SUMARUL BLOGULUI
Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu
În cerul al șaselea (al lui Jupiter) acvila formată din sufletele
fericiților îi vorbește în continuare lui Dante, dîndu-i lămuriri despre credință,
mîntuire și tainele dumnezeieștii predestinări (așa cum e văzută și-n teologia
lui Toma de Aquino). În ochiul acvilei lui Dante i se arată șase duhuri de suverani
înțelepți și drepți: David, Traian (despre care este colportată legenda
medievală că, la rugăciunile Papei Grigore cel Mare, ar fi reînviat atît cît să
primească botezul, fiind astfel strămutat din Infern în Paradis), Ezechia,
Constantin cel Mare, Wilhelm (Guglielmo) II al Siciliei și Rifeu (personaj
mitologic obscur, apărător al Troiei, aici plăsmuire tezistă a lui Dante).
Poetul se preface surprins a vedea doi păgîni în Paradis (Traian și Rifeu), dar
acvila îi explică în ce fel au ajuns sufletele lor să se mîntuiască, prilej de
a vorbi despre predestinare (în original: predestinazion)
ca taină nepătrunsă a Dumnezeirii.
1 Cînd cel ce
luminează lumea toată
din emisferul nostru-i să coboare,
iar ziua e de bezne alungată,
4 cerul, ce-ntîi fu luminat de soare,
se umple de lumini nenumărate,
ce tot din el își trag a lor splendoare:
7 acestea fură-n mintea mea iscate
cînd semnul lumii și-al crăimii ei
tăcu în pliscul slavei minunate;
10 căci toate-acele-atît de vii scîntei,
mai mult lucind, noi cîntece iscară,
dar le uitai, de slabă mintea ce-i.
13 O, surîzîndă dragoste stelară,
cît îmi păreai de arzătoare-n cele
ce glas dădeau la gînduri sfinte doară!
16 Cînd scumpe nestematele acele
cu steaua-a șasea-n cer îngemănate
sfîrșiră cîntul îngînat de ele,
19 parcă-auzii un murmur că răzbate,
cum curge peste pietre-un rîu în jos,
vădind ce mult să dea izvorul poate.
22 Și cum pe gîtul țiterei frumos
ia formă sonul, sau, într-un cimpoi,
pe-acolo unde sufli-n el vîrtos,
25 la fel și fără vreo zăbavă-apoi
porni pe gîtul pajurei cîntarea
ce răzbătu suavă pîn’ la noi.
28 Făcută grai, ea își croi cărarea
spre plisc, ieșind sub formă de cuvinte,
ce-n duh le port, plinindu-i așteptarea.
31 „Partea ce vede-n mine și-nainte
și-n lume mînă acvilele”, zise,
„cuvine-se acum s-o iei aminte,
34 căci dintre cîte focuri chipul mi se
încheagă, mai presus sînt cele care
pe fruntea mea ca ochi îmi sînt înscrise.
37 Cel ce-i pupilă plină de splendoare
fu cîntărețul Duhului Preasfînt,
din loc în loc chivotul demn să-l care:
40 el știe-acum ce merită-al său cînt,
pe cît osîrdia-a fost a lui să fie,
și ce răsplată ia cu drept cuvînt.
43
Din cele cinci ce-mi
țin drept geană mie,
cel mai de lîngă plisc fu mîngîiere
vădanei ce-și pierdu odrasla vie:
46 el știe-acum cît rabdă de durere
cel ce pe Christ ezită a-l urma,
căci fu în iad pînă să suie-n sfere.
49 Iar cui mai sus îi este dat a sta
pe-acest inel de care zic, putu
s-amîne moartea prin căința sa:
52 el știe-acum
că dreptul jude nu
se schimbă, chiar de poate ruga vie
să facă mîine din ce-i azi sau fu.
55 Cel’lalt, fidel și legilor, și mie,
gînd bun avînd, dar care rău rodi,
grec se făcu, cu papa-n cîrdășie:
58 el știe-acum că răul ce ieși
din fapta-i bună pe aici nu-i strică,
chiar dacă-n lume-aduse mari urgii.
61 Iar cel ce mai în josul genei pică
Guiglielmo fu, cel plîns de-aceia care
că-s Frederic și Carol vii au frică:
64 el știe-acum că cerul milă are
de cel ce-i rege drept, cum o și-arată
strălucitoarea lui înfățișare.
67 Au cine-ar crede-n lumea cea stricată
c-al cincilea din focurile sfinte
Rifeu Troianul e pe-a pleoapei roată?
70 El știe-acum ce omeneasca minte
nu-i chip să vadă din divinul har,
dar pîn’ la miez nici el n-ajunge-altminte”.
73 Cum ciocîrlia în văzduhul clar
înalță tril și amuțește-apoi,
gustînd dulceața ce-o aduse-n dar,
76 așa-mi păru pecetea cea de soi
a veșnicei plăceri, a cărei vrere
lucrează-n tot ce e și sîntem noi.
79 Cum îndoiala s-o strunesc putere
n-avui, prin mine prinse a răzbate
precum prin sticlă, nerăbdînd tăcere,
82 și izbucnii: „Ce sînt acestea toate?”,
mînat de-a ei lăuntrică-apăsare;
atunci mai vii scîntei văzui iscate.
85 Apoi, cu
ochiul strălucind mai tare,
răspunse chipul binecuvîntat,
spre-a risipi degrabă-a mea mirare:
88 „Văd că socoți că e adevărat
ce spun că-i spus de mine, dar nu știi,
chiar dacă crezi, tot tîlcul întăinat.
91 Faci precum cel zelos a-și însuși
un lucru după nume, dar în sine
nu îl pătrunde, de-ndrumat n-ar fi.
94 Regnum coelorum
e-asaltat de cine
are iubire și speranță vie,
ce-nving și voia proniei divine;
97 dar nu cum om de om e-nvins să fie,
ci că vrea ea învinsă să se lase
și-nvinsă-nvinge-n marea-i dărnicie.
100 Viața dintîi a genei preafrumoase
și-a cincea te uimesc, că-n ele vezi
cerescul chip al sfintelor prinoase.
103 Creștini, ci nu păgîni de soi, cum crezi,
muriră ei, cu fermă-ncredințare,
avînd sau nu de-al crucii chin dovezi;
106 căci unu-ntors fu-n trup din iadu-n care,
să vrei oricît, nici o scăpare nu-i;
aci răsplată-avu nădejdea tare;
109 nădejdea-aprinsă
pusă-n ruga cui
la Domnul mijloci să-l reînvie,
ca el spre cer să-și miște voia lui.
112 Sufletu-acesta plin de măreție,
întors o vreme-n carne și în oase,
crezu că cerul sprijin o să-i fie;
115 și din credință-atîta foc își trase
iubirea lui, că mort a doua oară,
fu demn de hora slavei luminoase.
118 Iar celălalt, prin harul ce pogoară
dintr-o fîntînă-așa de-adîncă-ncît
n-ajunse ochi la unda ei primară,
121 dreptatea-n lume o iubi-ntr-atît
că străvăzu salvarea viitoare
prin sfîntul har asupra-i pogorît:
124 crezu în ea și de păgîni duhoare
nu mai răbdă, găsind că se cuvine
s-aducă celor păcătoși mustrare.
127 Botez i-au fost acele trei virgine
pe care-n dreapta roții le-ai zărit,
c-o mie de-ani pîn’ la botezu-n sine.
130 O, tu, predestinare, rînduit
ce e prin tine nu văd ochii care
nu-ți pot pătrunde miezul tăinuit!
133 Iar voi, cei muritori, cu grabă mare
nu judecați, că pe aleși nu-i știm,
nici noi, aici în cer, pe fiecare;
136 dar lipsa-aceasta dulce-o resimțim,
că se-ntregește binele prin bine
și ce vrea Dumnezeu, și noi voim”.
139 Pe calea-acelei arătări divine,
spre-a limpezi puțina mea vedere,
primii suavul leac rîvnit de mine.
142 Și cum acord desăvîrșit se cere
între-un cobzar și-un cîntăreț din gură,
sporind în noi a cîntului plăcere,
145 la fel, pe cînd grăia icoana pură,
văzui acele două facle sfinte,
ca ochii ce-au o singură măsură,
148 îngemănînd și raze, și cuvinte.
Mai puteţi citi pe acest
blog:
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire