joi, iulie 30, 2020

ADRIAN PAPAHAGI: O ȘANSĂ IMENSĂ



UE permite României să obțină 80 miliarde de euro. Cea mai mare parte din acești bani (63 mld) o constituie fonduri nerambursabile, iar 17 mld vor fi împrumutați cu dobînzi mici — pentru prima dată în istorie, România se va putea împrumuta beneficiind de rating-ul excelent al Germaniei, Olandei sau Austriei, adică la dobînzi mult mai avantajoase.
Să comparăm: Ceaușescu a împrumutat vreo 10 miliarde de dolari ca să construiască o industrie depășită tehnologic din start și neperformantă, apoi a aruncat timp de un deceniu țara în cea mai neagră sărăcie pentru a rambursa accelerat datoria. În decembrie 1989 ne-am trezit morți de foame, cu o industrie majoritar inutilă, pe care moștenitorii Securității au făcut-o rapid praf.
„Suveraniștii” să nu-și închipuie că fără UE am înflori și am deveni un soi de Elveție! În primul rînd, dacă UE s-ar destrăma, încă vreo 5 milioane de români, adică toată forța de muncă reală, toți tinerii ar întinde-o pe loc în Occident. Ar rămîne o țară coruptă, îmbătrînită, jefuită de Bădălăi, Dragne și alte lighioane pesediste, o ruină fără viitor, la care ar privi pofticios Putin și prietenul lui, Viktor Orbán.
Din fericire, această oroare nu se va întîmpla.
Revenind în prezent, depinde de patriotismul, cinstea și priceperea guvernelor din următorii ani (sper ca PSD să nu mai ajungă la guvernare) ca aceste 80 miliarde de euro să fie atrase integral pînă în 2027 și să se transforme în granturi pentru întreprinderi performante, orașe renovate, autostrăzi, căi ferate și trenuri rapide, școli și spitale, natură curățită și regenerată, noi culturi agricole, cărți tipărite, spectacole puse în scenă și cercetări finanțate etc., nu în mită electorală și vile de politicieni.
Cu 10-15 din acele 80 de miliarde România își poate construi autostrăzile de care are nevoie, astfel încît să se poată călători rapid de la Suceava, Iași sau București spre Oradea, Arad, Timișoara, și de-acolo spre Occident. Chișinăul poate fi legat de Iași pe autostradă cu sprijin românesc, din fonduri guvernamentale.
Pot munci mulți ani pe aceste vaste șantiere sute de mii de români care și-au pierdut locul de muncă în Italia sau Spania, sau care nu vor mai avea acces în Anglia după consumarea Brexit. Pot crește firme autohtone de construcții, se poate acumula capital autohton. Pot fi atrase fabrici, depozite, hale, hub-uri de transporturi rutiere de-a lungul acestor autostrăzi. Poate crește mobilitatea internă a muncitorilor.
Cei ce reduc UE la ideologia stîngistă – care mă agasează și pe mine – au motive să privească lucrurile mai optimist. În foarte multe țări, cetățenii s-au săturat de instrumentalizarea marxistă a sexului, rasei și clasei, precum și de poliția gîndirii. Protestul scriitoarei J. K. Rowling față de teroarea LGBT+, sau scrisoarea celor 80 de intelectuali francezi care denunță strategia hegemonică a „decolonialismului” sînt semnale în acest sens. La fel este celebra declarație de la Paris din 2017 a intelectualilor conservatori. Însuși Emmanuel Macron a declarat că Franța nu are statui de dărîmat.
UE e o șansă imensă pentru Europa și pentru România. Problema e stîngismul radical, agresiv, utopic cu care fiecare națiune și întregul Occident trebuie să lupte dacă vor să-și păstreze identitatea, libertatea și prosperitatea.
Războiul conservatorilor nu e cu UE, ci cu dizolvanta ideologie stîngistă – în România, în UE și, în general, în civilizația occidentală.

Adrian PAPAHAGI

marți, iulie 28, 2020

INTERMEZZO LIRIC: AMURG DE POVESTE

SUMARUL BLOGULUI


Din vechiul grajd al dragostelor mele
de-ar fi s-aleg, la ceasul meu tîrziu,
mîrțoaga care-i numai os și piele,
să-i dau jăratec, aș putea s-o-nviu?

Și aș putea să zbor cu ea departe,
spre visul meu de peste mări și țări,
ca să mă lupt pe viață și pe moarte
cu zmeii vinovatelor uitări?

Dau grajdului, codindu-mă, tîrcoale
și rîd de mine scepticii grăjdari,
pe cînd castelul trist, cu turle goale,
e bîntuit de morții mei hoinari.

„S-a scurs nisipul din clepsidră, frate:
e prea tîrziu, să fii și Făt-Frumos!”…
Și totuși încă inima-mi mai bate,
cu dor de sus, oricît aș fi de jos.

Mîrțoaga-i poate-acolo și m-așteaptă,
dar sînt eu vrednic de măsura ei?
Și nu cumva batjocura e dreaptă,
oricît de strîmbi ar fi grăjdarii mei?

Tu, cel ce-aievea ești, iar nu poveste,
mă știi întreg, cu rele și cu bune:
de rost mai are și de timp mai este,
mai fă cu mine-o ultimă minune!

Răzvan CODRESCU

duminică, iulie 26, 2020

PARADOX XXI

SUMARUL BLOGULUI


Rusia nu-și cere scuze pentru comunism, nu-l reneagă pe Stalin, nu regretă că a ocupat Budapesta în 1956 și Praga în 1968, sau, mai recent, Crimeea, nu se scuză pentru jurnaliștii și opozanții sinuciși strategic, nici pentru execuțiile opozanților prin UK sau altundeva.
China nu se scuză pentru minciunile care au dus la epidemia de Covid, pentru reprimarea manifestanților din Hong Kong, și nimeni nu-i cere explicații pentru genocidul uigurilor.
Turcia convertește liniștită Sf. Sofia în moschee, sufocă opoziția, ucide kurzii, dar nimeni n-o trage la răspundere.
Nici o țară arabă nu-și cere scuze pentru atentatele comise de resortisanții ei în numele Islamului, pentru crimele împotriva creștinilor, fie ei copți, nigerieni sau pakistanezi, sau pentru persecuțiile pe care le îndură propriul popor.
Dictaturi sinistre mint, ucid, poluează, atentează, infectează, destabilizează lumea, dar agitatorii stîngiști nu văd decît discriminările imaginare și „injustiția socială” din lumea liberă.
Numai europenii, care au dus civilizația peste tot, au construit spitale și școli în lumea a treia, au trasat străzi și căi ferate, au legiferat împotriva obiceiurilor barbare (cum ar fi arderea văduvelor în India sau mutilarea fetelor în Africa), au eradicat boli și au diminuat analfabetismul, au creat întreprinderi și locuri de muncă în toată lumea, au exportat bunăstarea și drepturile omului peste tot – numai ei trebuie să-și ceară scuze pentru că există, pentru că au o istorie (amestecată, cum e istoria), pentru că sînt ce sînt.
În timp ce Occidentul democratic este somat să se sinucidă pentru vini istorice reale sau imaginare, satrapiile orientale sînt libere să comită cele mai sinistre atrocități!

Adrian PAPAHAGI



sâmbătă, iulie 25, 2020

VINEREA NEAGRĂ A CREȘTINISMULUI

24 IULIE 2020


Vezi mai mult AICI.

SONET LARVAR

Bisericile noastre-ajung moschei
și nu simțim durere, nici rușine:
din douăzeci de secole creștine
rămîne-o turmă stearpă de mișei.

Să fim nevolnici doar, încă-ar fi bine,
dar viermuim de toată scîrna grei
și umblă moartea-n noi de capul ei,
rîzînd de cruce cît de strîmb ne vine.

Ne dau cu tifla liftele păgîne,
iar noi ne facem zi de zi mai mici:
din viermi ajungem tot mai mult limbrici,
iar morții plîng în raclele bătrîne.
Din lumea ta ce s-a ales, Hristoase,
și cum ne rabzi în carne și în oase?!

Răzvan CODRESCU

vineri, iulie 24, 2020

DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL XXIII

SUMARUL BLOGULUI

Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

  
PARADISUL

Cîntul XXIII

În pragul cerului al optulea (al stelelor fixe sau înstelat), Dante și Beatrice contemplă, transfigurați (fiecare în felul său), Triumful lui Hristos, Ce apare ca un soare orbitor pentru văzul trupesc, străluminînd duhurile fericiților. Învrednicit, în sfîrșit, a vedea surîsul Beatricei în toată splendoarea lui, îi contemplă frumusețea cerească și se declară neputincios să o redea în cuvinte (n-ar putea-o face, zice el, nici toți poeții lumii inspirați de cele nouă muze – cf. v. 55 și urm.). După înălțarea lui Hristos în Empireu, fericiții proslăvesc apoteoza Sfintei Fecioare, încununată și cîntată serafic de Arhanghelul Gabriel, care-o petrece în Empireu, după Fiul ei, în timp ce fericiții îi înalță un imn de laudă (Regina coeli). În finalul cîntului este evocat Sfîntul Apostol Petru (cel ce deține, după tradiție, cheile raiului), pregătind cititorul pentru cîntul următor (în care autorul va sta de vorbă cu Sfîntul Petru, a cărui binecuvîntare o va primi).


1 Cum pasărea-n frunzișul ei iubit,
cînd bezna nopții le ascunde toate,
la cuib și pui se-ntoarce negreșit
4 cu-atîta drag de ei și mult se zbate
de grija lor, ca foamea să le-aline
oricît i-ar fi de mare truda poate,
7 și-n așteptarea zilei care vine
la pîndă stă pe-un ram răzleț, cu dor
de soare și de zările senine,
10 la fel sta dreaptă doamna mea, de zor
cătînd anume către locu-n care
e soarele mai mult stăruitor:
13 încît, văzînd ce rîvnă și-ncordare
avea-n priviri, fusei precum acel
ce-ar vrea mai mult și speră cu ardoare.
16 Fu scurt răstimpul – mă refer la cel
dintre-așteptare și vedere – pînă
ce ceru-și limpezi lumina-n el.
19 Și zis-a Beatrice: „Să-ți rămînă
triumful lui Christos în minte ție
și cum din ceruri stelele ne mînă!”.
22 Avea în ochi atîta bucurie
și fața ei întreagă strălucea
cum nu mi-e dat s-arăt în vorbe mie.
25 Precum în nopți senine poți vedea
pe Trivia zîmbind printre surate
ce-n veci podoabe bolții-i sînt cu ea,
28 văzui prin mii de focuri cum răzbate
un soare ce, la fel ca pe la noi,
le-ncinge cu vipia lui pe toate;
31 iar în preaviul strălucirii toi
se străvedea esența luminoasă
pe care n-o îndură ochii goi.
34 O, Beatrice, pază preafrumoasă!
Grăitu-mi-a: „Puterea cea mai mare
te copleșește și ca orb te lasă.
37 E-nțelepciunea și puterea care,
plinind al lumii dor îndelungat,
făcu-ntre ceruri și pămînt cărare”.
40 Cum focul este în văzduh scăpat
din norul care nu îl mai încape
și-n chip de fulger să-l vedem ni-i dat,
43 la fel stătea și mintea mea să scape
din sinea ei, de-atare-ncînt prea plină,
cîte-a făcut uitîndu-le aproape.
46 „Privește-mă cum sînt! E mai deplină
acum, din ce-ai văzut, privirea ta
și-al meu surîs îl poți răbda-n lumină”.
49 Eu stam asemeni cui s-ar deștepta
din visul lui și-ar căuta-n zadar  
să-și amintească-anume ce visa,
52 cînd îi primii cuvîntul ca pe-un dar
așa de preț încît pe totdeauna
mi-o dăinui-n răbojul minții clar.
55 De vocile poeților ca una,
prin Polimnia și-ale ei surate,
și-ar îndulci cîntarea lor întruna,
58 spre-a-mi fi de ajutor, nici ele toate
nu i-ar putea reda surîsul sfînt
din zariștea luminii ne-nserate.  
61 De-aceea eu, cînd paradisu-l cînt,
din loc în loc poemul sfînt mai sare,
ca un drumeț de drumul greu înfrînt.
64 Dar cine știe-n biata mea spinare
ce grea povară a purta mi-e dat,
mi-acordă, cred, de poticneli iertare.
67 Pe unde prora-n larg mi-a apucat
nu poți răzbi c-o luntre prăpădită,
nici cu un biet luntraș înfricoșat.
70 „De ce te fură fața-mi îndrăgită
și nu te-ntorci spre splendida grădină
ce-i în lumina lui Christos sădită?
73 Aici e roza-n care-a fost să vină
Cuvîntu-n trup și crinii-nmiresmați
ce petrecură lumea spre lumină”.
76 Așa grăi Beatrice; și, mînați
de sfatul ei, îndată se lăsară  
de contemplare ochii-mi fascinați.
79 Precum prin nouri razele brăzdară
cîndva văzduhul spre un cîmp de flori,
așa și ochii mei se desfătară
82 de revărsarea-aceea de splendori,
văzînd de sus cum capătă lucoare,
dar nu și sursa splendidei lucori.
85 O, tu, putere binevoitoare
ce-ți pui pecetea-n ele,-n sus te-ai dus,
lăsîndu-mi ochii urma să-ți măsoare!
88 Slăvitul nume-al florii-n rugă spus
și-n zori, și seara, duhul mi-l împinse
spre focul cel de toate mai presus.
91 Și de cum văzul ochilor cuprinse
și ce și cît e-n steaua-aceea vie,
ce-nvinge sus, precum și jos învinse,
94 văzui din cer cum scoborî vipie,
rotind în jurul ei ca o cunună
ce-i consfințea stelara măreție.
97 Orice cîntare care dulce sună
aicea jos și sufletu-l desfată
ți s-ar părea doar zvon de nori cînd tună
100 pe lîngă lira-aceea minunată
ce-ncununa safirul slavei vii,
însafirînd acea cerească roată.
103 „Eu sînt iubire îngerească și
veghez nespusa bucurie care
în poala-i dorul nostru-l împlini;
106 și veghea mea te-o-nconjura atare,
slăvită doamnă, pînă-ți vei urma
odrasla-n cer, sporind a lui splendoare”.
109 Așa-și pecetlui cîntarea sa
arhanghelul, iar numele Maria
tot corul de lumini îl intona.
112 Regala mantie-n care măreția
volumelor cerești se-adună toată,
iar duhu-și varsă-ntreagă-n ea vipia,
115 și-avea interna poală-ndepărtată
de noi, așa că n-o puteam vedea
de unde-n sus dădeam cu ochii roată:
118 de-aceea nu putu privirea mea
de-ncoronata faclă să se țină,
ce cu sămînța-i se-nălță și ea.
121 Și cum, după ce-a supt, un prunc se-anină
de maica lui,vădindu-și și-n afară
iubirea lui curată și deplină,
124 la fel și ceata numai foc și pară
și-ntinse-n sus văpăile, vădind
ce mult țineau la cea în veci Fecioară.
127 Apoi, în fața-mi rămînînd, cu jind,
Regina coeli prinseră-a cînta,
suav, de și-azi fiorii mă cuprind.
130 O, cîtă roadă-adună-n sinea sa
cel ce-a lucrat cu sîrg lumeasca glie
și a știut-o bine semăna!
133 Aici trăiești și guști cu bucurie
din ce ai strîns în Babilon odată,
prin plîns, nu prin de aur lăcomie.
136 Aici, sub cel cu Maică ne-ntinată
și Tată-n cer, își gustă-nalta stare,
cu-ntreg soborul vechi și nou deodată,
139 cel ce-ale slavei chei în mîini le are.



Mai puteţi citi pe acest blog:

Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
"Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)  
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)  
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul IV (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul V (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul VI (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul VII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul VIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul IX (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul X (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul XI (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XIII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XIV (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XV (versiunea Răzvan Codrescu)
*
 Dante, Paradisul, Cîntul XVI (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XVII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XVIII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XIX (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XX (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XXI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu)

miercuri, iulie 22, 2020

RIDENDO CASTIGAT MORES (CXXXVI)

SUMARUL BLOGULUI


luni, iulie 20, 2020

COSTION NICOLESCU: ROMÂNITATEA HRISTICĂ


„A fi român, o chestiune
cu precădere de duh”

Istoria devenirii neamului românesc, cu figurile sale mărețe și eroii săi martiri, s-a țesut în jurul lui Hristos. Astăzi, din păcate, lipsesc personalităţile politice cu adevărat remarcabile, înţelepte, echilibrate, smerite, cu reală frică de Dumnezeu, întru totul jertfitoare, afirmă Costion Nicolescu. Potrivit acestuia, esenţa poporului român, și anume credința în Dumnezeu, se subţiază în vremurile noastre pe măsura slăbirii credinţei. Un român frumos lasă să răzbată în orice lucrare frumuseţea originară cu care a fost înzestrat neamul românesc, precum şi frumuseţea personală, ca mădular al acestui neam.

Ce înseamnă istoria românilor pentru dumneavoastră?
Istoria naşterii şi a devenirii neamului românesc în jurul lui Hristos, împreună cu Hristos, în Biserică. Şi a întîlnirii cu El. Şi a conlucrării cu El prin fapte eroice şi prin acte de cultură. Prin jertfă. Istoria Satului românesc, caracterizat de o cultură a Învierii, slăvitoare, şi istoria Bisericii române, cu sfinţii ei cunoscuţi şi necunoscuţi. Dar şi istoria voievodală. Marile personalităţi ale istoriei noastre „politice”, în cap cu sfinţii ei: Neagoe Basarab, Ştefan cel Mare şi Sfînt, Constantin Brâncoveanu cu fiii lui. Dar şi cei asemenea lor, precum: Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrîn, Petru Rareş, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Barnovschi ş.a. Asta şi pentru că extrem de importante sînt pentru mine şi faptele lor culturale. Eroi martiri precum Horia şi Avram Iancu.Momente de eroism colectiv: Posada, Rovine, Podul Înalt, Călugăreni, Griviţa şi Plevna, Mărăşeşti şi cîte altele asemenea…
Ce anume vă doare gîndindu-vă la români, la România?
La români: lipsa de conştiinţă că se trag dintr-un neam bun şi că trebuie să vieţuiască în virtutea acestei nobile descendenţe. Lipsa de acurateţe în lucruri simple. Băşcălia fără limite. Încercarea de a se băga în lucruri pentru care nu au competenţă, cu aerul că le ştiu pe toate. Lipsa unor personalităţi politice cu adevărat remarcabile, lipsite de politicianism, înţelepte, echilibrate, smerite, cu reală frică de Dumnezeu, întru totul jertfitoare (din proprie voinţă, nu obligate de o situaţie sau alta) în ultimii 150 de ani. Căderea în capcana falselor valori sau a nonvalorilor lumii contemporane, venite din spaţii culturale care-L ignoră pe Dumnezeu. Asimilarea fără discernămînt a unor propuneri subculturale venite din lumea largă. Inadaptabilitatea la cultura urbană şi lipsa de rodire aferentă. Promovarea şi vizibilitatea excesivă a unor false valori sau a nonvalorilor.
La România: faptul că este împuţinată, că nu este respectată de români, uneori este chiar pîngărită de aceştia. Faptul că, prea adesea, nu este conştientă de darurile nestemate cu care a fost înzestrată de Dumnezeu şi nu le rodeşte cum s-ar cuveni.
Ce vă bucură cel mai mult la români, la România?
La români: Simplitatea. O anumită curăţie originară, care a început, din păcate, să se piardă tot mai mult. Trăirea dorului. Ingeniozitatea (cînd e folosită în scopuri onorabile). Umorul, răbdarea, încrederea în Dumnezeu, zelul ctitoricesc. La cei vechi, gustul nesmintit pentru frumos, vizibil şi în obiectele cele mai umile. Geniile smerite.
La România: Frumuseţea ei originară. De nespus! Faptul că este cu totul şi cu totul specială. Inclasabilă. Inexplicabilă. Neîncadrabilă. Plină de taină. Cultura ţărănească – cultură a Învierii. Cultura bisericească, de o varietate incredibilă. Împletirea lor, precum în firul de mărţişor. Acela străvechi, cu alb şi negru. Faptul că se mai nasc în România oameni frumoşi, frumoşi în fel şi chip, frumoşi în toate cele, pe care-i întîlneşti foarte adesea în viaţa simplă, departe de scenele zgomotoase şi lumina ucigătoare de taine a reflectoarelor.
V-ați bucurat sau v-ați întristat vreodată că sînteți român?
M-am bucurat pentru fiecare izbîndă românească. M-am întristat pentru fiecare eşec. Le-am resimţit ca personale. Din păcate, în această privinţă, bucuriile se împuţinează şi întristările se înmulţesc. Dar mă anin, din spirit de conservare, de orice izbîndă. Mi se pare că binele iese biruitor şi izbăvitor chiar şi atunci cînd este asaltat, spre copleşire, de mult rău. Căci Dumnezeu este totdeauna de partea făptuitorilor de bine, încurajînd, ajutînd, împlinind.
Care vi se pare a fi esența poporului nostru?
Credinţa în Dumnezeu. O bună raportare la Dumnezeu, prin realizarea caracterului personal al acestei relaţii. Esenţa poporului român în vremurile noastre se subţiază pe măsura slăbirii credinţei. Dacă ar dispărea credinţa, ar dispărea şi poporul român, ar fi cel mult un mutant al acestuia. Frumuseţea simplă şi profundă. Spiritualitatea intrinsecă, implicită chiar şi a micilor acte de viaţă. În sens negativ, din păcate, cultivarea neabătută a unui foarte păgubos, din punct de vedere istoric şi spiritual, duh al dezbinării.
Ce au românii de oferit lumii de astăzi?
Un anumit respect faţă de Biserică. O anumită bună raportare la Dumnezeu. O ştiinţă de a face faţă unor situaţii imposibile. O anumită răbdare. Unele individualităţi remarcabile. Dar ar trebui să ofere mai mult. Curăţie sufletească. Înţelepciune în abordarea provocărilor lumii contemporane. Refuzul consumismului. Respect şi chiar iubire faţă de natură, nu numai afirmată, ci probată prin fapte. (Nu era oare românul frate cu codrul, nu-i erau prietene toate cîte mişcă, rîul, ramul?) Echilibru. O atitudine responsabilă, optimistă. Fermitate în afirmarea valorilor creştine tradiţionale. Demnitate bine întemeiată.
Există ceva ce v-a marcat în urma discuțiilor avute cu românii plecați în străinătate?
Nu m-a marcat, dar am observat cu interes, uneori şi cu oarece uimire, la unii, o nostalgie, deşi nu s-ar mai întoarce niciodată acasă. Se mulţumesc să poarte Patria cu ei, în inima lor (două cazuri celebre: George Enescu, Constantin Brâncuşi). La alţii o negare aproape totală a rădăcinilor, a ţării de origine, pînă la dispreţuire. La alţii o dezrădăcinare rapidă, vizibilă, de pildă, în uitarea rapidă a limbii materne. La alţii durerea pentru nereuşitele ţării de baştină. La alţii, nimic. Părerea mea este că şi cei mai adaptaţi, şi cei mai integraţi rămîn, totuşi, în locurile lor de adopţie, străini, în simţirea lor cea mai intimă, ultimă.
Care credeți că ar fi datoria dumneavoastră față de români, dacă considerați că aveți o datorie?
Datoria mi-o socotesc numai faţă de acei români care-şi asumă cu adevărat Patria. Datoria mea este imensă. În sensul că am primit enorm şi am oferit foarte puţin. Datoria mai constă în a-mi recunoaşte apartenenţa, descendenţa, tradiţia istorică, a nu mă lepăda de ele, a le pune în lucrare pentru prelungirea lor întru cele bune. Datoria fiecărui om care-şi asumă condiţia de român este aceea de a rodi plenar şi de a-şi pune rodirea, în primul rînd, în slujirea Patriei, iar prin ea şi în slujba altor neamuri. Cam în felul acesta îmi văd şi eu datoria, în cadrul datoriei generale a oricărui român firesc, conştient că apartenenţa sa etnică este un dar preţios anume pentru el primit de la Dumnezeu, un talant ce trebuie înmulţit ca atare.
Cum ați descrie un român frumos? Ați întîlnit?
Un român frumos… Pusă astfel, întrebarea pune accent pe român, nu pe frumuseţe. Are în vedere punerea condiţiei etnice într-o stare de frumuseţe, de transfigurare, de lumină interioară exprimată în lucrarea exterioară.
A fi român nu mi se pare a fi numai o chestiune de sînge, ci şi una de duh, poate cu precădere de duh. Un român frumos lasă să răzbată la lucrare frumuseţea originară cu care a fost înzestrat neamul românesc, precum şi frumuseţea sa personală, ca mădular al acestui neam. (Observaţi că vorbesc mai mereu de neam, iar nu de popor, de etnie sau de naţiune. Mi se pare că spune mai apropiat referitor la obiectul convorbirii noastre.)
Am întîlnit români frumoşi. Mulţi. Personalităţi, dar şi oameni simpli, „anonimi”. Țărani îndeosebi. Din cei de structură veche şi bună. Personalităţile mai mult sau mai puţin vizibile le-am menţionat în parte prin răspunsul la prima întrebare. Frumoşi sînt copiii mei, nepoţii mei. (Copiii sînt în general frumoşi, şi nu poţi decît să te miri la nesfîrşit cum de unii dintre ei îşi pierd grav frumuseţea, ajung a se îmbolnăvi mortal de urît.) Frumoşi sînt prietenii mei. Frumoşi sînt enoriaşii din parohia mea. Frumoşi sînt oamenii duhovniceşti pe care i-am întîlnit.
Şi ceva despre româncele frumoase. Fetele cele mai frumoase le întîlnesc în situaţiile banale, zilnice. În metrou, în magazine, prin spitale… Mă şi mir cum canalele de televiziune ne propun cel mai adesea false frumuseţi, făcute şi contrafăcute, măsluite, ignorîndu-le pe cele genuine, fruste, emanînd prospeţime şi curăţie. Pe cît se vede, expunerea îndelungată la lumina reflectoarelor din studiourile tv dăunează grav frumuseţii.

A consemnat
Alexandra NADANE
(Ziarul Lumina)