miercuri, aprilie 29, 2020

RĂZVAN BUCUROIU: AVATARURILE AUTORITĂȚII




Despre autoritate aș vrea să vorbesc acum, în cîteva cuvinte... Statele democratice, instituțiile lor cu adevărat importante (nu cele „de forță“, ăsta e un bullshit de tranziție românească) intraseră într-o cădere de credibilitate. În plus, nici suprastructura organizațională a Uniunii Europene, care mai și „dubla“ pe alocuri entitățile instituționale naționale, nu reușea să demonstreze că ar avea priză la real și nici nu se suprapunea (convenabil și punctual) peste agenda concretă a cetățeanului, indiferent de țara lui de origine.
Se ajunsese într-un impas, libertățile (individuale și colective) cumulate în decenii puneau presiune enormă pe instituțiile care se aflau permanent în urmă față de volutele agile ale societății, ori de-a dreptul în ofsaid. Credibilitatea și autoritatea erau, pînă de curînd, la cote de avarie (vezi povestea „vestelor galbene“, vezi curentul Brexit, vezi Mișcarea 5 stele sau accesele de autoritate maghiară - toate expresii ale exasperării colective în fața inadecvării și rigorii birocratice) și nu se întrevedea nici o șansă de redresare în ochii cetățenilor. „Un rău necesar“, gîndesc cei mai concesivi, „reformă radicală“ sau chiar anarhia și resetarea - opinau cei mai nervoși contemporani ai noștri referitor la binele așezat și bleg în care trăim de 3 decenii noi, românii, și de vreo 7 ceilalți europeni.
Dar acum, totul e schimbat. Autoritatea se întoarce în viețile noastre, însă nu prin forța ei intrinsecă, nici aureolată de vreo izbîndă și nici măcar prin valoarea care vine din calitatea actului de guvernare. Nu, nimic din toate acestea. Ea se strecoară pe sub ușă prin spaimă, prin angoasă, prin teama de necunoscut. Vine prin boală, vine prin suferință socială și individuală, vine prin spectrul sărăciei. Autoritatea instituțiilor se (re)dobîndește pe această cale a forței majore, a dezastrului iminent, a lipsei de orizont și a libertăților atent drămuite. La putere s-au întors milițienii (noi îi știm din anii '80, cînd te legitimau ziua în amiaza mare), au revenit regulamentele scorțoase și normele sociale „din pix“, după bunul plac al vremelnicului de la butoane. Ce șansă! Ce cadou neașteptat servit pe tavă de consumatorii chinezi de lilieci! Ai spune că dumnezeul birocraților și al milițienilor și-a întors fața către ei. Și spatele la noi. Și în poziția asta va rămîne, cam pînă prin 2022...


Răzvan BUCUROIU

luni, aprilie 27, 2020

SĂNĂTATE ÎNTRU MULȚI ANI !

PĂRINTELE PROFESOR 
VASILE GORDON
(n. 27 aprilie 1954)


duminică, aprilie 26, 2020

INTERMEZZO LIRIC: SONETUL CELOR SINGURI

SUMARUL BLOGULUI

Firesc e, Doamne, singur în pustie,
dar nu-i firesc și singur în cetate...
Cum n-am muri de n-am avea păcate,
n-am fi nici singuri de ți-am crede ție.

Mai e în noi iubirea rană vie?
De ce ni-i lipsă mila ta ne bate
și-am merita, de-ar fi după dreptate,
să ni se șteargă urma pe vecie!

Singurătatea-i cruce grea, dar încă
mai poartă-n ea sămînță de-nviere
și mai zărim din groapa ei adîncă
Lumina ta ce-n veci de veci nu piere:
de-am pune poate brîncă după brîncă,
s-ajungem sus am mai avea putere.
Răzvan CODRESCU

sâmbătă, aprilie 25, 2020

PIETATEA ANALFABETĂ


NOI AVEM „DUH”, NU NE TREBUIE „LITERĂ”!


Extensiunea rețelelor de socializare pune tot mai mult în evidență faptul că românii cu nimic nu stau mai prost decît cu scrisul. Cu toate acestea, scriu în draci, care cum apucă, oferind cel mai jenant spectacol al nesimțirii analfabete, ba părînd să aibă chiar voluptatea propriei turpitudini. Să luăm doar un exemplu „la ordinea zilei”: în cîte feluri grafiază românii salutul pascal „Hristos a înviat!”. Va să zică (toate variantele sînt luate de pe Facebook): „Hristos a Înviat!”, „Hristos A înviat”, „Hristos A Înviat!”, „Hristos a-nviat!”, „HRISTOS a ÎNVIAT”. E de mirare că nu apare decît în mod excepțional grafia „Hristos a ânviat!”. Sigur, sînt și alte variații: „Hristos” e uneori „Cristos” sau chiar „Christos”, iar semnul de exclamare cînd e pus, cînd nu, părînd facultativ (uneori se pun două sau trei semne de exclamare: mai bine să prisosească decît să nu fie!). Cea mai răspîndită și mai ridicolă este grafia verbului cu majusculă inițială („a Înviat”, „A înviat”, ba chiar „A Înviat”!), lucru inadmisibil în limba română (dacă nu-i la început de propoziție). Analogia este cu scrierea substantivului cu majusculă inițială - „Înviere(a)” - atunci cînd e vorba de numele praznicului sau de Învierea lui Hristos (spre deosebire de învierea lui Lazăr, să zicem). Analfabetul are impresia că aduce în felul acesta o notă de respect evlavios, ca și atunci cînd scrie, aberant, „Învierea Lui Hristos” (confundînd pe „Lui” ca pronume sau adjectiv pronominal - există, mai ales la ortodocși, uzanța majusculării pronumelor „divine” - cu „lui” ca simplu articol). Se întîmplă des și cu articolul demonstrativ („Ștefan Cel Mare”, „Hristos Cel înviat” în loc de „Ștefan cel Mare”, „Hristos cel înviat”).
Dacă sesisezi astfel de lucruri, devii desigur antipatic, ba chiar „dușman al poporului” (căruia „i se rupe” de gramatică și de ortografie). Te pui cu pietatea populară?! Hai sictir!

Răzvan CODRESCU

P. S.: Despre cealaltă stupiditate din imagine, urarea „Paște fericit!” (aici și cu adjectivul majusculat și pusă, ca o culminație a kitsch-lui, între două ouă cu... iepurași!), am scris într-o altă postare (și tot scriu, de vreo 30 de ani, fără nici un efect, ca și în cazul lui „a trece în neființă”: prostia e îndărătnică și „nu se lasă nici moartă”).

joi, aprilie 23, 2020

MÎNGÎIEREA DE SUS ȘI NEMÎNGÎIEREA DE JOS


De două mii de ani Hristos învie peste toate turpitudinile și tristețile noastre. Poate că niciodată nu am meritat îndestul Învierea Lui și poate că niciodată nu am meritat-o mai puțin decît acum, cînd trăim parcă un preludiu al Apocalipsei.
Mărturisesc că pe mine unul nu nemersul la biserică m-a mîhnit cel mai tare, ci opacitatea lumii în care trăim față de adevărata maiestate a praznicului pascal.
Știu că orice generalizare e riscantă, poate că în alte părți s-a jubilat în strălumina Învierii, dar în ghetoul meu bucureștean din coasta Centrului Civic (zona Nerva Traian) nici pomeneală de „voluntari” care să aducă Lumina sau de oameni ieșiți, la miezul nopții, să cînte din balcoane „Hristos a înviat!”. De jur-împrejur, pustiul tăcut al unei lumi care a murit sufletește și căreia nu i-a mai rămas, parcă, decît teama de a nu muri și trupește...
Ce simplu s-ar fi putut rezolva cu Lumina - nu zic într-o țară vie sufletește, ci doar minimal civilizată - lăsîndu-se cîte o candelă aprinsă în fiecare scară de bloc, de la care fiecare locatar credincios s-ar fi dus să-și aprindă lumînarea și s-ar fi întors cu ea în apartament fără să aibă vreun „contact” cu cineva! Ceva simplu și firesc, dar care nu s-a putut în registrul turmemtat al oligofreniei românești.
Ce sublimă arie a Învierii ar fi putut răsuna la miezul nopții, într-o adevărată Grădină a Maicii Domnului, din balcoanele deschise ale unui popor claustrat, dar plin de dragoste mărturisitoare!
Nimic din toate acestea. Numai tăcerea și „buna mireasmă” a crăpelniței festive...
Iartă-ne, Doamne, că murim pe cît înviezi Tu!
Răzvan CODRESCU

marți, aprilie 21, 2020

RĂUL SPRE BINE?



duminică, aprilie 19, 2020

MINUNEA ANUALĂ A SFINTEI LUMINI

SUMARUL BLOGULUI


10 INFORMAȚII DESPRE SFÎNTA LUMINĂ
DE LA IERUSALIM (LUMINA ÎNVIERII)

Aproape toată lumea a auzit despre Lumina Învierii, însă prea puțini cunosc detalii legate de această dovadă evidentă a dreptei credinţe. De aceea, prezentăm cîteva informații lămuritoare despre minunea care dovedește pînă la sfîrșitul lumii realitatea Învierii lui Hristos din morți și semnul biruinței iubirii Lui smerite asupra păcatului:

1. Pogorîrea Sfintei Lumini este o minune dumnezeiască necuprinsă de mintea noastră, care are loc în fiecare an, în Sîmbăta Mare. Una dintre cele mai vechi atestări documentare este apariția Luminii după cucerirea Ierusalimului de către perși, din anul 617.
2. Sfînta Lumină se aprinde pe Mormîntul Domnului nostru Iisus Hristos în Sîmbăta Mare, după ora 12.30, în timpul slujbei Vecerniei.
3. În seara Vinerii Mari, după Prohod, Mormîntul Domnului este controlat de către un polițist arab, unul turc și un reprezentant al statului Israel. Aceștia au grijă ca obiectele din interior să nu conțină vreo sursă de foc, verifică piatra Sfîntului Mormînt, apoi îl controlează pe ierarhul grec care presară vată pe Mormîntul Domnului.
4. În urma acestei verificări, se sting toate luminile și se pecetluiește ușa Sfîntului Mormînt cu două benzi din pînză albă, cu ceară și sigilii în formă de X.
5. Patriarhul Ierusalimului este cel care oferă Lumina Sfîntă miilor de pelerini prezenţi anual la Biserica Sfîntului Mormînt din Ierusalim.
6. Înainte de a intra în Sfîntul Mormînt, Părintele Patriarh Teofil, alături de un sobor de ierarhi, preoți și credincioși din toată lumea, îl înconjoară de trei ori, conform tradiției.
7. După această procesiune, Patriarhul dezbracă veşmintele arhiereşti, rămînînd îmbrăcat doar cu un stihar alb. Apoi ia patru mănunchiuri a câte 33 de lumînări, care simbolizează numărul anilor pe care i-a trăit Hristos pe pămînt. Părintele Patriarh Teofil intră în Mormînt, fiind însoțit de către un reprezentant al armenilor. Acesta din urmă are dreptul să stea în locul de dinaintea încăperii Sfîntului Mormînt, de unde îl poate urmări pe Patriarh.
8. Patriarhul citește o rugăciune specială, stînd în genunchi și rugîndu-se pentru dăruirea Luminii – o adevărată binecuvîntare pentru credincioși.
9. După aproximativ 20 de minute, pelerinii aflați în biserică observă o lumină puternică, sub forma unei scîntei de fulger, care coboară în zig-zag prin cupola mare a Bisericii Sfîntului Mormînt și aprinde vata presărată deasupra lespezii.
10Părintele Patriarh Teofil adună cu mîinile vata aprinsă de focul care, timp de cîteva minute, poate fi atins fără să ardă. Apoi, pune vata în două cupe de aur cu găuri și o dă diaconilor. Aceștia duc o cupă în Sfîntul Altar, iar pe cealaltă, la Biserica Sfinților Împărați Constantin și Elena. Patriarhul iese, mai apoi, în fața Sfîntului Mormînt și oferă Lumina Sfîntă tuturor pelerinilor, strigînd de trei ori: „Veniți de luați Lumină!”.

Cătălin ACASANDREI

(preluat de pe site-ul doxologia.ro)


Mai puteţi citi pe acest blog:

Paştele la creştini şi la evrei  
Prin Patimi spre Înviere. Îndrumar pentru Săptămîna Mare 
Costion Nicolescu: Calea pascală 
Drumul Crucii 
Cele 7 rostiri de pe Cruce 
Viaţa întru înviere 
Înţelesul numelor Celui Înviat 
Tradiţii populare legate de ciclul pascal 
Duminica Tomii sau "Paştele cel mic" 
Icoane pascale 
Sub semnul Învierii (H. Brauner pentru G. Constantinescu)
Paşti şi... Paşti 
Prohodul necenzurat 
Hristos a înviat în inima ta! (Noul cuvînt către tineri al Părintelui Calciu)
Via Crucis (cu imagini de la Lourdes) 
Sfintele Paşti la Ierusalim (un text de Dr. Martha Bănulescu)
Cu moartea pre moarte călcînd... 
Sfînta Lumină pascală (un text de Erast Călinescu)
Lumea Credinţei 118: număr pascal 
Părintele Galeriu: Învierea întru iubire 
Lumea Credinţei 129: număr pascal 
Hristos a înviat! - Adevărat a înviat! 
Poeții Învierii (un text de pr. dr. Cezar Vasiliu) 
Treptele Învierii (un text de protos. Mihail Stanciu)
Patimile și Învierea în Texas 
Vorbe proaste: „Paște fericit!”   
Cele 12 Evanghelii 
Un cuvînt pascal al Părintelui Calciu 
Paștele la români (un interviu cu d-na Sabina Ispas)
Lumea credinței 177: număr pascal

vineri, aprilie 17, 2020

DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL XXI

SUMARUL BLOGULUI

Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

  
PARADISUL

Cîntul XXI

Dante și Beatrice urcă în al șaptelea cer (al lui Saturn), unde poetului i se vădesc, urcînd și coborînd pe o scară minunată, mai strălucitoare ca aurul, sufletele contemplative, dintre care ajunge să-i vorbească duhul lui Petru Damian (Pier Damiano, sfînt catolic trăitor în secolul al XI-lea), ce, citindu-i gîndul prin puterea harului, se referă la taina predestinării (una dintre obsesiile lui Dante), la povestea vieții lui (cioban, călugăr, iar în urmă cardinal) și la decăderea înalților prelați (al căror lux deșănțat este prezentat în antiteză cu austeritatea apostolică a lui Petru/Simon Chefa și a lui Pavel, „vasul ales al Duhului Sfînt”). Cîntul se încheie cu această diatribă foarte dură împotriva „popilor moderni” (moderni pastori), care stîrnește o indignare fără precedent a duhurilor cerești, culminînd cu strigătul final, ce-l copleșește pe poet (mi vinse il tuono – „învins de tunet fui”).


1 Mi-erau de-acum privirile-ațintite
spre-al doamnei mele chip, și-n duhul meu
nu încăpeau spre altceva ispite.
4 Ea nu rîdea, ci „Dac-aș rîde eu
acum”, grăi, „te-ai mistui sub pară,
precum Semele cînd privi spre zeu;
7 căci frumusețea mea, eterna scară
suind-o, prinde-n sine-a străluci,
cum ai văzut și tu, din cale-afară,
10 iar de lucoarea nu și-ar domoli,
sărmana ta putere muritoare
s-ar frînge ca o creangă sub stihii.
13 Suit-am la a șaptea-n cer splendoare,
ce pe sub pieptul Leului aprins
unește-n jos ce-i propriu-n fiecare.
16 Urmeze-ți mintea ce cu ochii-ai prins
și fă-ți oglinditoare-a ta privire  
oglinzii ce-ți vădește-al ei cuprins!”.
19 Cine-ar pricepe-adînca mea simțire
la văzu-acelui chip ceresc, pe cînd
fui îndemnat spre altă ispitire,
22 ar ști de ce, atîta drag avînd
de călăuza mea, o ascultai,
una și alta-n cumpănă punînd.
25 În cel cristal ce ține-al lumii trai
și e numit după stăpînu-i care
domni pe-o lume fără rău, ca-n rai,
28 zării, lucind ca aurul de tare,
o scară care-n sus se întindea,
mai mult decît eram să văd în stare.
31 Și mai zării cum scoborau pe ea
atîtea străluciri de parcă toate
luminile cerești le cuprindea.
34 Și-așa cum sînt prin firea lor lăsate
ciorile-n zori, spre-a se-ncălzi mai bine,
să-și miște-n zbor arípile-nghețate,
37 și-o parte, luîndu-și zborul, nu revine,
alta se-ntoarce de-unde-a fost plecat,
iar alta-n loc rotindu-se se ține,
40 la fel și-n acel licăr minunat,
ce se-mbulzea, atît cît fiecare
părea de-o treaptă-anume să fi dat.
43 Și-atîta-n ochi ne străluci de tare
cea mai de-aproape, că zisei în gînd:
„Eu bine-ți văd iubirea arzătoare”.
46 Dar cea ce-mi da-ndrumare cum și cînd
să tac sau să vorbesc, sta mută-n loc,
încît și eu tăcui, deși nevrînd.
49 De-aceea ea, văzînd ce gînduri coc
prin văzul cui e văzător a toate,
grăi: „Întreabă ce-ți dorești cu foc!”.
52 Și eu atunci: „Nu meritu-mi mă poate
îndreptăți să-ți cer răspuns eu ție;
dar pentru cea ce voie-a-mi da socoate,
55 ferice viață care-n bucurie
ascunsă stai, zi-mi pricina din care
îmi ești acum atît de-aproape mie;
58 și zi-mi de ce în roata-aceasta oare
tace-acel cînt simfonic ce desfată
în alte sfere-a raiului splendoare!”.  
61 „Și văz, și-auz drept muritor te-arată”,
răspuns primii;„de ce și Beatrice
nu rîse, tot de-aceea cîntul gată.
64 Cobor atît pe scara cea ferice
doar ca să-ți fiu prilej de sărbătoare
prin cîte am în strai de slavă-a-ți zice;
67 mai iute nu-s din dragoste mai mare,
c-așa-i iubirea-aici, ba și mai și,
cum poți vedea din multa-nflăcărare.
70 Înalta milă, ce ne face-aci
să fim în slujba sfatului divin,
un rost, cum vezi, la toți ne rîndui”.
73 „Văd bine, faclă sfîntă”, -am zis senin,
„cum nesilită dragostea lucrează
aici cereasca voie pe deplin;
76 dar mai puțin pricepe mintea-mi trează
de ce ai fost doar tu predestinată
să m-agrăiești, din cîte-n jur viază”.
79 Pînă să-mi fie vorba terminată,
făcîndu-și facla parcă ax din sine,
prinse ca moara să se-nvîrtă-ndată;
82 apoi răspunse-al ei lăuntric bine:
„Lumina sfîntă-asupra mea pogoară,
peste aceea ce-o port strai pe mine,
85 și forța ei privirea mi-nconjoară,
asupra-mi prisosind, de văd prin ea
esența ei dumnezeiesc de clară.
88 De-aicea vine strălucirea mea;
căci văzul care limpede-mi sclipește
din focul sfînt măsura lui și-o ia.
91 dar nici chiar duhul ce mai mult lucește
sau serafimul care-n Domnul vede
nu-ți pot răspunde la ce-ntrebi lumește;
94 pecetluit în miezul tainei șede
pe veci ce tu ai vrea să afli și
nu-i văz creat la el să poată-accede.
97 Iar lumii muritoare, cînd va fi
să te întorci, să-i spui că nu e bine
să-ncerce-asemeni taine-a iscodi.
100 Ce-i foc aici, pe lume fum devine;
nu poate mintea-acolo jos să știe,
cînd nici în ceruri lesne-a ști nu-i vine”.
103 La așa vorbe, nu-mi mai arse mie
să mai insist, ci-l întrebai, smerit,
cine a fost cîndva, în lumea vie.
106 „Italiei între țărmuri hărăzit,
de locul tău de-obîrșie nu departe,
îi e un lanț stîncos, din nori ieșit;
109 e-un dîmb pe nume Catria-n acea parte
și-un schit a fost acolo ridicat,
ca rugăciunea către cer s-o poarte”.
112 Așa a treia oară-a cuvîntat
și-urmă zicînd: „Cu zel acolo eu
pe Domnul să-l slujesc m-am îndemnat,
115 doar cu ulei mîncînd de post mereu,
și ger sau arșiți lesne îndurînd,
ferice veghetor cu duhul meu.
118 Da roadă multă schitul oarecînd
celor cerești; ci-acum e loc pustiu
și în vileag se cade dat curînd.
121 Fu-acolo Petru Damian să fiu
și Petru Păcătosul Maicii Sfinte
pe țărmul adriatic, mai tîrziu.
124 Puțin din viață mai aveam nainte
cînd fui împins să port o pălărie
ce răul și mai rău îl face-altminte.
127 Slabi și desculți au fost cîndva să vie
Chefa și vasul Duhului Preasfînt,
cu cei sărmani mîncînd din sărăcie.
130 Azi popii cei moderni, de grei ce sînt,
pe brațe duși și sprijiniți se vor,
și trena să le-o salți de la pămînt.
133 Și-ascund și caii-n mantiile lor,
de-s ca-ntr-o piele două dobitoace:
o, Doamne, cît mai ești de răbdător!”.
136 La vocea-aceasta-au prins în cer să joace,
din treaptă-n treaptă, valuri de scîntei,
tot mai frumoase,-ncolo și încoace.
139 Ciopor se adunară-n jurul ei
și scoaseră un strigăt care nu-i
de-nchipuit pe lume: nici eu ce-i
142 nu deslușii, ci-nvins de tunet fui.



Mai puteţi citi pe acest blog:

Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
"Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)  
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)  
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul IV (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul V (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul VI (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul VII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul VIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul IX (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul X (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul XI (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XIII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XIV (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XV (versiunea Răzvan Codrescu)
*
 Dante, Paradisul, Cîntul XVI (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XVII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XVIII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XIX (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XX (versiunea Răzvan Codrescu)