mînați
de sfatul ei, îndată se lăsară
de contemplare ochii-mi fascinați.
79 Precum prin nouri razele brăzdară
cîndva văzduhul spre un cîmp de flori,
așa și ochii mei se desfătară
82 de revărsarea-aceea de splendori,
văzînd de sus cum capătă lucoare,
dar nu și sursa splendidei lucori.
85 O, tu,
putere binevoitoare
ce-ți pui pecetea-n ele,-n sus te-ai dus,
lăsîndu-mi ochii urma să-ți măsoare!
88 Slăvitul nume-al florii-n rugă spus
și-n zori, și seara, duhul mi-l împinse
spre focul cel de toate mai presus.
91 Și de cum văzul ochilor cuprinse
și ce și cît e-n steaua-aceea vie,
ce-nvinge sus, precum și jos învinse,
94 văzui din cer cum scoborî vipie,
rotind în jurul ei ca o cunună
ce-i consfințea stelara măreție.
97 Orice cîntare care dulce sună
aicea jos și sufletu-l desfată
ți s-ar părea doar zvon de nori cînd tună
100 pe lîngă lira-aceea minunată
ce-ncununa safirul slavei vii,
însafirînd acea cerească roată.
103 „Eu sînt iubire îngerească și
veghez nespusa bucurie care
în poala-i dorul nostru-l împlini;
106 și veghea mea te-o-nconjura atare,
slăvită doamnă, pînă-ți vei urma
odrasla-n cer, sporind a lui splendoare”.
109 Așa-și
pecetlui cîntarea sa
arhanghelul, iar numele Maria
tot corul de lumini îl intona.
112 Regala mantie-n care măreția
volumelor cerești se-adună toată,
iar duhu-și varsă-ntreagă-n ea vipia,
115 și-avea interna poală-ndepărtată
de noi, așa că n-o puteam vedea
de unde-n sus dădeam cu ochii roată:
118 de-aceea nu putu privirea mea
de-ncoronata faclă să se țină,
ce cu sămînța-i se-nălță și ea.
121 Și cum, după ce-a supt, un prunc se-anină
de maica lui,vădindu-și și-n afară
iubirea lui curată și deplină,
124 la fel și ceata numai foc și pară
și-ntinse-n sus văpăile, vădind
ce mult țineau la cea în veci Fecioară.
127 Apoi, în fața-mi rămînînd, cu jind,
Regina coeli prinseră-a cînta,
suav, de și-azi fiorii mă cuprind.
130 O, cîtă roadă-adună-n sinea sa
cel ce-a lucrat cu sîrg lumeasca glie
și a știut-o bine semăna!
133 Aici trăiești și guști cu bucurie
din ce ai strîns în Babilon odată,
prin plîns, nu prin de aur lăcomie.
136 Aici, sub cel cu Maică ne-ntinată
și Tată-n cer, își gustă-nalta stare,
cu-ntreg soborul vechi și nou deodată,
139 cel ce-ale slavei chei în mîini le are.
Mai puteţi citi pe acest
blog:
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire