marți, iunie 30, 2009

LA MOARTEA LUI MICHAEL JACKSON

Citind textul de mai jos pe blogul d-lui Paul Slayer Grigoriu (http://paulslayer.blogspot.com/), am scris acolo, la rubrica de “Comentarii”: “Nu l-am iubit pe M. J. (nici la tinereţe, nici la bătrîneţe), dar textul dvs. mi se pare remarcabil şi m-aş bucura să-mi daţi îngăduinţa de a-l reproduce şi pe blogul meu”. Îi mulţumesc autorului pentru bunăvoinţa cu care a răspuns solicitării mele. Cît despre “Domnul Michael” (vorba Stolojanului, din ’92, cînd Marcel Avram l-a adus pe Michael Jackson să dea mîna cu Ion Iliescu, la început de tranziţie), nu pot să spun acum, creştineşte, decît: “Dumnezeu să-l ierte”. (R. C.)




A MURIT MICHAEL JACKSON

Nu ştiu cum şi de ce şi nici nu-mi pasă. Am fost fan Michael Jackson în copilărie, cu toate gesturile ridicole pe care le presupunea acest lucru. Îmi descheiam brusc cămaşa într-un dans la serile organizate de profesorii noştri, îmi lăsasem şuviţă, colecţionam fotografii şi abţibilduri. Şi multe altele.
Dar astea sunt poveştile prosteşti la care toată lumea se gândeşte într-un asemenea moment şi care, de fapt, nu interesează pe nimeni. Oricât de banal ar suna, a murit un mare artist al timpurilor noastre. O voce aparte, o sensibilitate deosebită şi un dansator desăvârşit, aşa cum spunea însuşi Fred Astaire.
Michael Jackson a fost un om al vremurilor noastre şi le-a împărtăşit o parte dintre metehne. Nu cred povestea cu pedofilia – n-am crezut-o niciodată –, însă relaţiile familiale dubioase, schimbările de ideologie de la un an la altul, extravaganţele şi ciudăţeniile ne spun clar că Michael nu poate fi un model. Poate şi de aceea m-am despărţit cândva de el. Pentru că îl pusesem pe un piedestal care se prăbuşise şi astfel uitasem dimensiunea lui umană.
N-am nici un chef să aud acum seria de necrologuri pompoase şi, în fond, goale de orice sentiment: „cel mai mare artist al tuturor timpurilor” etc. Sau prostia formulată de un amic acum ceva timp: „regele muzicii”. Michael Jackson n-a fost nici una, nici cealaltă, deşi în asta au încercat să-l transforme industria şi media, pentru ca apoi să-l poată distruge, după bunul lor plac.
Michael Jackson a fost un om singur şi de aceea poate „Stranger in Moscow” este una dintre piesele care-l descriu cel mai bine. Şi din singurătatea şi tristeţea lui a reuşit să ne dea nouă un zâmbet, o atingere pe aripile muzicii. Am înţeles asta când am redescoperit artistul şi omul din el, dincolo de tevatura media şi dincolo de defectele omeneşti.
Nu am de gând să-l idealizez nici acum, după ce a murit, pentru că i-aş altera adevărata personalitate. Dar mărturisesc că, pentru o clipă, am sperat şi eu că totul nu e decât o manevră mediatică şi că Michael se ascunde, viu şi nevătămat, în vreun nou avatar al fermei sale, Neverland.
Îl regret enorm. Pentru că, dincolo de toate, Michael Jackson e partea aceea din copilăria mea în care, rotofei şi tuns castron, am insistat din răsputeri să-mi las o şuviţă pe frunte.
Dumnezeu să-l ierte!

Paul Slayer Grigoriu

luni, iunie 29, 2009

PE DRUMUL ÎNVIERII: CAZUL SANDU TUDOR




SFINŢII ÎNCHISORILOR:
CAZUL SANDU TUDOR
(IEROSCHIMONAHUL DANIIL DE LA RARĂU)


Sandu Tudor (la naştere: Alexandru Teodorescu) este de mai multă vreme propus spre canonizare, nu ca poet religios sau ca animator al “Rugului Aprins”, ci ca martir al dreptei credinţe în vremea prigoanei comuniste. Hărţuit permanent de Securitate şi arestat în mai multe rînduri (ultima oară în 1958), chiar după ce intrase în cinul monahal şi se retrăsese în inima Rarăului, el a dispărut fără urmă în temniţa de la Aiud, în toamna lui 1962, necunoscîndu-se nici pînă astăzi împrejurările exacte ale morţii, nici locul unde a fost îngropat (există, totuşi, în arhivele CNSAS, un îndoielnic certificat de deces cu data de 17 noiembrie şi cu diagnosticul de “hemoragie cerebrală”). O ultimă imagine ni-l înfăţişează slab şi hieratic, cu privirea de-o adîncime şi blîndeţe nelumească, cu barba atîrnîndu-i albă pe piept – un om prefăcut în icoană.
Sunt voci – bisericeşti şi nebisericeşti – care cîrtesc însă împotriva memoriei sale, şi mai ales împotriva posibilei sale treceri în rîndul sfinţilor mărturisitori.
I se impută, bunăoară, o tinereţe cam intempestivă, aventuroasă şi boemă. Petre Pandrea îşi aminteşte cîtă antipatie reciprocă era între el şi Maica Mihaela (Marieta Iordache, sora “bădiei” Iordache Nicoară, ea însăşi moartă în temniţa de la Ciuc, în 1963), care-l socotea un dandy al anilor ’30 şi, deci, un impostor în haină monahală, retras la Rarău, chipurile, mai mult de teama comuniştilor decît din considerente duhovniceşti. Alţii îi evocă (şi îi impută) firea dificilă, aproape ţîfnoasă, care-l prefăcea într-un interlocutor imprevizibil şi incomod, de o subiectivitate agresivă, insuportabil chiar şi atunci cînd avea dreptate. Nu lipsesc nici cei care să-i facă o vină din faptul că s-a călugărit prea tîrziu, după ce “şi-a făcut de cap” o viaţă întreagă, pendulînd derutant între dreapta şi stînga, în ordinea politică, şi între cultură şi religie, în ordinea spirituală. Mai mult decît atît, un profesor de teologie trecut nu demult la cele veşnice (drept care nu-i mai amintesc nici numele, nici petele biografice) nu s-a dat înapoi să-l califice pe el drept eretic, iar “Rugul Aprins” ca pe o grupare de tip sectant, chiar dacă pe acolo a trecut mai toată “floarea” teologiei şi duhovniciei româneşti contemporane!
Lăsînd la o parte stupizenia infamă a celei din urmă acuzaţii (pentru “sectologul” respectiv, de altfel, toată intelighenţia creştină românească stă sub semnul ereziei, de la Nae Ionescu la Petre Ţuţea, de la Sandu Tudor la Ioan Alexandru, de la N. Steinhardt la Părintele Galeriu, nefiind cruţaţi nici cei încă în viaţă, precum maestrul Sorin Dumitrescu sau doctorul Pavel Chirilă!), există şi o doză de adevăr în cele de mai sus. Chiar şi după ce s-a orientat sincer spre mistică şi spre Ortodoxie (primul lui Acatist, închinat Sfîntului Dimitrie Basarabov, deşi tipărit abia în 1942, datează din 1927), Sandu Tudor a fost, încă mulţi ani, un personaj atipic şi contradictoriu. Desăvîrşirea nu este aproape niciodată un dar instantaneu: omul viu suie treptele ei pe rînd şi anevoie, mai repede sau mai încet, mai lin sau mai contorsionat, ba uneori chiar prăbuşindu-se şi luînd-o de la capăt. Este de-a dreptul necreştineşte să judeci un om numai după o fază sau numai după un aspect al vieţii lui: creştinismul este – prin voia lui Hristos, nu prin decretul vreunui teolog de catedră – religia păcătosului chemat la îndreptare, a iertării şi a răbdării, a dragostei prisositoare şi a dreptei cumpăniri.
Da, fără să fie propriu-zis un ticălos, Sandu Tudor, mai ales în prima tinereţe, a fost un ins pătimaş şi oscilant. Cîţi sfinţi n-au străbătut însă un traseu asemănător, ba chiar şi mult mai sinuos? Şi ce vorbă e asta, că s-a călugărit prea tîrziu? Un N. Steinhardt, de pildă, călugărit cu doar vreo nouă ani înainte de moarte, este pentru asta mai puţin monah?! Sau ce discuţii mai încap în faţa jertfei pentru Hristos? Sfîrşitul mucenicesc spală păcatele mireneşti săvîrşite într-o viaţă de om (vezi cazul lui Constantin Brâncoveanu, ca să nu mai vorbim de cel al lui Ştefan cel Mare), darămite pe ale unuia care a pătimit în haină monahală, după ani de asceză şi meditaţie, anume pentru credinţa lui – de care nu numai că nu s-a dezis, dar pe care a mărturisit-o pînă la capăt, prin scris şi prin viu grai, trăgînd după el alte zeci şi sute de conştiinţe, în epoca cea mai ostilă spiritualităţii din toată istoria românească şi europeană.
A pune la îndoială o astfel de viaţă încununată de mucenicie este nu doar nedrept, ci aproape indecent, mai ales cînd este vorba de oameni – o, cît de mulţumiţi de sine! – care n-au trecut prin nici una dintre marile încercări ale veacului şi n-au produs, în sfera teologiei sau a culturii, nici echivalentul unui simplu caiet cu note de lectură sau al unui singur condac din miile de pagini rămase de la stareţul de pe Rarău…
Ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor i-ar sta bine să deschidă şirul mucenicilor români din temniţele comuniste recunoscuţi şi cinstiţi ca atare într-o lume ce duce lipsă, înainte de toate, de modéle curente de dăruire jertfelnică. Este jenant că pînă astăzi nici unul dintre “sfinţii închisorilor” din România (de la Valeriu Gafencu sau Mircea Vulcănescu pînă la Daniil Sandu Tudor sau Mihaela Marieta Iordache) n-a ajuns în calendar, cînd în Ortodoxia slavă, bunăoară, au fost canonizaţi cu sutele! Mă tem că acesta este semnul cel mai clar că n-am ieşit încă, nici măcar la nivel bisericesc, din lunga şi sinistra paranteză comunistă.
Comunismul, cu toată otrava lui bezbojnică, nu va muri cu adevărat decît atunci cînd vor începe să retrăiască în inimile şi în conştiinţele noastre, fără nici o rezervă "oficială", cei pe care el i-a ucis pentru credinţa lor în Dumnezeu şi în destinul creştin al neamului românesc.
Fraţilor aruncători de pietre, episcopi, belferi sau gazetari, lăsaţi-ne morţii să reînvie şi să ne însufleţească din nou cu credinţa şi idealurile lor slujite pînă la jertfă! Lăsaţi-l pe Daniil Sandu Tudor, melodul Rugului Aprins şi mucenicul crucii de la Aiud, să retrăiască în noi, cu lamura vieţii sale, căci vai de poporul care nesocoteşte darurile lui Dumnezeu “Cel preaslăvit prin Sfinţii Lui”!

Răzvan CODRESCU



ULTIMUL POEM AL IEROSCHIMONAHULUI
DANIIL SANDU TUDOR


(Acest poem în proză a fost scris în singurătatea Rarăului,
în 1958, cu doar cîteva zile înainte ca autorul să pornească
pe drumul fără întoarcere al temniţelor comuniste,
unde avea să piară fără urmă în toamna lui 1962)

[AM AUZIT CÂNTECUL PĂSĂRII UNICE]

Dimineaţa, la ceasul rugăciunii, când pe ramuri stă încă proaspătă roua, am auzit lângă mine cântecul păsării unice.
Iată! se înalţă aşa de minunat, aşa de limpede, şi răsună în atâta ecou încât pare că lumea, marea şi larga Lume, toată îl ascultă, firea toată îl aude şi îi răspunde, îl aude şi-l însoţeşte până sus de tot, la Dumnezeu.
Privesc, pe mlădiţa unei ramuri, într-o picătură limpede de rouă şi ascult cântecul de lumină al păsării.
În liniştea lungă a clipei acesteia atât de înalte, fără voie îmi închipui bucuria cerească; fără de voie o descopăr acum, în pacea stării de rugăciune la care mă aflu şi care mă stăpâneşte deplin.
O descopăr nu ca o oprire şi înecare în simţire, nu ca o pierdere a uitării de sine în extaz, ci ca o ascuţime de înţeles trăit, limpede şi curat, ca o necurmată şi nemărginită suire – tot mai apropiată, tot mai crescută – la inima cea tainică şi sfântă a Domnului.


Toamna pe Rarău

vineri, iunie 26, 2009

O CARTE DESPRE EMINESCU

A APĂRUT,
LA EDITURA CHRISTIANA:



RĂZVAN CODRESCU
ÎN JURUL LUI EMINESCU

Ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de
Gabriela Moldoveanu

CUPRINSUL VOLUMULUI:

Argument editorial – pag. 7

De ce Eminescu? – 11
Oboseala de Eminescu – 17
Noua singurătate a lui Eminescu – 23
Cum trebuie înţeleasă Doina lui Eminescu – 27
Eminescu şi creştinismul – 37
Despre pietatea oarbă şi analfabetismul isterizat – 61
Eminescu n-a murit – 73

Addenda
Doina lui Eminescu – 81
Din gîndirea politică eminesciană – 85
Naţionalismul românesc în context european – 93
Două poezii închinate Eminescului – 107
Recurs la “cadavrul din debara” – 109

Supliment bibliografic – 113


ARGUMENT EDITORIAL

Pentru că în ultima vreme, pornindu-se de la un text rău înţeles (“Eminescu şi creştinismul”), autorul acestei cărţi a fost calificat cu suficienţă, în anumite cercuri radicale, drept “noul detractor al lui Eminescu”, am găsit de cuviinţă, cunoscîndu-i bine scrisul de-a lungul vremii, să-i adun pentru prima oară între copertele unui volum, cu îngăduinţa sa, textele despre Eminescu risipite prin diferite periodice sau volume anterioare. Nu este vorba de toate textele despre Eminescu pe care le-a scris, ci doar de cele care mi s-au părut cele mai importante şi mai actuale (şi printre care se regăseşte şi textul menţionat); pe celelalte – nu puţine – le-am înregistrat doar, cu datele de rigoare, în “Suplimentul bibliografic” de la sfîrşitul cărţii. În felul acesta, orice cititor interesat şi onest îşi va putea da seama de nedreptatea acuzaţiilor care i s-au adus autorului, dar în acelaşi timp – ceea ce este mult mai important – va avea un nou prilej de întîlnire cu personalitatea şi opera lui Eminescu (el însuşi un mare nedreptăţit astăzi).
Eminescu este atît de însemnat încît orice discuţie despre el angajează, într-un fel sau altul, însuşi destinul culturii noastre naţionale. Textele lui Răzvan Codrescu au şi această deschidere mai generală, punînd cu gravitate problema raporturilor noastre actuale cu tradiţia naţională şi spirituală ai cărei moştenitori sîntem, deopotrivă ca români, europeni şi creştini ortodocşi. Pentru autorul acestei cărţi, ca şi pentru Noica odinioară, Eminescu reprezintă “conştiinţa noastră mai bună”, “omul deplin al culturii româneşti”, modelul mereu viu al învrednicirii creatoare la care ne-a chemat Dumnezeu atunci cînd a rînduit să fim, după spusa marelui poet, “un strat de cultură la gurile Dunării”.
Dar Eminescu nu trebuie doar invocat, ci valorificat efectiv, dincolo de idolatria lozincardă (cu care au încercat să-l confişte propagandistic pînă şi comuniştii). El însuşi cheamă neîncetat, în scrisul său publicistic, la realism, la măsură, la vrednicie.
“Cuminecare” a naţionalului cu universalul, Eminescu ne onorează, dar ne şi obligă. De la această obligaţie, din păcate, ni se întîmplă să lipsim îngrijorător de mult, iar această lipsă căutăm să ne-o suplinim prin inflaţia vorbelor mari şi goale. Or, Eminescu se cere nu atît
vorbit, cît trăit, asumat şi asimilat în neodihna lui creatoare şi în dorul lui de desăvîrşire.
Despre toate acestea ne vorbeşte cartea de faţă, în duhul viu al tradiţiei lucrătoare. Titlul ei este editorial, ca şi structura de ansamblu, dar textele selectate se înşiră în ordinea indicată de autor. După cele şapte texte de bază (de la “De ce Eminescu?” la “Eminescu n-a murit”), am considerat folositor cititorului să includem, în
Addenda, cîteva texte auxiliare de şi despre Eminescu: textul integral al “Doinei” (memorabil analizate în “Cum trebuie înţeleasă Doina lui Eminescu”), o mică introducere – prin texte alese – în gîndirea politică eminesciană, un articol despre “Naţionalismul românesc în context european” (cu multe referiri la Eminescu şi epoca sa), două poezii închinate “Eminescului” chiar de către autorul cărţii, precum şi un text lămuritor cu privire la controversata sintagmă “cadavrul din debara” (inexact atribuită lui H.-R. Patapievici ca afront adus poetului naţional).
M-am conformat dorinţei autorului de a i se respecta întocmai ortografia. Toate notele la care trimiterile se fac cu cifre arabe sînt auctoriale. Toate notele la care trimiterile se fac cu asterisc sînt editoriale. Sursele textelor sînt indicate cronologic în “Suplimentul bibliografic” (unde am indicat, într-o a doua secţiune, şi toate volumele publicate pînă astăzi de autor).
Nu m-aş fi angajat la alcătuirea acestui volum dacă n-aş fi nutrit încredinţarea că avem nevoie de Eminescu mai mult decît oricînd şi că Răzvan Codrescu este o bună călăuză spre reperele inepuizabile ale tradiţiei, pe care o slujeşte în scrisul său de peste 20 de ani. Şi închei cu speranţa că măcar cîţiva tineri, de azi sau de mîine, nu vor trece nepăsători pe lîngă această provocare la regăsirea de noi înşine întru Eminescu.

Gabriela MOLDOVEANU



RECURS LA “CADAVRUL DIN DEBARA”

Deunăzi m-a întrebat cineva din vechiul exil anticomunist ce mai cred despre Horia-Roman Patapievici – eu, care am polemizat dur cu acesta – la 10 ani [textul datează din 2006] de la scandalul declanşat de apariţia Politicelor, unde definea în termeni atît de cruzi poporul român (“o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” etc.). N-am găsit alt răspuns mai potrivit decît că în tot acest răstimp, poporul român n-a făcut altceva, din păcate, decît să-l confirme pe d-l Patapievici
Nu mă sfiesc să mărturisesc că mă simt tot mai solidar cu autorul Politicelor cînd este vorba de poporul român de azi (dacă nu în totalitate, în orice caz într-o gravă şi decisivă majoritate...), continuînd să mă distanţez de domnia-sa numai în privinţa judecăţii prea radicale a întregului trecut românesc.
Şi nu pot să nu mă desolidarizez de cei care, rămaşi încremeniţi în antipatia pe care tînărul autor le-a stîrnit-o atunci, se pretează să colporteze la adresa sa mistificări indigne, cum este cea privitoare la afirmaţia că Eminescu ar reprezenta astăzi “cadavrul din debara” al culturii noastre, de care trebuie să ne debarasăm urgent dacă vrem “să intrăm în Europa”. Receptor superior al lui Eminescu, avînd asupra acestuia un punct de vedere mai degrabă diametral opus unei astfel de aserţiuni stupide, d-l Patapievici a fost pus în situaţia delicată de a trebui să se apere aproape cu exasperare în presa culturală (Idei în Dialog, Adevărul literar şi artistic) de insinuările repetate cu privire la presupusul său delict de lez-majestate faţă de geniul eminescian.
Întrucît am primit şi la Redacţia Punctelor cardinale materiale bazate pe acest cras neadevăr ce i se impută “din auzite” (meteahnă balcanică de care şi un Eminescu se plîngea la vremea lui), consider ca pe o datorie să fac loc şi aici precizărilor de rigoare. Fraza incriminată prin răstălmăcire este următoarea (cu referire predilectă la aşa-numiţii “postmodernişti” şi la oportuniştii “modelor” ideologice): “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara...”, şi ea se regăseşte în articolul “Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale”, apărut iniţial în revista Flacăra (1-2/2002, p. 86), iar pe urmă reprodus şi în alte publicaţii (cf., de pildă, Adevărul literar şi artistic din 12.08.2006, p. 2, ca “probă” la materialul pro domo din p. 1). D-l Patapievici are toată distanţa critică faţă de acest soi de ingratitudine acefală şi deplînge “melancolic” o actualitate intelectuală (ar fi prea mult spus culturală) în care “caragialismul” bate “eminescianismul” (căci despre aceasta este vorba, de fapt).
Adevărul tragic şi paradoxal este pînă la urmă acela că adevăratul nostru “cadavru din debara”, de care nu se pune problema să ne debarasăm, ci cu care vrem cu orice preţ să accedem în Uniunea Europeană, nu este nefericitul Eminescu, ci însuşi acest popor român de azi, decerebrat, nevertebrat, pervertit, leneş şi sterp, care, vorba poetului, numai “din mila Sfîntului” mai face “umbră pămîntului”. Un asemenea popor decăzut şi care se complace imperturbabil în decădere, asemenea viermelui în murdărie, nu-l mai merită pe Eminescu, cum nu-şi mai merită nici una dintre valorile tradiţionale (chiar dacă ar mima caragialeşte în numele lor toate indignările din lume).
Ce poate face pînă la urmă un autentic intelectual creştin într-o astfel de ambianţă literalmente sinistră? Aproape 20 (douăzeci) de ani de pseudo-tranziţie surdă şi oarbă au dovedit că nu poate face mai nimic pe calea discursului (scris sau verbal), nici pe calea creaţiei culturale (care nu mai are preţ public), rămînîndu-i probabil doar soluţia mistică: să se roage lui Dumnezeu să ne mai rabde de hatîrul morţilor noştri şi de dragul pruncilor pe care-i aducem pe lume, şi care poate o vor primeni cîndva, în răspărul nimicniciei noastre de azi.

Răzvan CODRESCU
(ultimul text din
cuprinsul volumului)

miercuri, iunie 17, 2009

SANDU TUDOR DESPRE ACATIST



La Editura Christiana din Bucureşti a apărut, în condiţii grafice de excepţie, prima ediţie integrală a Acatistelor lui Sandu Tudor (Ieroschimonahul Daniil de la Rarău), îngrijită de d-l Alexandru Dimcea şi d-na Gabriela Moldoveanu.
Volumului cuprinde cinci acatiste: 1) Acatistul Preacuviosului Părintelui nostru Sfîntul Dimitrie cel Nou, Boarul din Basarabi (cu introducerea autorului şi cu ilustraţiile lui Mac Constantinescu – glosate şi ele în versuri de către autor); 2) Acatistul Sfîntului Ioan Bogoslovul; 3) Acatistul Sfîntului Sfinţitului Părintelui nostru Calinic Cernicanul; 4) Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu (cu comentariile autorului); 5) Acatistul Bunei Vestiri.
Cartea poate fi procurată prin reţeaua de difuzare Supergraph (inclusiv prin poştă: tel. 021/3206119), iar bucureştenii o găsesc cel mai sigur la Librăria Sophia (str. Bibescu-Vodă 19, vizavi de Facultatea de Teologie). Direct de la sediul Editurii Christiana (str. Theodor Sperantia 104, bl. S26, ap. 66, tel. 021/3225798) poate fi procurată cu un discount de 25%.
Reproduc în continuare, pentru mai multă lămurire, „Nota editorială”, textul despre acatist al lui Sandu Tudor („Seamă de cuvinte”) din 1942 şi bibliografia la zi (titluri de şi despre Sandu Tudor).



Coperta IV: desenul lui Mac Constantinescu îl înfăţişează aici
pe Sandu Tudor însuşi şi este însoţit de versurile:
Şi mă rog eu, scriitorul, pentru îndurarea mea,
de-am lăsat să se strecoare în vreun chip, pe undeva,
vreun iz de rău eres, vreo grea nedumerire
din fireasca slăbiciune de-nţeles sau stihuire.


NOTĂ EDITORIALĂ


Născut în 1896 (24 decembrie), la Bucureşti, şi mort în 1962 (17 noiembrie), în temniţa comunistă de la Aiud, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor[1] este cuprins în martirologiul din 2007[2] şi se află de mai multă vreme în atenţia Comisiei de Canonizare a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Personalitatea sa rămâne definitoriu legată de mişcarea spirituală a Rugului Aprins, căreia i-a fost iniţiator şi animator. Opera literară şi teologică a poetului-monah (încă needitată integral)[3] culminează de altfel, mistic şi estetic, cu Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, care a circulat în mai multe variante, dar pe care Editura Christiana l-a restituit în forma lui definitivă[4]. Acest acatist este cel mai faimos, dar nu este singurul alcătuit de autor: ne-au mai rămas de la el alte patru acatiste, în diferite stadii de definitivare.
Volumul de faţă constituie o premieră editorială: deşi nici unul dintre acatiste nu este inedit, ele se regăsesc pentru prima oară cu toatele între copertele unei cărţi.
Cele cinci acatiste se înşiră în volum după cronologia aproximativă a conceperii şi definitivării lor, greu de refăcut astăzi. Primul din serie – cel închinat Cuviosului Dimitrie cel Nou Basarabov, Ocrotitorul Bucureştilor, prăznuit în 27 octombrie – este şi singurul publicat antum[5]. Celelalte datează toate din perioada postbelică şi autorul a lucrat la ele până în vara lui 1958, când a fost arestat pentru a doua oară[6].
Am urmat aici textele editate de noi mai înainte (1999 şi 2004), pe baza manuscriselor, şi ediţia din 1942 (inclusiv cu frumoasele desene ale lui Mac Constantinescu, însoţite de glosele versificate ale lui Sandu Tudor), iar Acatistul Sfântului Ioan Bogoslovul a fost confruntat şi cu ediţia Anastasia din 1997 (cf. bibliografia finală). Ne-am propus şi de data aceasta să păstrăm ortografia şi punctuaţia autorului, deşi fluctuante de la un manuscris la altul (şi uneori chiar şi în cadrul aceluiaşi manuscris), îndreptând tacit doar erorile evidente. Am păstrat, de asemenea, prefaţa autorului la ediţia din 1942 („Seamă de cuvinte”), cu noţiuni generale despre acatist, precum şi comentariile sale la Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, de o importanţă exegetică aparte.
Fie ca ieroschimonahul Daniil de la Rarău să treacă neîntârziat din conştiinţa noastră rugătoare în sinaxarele Ortodoxiei!


[1] Născut Alexandru Teodorescu, şi-a luat mai târziu pseudonimul publicistic Sandu Tudor, iar ca monah se va numi întâi Agaton (din 1945), apoi Daniil (din 1952).
[2] Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, pp. 158-167 (articolul despre Daniil Sandu Tudor este redactat de istoricul George Enache).
[3] Pentru stadiul editării scrierilor de şi despre Sandu Tudor, a se vedea şi indicaţiile bibliografice de la finele volumului de faţă.
[4] Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, cu fotocopia manuscrisului definitiv şi comentariile autorului, Editura Christiana, Bucureşti, 2004. Această ediţie, ca şi prima ediţie (incompletă) a Acatistelor de la Editura Christiana, îngrijită de prof. Alexandru Dimcea (1999), au apărut cu binecuvântarea P. F. Părinte Patriarh Teoctist, pe care am considerat cuvenit s-o menţinem şi pe pagina de titlu a noii noastre ediţii.
[5] Sandu Tudor, Acatistul Preacuviosului Părintelui nostru Dimitrie cel Nou, boarul din Basarabov, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942 (acatistul fusese scris încă din 1927, iar în 1928 primise binecuvântarea Sfântului Sinod al B.O.R., cum se vede din notele însoţitoare).
[6] Prima oară fusese arestat şi condamnat politic de către regimul comunist între 1950 şi 1952. A doua arestare, cu vestitul lot de 15 persoane care i-a purtat numele (lotul „Teodorescu Alex. şi alţii”), avea să fie fără întoarcere (condamnarea a fost la 25 de ani „temniţă grea”, pentru „uneltire contra ordinii sociale”, dar în 1962 a murit, chipurile de „hemoragie cerebrală”, fără să se cunoască nici până azi locul unde a fost înmormântat).



Icoana Rugului Aprins
de la Sf. Mănăstire Antim din Bucureşti


SEAMĂ DE CUVINTE


Acatistul este o mare cântare duhovnicească, tipică evlaviei creştin-răsăritene. Dintre toate măreţele solemnităţi dela curţile crăieşti ale Ţarigradului, poate cea mai măreaţă, mai impunătoare era tocmai această slujbă a „Imnului Acatist”, care în greceşte înseamnă „sfântul cântec în picioare”. Nici luminatul Împărat nu putea să se abată de la canon şi să se aşeze cumva jos în vremea zicerii lui.
La auzirea lui trebue să rămâi neclintit, drept ca o lumânare care arde în încremenită slăvire. Acatistul face parte din mistica liturgică, din ceea ce se cunoaşte în Ortodoxie prin „închinare neîntreruptă” sau „slăvire neîncetată”. Acatistul se presupune că nu încetează niciodată, se reînnoieşte mereu.
Dragostea suprafirească te mistue ca foamea şi ca setea şi vrei să vezi încă din această viaţă faţa cea veşnică a Lumii? Îngenunche, închină-te, dar, mai ales, încremeneşte întru curată aţintire, uitându-te şi limpezindu-te de tine însuţi, fără întrerupere cântând marea ei sfinţenie.
Imnul acatist este una din aceste scări în duh, ce îţi dă putinţa să urci până acolo, până la acea zare la care poate să scoboare peste tine Vedenia, fără a se strica, şi fără a se prihăni prin aceasta.
Cum spunea un bătrân schimonah din Muntele Atonului, el e „roată heruvică de cântec şi smerenie” care suie, suie mereu.
Arşi de năzuirea aceasta mistică, împăraţii, domnii şi voivozii de altădată ţineau să ia parte la slujbele de acatist. Se aduna în paraclisul palatin Curtea împărătească bizantină, cu toată strălucirea şi bogăţia sa fastuoasă de aur şi pietre nestimate, şi petrecea o zi întreagă întru repeţirile şi înălţările prin cântec şi mireasmă ale acestei frumuseţi liturgice.
Imn de o largă respiraţie sau, mai bine, o întreagă imnologie, acatistul e un ciclu împlinit de poezie religioasă. El e un fel de total, adunat ca un inel neîntrerupt de cântece, şi care se întoarce în el însuşi ca să curgă la nesfârşit, pe rând depănând: cântări dramatice ce se împletesc cu alte cântări epice şi legate între ele cu litanii pur lirice.
Măreţia şi măestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet şi culoare bine măsurată; cealaltă, lăuntrică, de descoperire şi tâlc dogmatic.
Închis în tiparul unui canon aspru şi dinainte hotărât în cele mai mici amănunte, desăvârşirea aceasta formal rece, ca precizia unui misterios cristal, e de fapt, numai un fel de a stăpâni şi ordona aprinderile spirituale ce trebue să izbucnească din inimile noastre. Dar în acelaşi timp imnul acatist se arată şi ca un cerc de foc şi de flăcări al tuturor avânturilor noastre încordate, prin care evlavia se scrie şi creşte mereu în jurul unei vieţi sfinte, care a fost aleasă din firidele calendarului, ca să ne stea în faţă nouă, drept izvod de îndumnezeire.
Astfel, acatistul în întregul său e un fel de savantă împreunare de înţelesuri mistice şi muzicale, care pătrunde şi se repetă la adânc, în rânduiala de amănunt a sumei, a cumpănirii părţilor şi până a fiecărui stih în parte.
Aşa, după un „condac” – ceea ce în elineşte înseamnă iatac – după această scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un „icos” – adică monument – bucată imnologică mai mare şi narativă, şi care la rândul ei se încheie cu o litanie, cântec de laudă. Ritmul acesta, de trei feluri de imnuri, creşte de douăsprezece ori de-a lungul vieţii întregi a sfântului sau sfintei căruia îi e închinat acatistul, îmbinându-se într-un tot nedespărţit. Cele douăsprezece cicluri interioare o dată terminate, acatistul se începe iară de la capăt şi aşa pururea, la nesfârşit, către starea de răpire.
Se atinge astfel dumnezeescul, unicul, tainicul, între marginile unui şir de cântece, cu toate că la arătare imnul acatist pare numai un prilej de laudă, cuvântul de hram al unui anume sfânt cuvios, chiar foarte neînsemnat.
Fără îndoială, nimeni nu poate să primească şi să înţeleagă, necum să încerce o bucurie, sorbind din acest fel de poezie, dacă nu a fost niciodată chinuit de foamea şi setea contemplării.
Iar acum, toată râvna aceasta de cântec pravoslavnic, a noastră, dintru acest nou acatist, încearcă şi vrea să-şi înmulţească sunarea stihurilor cuviincioase, ca un praf de aur muzical, ca o adăugire mai mult la marea podoabă ce se cuvine a aduce „smereniei cu nimb” a sfântului căruia batem mătanie.
Cuvios, necunoscut din prea umilită sfinţenie, este acest Dimitrie cel Nou. A fost văcar de sat în Basarabov*, nesocotit de toţi, ca un om de nimic. Şi s-a făcut pusnic apoi, pe malurile râpoase ale Lomului, tot atât de nebăgat în seamă şi neînsemnat. Vieaţa aceasta neştiută şi acoperită s-a risipit fără urmă, iară mormântul i s-a prăbuşit cu totul, după o grozavă furtună, sub pietroaie, la fundul râului, printre ape.
Curgere de îndelungată vreme s-a scurs; zic unii să fi trecut un veac sau mai mult, de la această ultimă pecetluire sub uitare şi moarte, când într-o zi Sfântul se trezi în chip cu totul dumnezeesc, la o trăire nouă şi uimitoare.
S-a întâmplat, în acel sat dunărean, al baştinii lui, o fată zăcând la pat, greu bolnavă, şi i s-a făcut ei noaptea vedenie. Rudele şi poporenii satului, după amănuntul arătărilor acelei fete, s-au pornit la râul Lom, la locul cel văzut prin vis. Întru acest fel l-au fost scos, dintre apele care îi păstrau moaştele, pre Sfântul nostru de care nimeni nu mai ştia.
Şi Dumitru, văcarul şi pusnicul cerşetor, abia de acum începu să-şi trăiască adevărata lui vieaţă, vieaţă de minuni făcătoare, minuni ce se ivesc şi înfloresc mereu şi cu putere în jurul raclei în care îi odihnesc oasele.
Norodul nostru cunoscu repede în el pe vasul cel ales, descoperit prin semn, nouă, spre alinare. Aleargă norodul spre el întru toate nevoile şi lipsa. El ne umbreşte cu nevăzuta lui oblăduire, stând azi de pază peste sufletul drept-credincios al Ţării Rumâneşti, în biserica cea mare a Sfintei Patriarhii.
Aşa, prin puterea şi voia Viului Dumnezeu, s-a arătat acest sfânt printre noi şi s-a desăvârşit pre sine în cinste şi faimă duhovnicească. Dintru această mare dorire şi curată evlavie românească, care totdeauna l-au împresurat, Sfântul Dumitru cel Nou Basarabovul creşte printre noi şi se împodobeşte, cu ctitorie, cu hram, cu şir întreg de semne şi sfinte legende, cu petrecerea vieţii scrise la minei şi cu acest acatist de citit la strană şi cântat neîntrerupt întru prea-fericită bucurie.

Sandu TUDOR


* Corect: în Basarabi, Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov sau din Basarabi. Sufixul slav – ov este corespondentul sufixului – ean din limba română. (N. Ed.)



Sandu Tudor spre jumătatea vieţii


SCRIERILE IEROSCHIMONAHULUI DANIIL
(SANDU TUDOR) APĂRUTE
LA EDITURA CHRISTIANA

Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Scrieri 1: Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu. Cartea Muntelui Sfânt. Marea noapte de aur a Maicii Domnului. Apocalipsa lui Ioan (Argument de Predoslovie). Am auzit cântecul Păsării Unice (Gânduri din singurătate), ed. Alexandru Dimcea, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999.
Ieroschimonahul Daniil Tudor (Dandu Tudor), Acatiste: Acatistul Bunei Vestiri, Imn-Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, Acatistul Preacuviosului Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou Boarul din Basarabov, Acatistul Sfântului Sfinţitului Părintelui nostru Calinic Cernicanul, ed. Al. Dimcea, Ed. Christi­ana, Bucureşti, Ed. Christiana, 1999.
Preacuviosul Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Caiete 1: Dumnezeu-Dragoste, ed. Al. Dimcea, Ed. Christi­ana, Bucureşti, 2000 (ed. a II-a, revăzută şi adăugită: 2003).
Preacuviosul Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Caiete 2: Sfinţita Rugăciune, ed. Al. Dimcea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2000 (ed. a II-a, revăzută şi adăugită: 2008).
Preacuviosul Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Caiete 3: Taina Sfintei Cruci, ed. Al. Dimcea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2001.
Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Caiete 4: Ce e omul?, ed. Al. Dimcea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (cu o postfaţă de Răzvan Codrescu).
Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, cu fotocopia manuscrisului definitiv şi comentariile autorului, ed. Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004.

ALTE EDIŢII ALE SCRIERILOR
LUI SANDU TUDOR

Sandu Tudor, Comornic [versuri], Bucureşti, 1925.
Sandu Tudor, Acatistul Preacuviosului Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou Boarul, din Basarabov, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942.
Sandu Tudor, Imn-Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, Fundaţia Culturală Ro­mână, Madrid, 1987.
Daniil Sandu Tudor, Acatiste: Imn-Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, Acatistul Sfântului Ioan Bogoslovul, Acatistul Preasfinţitului Părintelui nostru Calinic Cernicanul, [ed. Dora Mezdrea], Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997 (cu un cuvânt înainte de Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Ana­nia).
Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins. Scrieri şi documente inedite, ed. Gheorghe Vasilescu, Ed. Anastasia, Bu­­cu­reşti, 1999 (cu trei cuvinte mărturisitoare de Alexandru Mironescu, Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, Arhim. Sofian Boghiu)
*** Învăţături duhovniceşti. Comentariu la Imnul Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului. Viaţa Ieroschimonahului Daniil Tudor, ed. Ierodiac. Cleopa Paraschiv, Editura Panaghia-Sf. Mănăstire Rarău, f. a. [2001?].

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
LA IEROSCHIMONAHUL DANIIL (SANDU TUDOR)
ŞI LA GRUPAREA „RUGULUI APRINS”
DE LA SF. MÂNĂSTIRE ANTIM DIN BUCUREŞTI

*** Alexandru Mironescu. Centenarul naşterii: 1903-2003, ed. Ileana Mironescu Sandu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
Bălan Mihailovici, Aurelia, „Cuvânt înainte” la Stareţul Daniil Sandu Tudor, Ed. Panaghia, Vatra Dornei, 2007.
Braga, Roman, “Rugul Aprins”, în Lumină lină [Chelsea-Michigan, U.S.A.], nr. 1-2/1991, pp. 117-129.
*** Cuviosul Ioan cel Străin. Din arhiva Rugului Aprins, ed. Gheorghe Vasilescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999 (cu o postfaţă de Arhim. Sofian Boghiu).
Enache. George, „Daniil Sandu Tudor. Pagini din dosarul de anchetă 113668”, în CNSAS, Arhivele Securităţii, vol. 1, Ed. Pro Historia, Bucureşti, 2002.
Enache, George, „DANIIL, Sandu Tudor”, în Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, pp. 158-167.
Jinga, Constantin, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor. Omul şi opera, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005).
Maxim, Virgil, Imn pentru crucea purtată, ed. a II-a, Ed. Antim, Bucureşti, 2002, pp. 257-258, 403.
Mironescu, Alexandru, Calea inimii. Eseuri şi dialoguri în duhul Rugului Aprins, ed. Răzvan Codrescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998 (cu un cuvânt înainte de Acad. Virgil Cândea).
Oprea, Marius, Adevărata călătorie a lui Zahei. V. Voiculescu şi Taina Rugului Aprins, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.
Paraschiv, Cleopa, Rugul Aprins. Stareţul Daniil de la Rarău, Ed. Panaghia-Sf. Mănăstire Rarău, 2004.
Petcu, Adrian Nicolae, „Cum a murit Părintele Daniil [Sandu Tudor]”, în Rost, an I, nr. 6, august 2003, pp. 7-8.
Plămădeală, Antonie, Rugul Aprins, Sibiu, 2002.
Popescu. Florentin, Detenţia şi sfârşitul lui V. Voiculescu, Ed. Vestala, Bucureşi, 2000.
Rădulescu, Mihai, Rugul Aprins, Ed. Ramida, Bucureşti, 2003.
Rădulescu, Mihai, Sandu Tudor şi Floarea de Foc, Ed. Panaghia, Vatra Dornei, 2008.
Scrima, André, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Ed. Hu­manitas, Bucureşti, 1996 (cu o prefaţă de Andrei Pleşu)
Vasilache, Vasile, “Rugul Aprins: Cercul literar cultural de la Mănăstirea Antim din Bucureşti”, în Calendarul “Credinţa” [Detroit, U.S.A.], 1992, pp. 66-71.


Ieros. Daniil Sandu Tudor spre sfîrşitul vieţii

joi, iunie 11, 2009

EMINESCU N-A MURIT



Prostul crede că Eminescu a murit, ca mamă-sa şi ca tată-său.
La un om viu eşti curios să ştii mai ales cum trăieşte. La un om mort eşti curios să ştii mai ales cum a murit.
În cazul lui Eminescu: va fi murit el din cauze naturale sau va fi fost ucis? Dacă va fi murit din cauze naturale, cum se crede îndeobşte, va fi fost inima sau „infecţia luetică”? Iar dacă va fi fost ucis, se va fi făcut aceasta cu sau fără premeditare? Dacă nu-l va fi ucis un nebun cu piatra, nu cumva îl vor fi ucis doctorii printr-un tratament nepotrivit? Dar dacă l-au ucis doctorii, ar fi prea banal s-o fi făcut din indolenţă sau nepricepere (malpraxis).
Prostul e înclinat aprioric spre ipoteza conspiraţionistă, pe care-o preface repede în certitudine, cu o asumare aproape personală. Incomod ideologic şi incoruptibil moral, Eminescu trebuia eliminat cu orice preţ, mai ales pentru naţionalismul său epidemic. Folosindu-şi complicii din spitale, l-or fi eliminat liberalii, masonii, ovreii, agenţii imperiali (ţarişti sau papistaşi, că toţi ar fi avut motive)? Prostul nu-ţi ascunde că preferă, de departe, ca pe o sinteză malefică universală, explicaţia „răzbunării iudeo-masonice”, desigur cu bătaie mai lungă: neamul românesc. Cei care au umblat şi umblă cu obstinaţie să ne scoată din istorie, aceia ni l-au mătrăşit şi pe Eminescu (aşa cum ne-au mătrăşit, se ştie, toţi cîrmuitorii şi luminătorii „vizionari”, de la Mihai Viteazul pînă la... Nicolae Ceauşescu).
Pentru prost, Eminescu nu e destul de mare ca să nu fi murit, dar e destul de mare ca să nu fi putut muri de o moarte obişnuită sau accidentală. Pentru el, cazul Eminescu se reduce pînă la urmă la această dimensiune senzaţionalistă a morţii. Două lucruri i se par prostului esenţiale: că Eminescu e mort şi că n-a murit de moarte bună.
Că Eminescu ar putea fi viu, prostului nici măcar nu-i trece prin cap. Prostul nu poate înţelege că Eminescu – şi oamenii de talia lui Eminescu, vrednici să stea, zicea Noica, la cina cea de taină a culturii europene – se află mai presus de moarte. Eminescu n-a murit, ci doar s-a retras în eternitate, cu viaţa pe moarte călcînd, ca reper veghetor nu doar pînă azi, ci pînă la capătul vremurilor – perpetuu izvor spiritual de trăire şi conştiinţă românească. Viaţa noastră fără de moarte şi „conştiinţa noastră mai bună”.
Contrar părerii prostului, e inesenţial cînd şi cum s-a retras Eminescu în eternitatea lui (şi a neamului). A-l trata ca pe un „mort” şi a rîma cu voluptate în circumstanţele (reale sau închipuite) ale „morţii” lui reprezintă simptomul supremei neînţelegeri. Cecitatea mai ucigaşă decît toate conspiraţiile istoriei.
Ar fi mult mai interesant şi mai profitabil să li se pună în evidenţă noilor generaţii în ce fel şi în ce măsură este Eminescu viu. Să ne adîncim nu în anecdotica senzaţionalistă a morţii lui in-esenţiale, ci în miracolul inepuizabil al ne-morţii lui esenţiale. Cum se face că Eminescu ne e – sau măcar ne poate fi – mereu prezent şi mereu aproape, că nu se lasă asasinat nici prin impietate şi nici prin pietate, că e în stare să sfideze la fiecare pas, cu o sclipire de gînd sau cu un zvon de vers, proverbiala „uitare românească”?
Nu, în Eminescu nu avem de răzbunat un mare mort, ci de asumat şi de valorificat creator, prin bună cuminecare, un dăinuitor harismatic, un principiu de nemurire. Nu recursul la moartea lui, ci această eternă actualitate a sa, împletită firesc „în viul vieţii”, constituie temeiul şi îndreptăţirea eminescianităţii, eminescianismului, eminescologiei. Cultural vorbind, Eminescu e viaţă, iar viaţa lui e lumina noastră, pe care întunericul nu a înghiţit-o.
Faţă de prostimea adulatoare şi obsedată patetic de scenariul morţii lui, adversarii declaraţi şi înverşunaţi ai lui Eminescu, români şi neromâni, se întîmplă să fie în felul lor mai lucizi şi mai realişti: ei ştiu bine că Eminescu nu e mort, că Eminescu trăieşte, că Eminescu e chiar mai viu decît viaţa, şi de aceea încearcă disperat să-l ucidă măcar în sufletele noastre, să ne pustiască de prezenţa lui îndărătnică. Nu împotriva unor presupuşi ucigaşi de odinioară s-ar cădea să vitupereze cei ce se vor astăzi „cruciaţi” ai românismului şi eminescianismului, ci mai abitir împotriva acestor ucigaşi curenţi, mult mai parşivi şi mai primejdioşi „în durata lungă a istoriei”. Prostul percepe însă realitatea anapoda şi-şi consumă invariabil gloanţele trăgînd acolo unde nu trebuie.
Pe adevăratul Eminescu nu ni l-a ucis nimeni, dar sînt destui care se chinuiesc să-l ucidă pînă azi şi care-şi freacă mîinile de satisfacţie să ne vadă tratîndu-l de bunăvoie ca pe un mort, sau luptîndu-ne ipotetic cu nălucile trecutului şi neglijînd provocările insidioase ale prezentului...
Dar pînă la urmă, creştineşte, îl înţelegi şi pe prost. Ce să facă el cu un Eminescu viu, care obligă la efort intelectual şi la asumare creatoare, la dezmărginirea naţionalului în universal şi întruchiparea universalului în naţional?! Pe prost nu-l ţin brăcinarii să co-existe cu Eminescu, ci doar să-i post-existe vindicativ, într-o sterilitate opărită şi agramat vociferantă, cu care atrage atenţia altor proşti de teapa lui şi induce iluzia unei implicări justiţiare, ba chiar mai face şi cîte-un ban (căci senzaţionalismul ieftin se vinde bine în ţara celor „proşti, dar mulţi”).
Aşa cum un om deştept n-are ce face cu un Eminescu mort, tot aşa prostul n-are ce face cu un Eminescu viu. Dar Eminescu este cu atît mai mare şi mai viu cu cît şi-a anticipat nu o dată această posteritate jenantă şi reuşeşte să dăinuiască în paralel cu ea, în aşteptarea mesianică a unei româneşti „minţi de pe urmă” – care s-ar putea să nu ne mai vină deloc, sau să ne vină mult prea tîrziu... Dacă însă nimic altceva nu va mai rămîne din noi, va rămîne negreşit Eminescu cel viu, mărturisind de unul singur – la judecata din urmă a neamurilor, cum îi plăcea lui Noica să spună – că Dumnezeu a pus sămînţă bună atunci cînd ne-a menit să fim „un strat de cultură la gurile Dunării”.
Nu, Eminescu n-a murit şi nu va muri niciodată. Dar noi ne dovedim tot mai incapabili să-i onorăm nemurirea. Şi neputînd trăi „pe limba lui”*, preferăm să-l decretăm mort „pe limba noastră”** şi să facem din el adevăratul „cadavru din debara” al intempestivei prostii epigonice. Al prostiei care nici măcar nu doare. Şi despre care ajungi să nu mai ştii dacă este cauză, efect sau doar condiţie favorizantă a ticăloşiei voioase în care ne trăim traiul şi ne mîncăm mălaiul, la porţile manelizate ale Orientului.

Răzvan CODRESCU

* Să citeşti, să meditezi, să visezi, să creezi, să jertfeşti, să respiri cultură prin toţi porii tăi, dar să nu pierzi sensul genuin al vieţii, să ai fascinaţia perfecţiunii şi a universalului, să obţii „sunetul secund” al limbii tale şi să ridici cuvintele pînă la Cuvînt.
** Să parazitezi pe spinări ilustre, să păcăleşti contextul, să-ţi drapezi puţinătatea, să obţii efecte ieftine, să cucereşti vulgul şi să-i împărtăşeşti deliciile grobiene, să cobori Logosul la logoree şi chipul divin la măştile Bestiariului.


Acest text a apărut şi în revista Puncte cardinale, anul XIX, nr. 6/222, iunie 2009, p. 1.

marți, iunie 09, 2009

LITERATURA ÎNCHISORILOR COMUNISTE: DEMOSTENE ANDRONESCU

La Editura Christiana:

Demostene Andronescu,
Reeducarea de la Aiud.
Peisaj lăuntric.
Memorii şi versuri din închisoare
(cu o prefaţă de Răzvan Codrescu)


DEMOSTENE ANDRONESCU
SAU VOCAŢIA MĂRTURISIRII


Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
De n-ar muri în locul lor nebunii...


Răspuns la „teroarea istoriei”

Ceea ce se numeşte îndeobşte „literatura închisorilor comuniste”[1] reprezintă unul dintre aspectele cele mai semnificative ale literaturii noastre contemporane şi o experienţă unică în întreaga istorie a creaţiei literare româneşti. De aceea nu-i deloc lesne să scrii despre o astfel de literatură, care trebuie judecată adesea cu măsuri diferite faţă de producţia literară curentă. Ne aflăm, mai exact spus, în faţa unui alt raport cu esteticul, a unui alt tip de relaţie între creator şi operă. Spiritul critic trebuie să devină mai maleabil şi mai nuanţat, spre a nu risca posibilele confuzii de planuri sau chiar impietăţile. Aici se amestecă, în proporţii nemăsurabile, elemente etice, estetice, psihologice, religioase, filosofice, politice; judecata trebuie să fie complexă şi să vizeze sinteza adeseori inefabilă a acestor elemente; orice abordare unilaterală sau prea tehnică este neavenită. Nu ai dreptul să te apropii doar belfereşte de un asemenea capital de mucenicie creatoare. Poate că acesta este şi unul dintre motivele pentru care profesioniştii criticii şi istoriei literare (cazul cel mai recent este cel al lui Nicolae Manolescu) continuă să se poarte de parcă această literatură nici n-ar exista...
La privirea cea mai generală, literatura de gulag, altminteri extrem de diversă şi numai aparent monotonă, se împarte în poezie şi proză. Această diviziune este una mai degrabă formală, dar are şi implicaţii mai adînci, care ţin de fondul şi dinamica interioară a discursului. Poezia reprezintă creaţia „originară” a închisorilor, elaborată mental în chiar toiul prigoanei[2], pe cînd proza s-a scris ulterior, retrospectiv, cel mai adesea cu o fatală „detaşare”, dar şi cu un plus de „elaborare” (nu întotdeauna benefică „autenticităţii”). De aceea se poate spune că poezia păstrează într-un chip mai viu intensitatea trăirilor care au generat-o. Ea reprezintă, aş zice, răspunsul imediat la încercările şi suferinţele de atunci (întruchipare contemporană a ceea ce Mircea Eliade numea „teroarea istoriei”); are astăzi o mare forţă mărturisitoare şi a avut ieri o uriaşă funcţie „purificatoare” şi „salvatoare”. Nu este o exagerare să se spună că poezia aceasta a fost la vremea ei hrană şi cuminecătură, dar şi „răzbunare” imediată a spiritului împotriva celor ce au căutat să-l pervertească sau să-l sugrume.
Demostene Andronescu rămîne una dintre vocile lirice cele mai pure şi mai reprezentative ale închisorilor politice din România. Din nefericire, aceste voci lirice, destul de numeroase, sînt încă insuficient cunoscute publicului mai larg, şi mai ales generaţiei tinere. În afara celor doi mari corifei, deplin consacraţi încă din perioada interbelică, Radu Gyr (1905-1975) şi Nichifor Crainic (1889-1972), prea puţine nume de poeţi ai închisorilor se mai bucură de oarecare notorietate[3]. În cazul unora dintre aceştia, nedreptatea este cu atît mai mare cu cît la ei forţa ideilor şi trăirilor lirice se asociază în chip fericit cu un incontestabil talent al expresiei, capabil să răspundă chiar celor mai pretenţioase exigenţe estetice[4]. Acesta este, cred, şi cazul lui Demostene Andronescu, astăzi octogenar, autorul volumului – demult epuizat – Peisaj lăuntric (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, cu frumoasele ilustraţii ale maestrului Ştefan Orth) şi care mi se pare a fi – n-aş vrea să supăr pe nimeni – ultimul mare poet în viaţă al temniţelor comuniste.

La Ocişor, cu Marcel Petrişor

Scurt portret biografic

Născut la 3 decembrie 1927, în comuna Cîmpuri, judeţul Vrancea, deci într-o zonă de constituie un fel de ţinut de cumpănă între Moldova şi Muntenia, Demostene Andronescu are parcă şi ceva din blîndeţea molcomă a moldoveanului, dar şi ceva din încăpăţînarea iscoditoare a munteanului: e un amestec oarecum paradoxal de contemplativism liric (prin care se explică poetul) şi de activism nestîmpărat (din care se nutreşte luptătorul). Cuminte şi necuminte totdeodată, pare să nu se simtă în firea lui decît pe răzoarele inefabile dintre realitate şi visare, dintre real şi ideal. Prin poezia lui trece adeseori – cu o tristeţe mai senină, de dor românesc – umbra lui Don Quijote. Omul însuşi are, la rîndu-i, ceva donquijotesc, un amestec îndărătnic şi indefinit de „visătorie” şi „nebunie”, în sensul nobil (şi adesea uitat) al acestor cuvinte. Donquijotismul apare de altfel, în viziunea sa, ca însemn paradigmatic al unei întregi generaţii: aceea a tînărului naţionalism creştin românesc din vremea ultimului război mondial. De aici, şi mai ales din marea pepinieră umană a „Frăţiilor de Cruce”, s-au ivit, în vălmăşagul timpurilor postbelice, majoritatea covîrşitoare a eroilor şi martirilor rezistenţei anticomuniste – singurul nostru certificat de onoare istorică într-o jumătate de veac de dezastru naţional. Despre această elită crucificată a tineretului român de atunci este vorba, de fapt, în generoasa dedicaţie a singurului său volum de pînă acum: „Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis”[5].
Tînărul Demostene Andronescu – o vreme copil de trupă, apoi „frăţior de cruce” – îşi face studiile medii şi superioare la Bucureşti; în 1952 absolvea Facultatea de Istorie, dar nu i se va permite să-şi susţină licenţa decît în 1969, iar o slujbă potrivită cu pregătirea sa nu va obţine decît în 1972, după ce ani de-a rîndul fusese nevoit să presteze muncă necalificată[6].
Între 1952 şi 1964, cu o întrerupere de doar cîteva luni, este deţinut politic, trecînd pe la Jilava, Gherla şi Aiud (de unde s-a eliberat cu ultimul lot de deţinuţi politici şi despre care a scris remarcabilele pagini memorialistice adunate în volumul de faţă[7]). După închisoare se căsătoreşte (soţia, „Zaza”, l-a lăsat văduv în 1996) şi devine tatăl unei fete, Mălina Ştefana, astăzi reputată jurnalistă şi traducătoare. Securitatea continuă să-l hărţuiască mulţi ani după eliberare, iar versurile sale zac prin „sertare”, în aşteptarea unor vremuri mai bune.
L-am cunoscut în 1982, într-un sat ardelenesc pierdut printre dealuri împădurite, unde fusesem invitaţi peste vară de un prieten comun (profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor, şi el fost deţinut politic). Albise încă de pe atunci, dar era fiziceşte zvelt, iar sufleteşte de o admirabilă prospeţime. Statura dreaptă şi înfăţişarea mai degrabă uscată îl făceau să pară mai înalt decît era. Avea o figură senină, de o stranie candoare, şi un verb cald, învăluitor. Într-o seară, în jurul unui foc la care frigeam cucuruz, a venit vorba despre închisori şi despre figurile ilustre de acolo. Avea o memorie uimitoare (cum numai la foştii deţinuţi politici am întîlnit) şi ne-a recitat ceasuri întregi, la rugăminţile noastre mereu reînnoite, versuri din închisori, ba chiar poeme întregi. Atunci am auzit pentru prima oară multe dintre creaţiile de temniţă ale lui Nichifor Crainic şi mai ales ale lui Radu Gyr. Numai într-un tîrziu, la insistenţele gazdei, s-a înduplecat să ne recite, cu oarecare sfială, şi din versurile proprii. Atunci am înregistrat, printre altele, cea mai frumoasă cugetare lirică asupra „nebuniei” eroice şi mărturisitoare, în misticul sens paulinic[8]:

Nebun, da, sînt nebun! Dar, lume, dacă
n-ar fi nebuni ai fi de tot săracă.
Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
de n-ar muri în locul lor nebunii.


Impresia cea mai puternică asupra tuturor celor de faţă îmi amintesc că a făcut-o, de altfel, tocmai poezia înrudită tematic „Unde-s nebunii?”, pe care o consider şi astăzi una dintre bucăţile sale cele mai reprezentative şi... mai actuale:

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminţi,
-----------------------------------------
Scîncesc cuminţii-n chingile durerii
Şi, sîngerînd din răni adînci blîndeţe,
Lîngă neveste mor de bătrîneţe,
Necutezînd să tragă spada vrerii.
-----------------------------------------
O, Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii?
E lumea plină de-alde Sancho Panza...


Aveam să-l revăd abia pe 22 decembrie 1989, cînd, purtat de un nou elan donquijotesc, se suise pe clădirea fostului Comitet Central, cu tinerii „revoluţionari” (mai tîrziu aveam să aflu că pătrunsese şi înăuntru, fiind martor la confuzia şi panica din acele ceasuri a foştilor potentaţi comunişti şi capi ai Securităţii).
Şi iată că în curînd se fac două decenii de cînd ne străduim alături (donquijoteşte?) în redacţia Punctelor cardinale, după ce eşuasem (tot împreună) cu publicaţia Veghea (a ulterior spulberatei Uniuni Democrat-Creştine – singurul partid politic din care – şi el, şi eu – am făcut parte vreodată, preţ de cîteva luni). În anii aceştia din urmă au ieşit la lumină multe dintre scrierile sale (poeme, amintiri, articole, recenzii), dar ele – cu excepţia poeziilor – s-au cam risipit prin diferite periodice de dreapta fără largă audienţă. În cele din urmă l-am convins să le adune şi să le definitiveze, iar acestui prim volum, care include memorialistica şi lirica, nădăjduiesc să-i urmeze cît mai repede, aici la Christiana, un volum de articole şi recenzii din perioada postcomunistă (majoritatea apărute iniţial tot în Puncte cardinale).

La Diaconeşti, cu Părintele Calciu şi Părintele Amfilohie

O radiografie incomodă a „reeducării”

Am găsit potrivit editorial ca în prima parte a volumului să fie aşezate memoriile, faptele ce au stat, direct sau indirect, la baza tensiunilor ideatice sau stărilor sufleteşti pe care s-au altoit poeziile. Radiografia reeducării de la Aiud întreprinsă aici nu este însă o simplă înşiruire de fapte cutremurătoare şi grăitoare prin ele însele, pe care autorul le-a trăit pe pielea lui, la care s-a întîmplat să fie martor sau asupra cărora s-a informat din relatările altora. Memoriile sale nu sînt nicăieri descriere nudă, ci angajează o întreagă hermeneutică a faptelor şi a secvenţelor dialogale, cu fine observaţii şi analize psihologice, morale, istorice şi politice. Personajele – victime sau călăi – au la rîndul lor o viaţă narativă aparte, sînt complexe şi adeseori paradoxale, îşi păstrează o marjă de taină insondabilă, întreţesută, derutant şi provocator, atît în ascendenţa cît şi în descendenţa tragică a umanului. Portretele cele mai favorabile le sînt făcute, indiscutabil, profesorului George Manu şi prinţului Alexandru Ghica (a se vedea capitolul "Grupul recalcitranţilor"). Nimeni nu este însă angelizat sau diabolizat fără rest (un capitol se intitulează "Să nu-ţi faci idoli din oameni în viaţă") , poate cu excepţia sistemului, atotputernic peste indivizi, funcţionînd ca o maşinărie infernală, ca un perpetuum mobile al ororii, şi întrecînd ameţitor puterea curentă de imaginaţie.
De regulă, poetul nu-l încurcă pe prozator, care-şi desfăşoară analiza narativă cu un fel de rigoare despătimită, mereu atent la detaliul semnificativ, grijuliu să-şi aleagă cuvintele şi să-şi cîntărească expresiile, după o măsură etică a adevărului împinsă pînă la urzeala gramaticală. Puţini autori de memorii din închisoare au ajuns la o asemenea limpezime a frazei şi la o asemenea coerenţă interpretativă a ansamblului, în care fiecare parte este intim necesară întregului. Totul se preface într-o mare lecţie de istorie (vie nu numai prin trăirea nemijlocită, dar şi prin intensa re-trăire reflexivă), într-o valorificare paideică a suferinţei, de un creştinism sacrificial, dar niciodată ostentativ, caracteristic de altfel „sfinţeniei” concentraţionare – adevărat exerciţiu al raiului în adîncimile iadului.
Se va găsi probabil cine să-i reproşeze memorialistului, deliberat incomod, pe de o parte o aparentă concesivitate faţă de „cozile de topor” ale „puterii populare” (gardieni, torţionari, politruci etc.), ca bunăoară colonelul Gheorghe Crăciun[9], iar pe de altă parte o aparentă impietate critică faţă de personaje ilustre ale luptei anticomuniste, ca greu încercaţii Radu Gyr şi Nichifor Crainic, sau controversatul Nicolae Petraşcu. Camaradul Grigore Caraza a făcut-o deja, pornind de la cazul Anania (unul dintre cele mai complexe şi mai nuanţate din întreaga istorie a rezistenţei anticomuniste). E, în realitate, numai efortul sincer şi dezinteresat de onestitate şi obiectivare, autoimpus din capul locului (a se vedea introducerea) şi explicabil, poate, dincolo de alte scrupule convergente, şi prin aceea că autorul este istoric de formaţie[10]. Bun cunoscător al literaturii penitenciare de pînă la el, citează amplu şi uneori polemizează urban cu autorii anteriori (ca, de pildă, insidiosul Petre Pandrea, sau intransigentul Ion Cârja), desfăşurînd o argumentaţie proprie riguroasă, conexată la experienţa vie, care ştie să nu se lase derutată de livresc.
Analiza „istorică” şi analiza „lirică” sînt cele două oglinzi paralele în care se reflectă demersul mărturisitor şi care, la o privire mai atentă, se completează fără să se trădeze şi fără să se substituie. În fond şi la urma urmelor, viaţa însăşi, mult mai comodă de comentat decît de trăit, este amestec indefinit de subiectiv şi obiectiv, de certitudine şi aproximaţie, de sondabil şi insondabil. Dacă este în aceste memorii şi vreo judecată îndoielnică, în spatele ei nu se află o intenţionalitate impură, ci doar fatalele limite ale umanului, cu care ne confruntăm, într-un fel sau altul, cu toţii, chiar dacă nu sîntem grabnici s-o recunoaştem. Cinstea sufletească a lui Demostene Andronescu mi se pare mai presus de orice discuţie, iar dacă nu mi s-ar fi părut astfel, atunci nu m-aş fi angajat ca editor, pentru că ştiu bine că acestea nu sînt lucruri cu care să te joci nepedepsit.
Mărturisesc totuşi, în treacăt, că-l prefer în ipostaza sa de poet, pe care o resimt mai subtil şi mai esenţial cuminecătoare.

La Petru-Vodă, cu Părintele Calciu şi Părintele Iustin

Repere într-un Peisaj lăuntric

Volumul Peisaj lăuntric, ieşit acum 14 ani[11], mai mult prin grija prietenilor, a constituit un debut editorial tîrziu, dar, aş zice, cu atît mai „rotund”. Este testamentul liric al unei vieţi mucenicite, dar şi filă din testamentul unei generaţii fără noroc. O poezie care se mişcă între suferinţă („Moarte provizorie”) şi iertare („Încheiere”), între omeneasca „Îndoială” (a se vedea poezia cu acest titlu, dedicată lui V. Voiculescu) şi credinţa în numele căreia merită să mori („Testament”: Credinţa mea, sporită strop cu strop,/ O-nscriu ca pe-un inel de foc pe zare,/ Iar taina ca pe-o umbră mi-o îngrop/ La temelia lumii viitoare). Proza aduce multe lămuriri asupra genezei interioare a poeziilor, care acoperă mai toată gama experienţelor-limită ale umanului.
Refuzînd principial refugiul oricărui „turn de fildeş”, eul liric se confruntă în permanenţă cu „vremurile”, cu „teroarea istoriei”, păscut de „Neîmplinire” (a se vedea poezia cu acest titlu, construită pe motivul statuii neterminate de creatorul ei: De-un meşter mare început cîndva,/ Am fost lăsat la jumătate baltă;/ O, de-aş avea în mîini ciocan şi daltă,/ Din piatră singur m-aş descătuşa!), citind în jurul său semnele apocaliptice, cu un incontestabil dar de poet cosmic şi vizionar („Apocalips”: Şi-a slobozit cel necurat zăvozii – / Arhangheli negri, cu sclipiri de smoală;/ Pe scena lumii, unduindu-şi şolzii,/ Dansează Salomeea-n pielea goală.// [...] Scînceşte de durere-ntreaga fire/ Şi plîng pe la răscruci de ceruri îngeri,/ Se-ndoiae grinzile nemărginirii/ Sub greutatea cosmicei înfrîngeri.// În creştetul veciei Dumnezeu/ Cu capu-n mîini stă, abătut şi trist,/ În jur se sting luminile mereu/ Şi-ngenuncheat alături plînge Christ), dar fără a renunţa la ascensiunea celestă, la „vînătoarea” mistică a divinului („Îndoială”: De-atîta vreme urc tîrîş, pe coate,/ Şi-am smuls în căţărare-atîţi luceferi/ Că de mai ţine mult urcuşul poate/ Doar cei prea-nalţi să mai rămînă teferi...// [...] Tîrîş, pe brînci, cu sufletul la gură/ Urc muntele cu-nchipuite creste;/ Din tot ce-am fost mai sînt o picătură.../ Mai este, Doamne, pînă-n cer, mai este?!).
Momentele de nelinişte „argheziană” (cîteva poezii poartă titlul „Psalm”, iar una e intitulată chiar „Psalm păgîn”), derutanta ceartă cu Dumnezeu la deznădejde (ca-n „În loc de rugăciune”) nu trebuie să ne înşele: ele reprezintă doar clipele de pasageră slăbiciune ale unui spirit viu, neconvenţional, „lupta cu îngerul” a unui suflet ce găseşte mereu tăria de a-şi transcende pînă la urmă ispitirile. Acest Peisaj lăuntric este viu şi emoţionant tocmai prin omeneasca lui complexitate, străin de convenţia pietăţii burgheze, dar şi de otrăvurile demonismului intelectual.
Poezia aceasta, plină de temerităţi imagistice şi lexicale, păstrează fără pedanterie prozodia tradiţională. Pe ici, pe colo se simt unele ecouri din Gyr, Arghezi, Blaga sau Voiculescu; ele nu pot compromite însă nici frumuseţea şi nici autenticitatea acestei lirici nu mai puţin personale, iar cel mai adesea nu este vorba decît de fireşti confluenţe de teme şi motive sau, pur şi simplu, de echivalenţe temperamentale.
Cel mai aproape, ca experienţă, sensibilitate şi atitudine, se află neîndoielnic de Radu Gyr, poetul la care a ucenicit simpatetic şi informal, printre gratii şi lanţuri, şi din care a scos şi motto-ul tîrziului său volum: Mereu şchiopătînd prin dezastre,/ Mereu cu osînda pe frunte,/ Credeam că tot spini sînt şi-n astre,/ Şi-n ceruri tot temniţe crunte...
Dar ca motto al volumului ar fi putut figura la fel de bine acel „Epitaf pe mormîntul lui Don Quijote”, în fond un sintetic autoportret liric, în tonul poate cel mai personal pe care Demostene Andronescu l-a nimerit vreodată:

Aici se odihneşte un biet nebun ce-n stele
A vrut să care lumea şi-a risipit cu lancea
Cetăţile de nouri şi umbrele din ele,
Sfruntînd înţelepciunea cuminţilor din Mancha.


Şi pentru că e vorba de Don Quijote, cred că acel epitet final sub care Cervantes şi-a pus personajul – el bueno, „cel bun” – i se potriveşte întocmai şi poetului nostru, dincolo de sterilitatea preţioasă a oricărui „discurs critic”. Cu acest nume de taină îl va striga poate şi Dumnezeu la Judecata din urmă.

Răzvan CODRESCU


[1] Sintagmă ce nu poate fi ocolită, deşi are două cusururi majore: poate crea imaginea falsă a unei „literaturizări” neavenite (în sensul de-naturării realităţii brute în „ficţiune artistică”) şi poate sugera concluzia greşită că ar fi vorba exclusiv de texte scrise sau concepute în închisoare, ba chiar alimentate strict de factologia penitenciară. În realitate, literatura aceasta, ce se vrea înainte de toate mărturie şi document, uneori reprimîndu-şi cu obstinaţie orice ispită „calofilă”, include atît creaţii mentale provenite direct din locurile de supliciu, cît şi creaţii scrise postconcentraţionare, acoperind mai tot complexul problematicii general-umane (experienţa-limită a recluziunii constituind adesea doar un factor catalizator al meditaţiei lirice, filosofice sau religioase, iar nu materia ei efectivă).[2] Puţine producţii poetice s-au scris în închisori (cu mijloace improvizate: scrijelite cu acul pe săpun, cusute pe cămaşă etc.); de regulă, textul poetic se năştea în mintea autorului, apoi era memorat şi răspîndit oral de ceilalţi deţinuţi, suferind şi inevitabile „ajustări”, cel mai adesea involuntare. Statutul mnemotehnic a favorizat creaţia poetică. Unele dintre aceste poezii au fost ulterior reconstituite sau reelaborate de chiar autorii lor, în vreme ce altele ni s-au păstrat doar în variante aproximative şi uneori parţiale. Mai puţine sînt versurile scrise „după”, dar nutrite din amintirea anilor de prigoană.[3] Trebuie precizat că există şi multe creaţii anonime sau cu paternitate incertă.[4] Neputînd cita decît în parte, m-am abţinut să dau aici şi alte nume, ca nu cumva cineva necitat să se simtă nedreptăţit. Un indice alfabetic (şi acela incomplet), cuprinzînd 158 de nume, poate fi găsit în vol. 2 al amplei antologii Poeţi după gratii, editat sub egida A.F.D.P.R. şi coordonat de regretatul Constantin-Aurel Dragodan (la rîndu-i poet). În acelaşi volum al antologiei respective, apărut în 1993, se regăsesc şi patru poezii de Demostene Andronescu (pp. 145-151), însoţite de o notiţă biografică (p. 152). Mai vechea antologie alcătuită în exil de regretatul Zaharia (Zahu) Pană, Poezii din închisori (Ed. “Cuvântul Românesc“, Hamilton [Canada], 1982, cu un cuvînt introductiv de Vintilă Horia), a evitat să dea anumite nume de autori aflaţi în viaţă, spre a nu le crea dificultăţi în ţară, lor sau familiilor lor.[5] Semnalez, în treacăt, că simbolicul Cavaler al Tristei Figuri a constituit o obsesie a poeţilor din închisori (începînd cu Radu Gyr şi continuînd cu Ştefan Vlădoianu, Constantin Oprişan – recent reeditat de Editura Christiana: Cărţile Spiritului şi alte poezii –, Sergiu Mandinescu, spre a nu-i pomeni decît pe cîţiva dintre cei ce s-au mutat de la noi). Nicăieri însă „donquijotismul” n-a lăsat parcă o urmă mai adîncă decît în creaţia lirică a lui Demostene Andronescu.[6] Cf., pentru acest detaliu biografic şi nu numai, D. Andronescu, „Mi se spunea «Depanatorul»”, în Puncte cardinale, an XVII, nr. 3/2007 (cîteva însemnări ironic-amare pe marginea dosarelor sale de la C.N.S.A.S., cu reproducerea unei „Declaraţii” date la 15 decembrie 1962, în penitenciarul de la Aiud).[7] Publicate iniţial în Puncte cardinale, începînd din numărul 8-9/1993. O parte din ele au fost scoase într-un volum-pirat, iar apoi puse şi pe internet, fără ştirea autorului. În volumul de faţă ele sînt substanţial revizuite şi adăugite.[8] Este încheierea unei poezii poate cam prea lungi, „Nebunul” (pentru referinţa paulinică, cf. I Corinteni 1, 18-29).[9] Ce apare zugrăvit asemănător şi în recent publicatul corpus memorialistic al Mitropolitului Bartolomeu (Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008).[10] Memoriile au şi cîteva anexe documentare de mare preţ, extrase din dosarele C.N.S.A.S. şi grupate la sfîrşitul textului, care trimit spre aceeaşi exigenţă deziderativă. La o adică, memorialistul dovedeşte că ştie să fie – şi poate fi – necruţător şi cu sine însuşi, chiar în mai mare măsură decît poetul.[11] Reeditarea de faţă include şi cîteva piese inedite, precum şi îndreptarea tacită a micilor erori strecurate în ediţia anterioară. În toate textele - fie în proză, fie în versuri - am păstrat ortografia autorului (sau a surselor citate).
=
==
===
La Bucureşti, cu George Ardeleanu, monograful lui N. Steinhardt
===
==
=
REEDUCAREA DE LA AIUD

Introducere

Despre ceea ce s-a întâmplat, atât în închisori, cât şi în întregul univers concentraţionar din România, s-a scris relativ puţin, şi s-a publicat şi mai puţin, în raport cu dimensiunea apocaliptică a suferinţelor îndurate de atâţia oameni în aceste adevărate temple ale ororii. Dar şi ceea ce s-a publicat, atât cât s-a publicat, a apărut în ediţii confidenţiale şi, adesea, mai mult decât modeste, din iniţiativa şi pe cheltuiala unora dintre victime, fiind mai totdeauna ignorate, cu oarecare ostentaţie, atât de clasa politică, cât şi de opinia publică românească în general. Nici chiar istoricii, cărora le-ar incumba sarcina de a cerceta şi de a explica pentru posteritate ce a fost şi ce s-a întâmplat în gulagul românesc, nu se înghesuie să facă acest lucru, nici chiar acum, când nu mai pot invoca imposibilitatea accesului la arhive. Astfel stând lucrurile, este oarecum normal ca majoritatea românilor să nu ştie nimic – sau aproape nimic – despre reeducarea de la Piteşti, de exemplu. Nu mai vorbesc de cea de la Aiud, despre care chiar nu s-a scris nimic consistent, deşi, ca rezultate, ea a fost tot atât de cumplită ca şi cea de la Piteşti. Că românul de rând, copleşit de griji şi victimă a unei interminabile „tranziţii”, nu are cunoştinţă de aceste orori este oarecum explicabil. Cu totul inexplicabil este însă faptul că până şi intelectualitatea, care este – sau care ar tebui să fie – „conştiinţa cetăţii”, manifestă o vinovată indiferenţă faţă de ceea ce s-a întâmplat timp de două decenii în gulagul românesc, chiar şi după ce i s-a atras atenţia, încă de timpuriu, de către o voce autorizată, asupra importanţei studierii şi elucidării problemelor pe care le generează aceste diabolice „experimente”. Este vorba de Virgil Ierunca, celebrul exilat căruia, în 1990, i-a apărut, la Editura Humanitas, cartea intitulată Fenomenul Piteşti (care, după câte ştiu eu, este singura scriere în domeniu căreia i s-a acordat, de către „o parte a intelectualităţii”, oarecare atenţie).
Iată ce spune exilatul român de la Paris despre acest „experiment”: „Toată lumea cunoaşte azi Arhipelagul Gulag. Toată lumea mai ştie că, sub denumirea posibilă de Arhipelag M.A.I., el s-a întins şi asupra României. Ceea ce n-a ajuns însă – şi încă – la cunoştinţa tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Piteşti. Acolo a început la 6 decembrie 1949 o experienţă de o sumbră originalitate denumită reeducare şi tinzând la distrugerea psihică a individului”. Şi în încheiere face următoarele precizări: „Fenomenul Piteşti ni se pare a depăşi în oroare, din fericire nu şi în durată, reeducarea de tip chinezesc. Paralela între aceste două experienţe de distrugere a psihismului se impune de la sine, oricare ar fi explicaţiile acestui straniu paralelism pe care le vor găsi istoricii de mâine. Azi ne revine nouă, contemporanii acestei degradări, ai acestui proiect demonic [...], sarcina de a culege pentru memoria de mâine elementele ce definesc fenomenul Piteşti”. Avem, cu alte cuvinte, datoria morală de a smulge uitării destinul acestei nefericite generaţii de intelectuali (amintesc că tinerii asupra cărora s-a făcut „experimentul” de la Piteşti au fost în marea lor majoritate studenţi) şi de a elucida, atât pentru contemporanii miopi (sau numai neinformaţi), cât şi pentru posteritate (mai ales pentru posteritate), multiplele probleme legate de acest cumplit „experiment”.
Are dreptul la această „aducere aminte” un Pop Cornel, de exemplu, a cărui figură o voi evoca pe scurt, pentru edificare, în cele ce urmează. Desigur, acelaşi drept îl au toţi cei care au trăit ororile gulagului românesc. L-am ales însă pe el pentru că mie mi se pare o figură emblematică din acest punct de vedere.
Pop Cornel, fost eminent student al Facultăţii de Medicină din Cluj, care, atât prin pregătirea sa profesională şi umanistă, cât şi prin înalta sa ţinută morală, promitea să devină un fel de lider de generaţie, a nimerit şi el, ca majoritatea colegilor săi, în „iadul” de la Piteşti. Ţurcanu, care-i cunoştea biografia, s-a ocupat personal de el şi în şase săptămni de tortură continuă a reuşit să facă din acest om integru şi echilibrat un „neom”, un robot care executa orbeşte tot ceea ce îi cerea „dresorul” său. Pentru a ilustra ce făcuse tortura din acest om, reproduc următoarea scenă evocată de unul dintre „piteşteni”. Pentru a-l ţine sub tensiune şi a-i spori dezumanizarea, Ţurcanu, ori de câte ori avea de făcut câte o „operaţie” mai dificilă, îl lua pe el „mâna a doua”. Într-una din zile, pe când „trudeau” împreună să aducă la ascultare un „pacient” care se încăpăţâna să reziste, Pop Cornel se opreşte deodată din „lucru” şi se adresează „dresorului” său: „Domnule Ţurcanu, am gândit rău despre dumnevoastră. Scoateţi răul din mine!”. Şi zicând acestea, îşi dădu jos pantalonii şi se întinse alături de victimă! Nu se ştie ce gând nătâng o fi trecut prin mintea tulbure a nefericitului om, dar Ţurcanu a interpretat acest gest în felul lui, considerând că Pop Cornel a recurs la acest tertip pentru a oferi victimei un moment de respiro şi, în consecinţă, i-a ordonat să treacă „în poziţie”, ceea ce însemna reluarea întregului ciclu al reeducării.
S-ar putea ca Ţurcanu să nu fi greşit totuşi în aprecierea lui, pentru că Pop Cornel a mai făcut şi cu alte ocazii dovada că, pe undeva, prin străfundurile răvăşite ale sufletului său, mai păstra o fărâmă din omul care fusese altădată. Ion Munteanu, coleg cu el de facultate, relatează că, întâlnindu-l odată, după cădere, în loc de orice altă discuţie, acesta i-a recitat cu ochii în lacrimi balada lui Ştefan Aug. Doinaş Mistreţul cu colţi de argint„o tristă spovedanie – remarcă Ion Munteanu –, alegoria poeziei acoperind-o pe cea a propriei sale vieţi”. Într-adevăr, Pop Cornel, se aseamănă prinţului din baladă, fiind sfâşiat, ca şi acesta, de propriul său ideal. Şi încă o dovadă că el percepea exact starea în care se găsea o constituie faptul că, în ultimul cuvânt pe care l-a rostit la procesul în care a fost judecat împreună cu Ţurcanu şi cu mulţi alţii, a cerut să fie condamnat la moarte. Şi a fost condamnat la moarte şi executat. „Numai că – observa cineva – această condamnare pentru el nu a fost o pedeapsă, a fost o eliberare”. Şi o ispăşire asumată, aş adăuga eu.
Am amintit deja mai sus că, pe lângă datoria de a smulge uitării destinul acestei generaţii crucificate, mai avem şi obligaţia de a elucida, pentru contemporani şi pentru posteritate, unele probleme legate de acest diabolic „experiment”, cum ar fi: identificarea iniţiatorilor acestui proiect, identificarea celor care au dat dispoziţii să fie pus în aplicare şi care l-au „monitorizat” şi, nu în ultimul rând, stabilirea cauzelor pentru care doar România a avut parte de un asemenea „experiment”, despre care (pentru a nu cădea în „păcatul” evreilor care afirmă unicitatea holocaustului) nu voi spune că a fost unic, ci doar că, pe o scară a ororilor săvârşite în cumplitul secol XX, el se situează pe una dintre treptele cele mai de sus.
Toate aceste probleme trebuie lămurite, pentru a nu mai da prilejul, nici celor de rea-credinţă, nici celor neinformaţi, să interpreteze în fel şi chip această cumplită tragedie, aşa cum face d-l H.-R. Patapievici, de exemplu, care consideră, nici mai mult, nici mai puţin, „fenomenul Piteşti” drept „expresie a specificului naţional românesc”! Într-un eseu publicat în nr. 1 al revistei 22, din ianuarie 1994, dumnealui spune textual: „Abia când privim spaţiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti, gravitatea chestiunii specificului naţional este cu adevărat pusă”. Această aserţiune a autorului Politicelor a scandalizat, pe bună dreptate, pe mulţi, deşi s-ar putea ca d-l Patapievici să se fi referit doar la „resemnarea” ciobanului mioritic şi nu la crima propriu-zisă. S-ar putea, deci, ca dumnealui să considere fatalismul ca „specific naţional al poporului român”. Dar această interpretare nu poate fi acceptată, deoarece victimele de la Piteşti nu s-au lăsat hăcuite din fatalism. În cazul lor nu exista altă alternativă, liberul arbitru fiindu-le anulat. Şi apoi, toţi cei care îşi dau cu părerea despre acest „fenomen”, deci şi d-l Patapievici, ar trebui să remarce şi reversul medaliei, adică dimensiunea eroică a celor întâmplate aici. Căci Piteştiul nu a fost numai oroare şi abjecţie, ci a avut şi o imensă dimensiune eroică. Amploarea supliciilor şi a ororii atestă amploarea rezistenţei care trebuia înfrântă. Dacă toţi cei care au fost supuşi „reeducării” ar fi acceptat-o fără a se opune, „fenomenul” nu ar mai fi avut loc şi d-l Patapievici ar fi trebuit să caute în altă parte „specificul naţional al poporului român”.
Să trecem acum în revistă problemele legate de acest experiment, după cum au fost enunţate mai sus. Este vorba de identificarea celor care au iniţiat şi conceput acest proiect (prima problemă), a celor care l-au pus în aplicare şi au supravegheat îndeplinirea lui (a doua prolemă), precum şi cauzele pentru care doar deţinuţii din România au avut parte de un asemenea tratament (a treia problemă)
Supoziţia că „reeducarea” aparţine, ca iniţiativă şi concepţie, unei mentalităţi străine se sprijină pe date indubitabile. Este deja un truism faptul că ea a fost iniţiată de Moscova şi minuţios pusă la punct în birourile Ministerului de Interne şi ale Comitetului Central, sub directa îndrumare a consilierilor sovietici,.de către comuniştii care erau în posturi de conducere, în marea lor majoritate alogeni. Generalul Pintilie (Pantiuşa) era rus, iar Ana Pauker şi triada demonică din preajma ei (Nicolski, Dulbergher, Zeller), precum şi Teohari Georgescu, Sepeanu, Koller, Tiberiu Lazăr, ca să enumăr doar câţiva dintre cei implicaţi, erau evrei. Desigur, au fost şi destui români, cozi de topor, care au participat la această criminală acţiune. Mă refer la cei câţiva directori de închisore (Dumitrescu Alexandru, Goiciu, Gheorghiu etc.), la unii dintre ofiţerii politici şi dintre gardieni, precum şi la grupul primilor torţionari cu ajutorul cărora s-a demarat “reeducarea”. Unii dintre aceştia din urmă, cei care au făcut partea urâtă a trebii, au fost judecaţi şi executanţi, pentru a nu mai putea depune mărturie, iar alţii au fost incluşi şi judecaţi în lotul “ţapilor ispăşitori”. Printre creierele care au clocit “acţiunea”, eu nu ştiu însă să fi fost vreun român. Nu vreau prin aceasta să minimalizez vinovăţia românilor care au fost complici la aceste orori, pentru că ei sunt cel puţin tot atât de vinovaţi ca şi cei care le-au pus la cale. Vreau doar să reliefez faptul că “reeducarea” de la Piteşti nu aparţine – nici în iniţiativă, nici în concepţie – românilor, ci are cu totul alte origini. Eu nu cred că a fost doar o simplă coincidenţă faptul că, o dată cu debarcarea Anei Pauker şi a grupului său de “deviaţionişti”, în vara anului 1952, a încetat şi “reeducarea”. Se vorbea chiar, printre cei avizaţi, că Gheorghiu-Dej ar fi vrut să o facă răspunzătoare pe această Passionaria a României, printre altele, şi de ororile de la Piteşti. dar până la urmă a renunţat la această acuză, se pare, de teama implicaţiilor internaţionale. Să nu uităm că la vremea aceea mai trăia încă Stalin. În orice caz, ar fi interesant de scotocit, în legătură cu această problemă, în arhivele fostului Comitet Central. Dar aceasta este treaba istoricilor aflaţi în plină activitate.
În continuare, voi încerca să stabilesc din ce motive deţinuţilor politici din România li s-a aplicat acest tratament de o bestialitate fără egal în analele ororilor penitenciare din ansamblul ţărilor Europei răsăriteane abandonate de Occident bolşevismului. Deşi motive care ar putea explica această stare de lucruri sunt mai multe, eu mă voi opri, în cele ce urmează, doar asupra unuia, pe care îl consider a fi fost esenţial.
Nu aş vrea să se interpreteze că fac, cu această ocazie, o pledoarie pro domo, dar afirm dintru început că, pentru acest tratament „discriminatoriu” aplicat deţinuţilor politici din România (mă refer atât la tratamentele extrem de inumane din închisorile de execuţie şi din lagărele de muncă forţată, cât şi la aberantele acţiuni de aşa-zisă reeducare), „vinovată” se face... Mişcarea Legionară. Pentru a-i anihila pe cei mai înverşunaţi adversari ai lor, care erau membrii acestei mişcări, cotropitorii bolşevici şi năimiţii lor dinăuntrul ţării au născocit şi au pus în aplicare metode de exterminare fizică şi siluire sufletească fără egal în universul concentraţionar al sângerosului secol XX. Subliniem că această monstruozitate a fost cu atât mai cumplită cu cât torţionarii nu s-au mulţumit numai cu suprimarea fizică sau cu pervertirea conştiinţelor şi schilodirea sufletelor adversarilor lor, ci şi-au propus să ucidă şi ideile-forţă care au făcut posibilă apariţia, în ţara noastră, a acestei stări de spirit care a fost Mişcarea Legionară.
Am demonstrat, cu altă ocazie, că Mişcarea Legionară a apărut şi s-a dezvoltat ca o necesitate istorică în condiţiile create în această parte a Europei de rezultatele primului război mondial. Ea nu a fost doar o simplă ideologie, ci o mişcare spirituală de regenerare a sufletului românesc, structurată pe valorile naţionale şi pe spiritualitatea creştină. Şi pentru că, printre pericolele care pândeau societatea românească în perioada respectivă, se profila tot mai ameninţător, dinspre Răsărit, şi pericolul comunist, programul de luptă şi de acţiune al acestei mişcări a avut, încă de la începuturile ei, şi o puternică componentă anticomunistă. Această atitudine fermă şi nedesimulată nu a trecut neobservată, ci a fost sesizată şi de noii stăpâni de la Kremlin, care, după ce şi-au consolidat în interior nefastul lor regim, au început să se pregătească pentru a declanşa „revoluţia mondială”. Căci Rusia, bolşevică acum, nu a renunţat la tendinţele ei hegemonice, ci a continuat, în numele „internaţionalismului proletar”, să promoveze aceeaşi obsedantă politică expansionistă de totdeauna. În acest scop, Moscova, prin agenţii săi, a urmărit cu atenţie situaţia politică şi socială din ţările vecine în care intenţiona să-şi „exporte” revoluţia, încercând, astfel, să depisteze atât factorii favorizanţi (formaţiuni şi personalităţi politice dispuse să colaboreze sau să facă compromisuri, nemulţumiri pe care să le speculeze etc.), cât şi pe cei ostili planurilor lor. Astfel, ei şi-au dat repede seama că în România cea mai înverşunată şi eficientă rezistenţă împotriva acţiunii lor o va opune Mişcarea Legionară, ai cărei membri erau educaţi şi pregătiţi, printre altele, şi în acest scop.
De aceea, comuniştii ruşi au acordat o atenţie deosebită acestui fenomen spiritual din ţara noastră, mai ales începând cu a doua jumătate a deceniului patru, când această mişcare a devenit şi o forţă politică de care trebuia să se ţină seama. Există indicii că, în această perioadă, NKVD-ul a încercat (şi probabil a şi reuşit) să-şi infiltreze, în rândurile ei, agenţi special instruiţi, pentru a-i studia modul de organizare şi pentru a o compromite şi submina din interior. Sunt şi unele dovezi în acest sens, cum ar fi de exemplu capturarea de către Siguranţă a unui stoc de câteva mii de cămăşi verzi introduse clandestin în ţară, în toamna anului 1940, care urmau să fie distribuite elementelor declasate ale mahalaleor, în vederea atragerii acestora în evenimentele ce se prefigurau. De asemenea, sunt unele indicii că Traian Boeru, şeful echipei care i-a asasinat pe Nicolae Iorga şi pe Virgil Madgearu, ar fi fost omul ruşilor. Dovezi indubitabile în acest sens nu avem (există doar unele mărturii care, într-un demers istoric serios, sunt lipsite de relevanţă), dar, dacă într-adevăr aşa au stat lucrurile, ele există cu siguranţă în arhivele serviciilor secrete sovietice şi chiar în cele româneşti
Dacă în privinţa agenţilor infiltraţi nu deţinem, deocamdată, dovezi concludente, avem în schimb dovezi sigure că serviciile secrete sovietice (atât NKVD-ul, cât şi serviciile de informaţii ale armatei) nu au încetat să se intereseze de Mişcarea Legionară nici chiar în timpul războiului. Şi aceasta nu numai în cea de-a doua parte a lui, când era evident că ruşii vor ajunge pe meleagurile noastre, ci şi în prima parte, când această posibilitate nu se întrevedea încă. Printre ofiţerii români căzuţi prizonieri la ruşi erau şi foarte mulţi foşti membri ai Mişcării Legionare (ofiţeri de rezervă, mai ales învăţători, profesori, avocaţi, doctori etc.); aceştia relatează – în scrierile lor memorialistice, unii, sau în simple aduceri aminte, alţii – că în lagărele în care erau internaţi veneau periodic comisii formate din ofiţeri NKVD, şcoliţi desigur, unii dintre ei chiar foarte instruiţi şi manieraţi, care îi anchetau în legătură cu trecutul lor legionar. Îi interesa absolut tot: când şi în ce împrejurări au intrat în Mişcare, dacă au trecut sau nu prin Frăţiile de Cruce, cum se desfăşura o şedinţă de cuib şi ce probleme se dezbăteau într-o astfel de şedinţă, ce calităţi trebuia să întrunească un şef de cuib, ce personalităţi legionare au cunoscut şi care dintre acestea i-au impresionat în mod deosebit, dacă l-au cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu şi prin ce calităţi se impunea acesta, ce părere au despre viitorul acestei Mişcări... şi încă multe altele. Insistau, în mod deosebit, asupra Frăţiilor de Cruce şi asupra sistemului de educaţie din cadrul acestora. Era evident că aceste discuţii aveau mai mult un caracter de documentare decât de anchetă.
Acelaşi lucru îl relatează şi Eugen Cristescu, şeful fostului Serviciu Român de Informaţii, una din cele şase persoane arestate şi duse, după 23 august 1944, împreună cu mareşalul Antonescu, la Moscova, pentru anchetă. Acesta povesteşte (vezi, printre altele, Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii) că un mare număr din şedinţele de anchetă la care a fost supus, a fost consacrat Mişcării Legionare şi că atunci când era anchetat despre altceva (alte partide, diferite personalităţi politice, diplomaţi etc.), la anchetă asistau doar două-trei sau cel mult patru persoane. Când era însă vorba de Mişcarea Legionară, ancheta avea loc într-un mare amfiteatru, în faţa unei asistenţe de până la o sută de persoane, care notau conştiincios tot ce spunea el, unii dintre aceştia punând chiar şi întrebări lămuritoare. La aceste şedinţe participa întotdeuna şi un general, Vinogradov, care conducea ancheta. Îi interesa, în mod deosebit, modul de organizare al Mişcării, sistemul de educaţie a membrilor ei, idealurile acestora, statutul lor social, precum şi ponderea cadrelor militare în rândurile lor. De asemenea, în mod deosebit, îi interesau Frăţiile de Cruce, despre care voiau să afle cât mai multe lucruri, cum ar fi: criteriile de recrutare a tinerilor în acestă organizaţie, activitatea lor şi mai ales educaţia care se făcea în aceste adevărate pepiniere de viitori legionari.
Deci nu e de mirare că, atunci când trupele ruseşti ne-au invadat ţara, comuniştii (venetici şi băştinaşi laolaltă), veniţi împreună cu hoardele invadatoare să ne comunizeze, cunoşteau bine starea de spirit de la noi şi greutăţile pe care le vor întâmpina în îndeplinirea misiunii lor nefaste. Ştiau că Mişcarea Legionară este singura organizaţie anticomunistă cu structuri organizatorice pe întreg teritoriul naţional, în toate straturile societăţii, disciplinată, activă, motivată nu numai ideologic, ci şi existenţial, şi cu o mare predispoziţie de jertfă. Mai ştiau, de asemenea, că viitorul acestei organizaţii era asigurat de un corp masiv de tineri (elevi şi studenţi) care erau educaţi şi formaţi în Frăţiile de Cruce, unii, şi în Corpurile Studenţeşti Legionare, ceilalţi. Ştiind toate acestea, comuniştii, îndrumaţi de consilierii sovietici, au luat măsurile care se impuneau. Aplicând principiul machiavelic Divide et impera, şi-au asigurat, dintru început, colaborarea celor dispuşi să facă compromisuri şi cu ajutorul lor au început demolarea sau acapararea principalelor instituţii ale statului. Mai întâi şi-au aservit Poliţia şi Siguranţa, apoi, imediat după terminarea războiului, au desfiinţat Armata regală, pe care au înlocuit-o cu aşa-zisa Armată populară formată în jurul diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”. Cu această ocazie au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare zeci de generali şi sute de ofiţeri superiori, pentru pretinse crime de război ori crime împotriva umanităţii
Asigurându-şi loialitatea acestor două instituţii, au antamat apoi, în luna iunie 1945, problema neutralizării Mişcării Legionare. Mai întâi, pentru a-i intimida, au răspândit zvonul că Poliţia şi Siguranţa întocmesc liste cu legionarii care vor fi arestaţi şi deportaţi în URSS. Apoi, prin intermediul unor emisari (printre care, se pare, se număra şi dr. Petru Groza, care la ora aceea era deja prim-ministru), au propus Comandamentului legionar din interior un pact de neagresiune, prin care părţile îşi luau obligaţia că nu vor acţiona una împotriva celeilalte, ci că se vor tolera reciproc. După lungi deliberări, Comandamentul Mişcării a căzut în capcană, acceptând târgul şi dând, în acest sens, faimoasa circulară din 6 august 1945, prin care recomanda tuturor legionarilor să iasă din ilegalitate şi să se abţină de la orice provocare. Desigur, nici una dintre cele două tabere nu avea de gând să respecte acest pact, ci l-au încheiat doar pentru a câştiga timp. Numai că legionarii nu au ţinut seama că atunci timpul nu lucra pentru ei, ci pentru comunişti.
Semnarea acestui pact de neagresiune a fost, după părerea mea, o imensă greşeală, deoarece s-a ratat prin aceasta un mare moment istoric. Dacă legionarii, în loc să semneze acel pact, ar fi declanşat încă de pe atunci lupta de rezistenţă anticomunistă, aceasta ar fi putut fi, pentru cotropitorii bolşevici din România, ceea ce a fost, în timpul războiului, lupta de partizani din Iugoslavia împotriva cotropitorilor germani. Căci, în circumstanţele istorice de atunci, condiţii pentru o asemenea acţiune existau. În afară de Mişcarea Legionară, mai erau destui nemulţuniţi şi năpăstuiţi care ar fi fost gata oricând să pună mâna pe armă pentru a lupta împotriva cotropitorilor şi a năimiţilor din interior. Erau, în primul rând, ofiţerii Armatei regale deblocaţi şi trimişi la munci umilitoare în civilie, erau rămăşiţile Armatei Naţionale din Austria şi întregul exil legionar din Germania şi, nu în ultimul rând, o asemenea acţiune ar fi avut adeziunea tacită sau chiar declarată a unei mari părţi din poporul român. Desigur, şansele de izbândă ar fi fost minime (s-ar fi întârziat poate cu câţiva ani comunizarea ţării), însă atunci (mai ales atunci) importantă nu era victoria, ci lupta. Ea ar fi creat „o stare de spirit de neaplecare şi ar fi întreţinut o scânteie de nădejde în rândurile românilor”, cum spunea întemeietorul Mişcării atunci, la început, în pădurea Dobrina. În ceea ce priveşte pierderile (mai ales în vieţi omeneşti), acestea ar fi fost desigur mari, chiar foarte mari, însă nici într-un caz mai mari decât cele suferite de poporul român în cumplita prigoană comunistă care a urmat după această dată.
Şi mai este ceva. O asemenea acţiune ar fi dat victimelor de mai târziu posibilitatea de a muri luptând eroic, cu arma în mână, fiind astfel scutiţi de umilinţele şi ororile pe care le vor trăi, peste câţiva ani, la Piteşti, Gherla, Aiud sau în alte temniţe care au împânzit întreaga ţară. De ce n-a fost aşa? Nu ştiu! Poate că Dumnezeu a vrut să avem mai mulţi martiri decât eroi.

Demostene ANDRONESCU



TREI POEZII DE DEMOSTENE ANDRONESCU

-----------------------
ÎNDOIALĂ
-----------------------
lui V. Voiculescu
-----------------------
Mai este, Doamne, pînă-n cer? Mai este
Pîn-să mă faci părtaş luminii Tale?
Sau poate tot n-a fost decît poveste
Şi-am colbăit degeaba-atîta cale.

De-atîta vreme urc tîrîş, pe coate
Şi-am smuls în căţărare-atîţi luceferi
Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate
Doar cei prea-nalţi să mai rămînă teferi.

Şi-am risipit atîta suflet, Tată,
În rîvna mea neasemuit de mare
Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată
N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vamă,
L-am aşternut pe fiecare treaptă,
Şi-l risipesc-ntruna, dar mi-e teamă
Că la sosire nimeni nu m-aşteaptă...

Tîrîş, pe brînci, cu sufletul la gură,
Urc muntele cu-nchipuite creste;
Din tot ce-am fost mai sînt o picătură...
Mai este, Doamne, pînă-n pisc, mai este?!
-----------------------------
ÎN LOC DE RUGĂCIUNE
-----------------------------
În seara asta, Doamne, Te vei culca flamînd,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pîlpîia alt’dată în candela de gînd.

Sînt prea sărac, Stăpîne, nu am ce-Ţi oferi
Să-ţi stîmpăr foamea, furii mi-au tîlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gînd sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi mi-e goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurînd o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş tîrî prea jos.

Zădarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blînd,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămînd.
------------------------
UNDE-S NEBUNII?
------------------------
Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminţi,
E plin pămîntul de martiri şi sfinţi
Atinşi de filoxera-nţelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul
În faţa lumii şi-a nemărginirii
Şi-ascultător de rînduiala firii,
Cu un plăvan în jug trudeşte insul.

Scîncesc cuminţii-n chingile durerii
Şi, sîngerînd din răni adînci blîndeţe,
Lîngă neveste mor de bătrîneţe,
Necutezînd să tragă spada vrerii.

Boleşte omenirea ca o juncă
Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sînge;
S-a-mpotmolit istoria şi plînge,
Cu prora-nfiptă într-un colţ de stîncă.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mîne
Cu bîta de la spate, ca pe-o vită,
Acestui veac să-i pună dinamită
Şi evu-nţelepciunii să-l dărîme.

O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii?
E lumea plină de-alde Sancho Panza
Ce nu-ndrăznesc să mînuiască lanza,
Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Să tragă spada şi să taie nodul?
Tînjeşte după glorie norodul
Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,
S-o răvăşească şi să o răstoarne,
Ca un berbec să ia pămîntu-n coarne
Şi-acestui veac să-i surpe temelia!

Dan C. Mihăilescu despre Demostene Andronescu: Omul care aduce cartea