luni, februarie 29, 2016

PESTE DOUĂ MILIOANE DE SEMNĂTURI !

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

Am primit și dau mai departe...
 

 No, amu avem peste două milioane...

COALIȚIA PENTRU FAMILIE  
A REUȘIT SĂ STRÎNGĂ DEJA 
PESTE DOUĂ MILIOANE DE SEMNĂTURI 
PENTRU REVIZUIREA CONSTITUȚIEI

Coaliția pentru Familie a strîns deja peste 2,1 milioane de semnături în favoarea proiectului de lege pentru revizuirea Constituției, aflându-se în acest moment la jumătatea termenului de șase luni pe care îl are în vederea strîngerii semnăturilor.  
Potrivit unei informații publicate la sfîrșitul lunii februarie pe Facebook de către coordonatorii campaniei, au fost strînse 2.164.156 de semnături în vederea definirii căsătoriei în textul Legii fundamentale ca fiind uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie. 
Inițiativa „România pentru familie” a fost semnată de peste 48% din populația votantă a județului Ialomița și 46% din populația cu drept de vot a județului Dîmbovița. În județul Bacău au fost strînse, potrivit Agerpres, peste 100.000 de semnături. 
La finalul lunii noiembrie, în Monitorul Oficial a fost publicat proiectul de lege prin care se propune  modificarea  actualului art. 48, alin. 1, al Legii supreme a statului cu formularea următoare: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor”. Campania este organizată de Coaliția pentru Familie, o structură civică formată din zeci de asociații ce promovează valorile familiei.  
Pentru a putea fi depus în Parlamentul României, proiectul de lege are nevoie de susținerea a 500.000 de cetățeni. Pentru a afla cine sînt inițiatorii proiectului și pentru a semna în sprijinul acestei măsuri, dați click AICI.

duminică, februarie 28, 2016

SINAXAR ROMÂNESC (4)

SUMARUL BLOGULUI  
INDICE DE NUME

Anul acesta mi-am propus aici prezentarea pe scurt, lună de lună, a sfinților și sfintelor din calendarul ortodox care sînt de origine românească sau a căror viață s-a legat, într-un fel sau altul, de spațiul românesc (în calendarele noastre bisericești ei sînt trecuți, de regulă, cu litere boldite). Pentru informații mai bogate, recomand, între altele, volumul colectiv pe care l-am îngrijit și publicat anul trecut: Sfinții români în «Lumea Credinței». Așa cum observam și acolo, în încheierea „Prologului editorial”, avem astăzi destul de mulți sfinți români (ca să nu mai vorbim de numeroșii candidați la sfințenie, în frunte cu martirii temnițelor comuniste*) pentru o țară care pînă în secolul XX nu a avut sfinții ei în calendar. Rămîne să-i cinstim după cuviință și să le onorăm moștenirea duhovnicească, nu fără încredințarea că numai datorită lor ne mai rabdă Dumnezeu în aceste vremuri de uitucă nevrednicie. (R. C.)


28 februarie (în anii bisecți: 29):  
SFINȚII CUVIOȘI 
IOAN CASIAN ROMANUL 
ȘI GHERMAN DIN DOBROGEA

Cuviosul Ioan Casian, născut pe la anul 365, şi Cuviosul Gherman, născut pe la anul 368, erau amîndoi străromâni din părţile Dobrogei (după tradiţie, din Casimcea-Tulcea), iar numele celui dintîi se regăseşte în toponimia zonei respective: Podişul Casian, Peştera lui Casian, de nu cumva şi numele localităţii Casimcea stă tot în legătură cu el. Nedespărţiţi toată viaţa, cei doi au apucat de tineri calea călugăriei, mergînd mai întîi la Locurile Sfinte (Betleem), apoi în pustia schetică (Egipt), unde au deprins nevoinţa duhovnicească de la marii anahoreţi ai timpului.  
În jurul anului 400, cu un grup de 50 de monahi nemulţumiţi de nedreptăţile făcute lor de arhiepiscopul Teofil al Alexandrei, au mers să-şi afle dreptatea şi pacea la Constantinopol, sub oblăduirea Sfîntului Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul marii cetăţi. Acesta i-a primit cu bucurie sub ocrotirea sa (pe Gherman hirotonindu-l preot, iar pe Ioan Casian – diacon), dar curînd prigoana avea să se abată şi asupra lui, din partea unor episcopi şi dregători asmuţiţi de împărăteasa Eudoxia. Casian şi Gherman primiră misiunea de a merge la Roma, ca să-l înştiinţeze pe episcopul acesteia, Inocenţiu I, de suferinţele Sfîntului Ioan Gură de Aur. Cuviosul Gherman a răposat în Cetatea Eternă, iar Cuviosul Ioan Casian, după ce a rămas acolo timp de 10 ani şi a fost hirotonit preot, s-a strămutat în sudul Galiei (Franţei de astăzi), în cetatea Marsiliei, unde a întemeiat o mănăstire de bărbaţi (Sfîntul Victor) şi o alta de fecioare (închinată Mîntuitorului), pe la anul 415, cărora le-a dat rînduiala de vieţuire obştească păstrată în cartea sa Instituţiile cenobitice. De la el ne-a rămas şi o vestită carte de Convorbiri, adevărat monument al literaturii patristice. 
Cuviosul Ioan Casian s-a mutat la Domnul către anul 435, fiind pomenit pînă astăzi ca părinte al monahismului apusean. Moaştele sale se află în Mănăstirea Sfîntul Victor din Marsilia. (R. C.) 

Tîrnosirea Bisericii Sfinții Casian și Gherman din Galați (2011)

* Nefiind canonizați oficial, aceștia nu sînt tratați aici. Pentru cei mai cunoscuți dintre ei, a se vedea însă volumul Sfinții închisorilor în „Lumea Credinței”. Din rezistența României creștine împotriva ateismuluui comunist, texte alese, prefață și note de Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Părintele Profesor Gheorghe I. Drăgulin, fost deținut politic, Editura Lumea Credinței, București, 2014.

Mai puteți citi pe acest blog:

10 ianuarie: Sfîntul Cuvios Antipa de la Calapodești
13 ianuarie: Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic
25 ianuarie: Sfîntul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului

sâmbătă, februarie 27, 2016

CINE CONDUCE BARNEVERNET

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

Am primit și dau mai departe...

Hege Hovland Malterud are cuvîntul...

Credințele celor care supraveghează respectarea drepturilor omului nu trebuie sau nu ar trebui să influențeze modul de acțiune al acestora. Norvegia este o țară în care coexistă multe culturi și despre Serviciul de Protecție a Copilului din Norvegia (Barnevernet) ne-ar plăcea să credem că este neutru din acest punct de vedere și că acționează pentru unitatea famililor, în interesul minorilor. Cazul Bodnariu, cel mai mediatizat în lume în ultimele luni, ne oferă prilejul să fim atenți la cei care se află la conducerea Barnevernet și la filosofia pe care aceștia o îmbrățișează.

Hege Hovland Malterud

Din 2014, directorul Barnevernet este Hege Hovland Malterud, de profesie medic, lesbiană, care a fost aleasă în 2009 în Consiliul Eparhial al orașului Oslo, din cadrul Bisericii Norvegiei (despre istoria Bisericii Norvegiei puteți citi aici).
În 2009, cinci din cei șapte membri ai Consiliului au declarat că vor lucra asiduu pentru acordarea de drepturi depline în Biserică persoanelor homosexuale. Malterud este membră a Apen Kirkegruppe (Grupul pentru o Biserică Deschisă), o mișcare radicală înființată acum 40 de ani, ce astăzi deține practic controlul în Biserica Norvegiei (sursa: aici).
De mai mulți ani, Malterud sprijină plasarea copiilor răpiți în „familiile” formate din persoane de același sex (sursa: aici) și se pronunță pentru cununia religioasă pentru asemenea cupluri.
În prezent, la vârful Barnevernet se află așadar o persoană favorabilă „teologiei” homosexuale, deși în Norvegia majoritatea populației sprijină valorile familiei creștine.

vineri, februarie 26, 2016

PĂZIŢI-VĂ DE HOŢII DE COPII !

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

Am primit și dau mai departe...

Printre noi există hoţi de copii. Subiectul îl atingem ocazional în ediţiile informative AFR, dar politica oficială de furt a copiilor în Norvegia ne impune discutarea mai detaliată a subiectului. În lume se fură copii. Sînt furaţi în China, unde sînt vizate în special fetele. Politica abuzivă a copilului unic promovată în China în ultimii 30 de ani a dus la uciderea prin avort a nu mai puţin de 30 de milioane de fetiţe. Doar pe motivul că Dumnezeu le-a creat fetiţe. Rezultatul este că astăzi 30 de milioane de bărbaţi chinezi ajunși la vîrsta căsătoriei nu îşi află mirese. Penuria de fete a dus la răpirea lor, mai ales în zonele rurale ale Chinei, unde fermierii vor mirese pentru băieţii lor. Atît de acut a devenit furtul fetelor în China încît părinţii se dedau la măsuri extreme pentru a le proteja. Acum un an, de exemplu, a făcut înconjurul lumii poza unui tată plecat în vacanţa cu fiica lui, cei doi ţinîndu-se legaţi cu cătuşe, pentru ca fiica să nu-i fie răpită [detalii: aici]! Fetele sînt furate şi în Nepal sau în India, unde penuria de fete e la fel de acută.
Barnevernetul fură şi el copii: de la părinţii responsabili care îi aduc pe lume, spre a-i da celor care nu au copii pentru că îi avortează, nu vor să-i aducă pe lume ori practică stiluri de viaţă incompatibile cu procreația. Exista însă o mare diferenţă între China, India şi Nepal, pe de o parte, şi Barnevernetul Norvegiei secolului XXI. În China furtul copiilor e pedepsit cu moartea, pe cînd în Norvegia, țară semnatară a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, furtul copiilor e legal, compensat financiar şi făcut în numele pretinselor interese superioare ale copilului furat! 
Din nefericire, însă, Norvegia nu e singura ţară din lume unde statul fură copiii. Marea Britanie face la fel. Şansele au făcut ca tocmai luna aceasta, cînd scrisesem mult despre furtul copiilor în Norvegia, să dăm peste un articol privind o practică identică şi la fel de inumană în Marea Britanie: autorităţile iau copiii de la mamele care suferă de depresie post-natală – post-partum depression! Articolul a fost găzduit pe 6 februarie de prestigioasa şi credibila publicaţie britanică The Spectator. El redă mărturia tristă a unei familii ţintită de către autorităţi pentru a i se lua copilul din pricină că mama suferea de depresie post-natală. Articolul – intitulat în engleză Beware the Baby Snatcher – poate fi citit aiciA fost tradus, abreviat şi editat pentru cititorii noştri de către părintele Emil Ember, AFR Baia Mare. Îi mulţumim.


Feriți-vă de răpitorii de bebeluși!


Cum pot serviciile de asistență socială 
să îți ruineze familia

Bebelușul George [numele fictiv al copilului] s-a născut într-o familie fericită. Mama și tatăl lui îl îndrăgeau mult. El locuiește într-o căsuță dintr-un sat frumos din Sussex, cu sora lui de 6 ani, care îl adoră, și aproape de bunica lui, care are domiciliul în preajmă. Ambii părinți au servicii bune și camera lui este plină de jucării. Pentru început, George a avut un start bun în viață. Doar cînd mama lui a fost diagnosticată cu depresie post-natală, perspectivele lui George au fost marcate de tristețe. Nu pentru că mama lui era în depresie, ci fiindcă în această eră paranoidă  autoritățile nu îți mai acordă nici o șansă. Cel mai mic semn că o mamă nu se descurcă și ei se năpustesc asupra bebelușului, să-l sechestreze! 
Cînd Rosie [numele fictiv al mamei copilului] și-a dat seama prima dată că este în depresie, a presupus că doctorul va fi capabil să o sfătuiască în ce fel să se descurce. Ea știa că una din zece mame suferă de depresie post-natală, deci se aștepta să fie înțeleasă și ajutată. În schimb, starea ei a însemnat cod roșu de alarmă pentru autorități. După aceea, Rosie și-a umplut jurnalul cu vizitele diverselor organisme: serviciile de asistență socială, lucrători de la protecția copilului, specialiști în sănătatea mentală, care i-au oferit un mic sprijin practic, dar care au făcut-o să se simtă hăituită. Curînd, a apărut sugestia ca George – pe atunci în vîrstă de 6 luni – să fie luat din familie. Nu-i de mirare că această sugestie a făcut-o să se simtă mai rău și, în consecință, i s-a dat un cocktail de calmante tari. Nu există nici o altă opțiune în afară de medicamente, potrivit autorităților. Autoritățile o supravegheau și îi puteau lua sînge pentru a verifica dacă își înghițea medicamentele; în caz contrar, George ar fi fost luat din familie. 
Acest gen de amenințări camuflate au ajuns la un astfel de nivel încît Rosie a început să simtă că într-adevăr nu era capabilă să aibă grijă de George, chiar dacă bebelușul ei era bine. George era bine hrănit, îmbrăcat cu haine curate, dormea bine și era îngrijit cînd se trezea noaptea. El era un bebeluș fericit, fără să știe că statul era cu ochii pe el...

Date statistice îngrijorătoare

Din nefericire, temerea lui Rosie că bebelușul ei ar putea să îi fie luat în orice moment era departe de a fi paranoică. În decembrie [2015 n. n.], a apărut informația care arăta o mare creștere a preluării nou-născuților de către stat: de la 802 bebeluși în anul 2008 la 2018 în anul 2013. Știrea confirma că este în vogă o nouă tendință de a acționa timpuriu. Sursele arătau că jumătate din bebeluși au fost preluați de la mame care mai aveau și alți copii. Dar celelalte? Dacă sînt mii de mame ca Rosie, care au nevoie doar de puțină încurajare? 
Este greu să afli cine sînt bietele mame, pentru că tribunalele unde se iau aceste decizii sînt secrete. Nu este implicat nici un juriu, deci soarta copilului – și a familiei – este de obicei pecetluită de un judecător sau de o mînă de magistrați care hotărăsc pe baza unor probabilități, nu ca tribunalul penal, care ia decizii în conformitate cu standardul beyond a resonable doubt, adică „dincolo de orice îndoială”. Restricțiile în vigoare și revelarea procedurilor curții sau chiar a procesului sînt ilegale. Apelurile sînt, de asemenea, foarte dificil de făcut. Familiile sînt dezbinate în spatele ușilor închise, iar cultura secretului protejează copiii implicați, dar și autoritățile. O asemenea discreție înseamnă că noi presupunem că toți bebelușii care sînt preluați ar fi de fapt progeniturile unor gunoaie sociale sau ale unor mame adolescente cu iubiți violenți. Dar Rosie nu se încadrează în acest tipar, și nici alte multe mame care și-au pierdut astfel copiii, dacă e să ne luăm după ce scrie pe internet. 
În discuțiile on-line, unde anonimatul permite mamelor să se exprime liber, sînt multe cazuri despre teama că serviciile de asistență socială – sau SS (serviciile sociale) – îți vor lua copilul dacă soliciți și cel mai mic ajutor. Zvonuri despre obiectivele de performanță privind adopțiile se învîrt pe aici, pe de o parte, iar membrii ai noului SS, ocazional, le neagă. Este adevărat că nu mai există obiective de performanță din 2008 încoace. Dar pînă atunci existau și recompense financiare pentru aranjarea „adopțiilor forțate”. Cu greu ne poate surprinde faptul că unele mame sînt îngrijorate pentru ele însele. Interesant este și faptul că Rosie zice că la nici una dintre întâlniri nu s-a sugerat ca și fiica ei să fie preluată. Autoritățile păreau interesate doar de George. Rosie era convinsă că aceasta se datora faptului că este mult mai ușor să găsești un cămin adoptiv pentru un bebeluș rotofei și îmbujorat.

Sumele mari implicate

Deși nu mai există cote, lumea adopțiilor și a custodiilor poate fi profitabilă. După cum arată un raport din 2012, darea în custodie a devenit o industrie profitabilă. Costul mediu de întreținere a fiecăruia dintre cei 65.000 de copii pe atunci în plasament în Anglia era de 37.000 de lire sterline, cu o notă de plată anuală de 2,4 milioane de lire sterline. Potrivit datelor din registre, Foster Care Associates, cea mai mare agenție de custodii din Regatul Unit, a avut profit de peste 5 milioane de lire sterline în 2014. Cît despre părinții care iau în custodie copii, aceștia pot cîștiga 400 de lire sterline de copil pe săptămînă. Mai sînt plățile pentru ceilalți angajați din sistemul de „protecție a copilului” – genul de experți cu care s-a întîlnit Rosie. Oare banii sînt un stimulent pentru a transforma probleme mici sau ușor de rezolvat în situații din care un copil trebuie salvat? 
Poate că unul dintre cele mai alarmante elemente ale noii mode de a înlătura bebelușii din familiile lor naturale este lipsa de grijă pentru mamele disperate după ce și-au pierdut copilul. Potrivit prof. Karen Broadhurst, care a condus cercetarea despre nou-născuții preluați de stat, „problema-cheie este că Anglia nu are nimic statuat pentru sprijinul familiilor cărora le-a fost luat copilul”. Pînă la preluarea copilului, sistemul funcționează la viteză maximă, după cum a descoperit Rosie. Dar după ce copilul a fost preluat, foarte puțin ajutor îți este oferit. Imaginează-ți că propriul copil îți este smuls din familie și vei descoperi că acești muncitori asidui ai statului nu mai dau o ceapă degerată pe starea ta! Dacă îți mai iei sau nu pastilele – nu mai contează pentru ei. 
Întotdeauna vor fi copii care cu adevărat vor fi în situații de risc, iar serviciile de asistență socială au cu siguranță o muncă grea. Dar lucrul de care au nevoie familii precum cea a lui Rosie este sprijinul, nu despărțirea. Rosie este o mamă bună. Depresia ei post-natală s-a diminuat acum și pentru că ea s-a luptat din greu să dovedească faptul că merită ca George să fie în continuare cu ea. Pentru alte familii, însă, finalurile sînt probabil tragice.

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA 
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București 
Tel. 0741.103.025 Fax 0318.153.082 
office@alianta-familiilor.ro

miercuri, februarie 24, 2016

30 DE ANI DE LA ÎNVEȘNICIREA MAICII TATIANA

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

Mănăstirea Tismana

Din trecutul nostru „incorect politic”, dar mărturisitor în fața lui Dumnezeu, fac parte, pe lîngă figurile arhicunoscute (Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Petre Țuțea etc.), „vînate” sistematic de Institutul Elie Wiesel și de politrucii noilor ideologii dominante, și multe figuri vrednice de pomenire, dar aproape uitate de lumea largă. Evocarea lor, măcar cu prilejuri aniversare sau comemorative, rămîne o datorie a conștiinței noastre creștine și naționale. O astfel de figură este și Maica Tatiana Răduleț, prezentată în rîndurile de mai jos. (R. C.)

Tatiana Victoria Răduleț

CUVIOASA MAICĂ
TATIANA RĂDULEŢ
(1921-1986)

Victoria Răduleţ, fiica lui Nicolae şi a Anei, s-a născut pe 22 iulie 1921, la Berivoii Mari, în părțile Făgăraşului. Familie numeroasă – patru fraţi, două surori. Situaţie materială modestă. Şi credinţa ca întărire înaintea necazurilor. Nici nu ar putea fi altfel, cît timp Dumnezeu îi încearcă pe cei pe care îi iubeşte. Dovada – mănăstirea de pe malul rîului Berevoi, una dintre cele năruite de tunurile generalului Bukow în 1761. Ziduri prăbuşite, monahi arşi. Sau fugiţi în Valahia.  
După cele şase clase urmate în sat, Victoria, viitoarea maică Tatiana, pleacă la Bucureşti, pentru a învăţa meserie. Ucenicia – patru ani. Angajată, apoi, la atelierul de croitorie al mătuşii sale, la care și locuieşte. Viaţa duhovnicească rămîne legătura cu lumea de acasă, dar depărtarea oferă și ea răspuns unor întrebări pînă atunci ignorate. Conştiinciozitatea, răbdarea, laudele, venitul stabil, raporturile cordiale cu cei ce alcătuiesc universul atelierului, grija mătuşii, sfaturile unchiului sînt părţi ale crochiului ce se apropie de definitivare. Gîndul copilăriei  are rădăcini atît de profunde încît nu surprinde faptul că, în 1950, potrivit părintelui Siluan Antoci, o aflăm parte a obştii Mănăstirii Bistriţa olteană (Siluan Antoci, Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist, vol. I, Editura Doxologia, Iaşi, p. 121). 
Doi ani mai tîrziu este numită stareţă a Mănăstirii Tismana, devenită, nu cu mult timp înainte, mănăstire de maici. Din apropierea raclei Sfîntului Cuvios  Grigorie Decapolitul, veghind la buna rînduială a ctitoriei Sfîntului  Nicodim cel Sfinţit. Un drum firesc prin prisma ascultării. Deosebit de dificil prin cea a protejării tezaurului încredinţat, în vremuri  atît de ostile Bisericii,. Pentru a îngădui continuarea vieţii monahale fără îngrădire, Patriarhul Justinian acordă mănăstirilor oltene statutul de... cooperative.  La Tismana se produc bidinele din păr de porc. 
Subterfugiul determină autorităţile să organizeze cu meticulozitate, în 1957, acţiunea de demascare a „elementelor ostile”, prin simpla lor existenţă, regimului. Asupra maicii starețe planează bănuiala sprijinului pentru mişcarea de rezistenţă din Oltenia, pornind de la arestarea colonelului Iulian Popovici, fost comandant al Jandarmeriei din Odessa în perioada administraţiei româneşti, la Polovragi (cf. Adrian Nicolae Petcu, „Maica Tatiana Răduleţ în temniţa comunistă”, în Ziarul Lumina, 10 ianuarie 2013). Acţiunea „Cerna” vizează demascarea conducerii coooperativei „Propăşirea” de la Tismana. Acuzaţiile – primirea de către stareţă, în  cadrul „colectivului”, a unor foste elemente legionare şi a unor cetăţeni sovietici, alături de complicitate la delapidarea  de fonduri. Cea dintîi învinuire se referă la duhovnicul mănăstirii, părintele Veniamin Nicolae, şi la maica Nicodema Vasilache, precum şi la maicile născute în  Basarabia. A doua vină este pe deplin fantezistă, cît timp maicile nu sînt retribuite, ci primesc cele necesare, ca şi materia primă, din partea conducerii. Teama sau neadaptarea la viaţa de mănăstire aduc din partea unora dintre monahii, denunţuri împotriva stareţei. Aşa cum precizează Viorica Stănuleţiu Călinescu, nu este cel dintîi atac al Securităţii la adresa Tismanei, părintele Gherasim Iscu, ultimul stareţ al ctitoriei Sfîntului Nicodim, fiind cel mai cunoscut dintre victime (cf. Viorica Stănuleţiu Călinescu, Lacrima prigoanei. Din lupta legionarelor române, vol. I, Editura Sînziana, Bucureşti, 2009). 
Cuvioasa Tatiana este preocupată de protejarea obştii. Trimite monahiile bîntuite de slăbiciune la Gura Motrului, dezasamblează fiecare dintre învinuiri, oferă acces la evidenţele contabile şi la indicatorii ce probează productivitatea cooperativei. La prima vedere, la Tismana lucrurile revin la normal. În iunie 1959 stareţa este chemată la Craiova, pentru ultime clarificări. Situaţia este „rezolvată” prin arestarea maicii Tatiana și condamnarea sa la 16 ani de muncă silnică! Este închisă în penitenciarele Craiova şi Jilava. Decretul 411/1964, prin care deţinuţii politici sînt puşi în libertate, nu se aplică în cazul său, în octombrie acelaşi an fiind mutată la Formaţiunea 0726 Tîrguşor. Eliberarea se produce abia în 1972, după ani grei de „carceră, bătaie, nemîncare, lipsă de aer”.  
Acuzaţia de bază – militantă activă a cultului ortodox (Siluan Antoci, op. cit, p. 129), este probată pe deplin. O vreme se află la Mănăstirea Căldăruşani, beneficiind de ajutorul părintelui Veniamin Nicolae, ce se nevoieşte  în ctitoria lui Matei Basarab. Însă drumurile la mănăstirea de metanie, cum precizează rapoartele Securităţii, sînt frecvente, avînd calitatea de mărturisire a dorinţei fierbinţi de a se întoarce acasă. Rugăciunile îşi află împlinirea în decembrie 1977, cînd  maicii i se permite să reintre în obştea părăsită în urmă cu 18 ani. 
Departe de a fi simplă revenire la cele din mijlocul cărora a fost smulsă, întoarcerea rămîne continuare a nevoinţei. Anii de închisoare au lăsat urme adînci. Noile  maici descoperă  în fosta stareţă pe cea „care şi-a pierdut minţile, ieşind din mănăstire goală”. Cele alături de care organizase, la sfîrşitul deceniului al VI-lea, supravieţuirea Tismanei, au adormit sau fac parte din obştea altor mănăstiri. Printre puţinele monahii ce îi stau alături se numără cuvioasa Nicodema Vasilache, revenită, după şase ani de închisoare, în 1964, la mănăstire. Mulţumită acestei mîngîieri, problemele psihice, singurătatea nu sînt decît poteci către rînduirea timpului rămas potrivit cuvîntului Evangheliei. 
Trece la cele veşnice la 24 februarie 1986. Înmormîntată în cimitirul mănăstirii, numele său  rămîne  mărturisire a asumării  muceniciei. Astfel poate să fie desluşită ultima parte a luptei sale, care începe în 1993, o dată cu punerea pietrei de temelie a bisericii din Berivoi. Doi ani mai tîrziu este sfinţit paraclisul, de către vlădica Antonie Plămădeală. În anul 2005, de praznicul Înălţării Domnului, Î.P.S. Visarion Bălţat sfinţeşte biserica pe locul în care, la mijlocul secolului al XVIII-lea, tunurile habsburgice se nevoiau a şterge duhul Ortodoxiei. 
Nu  puţini sînt mucenicii. Cei de odinioară. Cei contemporani. Fiecare dintre ei – mărturie. A cîştigării singurei împliniri nepărelnice. Cuvioasa Maică Tatiana este una dintre ei.

Vincenţiu  DASCĂLU


Mănăstirea Berivoi

Pentru cei interesați:

 

marți, februarie 23, 2016

LUI VINTILĂ HORIA, LA CENTENAR!

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

(Detalii aici)

duminică, februarie 21, 2016

ADAOS LA «CARTEA MĂRTURISITORILOR»

SUMARUL BLOGULUI 

Dumitru Cristea (1927-2000)

DUMITRU CRISTEA  
SAU POEZIA CA DESTIN

I
 
N-am avut bucuria să-l cunosc pe Dumitru Cristea față către față, dar am auzit de timpuriu despre el de la foștii săi camarazi și l-am păstrat în con­știința mea ca pe o legendă a închisorilor, atît pentru me­mo­ria sa pro­lifică, de care rămîne pe veci legată poste­ritatea lui Ra­du Gyr [1], cît și pentru curajul și rectitu­dinea cu care și-a purtat crucea, dincolo și dincoace de gratii [2]. 
Deși cu formație inginerească (în domeniul minier, din care și-a cîștigat existența cît a fost liber), viața sa se poate spune că a stat, încă din prima tinerețe, sub semnul poeziei ca destin. 
A venit pe lume în 29 martie 1927, la Negreşti, localitate do­bro­geană de pe malul rîului Urluia, la 60 kilometri de Constanţa, fiind primul fiu natural al lui Stan Cristea şi al soției sale Ştefana (care mai aveau un băiat înfiat, Ioniță, și cărora ulterior li se vor naște alți doi: Gheorghe şi Constantin). După ce a făcut clasele primare în locul de baștină, a urmat Liceul Industrial din Constanţa, absolvit în 1944, apoi Institutul de Subingineri mineri şi chimico-metalurgi din Baia Mare (strămutat între 1940 și 1945, ca urmare a Diktatului de la Viena, la Brad, în inima Apusenilor), unde a activat în cadrul Frăţiei de Cruce afiliate Grupului studențesc „Bohotici”, de la Cluj (Bohotici era comandandtul Frățiilor de Cruce din Ardealul de Nord, avîndu-l ca adjunct pe astăzi mult mai cunoscutul Ion Gavrilă Ogoranu). „Securitatea ştia că noi acţionăm, dar n-avea do­vezi. Pur şi simplu noi «spărgeam» manifestaţiile ungu­reşti. [...] Nici azi nu pot uita, şi nici ierta, mane­vrele de-atunci ale ungurilor din Ardeal, care făceau tot felul de manifestări prin care, tulburînd ordinea, voiau să arate că ei nu pot trăi în România. Nimic mai fals! Ni­meni nu-i deranja cu nimic... Dar urlau cît puteau mai tare. «Urlete» care deranjau orice om cinstit. Aşa am ajuns să particip şi eu la unele contramanifestaţii” [3]. În 1948, absolvind Secţia Mine ca şef de promoţie, a fost repartizat la Mina de Cărbuni Ani­na.  
În același an, în toamnă, a fost însă arestat pentru prima oară de către organele de Securitate ale noului regim, reținut pentru anchetă la Oravița și Satu Mare, apoi judecat de Tribunalul din Cluj și condamnat, în toamna anului următor, la 6 ani temniţă grea, pentru „activitate legionară”. A fost întemnițat, pînă în 15 octombrie 1954, la Aiud (unde o vreme a lucrat ca matriţer în atelierele închisorii, dar în 1952 a fost trans­fe­rat la Zarcă, în cele mai dure condiții de recluziune). 
Bolnav de TBC, se întoarce acasă, la Negreşti, și se pune pe transcris poeziile lui Radu Gyr memorate în anii de detenție. Inter­nat de urgenţă la Spitalul TBC din Constanţa, a luat cu el şi cele trei caiete (care conţineau în jur de 300 de poe­zii), încredințîndu-le apoi în taină bunului său prieten Constantin (Costică) Neicu (profesor din Constanţa, cîndva cola­borator la ziarul Universul al lui Stelian Popescu [4]), şi el fost deţinut politic. 
Ajutat de fostul subdirector al Institutului de Sub­ingineri din Baia Mare, prof. ing. Aron Popa, reu­şeşte să se angajeze la Mina „Iulia”, în apropiere de Tulcea, unde a devenit chiar diriginte de şantier. Aici a cu­noscut-o pe Dorina – Tudorina Manea –, tînără absol­ven­tă a Şcolii Tehnice Postliceale de Geologie, cu care n-a întîrziat să se căsătoreească și cu care l-a avut pe unicul său fiu, Cornel (n. 15 iulie 1956). 
În vară, după ce postul de radio „Europa Liberă” [5] apucase să di­fu­zeze poezii inedite de Radu Gyr, Securitatea a pus mîna pe caietele lui Du­mitru Cristea, reconstituind, fie și doar parțial, „traseul” invers pe care circulaseră – Sava Marinescu (avocat din Bucu­reşti), Victor Clonaru (avocat din Bucureşti), Va­leriu Cris­tescu (avocat, fost prefect de Prahova), Con­stan­tin Neicu, Du­mitru Cristea... –, astfel că, abia strămutat cu familia de la Mina „Iu­lia” la Exploatarea Minieră „Banatul” din Lugoj, este arestat din nou, la 1 aprilie 1958, fiind inițial condamnat pe viață, apoi la „numai” 25 de ani temniţă grea, pentru „uneltire împotriva orînduirii so­cialiste”. 
În același an este arestată și soția sa: „Era 15 iulie, cînd Corneluş, fi­ul nostru, împlinea 2 ani. Mi-au pus tot felul de între­bări la care n-aveam cum să le răspund. După vreo trei zile, m-au băgat la carceră, iar în 9 septembrie ‘58 m-au scos, fără să poată afla de la mine ce voiau securiştii. Pur şi simplu nu eram implicată în nici o maşinărie pe care o gîndeau ei... Habar n-aveam de caietele scrise. Mitică îmi spusese multe poezii... Cu astea m-a şi «dus» Mitică... Ştia foarte multe! Şi de la François Villon la Charles Baudelaire, ca să nu mai vorbesc de cele ale marilor poeţi români Octavian Goga sau Lucian Blaga, «uitaţi» în vremea aceea de manualele şcolare... Patru ani şi jumătate. Un an şi jumătate la Con­stanţa, la Securitate; la Jilava, trei luni; doi ani, cei mai crunţi, la Miercurea Ciuc, iar restul la Arad şi Oradea, cînd au început să ne pregătească pentru ieşirea din închisori...” (mărturie consemnată de Constantin Mustață).  
După ce a trecut prin beciurile Securităţii din Reşiţa și Timişoara, Dumitru Cristea a stat închis 4 ani la Constanța (unde povestea că l-au ținut legat fedeleș, pînă se toceau lanţurile, pe care i le-au schimbat de șase sau de şapte ori!) și – cu o scurtă trecere pe la Jilava – 2 ani la Aiud (unde l-a mai apucat, în „Zarcă”, pe Nichifor Crai­nic, despre care vorbea cu multă venerație). A fost eliberat la 37 de ani, în vara lui 1964, ca urmare a decretului de grațiere generală a deținu­ților politici. 
După eliberarea definitivă, a lucrat, cu di­fe­rite funcții, în domeniul minier: la Exploatarea „Bistriţa” din Piatra Neamţ, la Exploatarea Minieră Leşul Ursului, la Combinatul Minier Gura Humorului, la Com­binatul Minier „Oltenia”. La 55 de ani, s-a pen­sio­nat de boală (suferise un infarct miocardic în 1980). 
A participat cu entuziasm la evenimentele din decembrie 1989, care l-au prins la Gura Humorului, unde a și fost ales în Consiliul local al Frontului Salvării Naţionale. Prin autoritatea sa morală, a prevenit comiterea unor acte necugetate şi a contribuit la instaurarea ordinii în zonă. 
La începutul lui 1991, însoțit la București de cumnatul său, Pompiliu Manea (1935-2015, distins profesor universitar la Cluj și prosper om de afaceri), recuperează de la SRI „Caietele Radu Gyr” confiscate de ve­chea Securitate („Mergeam pe stră­zile Bucureştiului şi plîngeam de fericire. Sărutam caietele, pe care nu mai sperasem să le recapăt”) și o contactează de fiica poe­tului, Simona Popa (care le-a valorificat editorial în anii următori, împreună cu Zaharia Marineasa [6]). În toamna lui 1993, după o viață de peregrinări de-a lungul și de-a latul țării, s-a stabilit definitiv la Purani (satul de obîrșie al lui Constantin Noica), lîngă Alexan­dria, în casa părintească a soţiei sale.  
Răposat (stop cardiac) la Bucureşti, în casa cumnatului său, pe 1 februarie 2000, la doar cîteva zile de la externarea din Spitalul Fundeni, a fost înmormîntat la Purani. „Trist! Era o zi răcoroasă de început de februarie. S-au adunat, la priveghi, toți cei ce l-au iubit. Și au fost mulți! Au plîns și i-au cîntat refrene pe care, pînă atunci, nu le-am auzit niciodată. Slujba a adus la Purani mulți preoți, între care și pe cel din Gura Humorului, venit special, în numele bucovinenilor, spre a-i aduce ultimul omagiu”, își amintea Pompiliu Manea.

Pagină din „Caietele Radu Gyr”

II
 
L-am întîlnit în mai multe rînduri – la Cluj, la Si­biu, la București – pe cumnatul său, Pompiliu Manea („Pompi”, pentru cei apropiați), care l-a însoțit atunci cînd s-a dus să recupereze caie­tele confiscate de vechea Securitate și care i-a fost ca un înger păzitor în ultima parte a vieții, iar după moarte i-a vegheat destinul postum, cu cea mai nobilă devoțiune. „Cît despre «caietele Gyr» - relata acesta –, nici părinţii nu le-au cunoscut. Nici chiar sora mea, Tudorina, soţia lui. Caietele au fost scrise înainte de căsătoria lor, apoi «arestate» de Securitate, după ce au «colindat» prin zeci de mîini... Un lanţ lung, din care Securitatea a surprins doar cîteva zale. Despre ele nu s-a discutat în familie, iar eu însumi le-am văzut tîrziu, după 1990, cînd au fost recuperate din arhivele fostei Securităţi şi date publicităţii... Radu Gyr n-a avut de unde să ştie că Dumitru Cristea – dar cred că au fost şi alţi «memoratori», chiar dacă nu la fel de prodigioşi – a învăţat pe de rost 300 de poezii, le-a transcris din memorie în trei caiete, urmînd ca peste ani să vadă lumina tiparului [...] şi să reintre în circuitul cultural”. 
Dacă n-ar fi făcut decît să memoreze aceste 300 de poezii și să-și riște pentru ele viața și libertatea, a lui și – fără voie – a celor apropiați, Dumitru Cristea tot ar merita cu prisosință reverența noastră. Ne-a rămas însă de la el mai mult decît atît. 
Nu i-a fost dată bucuria să-și vadă versurile originale editate în timpul vieții, dar trei volu­me i-au apărut succesiv la scurt timp după strămutarea la cele veșnice: 
- Zbucium și poezie, ediție elaborată de Constantin Mustață, cu o prefață și selecție de Adrian Popescu, Edi­tura Societății Culturale Pro Maramureș „Dragoș Vo­dă”, Cluj-Napoca, 2001, 187 pagini (volum pe care l-am semnalat, la vremea respectivă, în Puncte cardina­le, unde am reprodus și poezia „Jugul împilării”); 
- Viața mea, ediție îngrijită de Constantin Mustață, prefață: Doru Moțoc, postfață: Constantin Cubleșan, Editura Studia, Cluj-Napoca, 2002, 128 pagini; 
- Ție, Doamne!, volum îngrijit de Constantin Musta­ță și prefațat de Doru Moțoc, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2004. 
Mai recent, sub egida Fundației Sfinții Închi­sorilor (vezi mai sus, nota 2) și la generoasa inițiativă a d-rei Maria Axinte, ver­su­rile sale au apărut pentru prima oară la un loc, păstrîndu-se ordi­nea din volumele menționate. 
Așa stînd lucrurile, abia în 2001, prin volumul Zbucium și poezie, am ajuns să-l descopăr cu propria sa creație, în care simți la cine a ucenicit, dar care are și nota sa de originalitate [7]: o poezie poate inegală, poate pe alocuri insuficient ci­ze­­lată, dar cucerind prin forța expresiei și prin bărbăția ei mărturisitoare. Om al tradiției, prin tempera­ment și educație, Dumitru Cristea a fost toată viața un împăti­mit al rimei [8], dar ceea ce cucerește cu precădere în poe­zia lui, dincolo de sonuri, este tensiunea ei eroică, acea „trîntă și cu lumea, și cu veacul”, din care-l simți ieșind une­ori zdrobit, dar niciodată înfrînt, căci este mereu sufle­tește biruitor, prin credință și cuvînt, sfidînd „teroarea istoriei” și nepierzînd nici o clipă perspectiva eterni­tății. Înțelegi, citindu-l, cum a putut fi poezia, în închi­sori, la rînd cu rugăciunea, soluție de rezistență spiri­tuală și de răscumpărare existențială. Și înțelegi tot ris­cul asumat în numele ei. 
Spuneam altundeva că nu ai dreptul să te apropii doar „belfereşte” de un asemenea capital de mucenicie crea­toare. Experiență insolită în istoria creaţiei literare, „li­te­ratura închisorilor comuniste” – și poezia îndeosebi – se impune judecată adesea cu măsuri diferite faţă de producţia literară curentă. Ne aflăm, vrînd-nevrînd, în faţa unui alt raport cu esteticul, a unui alt tip de relaţie între creator şi operă. Spiritul critic trebuie să devină mai maleabil şi mai nuanţat, spre a nu risca posibilele con­fuzii de planuri sau chiar impietăţile. Aici se ames­tecă, în proporţii nemăsurabile, elemente etice, estetice, psihologice, religioase, filosofice, politice; judecata trebuie să fie complexă şi să vizeze sinteza adeseori inefa­bilă a acestor elemente; orice abordare unilaterală sau prea tehnică este neavenită (dacă nu de-a dreptul stu­pidă și impioasă). De aceea probabil că profesioniștii istoriei și criticii literare evită „să se bage” pe această vastă și atipică moștenire a secolului XX: nu-s pregătiți sufletește de confruntarea cu ea și își simt – mărturisit sau nu – instrumentele insuficiente sau neadecvate. Ca­zul unui Nicolae Manolescu este relevant: în a sa Isto­rie critică a literaturii române (2008) literatura închi­sorilor este pur și simplu ignorată! 
Întorcîndu-ne la Dumitru Cristea, trebuie to­tuși observat că experiența concentraționară și sinistrul ei univers – celule, gratii, lanțuri, temniceri, „clopo­tele din Aiud” [9], „iude” și „pilați”, teroare fizică și psi­hică, pendulînd între bes­tial și diabolic – con­sti­tuie „nu­cleul tare” al poeziei sa­le (pe alocuri minuțios datate și localizate, ca într-un jurnal al ororii, reautentificat cu fie­care lectură), dar că aceasta nu se reduce la el. Există și alte di­men­siuni ale creației sale lirice, de la înfiorarea psal­mică a omului religios (a se vedea în spe­cial volu­mul Ție, Doamne!) pînă la înfiorarea erotică a omului pur și simplu (a se vedea, de pil­dă, ciclul „Po­ezii erotice” din Zbucium și poezie), nu fără es­­capade ludice de o înduioșătoare suavitate (mai ales în volumul Viața mea). Registrul e mult mai bogat decît pare, cu disponibilități aproape argheziene [10]. 
Criticul Constantin Cubleșan avea dreptate să con­chidă, în postfața volumului din 2002, imediat după ce citase versurile definitorii din „Remember” (Mîhnit de vremi, cu pasul mut,/ Colind pribeag prin amintire,/ M-adun cu gîndul din trecut/ Și-mi mîngîi rănile-n nești­re...): „Sînt versuri de o sinceritate debordantă, înfiora­te de emoția unor trăiri pe care cititorul de azi o percepe (doar) în metafora lor, o biografie lirică impresionantă, ce se așază cu îndreptățire în voluminoasa (de-acum) bi­bliotecă a cărților despre calvarul închisorilor, apărute, firesc, în anii de după 1989. E o literatură ce trebuie re­cuperată ca atare, întregind peisajul scrisului românesc al epocii cu accente dramatice de o individua­litate cu totul aparte, ce merită cu prisosință aprecierea și asumarea într-o istorie culturală, literară, a secolului douăzeci românesc”. 
O istorie care nu mă îndoiesc că se va scrie în cele din urmă și în care Dumitru Cristea va avea locul lui, de pe care va răspunde, cu fruntea sus, la Judecata de Apoi.

Răzvan CODRESCU












  Nichifor Crainic (1889-1972) și Radu Gyr (1905-1975)

[1] Povestea „Caietelor Radu Gyr” – pentru care și-a asumat atîtea riscuri și pentru care a pătimit, nevinovată, și soția sa  – o istorisește el însuși într-un amplu interviu acordat publicistului Constantin Mustață (primul său editor). Recuperate de la SRI în ziua de 16 ianuarie 1991, ele au stat la baza ediției de Poezii ale lui Radu Gyr scoasă în 1992-1994 la Editura Marineasa din Timișoara și îngrijite de fiica poetului, d-na Simona Popa: volumul 1 – Sîngele temniței. Balade (1992); volumul 2 – Stigmate (1993); volumul 3 – Lirica [pe copertă: Poezia] orală (1994). Dumitru Cristea a memorat și numeroase poezii de Nichifor Crainic (pe care l-a cunoscut chiar personal, cum nu a ajuns să-l cunoască pe Radu Gyr, pe care mărturisea doar a-l fi „zărit” în închisoare: „Cineva, cu mai multă vechi­me, ne prezenta personalităţile închisorii: «Uite-l pe Ra­du Gyr!»... Cînd am auzit, m-am uitat şi eu. Era un bătrînel cocîrjat, slăbit, care abia îşi tîrîia picioarele. Cineva zicea cu durere că n-o mai duce mult Radu Gyr... Cît am stat acolo, în închisoare, am auzit aproape săp­tămînal că Radu Gyr a murit. O idee lansată de cei in­teresaţi... Eram încărcat de revoltă. Nu concepeam că Radu Gyr poate muri. Pentru mine era un munte, unic, cu frumuseţi unice. Atunci am tresărit şi mi-am propus să adun și să colecţionez poeziile sale, ca să rămînă, să nu se ducă cu ele...”).  
[2] Îngrijind ediția integrală a versurilor sale originale (Fundația Sfinții Închisorilor, Pitești, 2016), am intitulat-o editorial Testamentul unui cruciat. Poezii de dincolo și de dincoace de gratii. 
[3] Citez din interviul menționat în nota 1 (reprodus și în Addenda ediției citate în nota 2). 
[4] Stelian Popescu (1875-1953) a fost director al ziarului Universul – unul dintre cele mai citite din epocă – din 1915 pînă la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, cînd s-a refugiat în Elveția, apoi în Spania (unde a și murit). În țară fusese judecat și condamnat în contumacie la muncă silnică pe viață, în faimosul „lot al ziariștilor” (cu Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic, Radu Gyr etc.). 
[5] Pentru cei mai tineri: acest post de radio – cel mai subversiv dintre cele care  se prindeau ilegal în Europa de Est – a fost înființat în pragul anilor 50, cu finanțare din partea Congresului Statelor Unite. Pentru România a încetat să emită în 2008. 
[6] Zaharia Marineasa (1921-1997), deținut politic timp de 21 de ani, a înființat la Timișoara, după 1989, Editura Marineasa, cu tipografie proprie, publicînd mai ales literatură anticomunistă. 
[7] Deși „modelul Gyr” e un fel de prezență tutelară și deși „nu origi­nalitatea trebuie să o căutăm” într-o astfel de aventură a rezistenței prin spirit, observa pertinent poetul Adrian Popescu, „uneori găsim în ritmurile clasice și în cristalinele rime, în suflul neo-romantic, și o boare primăvăratică doar a lui Dumitru Cristea”. 
[8] Trebuie precizat că în poezia închisorilor, în cea mai mare parte concepută mental și colportată oral, virtuțile mnemotehnice ale rimei aveau un rol major, nu doar de ordin estetic, ci și de ordin practic, ca și în poezia orală tradițională. 
[9] Clopotelor din Aiud,/ Cu ison de mugur crud,/ Din calvarul meu zălud/ De opt ani vă tot aud... [...] N-am hulit și n-am ucis,/ Am rîvnit un ciob de vis/ Cu splendori de antimis,/ Și de-aceea lotru mi-s... Nedreptatea supliciului este o temă recurentă în poezia sa. Nu doar că nu a săvîrșit în toată viața lui nici o faptă incriminabilă penal, dar, spre deosebire de maestrul său ideal, Radu Gyr, nici măcar n-a fost membru al Legiunii, ci doar un tîrziu și inofensiv „frățior de cruce”, din tagma visătorilor donquijotești ai unei Românii „schimbate la față”. Însă, o dată cu bolșevizarea țării, dacă nu era o culpă chiar simplul fapt de a fi român, era în orice caz percepută ca o culpă orice încercare de a fi bun român (cum, din păcate, se mai întîmplă – mutatis mutandis – și astăzi). 
[10] Dar trebuie făcută observația că Radu Gyr însuși, sub aspect poetic, are multe în comun cu Arghezi.