marți, ianuarie 30, 2018

DEMISTIFICĂRI: CAZUL MIHAIL NEAMȚU

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME



INFLAȚIA DE „LEGIONARI”

Antenele penalului Voiculescu îl atacă iar pe Mihail Neamțu. Pe aceeași veche prostie: că e simpatizant legionar. Degeaba s-a tot delimitat omul, pînă într-acolo încît a nedreptățit pe alții.
Au trecut peste șapte decenii de la ieșirea Mișcării Legionare din viața politică (încercările de resuscitare a ei, de după 1990, nu contează, pentru că n-au avut un impact semnificativ în rîndurile românilor). Cît trebuie să mai treacă pentru ca numele de legionar să nu mai funcționeze pe post de sperietoare? Probabil că niciodată nu se va fi scurs suficient timp pentru asta. Pentru că Stînga este campioană la lipit etichete și pentru că etichetele sînt nu doar o formă de cenzură, ci și un fel de a te sili la autocenzură. De aceea, orice demers care vizează menținerea normalității va fi etichetat cu ismele care au în mentalul colectiv cea mai mare încărcătură negativă, după atîtea decenii de propagandă comunistă și neomarxistă: nazism, fascism, legionarism. Așa s-a întîmplat pînă și cu inițiativa de modificare a Constituției inițiată de Coaliția pentru Familie.
(Îmi amintesc că primul partid parlamentar pe care Stînga l-a numit fascist a fost Uniunea Forțelor de Dreapta – la sfîrșitul anilor 1990. Un partid condus la acel moment de Varujan Vosganian, un armean mîndru de obîrșia lui, Laurențiu Ulici – președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor – și Adrian Iorgulescu – președintele Uniunii Compozitorilor, liberali sadea. În 2003, UFD s-a lăsat absorbit de PNL.)
De aceea, aproape toți intelectualii publici de dreapta au fost numiți fasciști sau (cripto/neo)legionari. N-a scăpat de eticheta asta nici un adversar mai de soi al Stîngii. Nici măcar Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Baconschi sau Papahagi, care nu doar că n-au nici cea mai vagă simpatie pentru legionarism, dar s-au pronunțat și critic la adresa lui. Normal să nu scape nici Neamțu.
Și orice personalitate va mai amenința Stînga – prin crezul său politic, atitudinea sa publică și altitudinea sa intelectuală – va fi tratată la fel.
Am mai spus-o și o repet, în maniera asta și în ritmul ăsta: se va umple țara de „legionari”, pînă într-acolo încît cuvîntul își va pierde sensul în care îl uzitează detractorii și va căpăta unul perfect contrar. Și-atunci, Stînga va trebui să inventeze o altă etichetă.

Claudiu TÂRZIU

  
CARE „ANTECEDENTE LEGIONARE”?!
  
Pentru că discuțiile s-au încins pe seama pretinsului „legionarism” al d-lui Mihail Neamțu, reproduc aici o parte a capitolului „Pseudomorfozele dreptei contemporane” din cartea mea În căutarea Legiunii pierdute (ed. 2012), unde m-am referit, în contextul de atunci, și la poziționarea politică și ideologică a tînărului lider al Noii Republici, acuzat încă de la vremea aceea pentru așa-zisele „antecedente legionare”. Marea „găselniță” a detractorilor săi de ieri și de azi (primul din „serie” cred că a fost d-l Iulian Capsali – nu dinspre stînga, ci dinspre dreapta!) sînt cîteva texte juvenile publicate în revista sibiană Puncte cardinale pe cînd era elev la Liceul „Moise Nicoară” din Arad. Ca și cînd eu, bunăoară, dacă am citit și am colportat cu entuziasm pe la 15-16 ani, luîndu-mi martori pe Eminescu și pe Mircea Eliade, cîteva cărți, broșuri sau articole despre yoga și buddhism, ar fi musai să fiu acum... „yoghin” și „buddhist”!!!
  
„... Spre deosebire de Fundaţia Creştin-Democrată, Noua Re­publică («Albă-ca-Zăpada» d-lui Sebastian Lăzăroiu în­tru­pată şi pusă în lucrare de d-l Mihail Neamţu) este chiar un partid politic, ieşit tot din frămîntările P.D.L.-ului şi nu fără încrucişare cu F.C.D., dar deja cu marja lui de independenţă şi de specificitate. 
D-l M. Neamţu, teolog la rîndul său, ca și d-l Baconschi (cine ar fi zis că e vremea teologilor?!), a fost membru fondator al F.C.D. – din care s-a retras prin bună înţe­legere – şi chiar un fel de responsabil cu propaganda al noii for­ma­ţi­uni, ţînîndu-i o vreme site-ul şi reduta editorială (seria «De­mo­craţia creş­tină», găzduită de Editura Curtea Veche şi inaugura­tă cu volumul Creş­tinism şi democraţie al d-lui Baconschi, alcătuit con­­junc­tu­ral din tex­te ceva mai vechi şi din cîteva pagini inedite). Aşa cum ca­ri­era in­telectuală a d-lui Neamţu a fost decisiv marcată de întîl­nirea (la Cluj) cu părintele profesor Ioan I. Ică jr, cariera sa publi­că a fost puternic influenţată de simpatia şi creditul pe care i le-a ară­tat teo­lo­­gul-di­plo­mat Teodor Baconsky (cu mult înainte de a deveni Baconschi).  
Demisionat între timp chiar şi din postul de secund al lui Vladimir Tismăneanu la Institutul de Inves­ti­gare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Româ­nesc (I.I.C.C.M.E.R.), tînărul Mihail Neamţu este dezlegat de răs­punderile oficiale ale vreunei funcţii în stat şi se poate manifesta politic mult mai liber şi mult mai destresat decît au putut-o face, pînă deunăzi, un Teodor Baconschi şi chiar un Adrian Papahagi (la care devine tot mai greu de stabilit ce va fi fost angajament euro-comunitar, ce va fi fost pe li­nia P.D.L., ce va fi fost pe linia F.C.D. şi ce va fi fost notă per­sonală). De aici impresia că discursul d-lui Mihail Neam­ţu este cu mult mai proaspăt şi mai vioi – şi de aici şi poziţia sa mult mai cumpănită (şi chiar critică) faţă de declaraţiile furibunde mai noi ale preşedintelui Traian Bă­ses­cu şi ale subordonaţilor săi în privinţa «cedării de suvera­ni­tate» pe care ar implica-o absorbirea României în S.U.E. (pe lîngă nu­­meroase alte consecinţe, măsurabile şi nemăsu­ra­­­bile). Alt­minteri, şi poziţia d-lui Mihail Neamţu faţă de naţionalism este una în mare măsură critică, cu aceleaşi ticuri de europe­ni­tate exorcizantă şi mai ales cu acelaşi patos con­tes­ta­­tar al drep­tei creştine tradiţionale, pe care n-o mai poate ad­mite ca for­mulă pentru mileniul trei. 
Nu mi se pare nici prea onest, nici prea relevant să se prevaleze ci­neva de faptul că d-l Mihail Neamţu, pe vremea cînd era licean, a colaborat vreo doi ani la revista Puncte cardinale (exagerat re­ceptată, de altfel, ca bastion predilect al legionarismului). Era un tînăr foc de deştept, dar încă neformat (şi uşor teribilist, cum le şi stă bine tinerilor), în căutarea unei formule de opoziţie principial creştină şi naţională faţă de comunism şi neocomunism. Îmi aduc aminte că a publicat cîteva articole – fie sub numele adevărat (Mihail George Neamţu), fie sub pseudonim (Rafael Hraşovan) – şi că am avut şi o interesantă corespondenţă particulară, în care po­zi­ţia sa era una critică la adresa îngustimilor neolegionare şi a exa­gerărilor de tip «păşunist». Avea, desigur, o imagine idealizată de­spre Codreanu şi despre vechiul legionarism, din cît apucase pe a­tunci să audă sau să citească (şi din cît poate cîntări omul cu min­tea şi experienţa de la 16 ani). Am avut multe reproşuri atunci din­+spre tabăra legionară că i-am publicat textele («Cine mai e şi mu­co­sul ăsta care dă lecţii?!») şi mi se pare cel puţin ciudat ca acum să fie culpabilizat de antilegionari. Pentru cine ar citi textele res­pective fără intenţii impure şi fără ochelari de cal, ar fi limpede că exis­­tă la d-l Mihail Neamţu o anumită continuitate atitudinală pe li­nia unei drepte primenite şi primenitoare, dincolo de orice parti­za­nat îngust şi de orice pornire extremistă. S-a explicat, de altfel, destul de pertinent el însuşi (pretîndu-se să folosească termenul de «auto-critică» şi întărind, cu oarecare indelicateţe, impresia că ar fi trecut prin cine ştie ce infern verde): «Care este aşadar raţiunea ce­lor cîteva paragrafe infantile pe care le-am scris în jurul vîrstei de 15-16 ani [16-17, de fapt – n. R. C.] şi care au fost publicate de Puncte Cardinale (unde am putut citi şi traduceri din Dante sau expuneri docte de teologie mo­rală)? E simplu. În primii ani de liceu mă aflam sub impresia dis­cu­ţiilor febrile cu foşti deţinuţi politici din organizaţia A.F.D.P.R.-Arad. Eram doar unul dintre miile de elevi care urmăreau încor­daţi, uneori cu lacrimi în ochi, Memorialul Durerii. […] Igno­ran­ţa istorică şi naivitatea sentimentală m-au făcut să elogiez un erou al tinereţii unora dintre foştii puşcăriaşi, condamnaţi nedrept pentru culpe colective şi imaginare. Orice tînăr care se întîlnea cu aceşti veterani ai universului concentraţionar afla că un C. Z. Co­dreanu fusese „ucis mişeleşte” în 1938 – devenind, ca atare, „ido­lul politic” al unor personalităţi precum Nae Ionescu, Mircea Elia­de, Constantin Noica & co. Însemnările mele şi ale altor tineri care au publicat în Mişcarea sau Puncte Cardinale sintetizau nu doar o evidentă imaturitate politică, ci şi criza de valori şi nevoia de re­pe­re a unei întregi generaţii formate după 1989…». (În paranteză fie spus, lumea ar fi probabil foarte surprinsă să afle cîţi dintre arti­za­nii actuali ai noilor «oferte de dreapta» au trecut, cu numele lor sau sub diverse pseudonime, prin paginile Punctelor cardinale, care n-au fost niciodată altceva decît a stat scris pe frontispicil revistei: o publicaţie INDEPENDENTĂ de orientare NAȚIONALĂ şi CREȘTINĂ. Şi nici unul dintre cei la care mă refer n-a făcut pe legi­o­narul sau n-a devenit legionar!)     
Rămîne de văzut ce şi cît va ieşi din aventura novatoare a d-lui Neamțu, mai ales că impresia mea este (s-ar prea putea să mă înşel – şi mi-aş dori-o sin­cer) că deo­cam­dată a reuşit să-şi facă mai mulţi duşmani de­cît prieteni. Dar cînd n-a avut dreapta duşmani şi stînga… «tovarăşi de drum»? [...] Vom vedea în curînd şi dacă N.R. va fi acea salva­toa­re «Albă-ca-Zăpada» sau doar visul psihanalizabil al celor şapte pitici…” (În căutarea Legiunii pierdute, ediția a doua, revăzută și adăugită, Ed. Christiana, București, 2012, pp. 275-277). 
  
Ce a reușit Noua Republică și ce s-a ales din ea știe astăzi toată lumea: zdrobită electoral și minată de conflicte interne (pînă la urmă d-l Mihail Neamțu a ajuns să fie exclus din partidul pe care l-a creat, cam cum pățise, mutatis mutandis, și un Corneliu Vadim Tudor nu cu mult înainte să moară de inimă rea), din Noua Republică s-a ales întîi praful și apoi pulberea. 
Rămîne să vedem ce se va alege pînă la urmă și din noua aventură liberală a d-lui Neamțu sau din pariul său pe Donald Trump și pe cartea republicanismului american. Un lucru este însă cert: nici vorbă de „legionarismul” pe care au căutat să i-l impute lătrăii de serviciu ai stîngismului penal! Cît de „legionar” este d-l Neamțu se poate vedea din capitolul VI al cărții sale Fenomenul Trump și America profundă (București, 2017), intitulat „Vechea și noua Europă. O stafie: naționalismul interbelic” (pp. 151-157). Dar trepădușii presei de stînga preferă, ca de obicei, să sfideze orice evidență și să calomnieze „după ureche”.
  
Răzvan CODRESCU

 

duminică, ianuarie 28, 2018

LA DESPĂRȚIREA DE NEAGU DJUVARA

SUMARUL BLOGULUI 


Joi 25 ianuarie 2018, la București, s-a stins, în vîrstă de 101 ani, boierul cărturar Neagu Djuvara (oficiul funerar: duminică 28 ianuarie, de la ora 12, la Catedrala greco-catolică „Sfîntul Vasile cel Mare” din București, str. Polonă nr. 50; înmormîntarea: Cimitirul Bellu). Dumnezeu să-l odihnească, iar pe noi să ne facă vrednici de dreapta lui pomenire. În semn de îndoliat omagiu, reproduc aici un interviu pe care i l-a acordat mai demult tinerei jurnaliste Diana Coriciuc, apărut în Puncte cardinale, anul XII, nr. 1-2/133-134, pp. 4-5 (rubrica „Pulsul vremii”). Notele îmi aparțin. (R. C.)


„ÎN ROMÂNIA EXISTĂ UN TEREN  
DE TENDINŢĂ CONSERVATOARE”
   
Interviu cu istoricul Neagu Djuvara [1] 

1. Spre deosebire de liberalism, care pledează pentru raţionalitatea anumitor principii sau teorii şi reclamă realizarea consensului social asupra lor, conservatorismul crede că valoarea şi valabilitatea acestora este determinată de consensul public. Conservatorismul susţine că fundaţia autentică a societăţii o reprezintă formele de viaţă, de atitudine fixate prin tradiţie, fundament fără de care toate mecanismele raţionale impuse voluntar se reduc doar la inutile şi terne forme fără fond. Credeţi în acest pragmatism politic conservatorist? 
E clar că dacă ne referim la istoria României din veacul al XIX-lea, cînd se formează mişcările politice de stil modern, adică un Parlament, Partidul Conservator, Partidul Liberal, trebuie să recunoaştem că în definitiv, cu toate păcatele ţării noastre din punct de vedere al evoluţiei, am avut atunci norocul de a avea doar două mari partide, ca în Marea Britanie (mama parlamentarismului european), şi un Domnitor înţelept – Carol I de Hohenzollern – care a ştiut creeze un echilibru între aceste formaţiuni politice, dîndu-le puterea cînd uneia, cînd alteia; prin urmare, liberalii făceau paşi mari înainte, cîteodată prea rapizi, ca apoi să vină Partidul Conservator, care încerca să fie mai pragmatic şi mai aproape de realităţile ţării. Conservatorii n-au fost numai pragmatici: au avut teorii – în special junimiştii lui Titu Maiorescu, inventatorul expresiei „forme fără fond”, formulă care a mers totuşi prea departe şi şi-a găsit un foarte interesant răspuns în cărţile lui Ştefan Zeletin despre originea burgheziei române; acesta a arătat că şi la noi s-a format o burghezie de tip capitalist ca şi în alte ţări, însă, ce-i drept, cu oarecare întîrziere.  
Eu gîndesc despre conservatorism că a fost un fel de frînă necesară la prea marele entuziasm al paşoptiştilor noştri şi, pe urmă, al Partidului Liberal, care făcea uneori reforme de stil modern, fără să ţină suficient seama de baza populară şi de tradiţiile româneşti. Acest lucru l-a împins pe Maiorescu să scoată formula amintită, niţel excesivă. De fapt, vroia să spună că am copiat forme din codurile franceze, belgiene, occidentale în general, fără a ţine cont de tradiţiile noastre şi de posibilitatea ca aceste norme străine să aibă sau să prindă rădăcini la noi.  
După o sută şi ceva de ani, ne dăm seama că ambele partide au fost necesare; liberalii au venit cu mari schimbări în ţara noastră, iar conservatorii, atunci cînd veneau la putere, încercau să frîneze măcar cu un dram entuziasmul renovator şi să mai pună pe şine trenul guvernamental.  
Conservatorii au avut cîţiva reprezentanţi de mare capacitate politică, cum au fost Lascăr Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Manu, cîţiva din familiile Lahovary, Cantacuzino etc. Poate fiindcă erau oameni foarte bogaţi, nu erau cîtuşi de puţin ispitiţi să facă matrapazlîcuri. Liberalii au fost acuzaţi întotdeauna că erau mai înclinaţi către o anumită uşurinţă în domeniul moralităţii. Şi să nu uităm un lucru: printre marii noştri scriitori şi gînditori, Maiorescu, Eminescu, Caragiale, chiar şi Creangă, au fost conservatori, fără ca să-i poţi acuza că erau nişte conservatori care vroiau să-şi păstreze moşiile. Conservatorii (şi acesta este un lucru foarte important), pînă la 1920, cînd practic a dispărut partidul lor, au fost cei care s-au opus împărţirii pămînturilor. Nici în Partidul Liberal nu a existat cu adevărat ideea unei împărţiri a pămînturilor înainte de marea răscoală ţărănească de la 1907. Imediat după aceea, liberalii au înscris în programul lor, cu care s-au prezentat la alegeri în 1913, ideea că va trebui distribut pămîntul. Unii conservatori tineri, cum a fost de pildă Argetoianu (care pe urmă a participat la multe guverne, schimbîndu-şi cojocul după împrejurări), au pretextat imediat că această împărţire a pămîntului va fi o catastrofă economică, predicţiune destul de valabilă, de altfel. Înainte de război, atîta vreme cît au existat mari întinderi de moşii aparţinînd unor proprietari, ţara noastră exporta cantităţi însemnate de cereale, ceea ce a folosit capitalismului începător în România, pentru investiţii în industrie; căile ferate şi multe altele s-au făcut, în mare parte, fiindcă România era relativ bogată prin exportul de cereale. Cînd marile proprietăţi au fost împărţite prin marea expropriere din 1918-1922, e clar că economia agricolă a României a avut, dintr-o dată, o mare scădere de productivitate. Trebuie să ţinem seama şi de partea economică a conservatorismului, probabil eronată, dar de ştiut, pentru a înţelege ce a fost Partidul Conservator în veacul al XIX-lea: era, în majoritate, susţinut de marii proprietari şi de ceea ce mai rămăsese din vechea boierime, care-şi cam pierduse pămînturile; exista un fel de nouă aristocraţie economică, formată din foşti arendaşi, bancheri, adică mari proprietari; în momentul exproprierii, marile familii boiereşti erau deja sărăcite. Acest lucru reprezintă un element sociologic important de ştiut: se făcuse deja o împrospătare a categoriei celei mai bogate din ţară în timpul veacului al XIX-lea.  
Utilitatea conservatorismului la noi a fost mai cu seamă de ordin administrativ. Guvernele conservatoare în general au fost mult mai eficace pe teren practic în ţara noastră şi multe progrese de ordin administrativ s-au făcut sub ele, fiindcă erau mai aproape de realităţi. Partidul Conservator a fost distrus imediat după primul război mondial prin faptul că s-au votat două mari reforme – sufragiul universal şi marea expropriere. Aceşti doi paşi făcuţi întru modernizare au distrus Partidul Conservator, luîndu-i temelia economică, prin faptul că marii proprietari au fost reduşi la aproape nimic, iar din punct de vedere electoral sistemul nu mai era cenzitar (alegerile din veacul al XIX-lea erau extraordinar de cenzitare, adică nu se vota pe diverse categorii, ci cei care aveau bani mulţi alegeau deputaţi şi senatori mulţi; cine nu avea carte nu vota deloc; sistemul cenzitar exista peste tot, pînă şi în Marea Britanie, dar nu chiar în gradul în care se practica la noi, din cauza analfabetismului, care înlătura de la alegeri foarte multă lume).  
În afirmaţii trebuie să fim moderaţi: Partidul Conservator a fost necesar pentru a împiedica anumite excese ale liberalismului, dar este greu să spui că facem o doctrină conservatoare, mai cu seamă în epoca contemporană. Nu mai trebuie să luăm exemple din trecutul românesc pentru conservatorism. Trebuie să luăm exemple din conservatorismul Europei occidentale sau din America. Ne dăm seama astfel că ei sînt destul de justificaţi, în sensul că cele mai mari progrese pe care le-au făcut anumite ţări din Occident (Marea Britanie, Franţa) s-au înregistrat în momentul în care au cam abandonat visele socialiste, nemaivorbind de cele comuniste.
  
2. Pe lîngă dimensiunea adaptativă (soluţii specifice la probleme specifice), conservatorismul are şi o latură critică, de condamnare a reţetelor universale, a produselor gîndirii speculative, a abstracţiilor şi planurilor fanteziste, a soluţiilor-tip. El îşi asumă rolul de a contracara politica algoritmilor şi a şabloanelor. De aici rezultă că sursa gîndirii pragmatice, critice, este experienţa. Să fie oare experienţa infailibilă? 
Bineînţeles că nu. Dar nici improvizaţia permanentă care, de altfel, caracterizează politica noastră actuală. Ideile pe care le-aţi spus referitor la experienţă mă aduc cu gîndul la faptul că una dintre tragediile pe care le trăieşte România de acum este că regimul comunist pe care l-am avut timp de 45 de ani a distrus sistematic, pe baza gîndirii lui Lenin, burghezia română; este ca şi cînd am fi tăiat pepiniera din care se poate face din nou o pădure sau o livadă. Părerea mea este că peste 50% din burghezia română a fost distrusă în închisori, la canal, sau i s-a rupt şira spinării, fiindcă cei închişi au fost de multe ori siliţi să colaboreze cu Securitatea. Aceasta este doar o primă parte. A doua este că a fost încurajată emigraţia şi ea se continuă după 1989. Sînt convins că dacă s-ar face prin Internet o statistică posibilă a cîţi Popeşti şi Ioneşti avem în ţară şi cîţi avem acum în Australia, în SUA, în Canada şi în Franţa, sînt mai mulţi în străinătate decît în România! Această clasă socială, care se încropise în 150 de ani şi forma pepiniera din care se puteau scoate oameni politici, a dispărut. Ea avea o experienţă, din tată în fiu, căci fiecare avusese un tată primar, deputat sau ministru. Din aceştia scoţi oameni buni în politică! Acum vorbesc în calitate de istoric, care s-a ocupat de istoria universală: vă desfid să găsiţi un mare om politic care să fi ieşit din ţărănime! Este o lege universală: ţăranul nu este politician. El e bun de revoluţie; face răzvrătiri superbe cîteodată; nici unul nu ajunge însă să fie un bun guvernant; ciudat, dar aşa este! Guvernanţii cei mai buni se nasc, de pildă, la aristocraţii democraţi (vă pot cita chiar din istoria universală – Pericle, Cezar şi mulţi alţii, cu idei liberale, erau din familii care din tată în fiu şi de multe generaţii guvernau ţara). La noi, în momentul de faţă, trebuie să recreăm – eventual, chiar printr-un partid conservator – categoria oamenilor care au o anumită tradiţie de guvernare…
  
3. Se reproşează adesea conservatorismului rezistenţa la modernitate, calitatea de reacţionar, gradualismul. În fapt, atitudinea conservatorului e aceea a judecătorului uşor atins de scepticism, convins că ceva important, înrădăcinat, nu se poate schimba brusc. Credeţi că sînt, în mod real, conservatorii adversarii progresului, periculoase frîne în calea noului? 
Vă spun imediat, în sens contrar, că sistemul de asigurări sociale a fost pentru prima dată introdus în Europa de Bismarck, considerat un arhiconservator şi chiar un tiran, dar totuşi într-un regim parlamentar; acest lucru a fost introdus de anumite state socialiste abia cu 50 de ani sau mai bine după aceea. Aceleaşi progrese ale asigurărilor sociale le-au făcut conservatorii britanici, în timpul războiului. Ei au inventat aproape gratuitatea medicală. Iată, două partide conservatoare, din veacul trecut şi din veacul al XIX-lea, creatoare de sisteme sociale foarte valabile!
   
4. Conservatorismul cultivă spiritul de elită, neîncrederea în mase. De aici, apărarea valorilor în cultură şi apărarea aristocraţiei în cîmpul social-politic. Cît din această concepţie poate fi viabil astăzi? 
Eu cred că revoluţiile care au avut loc de o jumătate de veac încoace au distrus atît de profund structurile vechi, încît nu se mai poate spune că un partid conservator ar favoriza o oarecare aristocraţie, care nu mai există. Cel mult, trebuie să se construiască din nou, prin educaţie, prin exemplul dat într-o generaţie sau două, un strat social educat şi în stare să preia un rol politic mai puţin stîngist decît cel pe care l-am trăit în ultimele decenii. 
  
5. Laurenţiu Ulici, făcînd un exerciţiu de imaginaţie, a închipuit cele două mari ideologii politice ale lumii – stînga şi dreapta – ca pe cele două mîini ale trupului uman, ajungînd la concluzia că mîna stîngă, precum nasul lui Pinocchio, suferă de acromegalie, trupul întreg riscînd să se dezechilibreze şi să cadă tot pe partea stîngă. Ar putea fi un partid conservator, în România de azi, factor decisiv de reechilibrare a trupului? Şi cum ar schimba el look-ul eşichierului politic românesc? 
Metafora lui Ulici e impresionantă, mai cu seamă dacă ne gîndim la ce se întîmplă şi în ţările occidentale, de pildă Franţa; regimul socialist francez încearcă întotdeauna să facă nişte reforme nu tocmai realiste şi trebuie pe urmă să vină în alternanţă partide mai de dreapta, pentru a restabili situaţia economică a ţării. Un lucru care nu trebuie uitat: ca să poţi să faci o adevărată politică socială, adică să dai şi muncitorului, şi omului care lucrează în birou etc. un maximum de avantaje, trebuie mai întîi să fie sănătoasă economia. Or, economia cu un sistem socialist, şi mai cu seamă cu unul comunist, nu este valabilă. Ţările care au acum cele mai mari avantaje sociale sînt cele care au făcut mai întîi cele mai mari progrese economice. Pînă şi sistemul social aşa-zis socialist al suedezilor este bazat pe un foarte sănătos capitalism de bază, de care nu s-au atins. Nu mai vorbesc de SUA, care continuă să fie ţara cea mai prosperă din lume, cu un regim care nu are nimic socialist în el. Cred într-o mişcare conservatoare, dar care n-ar trebui să fie ostilă unui partid liberal; să fie totuşi o mişcare şi mai la dreapta nu ar strica în evantaiul politic românesc de acum, mai cu seamă dacă privim Parlamentul actual. Să sperăm că prostiile pe care le vor face cei ce se află acum la putere [2], timp de trei ani şi jumătate, cît le-a mai rămas, îi va scoate din pîine la viitoarele alegeri, cînd ar trebui să avem în evantaiul care va cîştiga alegerile şi un partid conservator, alături de unul liberal şi de unul social-democrat. Deci conservatorismul, în sensul modern, cred că este necesar în momentul de faţă în România.
   
6. Atitudinea conservatoare respectă şi cultivă tradiţia, se bazează pe autoritate ca garant al libertăţii, pe inegalitatea oamenilor prin natura lor intimă, pe onoare, pe aderenţa la concret. Transmite oamenilor că fiecare generaţie, fiecare individ trebuie să-şi caute propriile soluţii. Într-o ţară în care românii s-au săturat de politică, trăind în cei peste zece ani de libertate cam toate experienţele de acest gen, o ofertă conservatoare modernă ar prinde oare la electoratul românesc? 
Aici m-aş putea îndoi, fiindcă se vede că nu sînt deloc educaţi politiceşte şi e foarte greu să faci o astfel de educaţie în doar cîţiva ani. În orice caz, în aceşti 11 ani [3] care au trecut de la Revoluţia din decembrie '89, e clar că electoratul nostru nu este educat deloc, aşa că mă îndoiesc ca o propagandă educaţională de stil conservator să prindă lesne la electorat. Va fi foarte greu şi sînt destul de sceptic, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie întreprins ceva în această direcţie. Poate că în tineretul universitar, iar prin el şi în familiile tinerilor, s-ar putea dezvolta o idee conservatoare. Şi să nu cumva să cădem în latura tradiţionalistă, exploatată în mod excesiv de mişcări de extremă stîngă care reprezintă, de fapt, un fost comunism care foloseşte slogane naţionaliste pentru a apăra idei aberante! 

7. Referindu-ne la politica de ieri, conservatorismul ni-i oferă pe Eminescu şi Caragiale, personaje-cheie pentru înţelegerea acesteia. Cum se făcea politică odinioară şi cum i-am putea re-descoperi pe un Eminescu sau pe un Caragiale? 
Astea sînt chestiuni de hazard. Interesant e că, în România din veacul al XIX-lea, majoritatea marilor noştri creatori n-au fost oameni cu idei de stînga. Asta ar însemna ceva tipic românesc; de altfel, slăbiciunea partidelor de extremă stîngă – socialist şi comunist – este o specificitate românească. Toţi vecinii noştri – bulgari, sîrbi, polonezi, unguri, cehi – au avut partide comuniste foarte puternice, pe cînd la noi [partidul comunist] a fost ca şi inexistent. Chiar dacă a fost interzis la un moment dat, era un partid minor. Asta se datorează unui anumit conservatorism natural al ţăranului român, pe de o parte, şi a temerii noastre de Uniunea Sovietică vecină, care vroia Basarabia, pe de altă parte;  prin urmare, a fost o reacţiune de ordine naţionalistă împotriva extremei stîngi la noi. Se poate spune, în fond, că în România există un teren de tendinţă conservatoare... 
  
Interviu realizat de 
Diana CORICIUC
  
[1] Acest text fusese destinat iniţial numărului 3 din noua serie a revistei Generaţia dreptei (iunie 2001), care însă, deşi pregătit pentru tipar, nu a mai apărut (premergînd destrămării galopante a UFD). 
[2] Guvernarea PSD, sub ultimul mandat prezidenţial al lui Ion Iliescu. 
[3] Interviul a fost luat în primăvara lui 2001. Vi se pare că și-ar fi pierdut actualitatea?
 

vineri, ianuarie 26, 2018

DE CINE ȘI CUM VREM SĂ SCĂPĂM?

SUMARUL BLOGULUI 

  
Un prieten care crede că „strada” e reprezentată doar de manipulați și de naivi, mă întreabă, provocator și insinuant: „Cu ce înlocuim PSD-ul ?”. 
Mă feresc să spun că am răspuns, ci prefer să spun că mi-am exprimat punctul de vedere în comentariile aferente unei postări pe Facebook („Să sperăm că e numai începutul!”), pe care, la sugestia altor prieteni, îl reiau și aici, oarecum „mai la vedere” (fără cine știe ce iluzii – m-am vindecat de ele în aproape 30 de ani de publicistică „reacționară” – și fără pretenția de a-l decreta ca soluție fără cusur, ci doar ca poziția mea – care, oricum, contează prea puțin – să fie clară pentru cei care se mai întîmplă să mă citească).
   
Cu ce să înlocuim PSD-ul (presupunînd că am fi în stare)? Pe termen scurt, cu orice altceva. Pe termen lung, cu acea dreaptă pe care sîntem datori s-o construim din mers. Ce ne-a împiedicat s-o construim pînă acum și ce am putea face – practic și concret, nu discursiv și virtual – ca s-o construim de acum înainte? Acestea sînt cele două întrebări care trebuie să ne frămînte și să ne responsabilizeze. Se pare însă că noi am ales deja calea suspiciunii reciproce, cu cecitatea pretins „puristă” de a ne anihila unii pe alții în folosul PSD, care-și freacă mîinile de satisfacție văzînd că ne ascuțim dinții ca să mușcăm din el, dar de fapt mușcăm mereu tot din alți adversari, reali sau închipuiți. Suferim de o dezbinare cronică și de o suspiciune toxică, din care monstrul se hrănește fără să-l coste nimic. 
Sigur că dreapta n-are un singur adversar, ci mai mulți, stînga fiind astăzi de o polimorfie derutantă, ea însăși radicalizată între vechi și nou. Adversarii cei mai redutabili ai momentului sînt neocomunismul estic și neomarxismul vestic. Cînd ai mai mulți adversari, e însă o chestiune de strategie elementară că nu-i poți înfrunta direct pe toți deodată, ci îi înfrunți pe rînd, iar dacă ești abil strateg, chiar te poți folosi conjunctural de unul pentru a-l înfrînge pe celălalt. Eradicarea „ciumei roșii” rămîne prioritatea absolută, pentru că ea este răul moștenit și încățelit, cu actanții cei mai siniștri. Să lichidăm neocomunismul (valorificînd orice reacție împotriva lui: de la dreapta sau de la stînga, politică sau apolitică, internă sau externă) și pe urmă ne vom concentra pe lupta cu neomarxismul. Totul va fi însă inutil dacă nu vom reuși să construim, dincolo de proteste, alternativa de dreapta credibilă și viabilă pe care am ratat-o sistematic vreme de 28 de ani (confundînd necesitățile prezentului cu nostalgiile trecutului sau cu utopiile viitorului). 
Nu atît PSD-ul (sau, mă rog, penala coaliție PSD-ALDE) e de înlocuit, cît nevrednicia confuză și vociferantă de pînă azi cu o vrednicie lucidă și realistă (dacă sîntem capabili de așa ceva), care să depășeasă, măcar în ceasul al doisprezecelea, „războiul româno-român” în care ne-am risipit decenii de-a rîndul și prin care am devenit caricatura politică și culturală a Europei și a propriei noastre istorii.
  
Răzvan CODRESCU

miercuri, ianuarie 24, 2018

S-A STINS ASPAZIA OȚEL PETRESCU

SUMARUL BLOGULUI 
  
  
Am primit vestea adînc tulburătoare că marea mărturisitoare Aspazia Oțel Petrescu a trecut la cele veșnice în noaptea de 22 spre 23 ianuarie 2018. Ca un modest omagiu la ceas de doliu, reproduc aici o parte a capitolului pe care i l-am dedicat în Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a învrednicirii românești (Ed. Rost/Fundația Sfinții Închisorilor, București/Pitești, 2014; ed. a doua, revăzută și adăugită: Ed. Manuscris, Pitești, 2018, în curs de apariție), în cadrul mai general al eroismului feminin românesc, pe care l-a întruchipat cu noblețe pînă în clipa din urmă. (R. C.) 

EROISMUL FEMININ ROMÂNESC  
ÎN SECOLUL XX 

O realitate esenţială a dăinuirii noastre ca neam este şi ceea ce putem numi EROISMUL FEMININ: de la crucea umilă a naşterii de prunci şi pînă la crucea apoteotică a mărturisirii lui Hristos, el a însoţit, hrănit şi vegheat – discret, dar energic – lupta bărbătească a eroilor sau martirilor noştri ştiuţi şi neştiuţi. Păcat că despre femeia româncă – mamă, soră, soţie sau fiică – s-a scris atît de puţin, fiind pînă astăzi insuficient înţeleasă şi preţuită în drama şi în măreţia ei. E demnă de tot respectul fapta eroică în sine, pe care o înregistrează baladele şi cronicile, legenda şi istoria, dar nu mai puţin vrednică de respect este rezistenţa la încercări şi consimţirea sacrificială a celor care-şi văd plecînd la moarte fiii, soţii, fraţii, părinţii, petrecîndu-i rugătoare, cu inima şi cu gîndul, şi asumîndu-şi tăria de a duce mai departe, în firescul ei cotidian, viaţa dăinuitoare peste toate morţile istoriei.  
După veacurile de martiraj creştin care au temeluit Biserica lui Hristos şi în care au primit cununa mucenicească deopotrivă nenumăraţi bărbaţi şi nenumărate femei, eroismul jertfelnic al „sexului frumos” s-a manifestat mai degrabă în forme pasive sau indirecte, îndeosebi sub semnul transfigurator al suferinţei răbdătoare, cel mai adesea mute şi anonime. Eroismul acesta, niciodată absent şi întotdeauna esenţial în economia vieţii, a fost, veacuri de-a rîndul, unul cu precădere domestic, circumscris oarecum în „mica biserică” a vetrei seculare, sfinţit de roadele pîntecelui şi de roadele gliei, departe de iureşul luptelor sîngeroase, de arme, lanţuri, cătuşe şi gratii.   
Această îndelungată aşezare a lucrurilor a fost însă amarnic tulburată de cumplitele aventuri totalitare ale secolului XX – cel mai crud şi mai pervers dintre toate secolele de după triumful creştinismului: secolul războaielor mondiale, al revoluţiilor comuniste, al lagărelor şi al gulagurilor, al terorismelor de toate culorile, al apostaziilor şi smintelilor amplificate mediatic şi chiar legiferate la adăpostul ideologiilor dominante. Un secol asaltat, de la un capăt la celălalt, de duhul neopăgîn, împins nu o dată pînă la adevărate forme de satanism individual sau colectiv. Un secol în care s-a urmărit parcă programatic – chiar dacă nu s-a reuşit pe deplin – ca lumea lui Hristos să fie prefăcută din mers în lumea lui Antihrist.  
Comunismul a fost culminaţia politică şi ideologică a acestui marş dizolvant, reiterînd – nu în numele altor zeităţi, ci în acela al ateismului radical – marile persecuţii din zorii erei creştine [1]. Martirajul creştin al ţărilor prin care a bîntuit „stafia” anunţată de evreul Karl Marx a dublat şi chiar a depăşit numeric martirajul primelor secole, iar în acest context femeia a reintrat şi ea pe scena deschisă a luptelor eroice pentru apărarea credinţei, identităţii, libertăţii şi temeiurilor sănătoase ale vieţii. Provocările vremurilor au smuls-o nu o dată din cadrele îndătinate şi din rosturile fireşti ale existenţei ei domestice şi maternale, aruncînd-o pe „cîmpurile de luptă” ale veacului, în vălmăşagul celor mai dure încercări în care eroismul ei latent a fost pus să se actualizeze vreodată. Şi trebuie spus că femeia s-a dovedit în nenumărate rînduri capabilă de a fi o adevărată cruciată, iar fiat-ul ei la chemarea Arhanghelului dreptăţii a fost în multe cazuri la fel de ferm ca fiat-ul Mariei la buna vestire a naşterii răscumpărătoare. [...] 

Neopăgînismul comunist, în faza lui vindicativă şi de instaurare prin teroare, a înfiinţat şi ceva ce nu mai existase înainte: închisoarea politică pentru femei. Resursele de eroism feminin românesc au fost puse astfel în faţa unor încercări care, în multe privinţe, nu mai aveau precedent în istoria noastră. Ce-i drept, în aceste închisori (ce-au funcţionat pînă la desfiinţarea sistemului concentraţionar al „politicilor”, în 1964, sub puternice presiuni externe) au fost deţinute femei de cele mai diverse condiţii şi orientări, unele avînd legături – directe sau doar de familie – cu „partidele istorice”, altele neavînd nici o apartenenţă politică, dar fiind considerate „elemente reacţionare” prin simpla lor origine „burghezo-moşierească”. Poate încă şi mai mult decît în închisorile de bărbaţi, predominanţa au deţinut-o însă legionarele – fie încadrate efectiv în Legiune, fie trecute doar prin „Cetăţui”, fie „deconspirate” ca simple simpatizante. Prigonirea şi încarcerarea femeilor este, din păcate, un capitol mai puţin cunoscut al fenomenului concentraţionar comunist, deşi în ultimii ani s-au adunat tot mai multe mărturii documentare sau memorialistice, iar una dintre cărţile de mare succes din această categorie, Bénie soit-tu, prison! („Binecuvîntată fii, închisoare!”), de Nicole Valéry-Grossu (pe numele adevărat Coleta Bruteanu, soţia poetului şi luptătorului anticomunist Sergiu Grossu), a cunoscut şi o remarcabilă transpunere cinematografică (în regia lui Nicolae Mărgineanu și avînd-o ca protagonistă pe Maria Ploae). Nici celebrul documentar „Memorialul durerii”, deşi realizat de o doamnă (Lucia Hossu-Longin), n-a tratat suficient problema închisorilor de femei, avînd şi neajunsul de a fi ocolit „prudent” implicaţia legionară. În acest context, reeditarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne... [2] este un act pe cît de nobil, pe atît de necesar, iar pilda de vrednicie mărturisitoare a doamnei Aspazia (Pazi) Oţel Petrescu e una demnă de cea mai înaltă preţuire. 
Mergînd pe calea deschisă, pentru lumea legionară, de regretata doctoriţă Ana-Maria Marin (1910-2001) [3], autoarea volumelor Poveste de dincolo. Amintiri din ţara cotropită (în regia autoarei, Madrid, 1979), Prin poarta cea strîmtă (Ed. Gordian, Timişoara, 1993 – contribuţia cea mai importantă, recenzată şi de Aspazia Oţel Petrescu) şi Povestea neamului românesc, scrisă de o bunică pentru nepoata sa (Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 1999), doamna Aspazia Oţel Petrescu (leat 1923 [4], cu 14 ani de temniţă grea [5]) a adăugat, într-un rodnic amurg, trecutului său de luptătoare pentru Cruce, Neam şi Ţară un prezent de neistovit patos mărturisitor, devenind vocea unei întregi generaţii mucenicite şi a celui mai consistent front de eroism feminin românesc din zbuciumata istorie a secolului XX. Prin tot ce a făcut în cele aproape trei decenii de la prăbuşirea globală a comunismului, doamna Aspazia Oţel Petrescu a devenit o adevărată instituţie a memoriei naţionale. Prezentă activ la toate comemorările camaradelor de suferinţă, evocîndu-le individual sau generic, în scris sau prin viu grai, implicîndu-se în mai toate iniţiativele majore de cinstire şi pomenire a celor căzuţi în prigoanele mai vechi sau mai noi, tîlcuind în cei mai puri termeni creştini întreaga suferinţă îndurată pe Golgotele veacului, domnia-sa a descoperit generaţiilor mai noi sensul şi măreţia luptei şi jertfei eroice a cruciaţilor secolului XX”, cu o constanţă şi o vigoare comparabile poate numai cu ceea ce a realizat, în acelaşi răstimp al mărturisirii, dintre bărbaţii supravieţuitori ai marilor bătălii şi prigoane, regretatul Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006). 
Volumele de amintiri şi evocări publicate de doamna Aspazia Oţel Petrescu – Strigat-am către Tine, Doamne... (Ed. Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000, cu frumoasa prefaţă a profesorului Ion Coja [6]), Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. În memoria femeilor decedate în lupta anticomunistă (Ed. Scara, Bucureşti, 2001, cu un capitol IV cuprinzînd cea mai completă listă de nume de femei trecute prin prigoane şi puşcării, multe cu moarte martirică), Adusu-mi-am aminte (Rovimed Publishers, Roman, 2007, cu splendide ilustraţii alb-negru şi color, de o certă valoare documentară), In memoriam (Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2009) și A fost odată... (Bucureşti, 2011) – se constituie în bibliografia esenţială a eroismului feminin românesc de extracţie legionară, de la premisele anilor 40 şi pînă la experienţele-limită ale închisorilor comuniste de femei de la Miercurea Ciuc şi de la Mislea, descrise nu doar cu tot scrupulul adevărului (din trăite, iar nu din auzite [7]), ci şi cu ales dar narativ (autoarea, de neam răzeşesc, avînd ceva din harul marilor povestitori moldavi), ceea ce le preface în icoane vii şi nemuritoare, capabile nu doar să deschidă minţi, ci şi să cucerească suflete. Deie Domnul ca acestea să fie, măcar în cîteva dintre numeroasele cazuri, icoanele înainte-mergătoare ale unor sfinte muceniţe din sinaxarele bisericeşti de mîine!
   
Răzvan CODRESCU 

[1] Printre amintirile copilăriei mele – mărturisea Aspazia Oţel Petrescu – şi-a făcut loc o imagine de Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mînă la biserică, de Paşte, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întîmpla în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci, bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte, pe care le-am considerat – şi le consider încă – testamentul său politic: «Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!»" (citatul acesta este reprodus din grupajul intitulat O viaţă în temniţele comuniste”, realizat de Bogdan Mihăilă şi apărut în Monitorul de Neamţ, la 17 martie 2007). 
[2] Prima ediţie a apărut, cu acest titlu, la Ed. Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000. Ediţia a doua intitulată Doamne, strigat-am! a apărut la Ed. Platytera, Bucureşti, 2008, prefaţată de mine. 
[3] Văduva avocatului şi comandantului legionar Vasile Marin (1904-1937), căzut la Majadahonda. 
[4] Născută pe 9 decembrie, la Cotul Ostriței, fiind fiica învățătorilor Ion și Maria Oțel. Numele Petrescu este al soțului, Ilie Alexandru Petrescu, cu care s-a căsătorit în 1964 și care a lăsat-o văduvă în 1987. 
[5] „Terminasem Liceul «Elena Doamna» din Cernăuţi cînd părinţii s-au stabilit, datorită refugiului în Ardeal, la Şugag, jud. Alba, iar eu urmam cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj. În acei ani, am intrat într-o organizaţie de tineri anticomunişti şi noi, fetele, aveam misiunea de a strînge fonduri pentru pachetele pe care le trimiteam în închisori detinuţilor politici. Înainte de a termina anul IV, am fost descoperită şi, atunci, am plecat acasă cu gîndul de a intra în rezistenţa din munţi. Imediat s-au prezentat la părinţi doi civili şi au întrebat de mine. Eu de sub nasul lor am fugit spre pădure. Securiştii şi-au scos pistoalele în văzul părinţilor şi au început să tragă după mine. M-am gîndit la mama şi m-am oprit. Prima bătaie, sălbatică, umilitoare, cu patul de la pistol, atunci am luat-o. După anchete cumplite, la Cluj, care au durat un an, am avut parte de un proces răsunător, instrumentat în Săptămîna Patimilor. Mascarada «Procesului de la Cluj», care avea să cuprindă printre acuzaţi peste 150 de studenţi, elevi, medici, profesori, urmărea să ne prezinte ţării ca «duşmani de moarte ai poporului» şi de aceea şi sentinţele au fost deosebit de aspre. Am fost condamnată la 10 ani de temniţă grea [cărora li s-au adăugat, abuziv, alţi 4 ani, de detenţie «administrativă»! – n. R. C.]” (Aspazia Oţel Petrescu; mărturisire preluată din sursa citată în prima notă). 
[6] „Un nume pentru eternitate” (cizez aici încheierea: „... neştiut ar fi rămas şi martiriul legionarelor de la Mislea ori Miercurea Ciuc, dacă nu se iţea dintre ele conştiinţa excepţională, dublată de harul scriitoricesc al celei care se numeşte Aspazia Oţel Petrescu. Un nume pentru eternitatea noastră românească”). 
[7] „Nici în mormînt nu voi uita teroarea din închisoarea de la Miercurea Ciuc. Acolo fusesem transferată. Puşcăria era sinistră, deţinutele dormeau pe jos, mîncarea era execrabilă. Directorul închisorii se numea Fleşeru, o brută. Dăduse dispoziţie ca pentru orice fleac să fii pedepsit, iar pedepsele erau de un rafinament oriental. Dacă nu eram ţinute iarna la izolator, atunci ni se punea un sistem complicat de cătuşe, care se strîngeau pe mînă la orice mişcare. Cu asemenea cătuşe, m-au vîrît în pivniţa cu şobolani o zi întreagă. Erau atît de mulţi încît, la început, cozile lor mi s-au părut snopuri de paie!” (Aspazia Oţel Petrescu; mărturisire preluată din sursa citată în prima notă).

marți, ianuarie 23, 2018

BLOCAT DIN NOU PE FACEBOOK


  
Permisiunea de a posta ţi-a fost blocată temporar 
Această blocare temporară va dura 3 zile și nu vei putea posta pe Facebook până la expirarea ei. 
Dacă mai creezi postări care încalcă standardele noastre, contul tău va fi blocat timp de 7 zile. Dacă vor exista și alte încălcări după această perioadă, contul tău va fi blocat pentru un timp și mai îndelungat. 
Reține că este posibil să ștergem permanent conturile persoanelor care postează în mod repetat elemente ce nu sunt permise pe Facebook”. 

De ce am fost blocat de data aceasta de către Inchiziția virtuală? Pentru că am postat, acum mai bine de o jumătate de an, din curiozitate lingvistică și amuzament intelectual, o listă de sinonime ale cuvîntului „homosexual”, listă care se regăsește și pe acest blog (vezi AICI). Nu știu dacă e de comentat, dar, în orice caz, e bine de știut la ce sînt mai „sensibili” noii inchizitori... Devine limpede că zilele „nealiniaților” („incorecților politic”?) ca mine sînt numărate pe așa-numitele „rețele de socializare” ale stîngismului globalist. Dictaturile comuniste erau simple afaceri de provincie. Marea Dictatură rețelară a Big Brother-ului planetar e adevărata și suprema întruchipare istorică a Fiarei apocaliptice. Iar „semnul Fiarei” e PERVERSIUNEA, de orice fel ar fi ea (sufletească sau trupească, individuală sau comunitară, culturală sau mediatică). Libertatea și normalitatea devin galopant bolile cele mai rușinoase și mai indezirabile în cetatea reală sau virtuală a „noii ordini mondiale”. Vai și amar cui suferă de ele: numai catacombele mai pot să-l încapă! 

Răzvan CODRESCU
   
 

luni, ianuarie 22, 2018

AFR: DEZORDINE SECULARĂ ȘI RĂSPUNS CREȘTIN

SUMARUL BLOGULUI 
   
   
Vom auzi şi citi multe despre secularism şi valorile seculare anul acesta. 2018 e un an simbolic pentru secularism în mai multe privinţe. În mai se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Karl Marx, propovăduitorul urii de clasă, şi 50 de ani de la revoltă studenţilor parizieni împotriva ordinii sociale. Se va scrie mult pe marginea acestor subiecte, pentru că, la urma urmelor, ele au de-a face cu lumea occidentală, şi tot ce a marcat Occidentul se discută – vrem ori nu vrem, ne interesează ori nu, e relevant ori nu – în toată lumea. August 2018, însă, va marca şi 50 de ani de la invazia Cehoslovaciei de către Uniunea Sovietică. Rămîne de văzut dacă imperialismul sovietic va primi aceeași atenţie în mass-media din Occident, dar e îndoielnic. 

200 de ani de la naşterea lui Karl Marx
  
Cert e că anul 2018 va vedea o mulţime de comentarii, cărţi, conferinţe şi simpozioane despre marxism, secularism şi contribuţia marxismului la secularizarea Europei. Efectele secularismului le vedem şi le resimţim peste tot. Le putem eticheta, însă, cu un singur cuvînt: „dezordine”, „haos”, „dezorientare” ori alte cuvinte similare. Valoric, secularismul a falimentat. În anii ‘60 marxiştii au abandonat proletariatul, devenind convinşi că proletarii secolului XX nu erau pregătiţi pentru o revoluţie împotriva capitalismului ori a democraţiei tradiţionale, şi diferiţi de proletarii anului 1848, cînd Marx şi-a publicat Das Kapital, imensul compendiu în care şi-a expus gîndurile şi obiectivele. În schimb, marxiştii au îmbrăţişat o altă revoluţie, în faşă în anii ‘60, cea seculară, anti-creștină şi preponderent sexuală. După 50 de ani de revoluţie sexuală şi secularism ne aflăm unde ştim cu toţii. De atunci am încercat să trăim fără Dumnezeu, o jumătate de secol de autodistrugere şi dezordine seculară, caracterizată printr-o cultură nihilistă, anarhistă, anti-viață, anti-creștină, anti-familie, anti-căsătorie, o cultură a morţii, hedonistă, contraceptivă şi programatic anti-natalistă. Hedonismul şi haosul social au existat şi în trecut. Dar ce diferenţiază hedonismul şi haosul social al începutului de Mileniu III de hedonismul din trecut este că dacă în trecut o generaţie hedonistă a fost urmată de una care urmărea virtutea şi firescul, în Occidentul zilelor noastre se produce o succesiune de generaţii hedoniste care nu mai sînt succedate de generaţii care urmăresc virtutea normativă. Cu alte cuvinte, astăzi o generaţie hedonistă produce o altă generaţie hedonistă, fără a se produce rectificările naturale care tind să aducă societatea înapoi la normalitate. Un ultim exemplu e Germania, unde recent sindicatele au anunţat greve dacă săptămîna de muncă nu va fi redusă la 28 de ore. După cum se vede, munca nu mai este o virtute, iar absenţa muncii reprezintă un indiciu al hedonismului. Putem chiar spune că am început Mileniul III cu o generaţie care percepe viaţa trăită în conformitate cu natura umană ca pe o povară, o formă de exploatare de care generaţia contemporană vrea să se debaraseze şi de care trebuie să fie emancipată. 
Care a fost răspunsul creştinilor la expansiunea fără precedent a hedonismului, secularismului şi dezordinii seculare? Din nefericire, decenii la rînd nu a existat o ripostă. Au început să reacţioneze doar pe la începutul Mileniului III. Anul 2017 a fost un an remarcabil în sensul acesta şi nădăjduim că anul 2018 va fi la fel. Atît în America, cît şi în Europa, creştinii au reacţionat cu declaraţii şi proclamaţii remarcabile, care merită să fie cunoscute mai îndeaproape şi discutate şi comentate pe larg.
  
Declaraţia de la Nashville
  
Prima declaraţie împotriva dezordinii seculare a fost lansată de evanghelicii Statelor Unite în august 2017, cînd peste 150 de lideri evanghelici au semnat o declaraţie comună numită The Nashville Declaration („Declaraţia de la Nashville”). Ea are 14 paragrafe şi poartă numele oraşului Nashville din Tennessee, unde a fost adoptată. Fiecare paragraf enunţa un adevăr biblic privind sexualitatea creştină. Articolul 1 enunţa definiţia biblică a căsătoriei între bărbat şi femeie şi denunţa, în termeni direcţi şi categorici, căsătoriile homosexuale, poligamia şi noţiunea de căsătorie ca un simplu contract de convieţuire. Articolul 2 respinge relaţiile sexuale în afara căsătoriei şi accentuează castitatea pentru cei necăsătoriţi, ca şi monogamia şi fidelitatea în căsătorie pentru cei căsătoriţi. Articolul 3 denunţă transgenderismul şi proclamă existenţa a doar două sexe, bărbat şi femeie, creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui. Articolul 4 afirmă că Dumnezeu l-a creat pe bărbat diferit de femeie şi pe femeie diferită de bărbat, fiecare cu atribuţiile sale, stabilite de Dumnezeu ca un dat biologic. Articolul 8 denunţă homosexualitatea, respinge noţiunea că atracţia sexuală între persoane de acelaşi sex este naturală, ori întipărită în genomul fiinţei umane de Dumnezeu, şi încurajează persoanele care se simt atrase sexual de persoane de acelaşi sex să practice castitatea şi abstinența. Articolul 10 declară practicile homosexuale un păcat şi critică bisericile, confesiunile şi congregaţiile care acceptă homosexualitatea ori o justifică pe baze biblice. Articolul 13 dezaprobă transgenderismul şi sugerează persoanelor transgender să-şi accepte sexul biologic ca pe un dat din partea lui Dumnezeu. Declaraţia de la Nashville poate fi citită aici.
  
Declaraţia de la Paris 

Calea creştină ca alternativă a dezordinii seculare a fost  propusă şi de Declaraţia de la Paris, emisă în octombrie 2017 de un grup de eminenţi filosofi creştini din Franţa, Cehia, Ungaria, Polonia, Marea Britanie, Germania, Olanda şi Belgia. Ea are 36 de articole şi explică în mod riguros şi lucid necesitatea reîntoarcerii Europei la rădăcinile ei creştine şi tradiţionale, pentru a evita iminentul colaps secular. Declaraţia afirmă că Europa e „casa noastră comună”, dar că secularismul o ispitește cu o identitate falsă, care ne ameninţă pe toţi. Europa falsă a secularismului e utopică şi tiranică. „Propovăduitorii Europei false”, zic autorii, „sînt fermecaţi de superstiţiile unui progres inevitabil” şi de convingerea că „Istoria e de partea lor”. Dar se înşeală et înșiși şi îi amăgesc şi pe alţii.  
Autorii afirmă că e de datoria lor şi a tuturor europenilor care împărtăşesc valori tradiţionale să „apere adevărata Europă” de cei care au „repudiat rădăcinile creştine ale Europei” (Articolul 3) „Ne apropiem de capătul drumului”, adaugă Declaraţia. Europa are nevoie de „participarea activă” a europenilor la viaţa ei politică şi civică. Autorii sînt în dezacord cu noţiunea de „Statele Unite ale Europei” şi propun o Europă formată dintr-o „comunitate de naţiuni”, cu frontiere comune, dar cu civilizaţii, tradiţii şi limbi diferite (Articolul 7). Declaraţia critică structurile supra-statale europene, pentru că acestea tind spre anihilarea statului naţional şi a suveranităţii naţionale. Mai mult ca orice, „adevărata Europa a fost marcată de creştinism” (The true Europe has been marked by Christianity – Articolul 9). Creştinismul şi moştenirea creştină comună tuturor europenilor e singura ideologie ori credinţa capabilă de a uni Europa (Articolul 9). Articolul 10 aminteşte că doctrinele egalităţii şi drepturilor omului au origini creştine (Christianitiy revolutionized the relationship between men and women, valuing love and mutual fidelity in an unprecedented way).  
Declaraţia de la Paris dezaprobă revoluţia sexuală, hedonismul european şi ceea ce ea numeşte „Generaţia lui '68”. „Europa falsă” a zilelor noastre vinde emanciparea de orice constrîngere, libertatea sexuală, de exprimare, şi libertatea de „a fi tu însuţi”. „Generaţia lui '68 vede în aceste libertăţi nişte victorii ideologice asupra unui regim cultural trecut apăsător” (Articolul 14). Declaraţia îi atenţionează pe tineri că aceste libertăţi sînt efemere şi dizolvante (Articolul 15). Articolul 15 atacă frontal Generaţia '68, acuzînd-o de destructivism iresponsabil. „Este datoria noastră să spunem adevărul: Generaţia '68 a distrus, dar nu a clădit”. Declaraţia critică pornografia şi restrîngerea libertăţii religioase şi de conştiinţă. Denunţă multiculturalismul, globalizarea şi deficitul democratic al Uniunii Europene (Articolul 19). Instituţiile europene sînt numite „o tiranie reală cu care ne confruntăm zilnic” (Articolul 19). Intelectualii Europei au devenit distrugători ai civilizaţiei europene în loc de a transmite generaţiilor tinere „înţelepciunea generaţiilor trecute” (Articolul 21). Autorii observă că repudierea culturală a trecutului e la modă şi persistentă în universităţile Europei.  
Articolul 23 discută „iarna demografică” a Europei. Materialismul, cultura morţii, hedonismul, avortul şi autonomia personală sînt identificate ca fiind cauzele  principale ale declinului demografic. 
Declaraţia, însă, nu doar comentează şi critică haosul secular al Europei, dar propune şi remedii. E nevoie de o nouă clasă politică, formată din persoane care preţuiesc valorile tradiţionale şi creştine (Articolul 26). Politica multiculturalismului necesită să fie eliminată (Articolul 27). Egalitatea radicală, transformată de elita europeană în idolatrie, trebuie respinsă (Articolul 29). Drepturile parentale trebuie preţuite şi respectate (Articolul 29). Liderilor europeni li se cere să „călăuzească cetăţenii spre o viaţă virtuoasă” (Europe needs to renew a consensus about moral culture so that the populace can be guided toward a virtuous life – Articolul 30). Căsătoria naturală trebuie să devină norma socială de convieţuire între oameni (Marriage is the foundation of civil society and the basis for harmony between men and women). Chiar mai mult, autorii afirma că „rolul nostru cel mai important în societate ca fiinţe umane este să fim mame şi tați” (Articolul 33). „Căsătoria şi copiii sînt aspecte componente ale oricărei viziuni pentru dezvoltarea umanităţii”. E nevoie de o cultură care să aducă pe lume şi să crească copii. Fără ei societatea nu are nici un viitor (A society that fails to welcome children has no future – Articolul 33). Declaraţia de la Paris poate fi citită aici
  
Declaraţia evanghelicilor şi catolicilor
  
În decembrie, un grup de evanghelici şi catolici americani au lansat o Declaraţie similară, The Christian Way – A Statement by Evangelicals and Catholics Together („Calea Creştină – o declaraţie comună a evanghelicilor şi catolicilor”). Ea poate fi citită aici. În anii ‘90 un influent intelectual şi vizionar catolic american, Thomas Neuhaus, a format un grup de intelectuali evanghelici, catolici şi ortodocşi, cu scopul de a face auzită în spaţiul public vocea creştină privind valorile. Neuhaus a murit cu ani în urmă, dar grupul pe care el l-a format a supravieţuit. În prezent e format din 22 de intelectuali evanghelici şi catolici americani ce publică periodic declaraţii care promovează valorile creştine în spaţiul public.  
Declaraţia „Calea Creştină” e deosebit de convingătoare. Nu e structurată pe paragrafe, ci pe subiecte, din care le menţionăm pe cele mai importante şi relevante. Declaraţia susţine că creştinismul nu trebuie privit ca o religie, ci ca o „cale a vieţii” (way of life). A fi creştin înseamnă a fi cetăţean al statului secular, dar şi al Împărăţiei lui Dumnezeu. Creştinii au obligaţia să atenţioneze autorităţile cînd încalcă legile lui Dumnezeu. Societatea seculară practică „păcate sociale”, cum ar fi imoralitatea sexuală, avortul, pornografia, traficul de fiinţe umane. „Păcatele sociale” nu ne-au eliberat, ci ne ţin in chains, enslaves and imprisons („ne ţin în lanţuri, ne fac sclavi, ne ţin încătuşaţi”). Declaraţia critică globalizarea şi o asemuieşte „Babilonului” din Apocalipsă, un sistem de guvernare globală sub autoritatea şi puterea păcatului (a city ruled by sin's power). Statul asistențial ne transformă în sclavi ai statului şi hedonismului, cu promisiuni de siguranţă şi fericire (another wordly power that seeks to enslave us with promises of security and happiness).  
Creştinii zilelor noastre sînt chemaţi să asculte mai mult de Dumnezeu decît de statul secular. Creştinismul, indică Declaraţia, nu e o „tradiţie maleabilă”, care se transformă şi se acomodează cu fiecare curent cultural ori ideologie seculară. Creştinii sînt chemaţi să asculte de Dumnezeu mai mult decît de lume (The Christian way prizes obedience to God, not relevance to the world). Creştinismul e încrezător în învăţăturile lui Hristos şi declară, chiar dacă deranjează alte religii, că „există doar o singură cale spre Dumnezeu, calea prin Hristos”. Creştinismul e singura religie adevărată (Christianity remains confident in the truth on which it is founded) Creştinii sînt chemaţi să adopte şi să afirme această convingere, chiar dacă sînt numiţi înguşti la minte ori înapoiaţi. Statul şi autoritatea seculară nu sînt mesia şi nici nu pot fi mesia. Singurul care ne poate izbăvi de puterea morţii e Hristos, Cel Care ne dă adevărata libertate, numită în Declaraţie freedom from the power of sin and death („eliberare de sub puterea păcatului şi a morţii”). 
Creştinii sînt chemaţi să se implice în viaţa publică a cetăţii, nu pentru a promova doar interesele lor, ci  pentru a asigura binele comun (for the sake of the common good). Misiunea principală a creştinismului este „să ducă vestea cea bună a lui Iisus Hristos la cei pierduţi şi căzuți sub puterea păcatului şi a morţii”. Loialitatea creştinilor e în primul rînd faţă de Dumnezeu, loialitatea faţă de statul secular fiind secundară (We are meant to serve God first and foremost, not men) Dinamismul creştinismului derivă din integritatea şi moralitatea creştinilor. În ce priveşte „incluziunea” ca „valoare seculară”, Declaraţia „Calea Creştină” o respinge: creştinismul e o religie care separă moralul de imoral, întunericul de lumină, şi le-a separat de la început. Creştinismul contemporan e încurajat să rămînă o religie care separă (Christians are called to be peacemakers. But the rebellion of sin turns against God's peace into a sign of contradition. This means that until the end of this age, Christianity will be divisive). Creştinilor nu li se permite să fie doar spectatori ai istoriei, ci agenţi care să o transforme în conformitate cu valorile creştine. Dacă ateii şi alţii care se află în dezacord cu creştinii sînt deranjaţi de mesajul creştin ori de Evanghelie, zice Declaraţia, asta e irelevant. Creştinii sînt chemaţi să ofenseze cu adevărurile biblice, nu să îşi ajusteze doctrinele în conformitate cu „consensul moral al zilei”. Chemarea lor este să „proclame adevărurile biblice” chiar dacă ele îi ofensează pe cei care propovăduiesc păcatul şi nu sînt interesaţi de calea mîntuirii şi a pocăinței. 
Cît despre prozelitism, Declaraţia „Calea Creştină” e la fel de directă: creştinii adevăraţi vor continua să facă prozelitism şi să afirme că există o singură cale pentru a ieşi din haosul social cu care ne confruntăm – Calea Creştină. Doctrina aceasta se aplică şi la nivel internaţional. Secularismul îi acuză pe creştini de imperialism cultural pentru că propovăduiesc Evanghelia în toată lumea. Declaraţia răspunde că adevăraţii creştini vor continua să propovăduiască Evanghelia pretutindeni (Christianity as a way of life both authored by and ordered by God). Europa e încurajată să-i primească cu braţele deschise pe propovăduitorii Evangheliei din Africa şi Asia.


ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082
office@alianta-familiilor.ro