sâmbătă, martie 30, 2019

LUCIAN D. POPESCU: DESPRE OAMENI VII



Profesorului Ştefan Stănescu

Este ceva, în lumea recentă în care trăim, care mă pune din ce în ce mai des în imposibilitatea de a înţelege ce se întîmplă. Adică de a înţelege care sînt resorturile fenomenelor cotidiene. Nu că mai înainte aş fi priceput totul. Dar în mod cert altădată ziua mă surprindea mai rar cu factologia ei.
Am să relatez trei întîmplări mărunte şi monstruoase – mărunte din unghiul statisticianului, dar monstruos de importante din perspectiva celor implicaţi direct ori indirect – pe care, dacă nu aş le-aş fi fost martor sau dacă nu mi-ar fi fost relatate la prima mînă de persoane dincolo de orice suspiciune, le-aş fi crezut inventate.
Mai întîi închipuiţi-vă o persoană de vreo 35 de ani. Bărbat în putere, cu studii superioare şi o ocupaţie care îi înlesneşte prosperitatea, ceva în domeniul imaginii şi promovării. Nu are contracte cu statul. Ar face parte din middle-class, dacă ar exista aşa ceva la noi, poate chiar high-end middle class. Fără să fi experiat comunismul şi fără să fi beneficiat ori să fi fost prejudiciat de el, e neatins de tarele lui. E un tip eco-friendly, mănîncă şi se poartă bio, nu fumează şi nu aruncă hîrtii pe jos. Selectează gunoiul chiar dacă ştie că, selectat, gunoiul va fi amestecat în cele din urmă în groapa de gunoi bucureşteană, şi chiar dacă ideea inutilităţii îl cam irită. Este esenţialmente politicos, dar are nerv şi îşi cunoaşte drepturile. Respectă cu obstinaţie regulile urbanităţii, mai ales cînd e la volan. O face demn. “Un gentleman nu se grăbeşte niciodată” e ceva ce îi răsună adesea în cap. E ponderat.
Şi, într-o bună zi, cu toate astea, e cît pe ce să lovească o femeie aflată regulamentar în traversare pe trecerea de pietoni. Reuşeşte cu greu să o evite, trece pe sub nasul ei terifiat, îşi continuă deplasarea pe lîngă echipajul de poliţie locală staţionat la mică distanţă şi care e imposibil să nu îl fi văzut, dar care – domnul cel corect nu ştie de ce – nu îl opreşte. În aceeaşi zi, povesteşte indignat unui prieten la fel de corect:
- Nu ştiu cum s-a întîmplat, că eu dau prioritate la toată lumea pe trecere. Dom’le, îţi zic cinstit, n-am văzut-o din cauza stîlpului din dreapta... Stîlpul maşinii... Ştii, la maşina mea ăsta e lat. S-o fi mişcat şi ea prea repede, nu ştiu… Oricum, eu în orice caz eram de vină!
Povestind, se aprinde şi ajunge la ceea ce i se pare cel mai de seamă în toată întîmplarea:
- Dom’le, da’ imbecilii ăia de poliţişti trebuie daţi afară! Păi de ce nu m-au sancţionat?! Stau aiurea pe stradă, plătiţi din banii mei! De ce nu m-au oprit? Asta era o chestie de luat permisu’! Tu ştii cîte accidente se întîmplă pe trecerea de pietoni? De ce nu mi-au luat permisu’?
Şi domnul cel corect continuă expunînd recentele şi proastele schimbări ale legislaţiei care guvernează situaţiunea respectivă. Are perfectă dreptate. Se întreabă cum de a fost atît de lipsit de civism încît să nu reţină numărul maşinii de poliţie pentru a putea face plîngere – poate chiar penală, dar nu îşi dă seama exact cum să o încadreze –, împotriva poliţiştilor care, plătiţi din banii lui, nu i-au luat permisul.
Obiecţia prietenului său, care cunoaşte legea chiar mai bine decît el, că poliţiştii locali nu sînt competenţi din punct de vedere legal să sancţioneze astfel de fapte, nu îl pune în dificultate şi nici nu îl domoleşte:
- Dom’le, da’ trebuia demult schimbată legea! Nu e posibil aşa ceva! De la A.N.A.F. să fi fost şi trebuia să-mi ia pemisu’! Nu, nu! Totul merge aiurea! Scuze, mă sună cineva de la firmă... Hai, spor!
Nu ştiu cum era îmbrăcat domnul cel corect, dar mi-l pot închipui îmbrăcat într-un costum modern, cu pantaloni cu dungă fermă, însă aproape mulaţi, uşor ridicaţi pe glezne şi cu şosete de culori diferite. Nu din neglijenţă. Ci conform modei...
În aceeaşi zi, în alt colţ al Bucureştiului, închipuiţi-vă că murea de cancer un bugetar cam de aceeaşi vîrstă, pătruns în breaslă pe baza unui concurs extrem de dur şi riguros organizat. În ultima vreme, în stadiul final al bolii, nu a mai putut să îndeplinească lucrările cu gradul normal de dificultate, foarte ridicat, pentru slujba sa. Strict legal, ar fi trebuit să intre în concediu medical, iar după 6 luni sau maximum 9, să devină pensionar pe caz de boală. Însă asta ar fi atras o scădere foarte mare a veniturilor, pentru că pensia de boală ar fi fost mult mai mică decît salariul. Aşa că şeful i-a atribuit cîteva lucrări net inferioare ca dificultate, puţine, numai să poată fi păstrat în serviciu. Îi dădea de lucru aproape de formă. Ceva ce, într-adevăr, în alte condiţii ar fi de neconceput. Colegilor li s-au repartizat şi lucrările lui obişnuite, dar colegii erau foarte mulţi, aşa că diferenţa de muncă în plus era realmente nesemnificativă pentru ei. Ar fi fost la fel şi dacă bolnavul ar fi plecat în concediu medical, iar apoi la pensie, pentru că postul ar fi rămas neocupat mult timp după pensionare. Toţi colegii ştiau că diferenţa de venituri îi era foarte necesară, pentru că soţia lui nu mai putea să meargă la serviciu. Aveau un copil autist care trebuia supravegheat permanent, pe care îl iubeau şi pe care nu îl voiau abandonat într-o instituţie.
După moarte, colegii au dat sfoară în ţară şi mulţi omologi au participat la o chetă de ajutorare.
Dar încă în viaţă fiind muribundul, unul dintre colegi – aici masculinul are funcţia generalitaţii, nu a indicării sexului respectivului coleg, căci nu importă dacă e bărbat sau femeie – a făcut plîngere împotriva şefului pe motiv că îl favorizează pe bolnav...
Într-o sîmbătă am dus-o pe prietena mea cea mai bună, soţia mea, la facultatea de stat la care predă. Uneori sîmbăta ţine seminarii suplimentare pentru studenţii interesaţi. Matematica e grea, acum e uşor să iei bacalaureatul fără să ştii nimic, la inginerile se intră fără examen, iar universităţile nu mai primesc fonduri dacă studenţii sînt picaţi şi nu trec în anul următor. Combinaţia e ucigătoare, iar studenţi interesaţi să înveţe cînd se poate şi fără sînt din ce în ce mai puţini.
Trecînd prin curte, văd o persoană îmbrăcată în hainele distinctive, imposibil de confundat, ale femeii de serviciu. Mă gîndesc cu mulţumire că cei de aici nu au externalizat. Mi se strînge inima cînd mă gîndesc cîţi bani se cheltuie în instituţiile bugetare de unde – oare de ce? – au fost concediate femeile de serviciu pentru a face loc firmelor particulare de curăţenie. La mine la insitituţie, tot bugetară, de cînd au apărut cele patru angajate ale firmei private în locul celor două femei de serviciu de pe vremuri, s-au schimbat două lucruri: se folosesc produse de curăţenie puternic odorizate şi au apărut la toaletă prosoape de hîrtie şi săpun. Care e costul net al acestor îmbunătăţiri, nu ştiu.
Dar de ce lucrează femeia asta şi sîmbăta?
- Tanti Margareta locuieşte aici – sînt informat.
- Cum adică?
- Şi-a pierdut locuinţa şi e lăsată să locuiască pe undeva prin clădire.
Clădirea a aparţinut uneia dintre şcolile catolice din Bucureştiul de altădată şi are încăperi pentru tot felul de întrebuinţări. Pe vremuri locuiau aici eleve cuminţi, călugăriţe catolice erudite, poate şi vreo harnică putzfrau. Se vede că unui singur tip de spaţiu de aici nu i s-a restaurat activitatea: spaţiului sacru. În capelă e tot magazia comunistă, iar crucea din basorelieful frontispiciului a rămas tot zdrobită, aşa cum zdrobite au rămas pînă azi şi chipurile sfinţilor de la Mont Saint-Michel după Revoluţia Franceză. Aşa ceva e de ţinut minte. Dar Hristos alungat din capelă e în inima omului: ştiu sigur că cei mai rafinaţi matematicieni din facultatea asta Îl poartă cu ei. Cum o face şi omul cel mai interesant dintre inginerii care au predat aici în comunism şi după. Şi cu siguranţă că şi alţi dascăli, studenţi şi personal auxiliar.
Tanti Margareta nu are aspectul unui homeless. Deşi în vîrstă, e vioaie, ordonată în mişcări şi aş fi zis că e de permanenţă la curăţenie, nu că e aciuată pe-aici. Nici nu e aciuată. E un om demn, aflat într-o nenorocire pe care o poartă exemplar. Îngăduinţa staff-ului facultăţii – aşa trebuie să zici acum ca să te-nţelegi ca lumea – îmi ameliorează impresia alcătuită din cioburi de ştiri despre administraţie.
În Germania, o putzfrau Margarita nu ar putea ajunge în situaţia de a avea nevoie să fie găzduită de o universitate. Pentru că în Germania nici măcar o putzfrau nu ajunge într-un asemenea hal. Nici măcar dacă o cheamă Margarita şi, stînd în marginea neimportantă a mediului faustic al zilelor noastre, are toate datele lui Gretchen a lui Goethe – Gretchen e un diminutiv de la Margarita –, pentru a fi pierdută sau salvată de proximitatea maeştrilor cunoaşterii speculative ori nu. Mefisto nu-i mai încearcă pe nemţii universitari cu alde Margarita. Mefisto a ratat o dată cu Gretchen şi a găsit alte căi.
Pe de altă parte, mă întreb dacă Mefisto nu a cîştigat deja, pentru că e posibil ca universitarii nemţi să fie definitiv puşi în imposibilitatea de a se mai salva de pe urma Margaritei. Procedurile, normele europene, în general corectitudinea, par să facă să nu se mai poată aşa ceva.
Dar la noi, iată, se mai poate.
Cît timp se va mai putea, nu ştiu.
Căci, pînă să ajungă România la standardul Germaniei, care îi găseşte în mod regulamentar Margaretei un heim[1]civilizat, mi-e teamă că, judecînd raţional după primele două întîmplări povestite aici, oamenii din România sînt pe cale de a pierde acele însuşiri care o îngăduie pe tanti Margareta prin clădirea universitară.
Şi dacă o ţin pe calea asta exclusiv raţională pînă la capăt, adică fără a se salva sufleteşte pe ei înşişi şi unii pe alţii, oamenii vor muri.


Lucian D. POPESCU




[1] Cămin, casă de bătrîni, azil.


Autorul textului

marți, martie 26, 2019

2019: LA ALBA IULIA, ÎN DUHUL AIUDULUI


La împlinirea a 30 de ani 
de la strămutarea la cer 
a monahului Nicolae de la Rohia, 
autorul Junalului fericirii


SIMPOZION NAȚIONAL 
DE MARTIROLOGIE

În zilele de 30 și 31 martie a. c., la Alba Iulia și Aiud, vor avea loc lucrările unei noi ediții a Simpozionului Național de Martirologie, cu tema: „Elitele intelectuale în fața opresiunii comuniste”. Manifestarea, organizată sub egida Arhiepiscopia Alba Iuliei, reunește o serie dintre cele mai cunoscute personalități cu preocupări în domeniu și oferă, an de an, noi perspective în cercetarea martirologică. 


PROGRAMUL LUCRĂRILOR 


Sâmbătă, 30 martie 2019 


Ora 9:30 – Deschiderea lucrărilor Simpozionului de Martirologie
(Aula mare „Dumitru Stăniloae” a Facultății de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, bd. 1 Decembrie
1918, nr. 13, Alba Iulia)



Alocuțiunile autorităților 


Cuvîntul Înaltpreasfințitului Părinte IRINEU, Arhiepiscop al Alba Iuliei 


Radu PREDA (titlu rezervat) 


Dan PURIC (titlu rezervat) 


Ora 10:50 – Lansarea volumului Caietele Memorialului Aiud. Comunicări susținute în cadrul Simpozioanelor de Martirologie (2014-2017), Alba Iulia, Editura, Reîntregirea, 2019, 340 p.


Ora 11:00 – Pauză de cafea 


Ora 11:15 – Sesiune de comunicări științifice 


Pr. Viorel COJOCARU, Preoți basarabeni martirizați de armata sovietică în perioada anilor 1940-1941. Studiu arhivistic 


Adrian-Nicolae PETCU, Arhimandritul Mina Dobzeu – slujire și mărturisire în perioada regimului comunist 


Răzvan CODRESCU, Tradiție și actualitate: modelul Steinhardt după 30 de ani 


Marius VASILEANU, Profesorul Alexandru Mironescu și Rugul Aprins 


Sorin LAVRIC, Liviu Brânzaș, un preot răstignit 


Claudiu TÂRZIU, Cei 13 care m-au salvat 


Ora 13:00 – Pauză de cafea 


Nina NEGRU (titlu rezervat) 


Gică MANOLE, Exterminarea elitei românești 1948-1964. Vinovății și responsabilități 


Ierom. Grigorie BENEA, Memorialul Gherla 


Marius CRISTEA, Familia Spaniol din Aiud sub teroarea comunistă 


Ioana URSU, Închisorile lui Mircea Vulcănescu 


Dragoș URSU, Viața liturgică în temnița Aiudului 


Ora 15:00 – Masa de prînz (Domeniile Martinutzi) 


Duminică, 31 martie 2019 


Ora 10:00 – Sfînta și Dumnezeiasca Liturghie a Sfîntului Vasile cel Mare, oficiată de Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei (Schitul „Înălțarea Sfintei Cruci”, str. Eroilor, nr. 3, Aiud, jud. Alba) 


Ora 13:00 – Masa de prînz (Trapeza Schitului „Înălțarea Sfintei Cruci”) 


Concluzii


duminică, martie 24, 2019

INTERMEZZO LIRIC: UN SONET SPANIOL DE SEC. XVI


FERNANDO DE HERRERA (1534-1597),
ZIS EL DIVINO”



SONETUL XXXV*

Por un camino, solo, al Sol abierto,
de espinas y de abrojos mal sembrado,
el tardo paso muevo, y voy cansado
a do cierra la vuelta el mar incierto.

Silencio triste abita este desierto
y el mal que ahí conviene ser callado;
cuando pienso a caballo, acrecentado
veo el camino, y mi trabajo cierto.

A un lado levantan su grandeza
los riscos juntos, con el cielo iguales,
al otro cae un gran despeñadero.

No sé, de quién me valga en mi estrecheza,
que me libre de Amor, y de estos males;
pues remedio sin vos, mi Luz, no espero.

***

Stingher pe-un drum și dogorit de Soare,
mă ostenesc prin mărăcini, spre unde
prind pașii mei tîrzii să se afunde
într-un abis ce cale-ntoarsă n-are.

Pustiul trist dă mut să mă-nconjoare,
iar răul lui mai grabnic l-aș ascunde;
de-ncerc, în șa, cu mintea-a le pătrunde,
drumu-i mai greu și zdroaba mea mai mare.

De-o parte piscuri parcă vor să-și mute
de jos în sus trufașa măreție,
de alta stau să cadă stînci haíne.

Nu știu, pe muche, cine-o să-mi ajute,
cînd, rob Iubirii, pătimesc urgie,
căci leac, Lumina mea, nu-i fără tine.

Tălmărire românească de
Răzvan CODRESCU  

* Dintr-o antologie a poeziei spaniole la care am visat încă din anii studenției.

vineri, martie 22, 2019

HOLLYWOOD-UL DE CĂCÎNA



PENTRU CĂ AM AJUNS O ȚARĂ 
DE CRETINI ȚIGĂNIZAȚI

Marţi 19 martie 2019, în cadrul Galei Premiilor Gopo, a fost prezentat un moment în care trupa lui Dan Bursuc, Kana Jambe, a cîntat manele, fapt ce a indignat mai multe personalităţi din lumea teatrului şi filmului. Organizatorii  Galei au explicat că şi-au dorit, chipurile, ca Gala din acest an „să fie o pledoarie pentru diversitate, acceptare şi toleranţă”, 
Motivația prin „diversitate” este o culme a cretinismului tupeist: promovarea subculturii și a vulgarității n-are nimic de-a face cu „diversitatea” la nivel cultural! Cultura este, înainte de toate, discernămînt axiologic. Kitsch-ul – și non-valorea în general – nu se legitimează prin simplul fapt că există și „se poartă”. Cine este la nivelul de a asculta manele, n-are decît, pe la nunți sau diferite petreceri mîrlănești (mîrlănia e la liber, dacă nu chiar un drept al omului), dar nu într-un cadru oficial cu pretenții culturale. Bietul Gopo ar fi fost oripilat! Să te ferească Dumnezeu de crucea posterității în România! Cred că avem cei mai triști morți din lume... (R. C.)

miercuri, martie 20, 2019

RIDENDO CASTIGAT MORES (C)



luni, martie 18, 2019

APARIŢIE EDITORIALĂ AFR



CAZUL BODNARIU ŞI BIRUINŢA
CREŞTINILOR DIN ROMÂNIA

Alianţa Familiilor din România are plăcerea să vă anunţe iminenta apariție a primei cărţi în limba română privind cazul Bodnariu: Înfrîngerea lui Goliat: Familia Bodnariu şi creștinii României îngenunchează Norvegia seculară. Autorul cărţii este d-l Petre Costea, preşedintele Alianţei Familiilor din România. Cartea va fi lansată în mai multe oraşe din România, începînd de luni, 18 martie, la Oradea. Anticipăm lansări similare la Timişoara (19 martie), Arad (20 martie), Sibiu (21 martie) şi Bucureşti (23 martie). Prețul cărții va fi de 25 de lei. Detaliile exacte privind turneul de lansare le puteţi afla urmărindu-ne pe Facebook.
Este prima carte pe care am scris-o și reflectă implicarea mea în unul din multele proiecte în care m-am implicat, din august 2005 încoace, pentru protejarea familiei, valorilor și drepturilor parentale.
Am scris această carte pentru voi, miile, sutele de mii și poate milioanele de români și cetățeni ai altor țări care din noiembrie 2015 până în iunie 2016 ați fost implicați direct sau indirect în mișcarea globală pentru eliberarea copiilor familiei Bodnariu din mîinile Barnevernetului norvegian.
Am scris-o pentru a vă informa asupra unor evenimente mai puțin cunoscute publicului legate de caz și, în exclusivitate, evenimente în care am fost eu implicat personal și de care am cunoștință în mod direct.
Am scris-o cu scopul de a vă încuraja și a demonstra că atunci cînd oamenii de bună-credință și temători de Dumnezeu din toată lumea se roagă, postesc și se unesc împreună la nivel practic pentru o cauză nobilă, Dumnezeu le dă izbândă”, mărturisește autorul.  
Iată și paragraful introductiv al cărţii:
În mai puțin de șapte luni, 210 zile mai exact, între mijlocul lui noiembrie 2015 și începutul lui iunie 2016, România a îngenuncheat Norvegia așa cum nimeni nu o mai făcuse vreodată. Pînă în noiembrie 2015, puțini români, inclusiv eu, auziserăm despre Barnevernet, temuta agenție de stat norvegiană de protecție a copiilor. În doar cîteva zile, după mijlocul lui noiembrie 2015, sute de mii de români, și apoi milioane, au aflat, cu nedumerire și groază, că în Norvegia există o organizație administrativă de stat, o agenție oficială a guvernului norvegian care poate lua copiii de la părinți fără mandat judecătoresc, fără consimțământul părinților, fără dezbateri prealabile prezidate de un judecător într-o sală de judecată, în absența declarațiilor sub jurământ ori audierii de martori și fără ca discuții relevante să aibă loc între agenții Barnevernetului și părinții copiilor.
Și mai îngrozitor pentru români a fost să afle că Barnevernetul avea autoritatea să ia copiii de la părinți pe motive triviale, inclusiv pedepsirea corporală ușoară a copiilor, incapacitatea aparentă, chiar dacă nu dovedită, a copiilor, din diferite motive, de a se integra în societate, ori chiar nou-născuții care nu se dezvoltau în familie în conformitate cu standardele medicale emise de medicii norvegieni! O dată luați de la părinți, era aproape imposibil pentru părinți să-și ia copiii înapoi de la stat. Mai șocant chiar, Barnevernetul avea și autoritatea să decadă părinții din drepturile părintești, în absența oricărei acțiuni judecătorești, și să dea copiii spre adopție altor adulți ori părinți sociali!”.

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082

sâmbătă, martie 16, 2019

INTERMEZZO LIRIC: ISPITIRE



Piciorul îți atîrnă șăgalnic peste vis
cu dalba gingășie a florii de cais
și-atît de fragă-ți este în așternut făptura
că se-ndulcesc spre tine păcatele de-a dura...

Mireasma ta ce nară n-ar jindui s-o prade?
Ce limbă nu ți-ar scrie pe gîtul gol balade?
Ce degete n-ar trece prin părul tău, sfioase,
cu toți fiorii lumii în piele și în oase?

În somnul tău e pace și poate n-ai să știi
nicicînd ce de războaie ai fost iscat pe-aci
și dragostele mele cît s-au încins de tine,
strunite doar de teama osîndelor divine...
Cît este nălucire și cît aievea-n toate
cînd vine dimineața și la mezat ne scoate?

Răzvan CODRESCU

joi, martie 14, 2019

RIDENDO CASTIGAT MORES (XCIX)



marți, martie 12, 2019

O CRESTOMAȚIE COMENTATĂ UNICĂ LA NOI


La Editura Christiana



CU PROFEȚII MICI SE ÎNCHEIE
SERIA INTITULATĂ
„VECHIUL TESTAMENT”
ÎN TÎLCUIREA SFINȚILOR PĂRINȚI”


Seria de tîlcuiri verset cu verset ale cărţilor Vechiului Testament, finalizată prin volumul XVIII, se întemeiază cu precădere pe marele tezaur exegetic al patristicii răsăritene, dar aducînd, de cîte ori este cazul, şi precizări istorice şi filologice de dată recentă. Autorii îmbină rigorile teologiei cu exigenţele culturii actuale, oferind un valoros instrument de lucru adresat mai ales seminariştilor şi studenţilor în Teologie, dar şi intelectualităţii creştine în general. 

Urmează „Noul Testament în tîlcuirea Sfințilot Părinți”. (R. C.)

Autorii și echipa redacțională dedică această împlinire editorială domnului PROF. DR. PAVEL CHIRILĂ, întemeietorul și veghetorul Christianei, căruia îi doresc sănătate și multe alte împliniri!

duminică, martie 10, 2019

AFR: LECȚIA SENATORULUI JOSH HAWLEY



COPIII NENĂSCUȚI:
CERTIFICAT DE NAȘTERE
ORI CERTIFICAT DE MOARTE?

V-ați gîndit vreodată că trăim vremuri cînd nivelul de civilizație al unei națiuni e definit de nivelul ei de depravare, de atrocitățile pe care le comite?!
Printre aceste atrocități e și uciderea copiilor nenăscuți, adică avortul. Cu cît nivelul de depravare e mai răspîndit și numărul copiilor avortați e în creștere, cu atît nivelul civilizațional e socotit mai ridicat, iar, privind avortul, cu cît liberalizarea lui e mai pronunțată, cu atît considerăm că nivelul de civilizație e mai înalt!
Cel puțin asta ar fi concluzia pe care am putea s-o tragem din adoptarea recentă, însoțită de aplauzele deputaților, a legii statului New York, care permite avortul pînă exact în momentul nașterii copilului, moment în care mama decide dacă acel copil va primi certificat de naștere ori certificat de moarte!
Legea adoptată în acest sens în New York, luna trecută, a zguduit conștiința Americii. Un politician american, însă, a folosit acest prilej pentru a scrie și rosti în plenul Senatului american o declarație care la rîndul ei a zguduit conștiința Americii, dar în sens pozitiv. E vorba de declarația senatorului Josh Hawley. Vă oferim mai jos traducerea ei în limba română.
Dacă aceasta ar fi singura realizare a senatorului Hawley pe durata mandatului său de 6 ani în Senat, votul milioanelor de cetățeni ai statului Missouri care l-au catapultat pe domnul Josh Hawley în Senatul Statelor Unite s-a meritat.

Declaratia senatorului Josh Hawley

„Domnule președinte, sprijin proiectul de lege curent pentru protejarea copiilor nenăscuți. Această legislație ar asigura  ca furnizorii de asistență medicală să trateze copiii care s-au născut vii, după încercări eșuate de avort, cu aceeași grijă cu care ar trata orice alt copil născut în aceeași fază a sarcinii.
Într-un fel, este foarte greu de imaginat că o astfel de legislație este chiar necesară în Statele Unite ale Americii. În secolul al XXI-lea, cînd, în fiecare zi, noile tehnologii avansate aduc noi revelații despre minunile vieții umane, este greu să înțelegem extremismul politicienilor din New York, și acum și din Virginia, care ar refuza protecția legii pentru cei mai vulnerabili membri ai societății noastre – pentru nevinovații nenăscuți – și  ar permite să li se  întrerupă viața, ar permite să fie uciși înainte de momentul nașterii.
Este chiar adevărat la ce s-a ajuns acum în Statele Unite? Sincer, nu-mi pot imagina o viziune mai puțin justă  sau mai puțin în concordanță cu bunătatea și compasiunea poporului american. Într-o altă ordine de idei, poate că nu ar trebui să fim atît de surprinși. La urma urmei, cruzimea și extremismul susținute de un număr tot mai mare de politicieni au constituit înțelepciunea convențională pentru o mare parte a istoriei cunoscute.
Deseori, considerăm că  grecii antici au fost fondatorii  democrației, dar, cu toate astea, o mare parte a grecilor au considerat că majoritatea oamenilor s-au născut  sclavi și că viața lor era total lipsită de valoare. Au avut o democrație, desigur, dar era democrația celor cîțiva dintre cei care conduceau asupra multora. 
Romanii au avut aceeași părere. Țineau majoritatea populației în lanțuri. Ei au ucis cu infamie copiii pe care nu i-au dorit și i-au  abandonat pe dealuri sau în locuri pustii. Romanii aveau o republică, dar cetățenia era pentru cei cîțiva. Puterea guverna. Majoritatea vieților, credeau ei, nu contau.
Aceasta a fost regula generală a veacurilor. Aztecii, mayașii, incașii au practicat sacrificiul  copiilor. Arheologii au descoperit recent un cimitir datat din timpul imperiului din Peru, unde mai mult de 140 de copii au fost dezmembrați într-un ritual de sacrificiu… și așa au trecut anii. Puterea îi asuprea pe cei slabi. Cei puțini îi stăpîneau  pe cei mulți. Viața individului nu avea valoare. 
Noi, în Statele Unite ale Americii, avem o altă convingere. Constituția noastră a fost scrisă și întregul edificiu al libertății americane depinde de o credință foarte diferită, de o credință care este pe cît  de simplă, pe atît de  puternică – anume că fiecare viață contează. Noi credem și este mîndria noastră să credem că fiecare persoană are demnitate și valoare – valoare care nu îi este dată unei persoane pentru cît de puternică sau cît de bogată este, valoare care nu îi este dată de Stat sau oraș, nu depinde de locul  nașterii sau de statutul social, ci este valoarea dreptului datorită a ceea ce este – o ființă umană creată după chipul Dumnezeului cel viu. 
Aceasta este credința noastră; și, împotriva fluctuațiilor istoriei, este un crez revoluționar. Este un crez care i-a inspirat pe primii creștini să-i salveze pe acei copii pe care romanii i-au lăsat să  moară, și apoi să-i elibereze. Este crezul care i-a condus să construiască spitale și școli și, mai tîrziu, universități, pe convingerea că toți oamenii ar trebui să fie îngrijiți, că toți ar putea învăța și că toți s-ar putea guverna singuri. Este un crez care a doborît imperii și a redescoperit ce fusese uitat. Este credința Constituției noastre și a întregului nostru mod de viață.
Da, ne-am străduit să realizăm acest lucru în această Națiune. Ne-am străduit să o transformam în realitate  și am și eșuat de multe ori, dar această luptă, pentru această credință, definește istoria noastră și ne leagă ca americani, și din nou această credință este  disputată în vremurile noastre.
Știu că unii, cînd văd acest val crescînd de barbarie și cruzime, ajung să se simtă în culmea disperării, dar eu nu. Mă gîndesc la cuvintele lui Lincoln, care vorbea despre lucrarea neterminată a acestei națiuni și am curajul să spun că, după toți acești ani, sîntem încă o națiune revoluționară.
Trebuie să avansăm cu această generație pentru credința noastră revoluționară. Să nu ne întoarcem la întunericul și cruzimea trecutului. Să nu ne întoarcem la regula arbitrară a celor puternici și a celor puțini. Să ne afirmăm din nou credința noastră fundamentală pentru  valoarea egală și pentru demnitatea egală a tuturor. Așa cum vom proceda, așa ne vom păstra partea noastră de libertate și dreptate în zilele noastre”.

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082

vineri, martie 08, 2019

UN PAMFLET DE LUCIAN D. POPESCU



DREPTURILE ȘOBOLANILOR

Mai întîi de toate am citit ştirea: vezi AICI.
Mi-am zis apoi că e un mic semn de normalitate faptul că în Germania există încă şobolani. Şi am fost tentat să mă bucur laolaltă cu nemţii de acest părelnic unic şobolan, cum se bucurau austriecii acum vreo zece ani cînd descoperiseră că mai au un urs prin Tirol. Dar m-am strunit la gîndul că, oricît de gras, şobolanul nu e urs, iar normalitatea anormalităţii de rit german e evidentă, pentru mine cel puţin, de cînd cu afacerea noxelor de la Volkswagen.
Apoi am dat-o pe spiritualitate. Să iau toată povestea drept un semn de delicateţe şi iubire creştină care guvernează civismul din Bensheim, Germania? Dar unul dintre salvatori, Michael Sehr, a declarat că toate astea s-au făcut pentru că şobolanul urban merită respect.
Or, respectul nu este o virtute creştină, ci un surogat al dragostei într-o lume degenerată de orgoliu şi de obsesia drepturilor individuale. Respectul ăsta are de-a face cu dreptul, nu cu dragostea. În spatele expresiei şobolanul merita respect este o frumoasă poveste a drepturilor şobolanului.
Şi fiind oarecum deformat de percepţia de jure, m-am întrebat dacă o fi situaţia juridică a şobolanului german diferită de cea de aiurea? Dar am intrat într-un hăţiş de variante, pentru că m-am temut imediat că poate pun greşit problema, iar acel şobolan este mai presus de germanitate. Poate că acel şobolan trebuie privit ca supra-naţional, ca şobolan european sau poate chiar ca şobolan-cetăţean-al-lumii, paradigmă a şobolănismului universal, care este peste tot acelaşi izvor de drepturi. Poate că nu germanitatea acelui şobolan este esenţială, ci drepturile intrinseci ale şobolănităţii sale.
Şi poate că cetăţenii din Bensheim – aici mă refer la oameni – sînt doar nişte oameni-cetăţeni ai lumii apţi să respecte drepturile universale, încă nescrise, ale cetăţeanului-şobolan. Cetăţenii-oameni din Bensheim nu au niciun merit, pentru că ei fac ce trebuie să facă. Se poartă kantian, adică acţionează astfel încît maxima acţiunii lor să poată sluji drept model unei legiuiri universale referitoare la şobolani.
Dar Kant mă încurcă mereu şi bineînţeles că a făcut-o şi de data asta, pentru că imediat mi-am amintit că undeva în Orient, nu spun unde, şobolanii duc o viaţă fericită şi foarte bio, făcîndu-şi vizuini pe cîmp, dar suferă din cauză că oamenii îi vînează ca să îi mănînce. Iar conflictul între drepturile şobolanului şi drepturile omului – pentru că am uitat să menţionez că în acel loc oamenii suferă de foame rău de tot – a fost imediat de natură să mă încurce sub aspectul valabilităţii universale a regulilor. Şi apoi, nu cumva şi cetăţenii din Bensheim ar putea avea oareşcari neplăceri din cauza şobolanilor şi, prin urmare, oareşce drepturi ale omului?
Ei, asta-i complicata şi vechea problemă a conflictului între drepturi! Însă aici am fost în situaţia de a tinde să dau dreptate şobolanului, deoarece, spre deosebire de om care, orice s-ar spune, mai are şi obligaţii, şobolanului nu i se poate pretinde respectarea vreunei îndatoriri. Prin urmare, îmi pare că şobolanul este arhetipul platonic post-modern al individului care nu are obligaţii, ci are numai drepturi. Deci, plin de drepturi, şobolanul are întotdeauna dreptate. Iar frumuseţea poveştii drepturilor şobolanului rezidă în perfecţiunea lor lipsită de orice fel de obligaţii.
Şi cred că din împrejurarea că drepturile şobolanului nu sînt scrise, nu reiese că ele nu există. Platon zice undeva că legile nu sînt bune de nimic, pentru că oamenii buni fac oricum ce zice legea chiar dacă ea nu există, iar cei răi găsesc întotdeauna o cale să ocolească legea dacă ea există. Or, este clar că din Bensheim salvarea vine tocmai prin faptul că, nesancţionate legal, drepturile şobolanului au fost respectate de oameni. Oftez şi rostesc întru sine-mi: oameni şi şobolani... Nicio legătură cu sensurile minore, şoriceşti, ale lui Steinbeck! Aici se pune început unei frumoase coabitări supralegaliste şi supraprocedurale. O coabitare pe baza drepturilor fără de lege. Şi nu doar între specii!
Un prieten, căruia i-am semnalat întîmplarea fără vreun comentariu, a crezut că fac aluzie la un anume personaj recent recuperat din România. Dar pe onoarea mea că nu mă gîndisem la nimeni anume. Deşi chestia se poate aplica în gînd multora, din toate taberele, după preferinţe, simpatii, gust şi chiar raţiune. Iar dreptul la a te gîndi la orice sau la oricine, pe drept sau pe nedrept, este straşnic exersat în lumea noastră. Plus că toate taberele se poartă la fel, fără excepţie.
Totuşi există un detaliu factologic care face întîmplarea concretă imposibilă în România. Nu acela că, pînă să fi venit la noi o echipă complexă de salvare – care oricum ar fi întîrziat enorm –, primul automobilist cît de cît ignorant faţă de drepturile şobolanului, ar fi îndeplinit un simplu gest de deratizare sub roţi. Ci faptul că în mod cert un astfel de şobolan-subiect-de-drept, oricît de universal valabil în esenţa îndreptăţirii sale, nu ar fi putut rămîne la noi prins în găurile unui capac de canalizare, pentru elementarul motiv că la noi şobolanii nu sînt aşa de bine crescuţi ca în Germania. După cum se observă în fotografiile din articolul citat, subiectul respectiv de drept era supraponderal şi tocmai asta a fost pricina lui de poticnire. Echipa germană a identificat cauza morfologică sub denumirea de winterspeck. Or, în România şobolanii nu ies din iarnă la fel de graşi cum au intrat în ea, ci la fel de slabi, cu totul feriţi de pericolul de a rămîne blocaţi în orificiile prin care şi-ar putea închipui că pot trece, dar în realitate nu pot.
Din acest unghi, cred că autorităţile germane aveau o obligaţie în plus în sensul acţiunii de salvare, deoarece winterspeck-ul nu e realizabil decît din vina traiului specific nemţesc. Autorităţile române pot însă sta liniştite, căci cercul vicios al şobolanului gras nu este posibil în România.
Mulţi se vor fi gîndind că e foarte necesară activitatea în România a unor ONG-uri care să teoretizeze drepturile şobolanilor, pentru că, în cazul în care o astfel de situaţiune va apărea şi la noi, vom fi complet nepregătiţi să îi facem faţă cu anvergură şi stil european. Unii vor fi alcătuind deja proiecte pentru cursuri legate de drepturile şobolanilor care să fie vîrîte pe gît de la cele mai mici vîrste, pentru că românii sînt puternic ancoraţi în absurdele credinţe care culpabilizează ab initio şobolanii-purtători-de-drepturi. Nu în ultimul rînd, unii se vor fi temînd de drasticele sancţiuni pe care le poate suferi România din partea comunităţii internaţionale în cazul în care nu vom fi în stare să respectăm drepturile şobolanilor.
Dar eu cred că toate astea sînt greşite pentru că pleacă de la premise greşite.
Cum şi ce va face lumea în continuare, nu ştim. Dar dacă justiţia fără de lege şi umplerea de respect vor sta în locul normalităţii şi dragostei, atunci lucruri din ce în ce mai bizare şi mai dizolvante se vor întîmpla în tot locul, acoperite complice de zarva vorbăriei fără sens.

Lucian D. POPESCU