LA DESPĂRȚIREA DE NEAGU DJUVARA

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

Joi 25 ianuarie 2018, la București, s-a stins, în vîrstă de 101 ani, boierul cărturar Neagu Djuvara (oficiul funerar: duminică 28 ianuarie, de la ora 12, la Catedrala greco-catolică „Sfîntul Vasile cel Mare” din București, str. Polonă nr. 50; înmormîntarea: Cimitirul Bellu). Dumnezeu să-l odihnească, iar pe noi să ne facă vrednici de dreapta lui pomenire. În semn de îndoliat omagiu, reproduc aici un interviu pe care i l-a acordat mai demult tinerei jurnaliste Diana Coriciuc, apărut în Puncte cardinale, anul XII, nr. 1-2/133-134, pp. 4-5 (rubrica „Pulsul vremii”). Notele îmi aparțin. (R. C.)

„ÎN ROMÂNIA EXISTĂ UN TEREN  

DE TENDINŢĂ CONSERVATOARE”

   

Interviu cu istoricul Neagu Djuvara [1] 

1. Spre deosebire de liberalism, care pledează pentru raţionalitatea anumitor principii sau teorii şi reclamă realizarea consensului social asupra lor, conservatorismul crede că valoarea şi valabilitatea acestora este determinată de consensul public. Conservatorismul susţine că fundaţia autentică a societăţii o reprezintă formele de viaţă, de atitudine fixate prin tradiţie, fundament fără de care toate mecanismele „raţionale” impuse voluntar se reduc doar la inutile şi terne forme fără fond. Credeţi în acest pragmatism politic conservatorist? 

E clar că dacă ne referim la istoria României din veacul al XIX-lea, cînd se formează mişcările politice de stil modern, adică un Parlament, Partidul Conservator, Partidul Liberal, trebuie să recunoaştem că în definitiv, cu toate păcatele ţării noastre din punct de vedere al evoluţiei, am avut atunci norocul de a avea doar două mari partide, ca în Marea Britanie (mama parlamentarismului european), şi un Domnitor înţelept – Carol I de Hohenzollern – care a ştiut creeze un echilibru între aceste formaţiuni politice, dîndu-le puterea cînd uneia, cînd alteia; prin urmare, liberalii făceau paşi mari înainte, cîteodată prea rapizi, ca apoi să vină Partidul Conservator, care încerca să fie mai pragmatic şi mai aproape de realităţile ţării. Conservatorii n-au fost numai pragmatici: au avut teorii – în special junimiştii lui Titu Maiorescu, inventatorul expresiei „forme fără fond”, formulă care a mers totuşi prea departe şi şi-a găsit un foarte interesant răspuns în cărţile lui Ştefan Zeletin despre originea burgheziei române; acesta a arătat că şi la noi s-a format o burghezie de tip capitalist ca şi în alte ţări, însă, ce-i drept, cu oarecare întîrziere.  

Eu gîndesc despre conservatorism că a fost un fel de frînă necesară la prea marele entuziasm al paşoptiştilor noştri şi, pe urmă, al Partidului Liberal, care făcea uneori reforme de stil modern, fără să ţină suficient seama de baza populară şi de tradiţiile româneşti. Acest lucru l-a împins pe Maiorescu să scoată formula amintită, niţel excesivă. De fapt, vroia să spună că am copiat forme din codurile franceze, belgiene, occidentale în general, fără a ţine cont de tradiţiile noastre şi de posibilitatea ca aceste norme străine să aibă sau să prindă rădăcini la noi.  

După o sută şi ceva de ani, ne dăm seama că ambele partide au fost necesare; liberalii au venit cu mari schimbări în ţara noastră, iar conservatorii, atunci cînd veneau la putere, încercau să frîneze măcar cu un dram entuziasmul renovator şi să mai pună pe şine trenul guvernamental.  

Conservatorii au avut cîţiva reprezentanţi de mare capacitate politică, cum au fost Lascăr Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Manu, cîţiva din familiile Lahovary, Cantacuzino etc. Poate fiindcă erau oameni foarte bogaţi, nu erau cîtuşi de puţin ispitiţi să facă matrapazlîcuri. Liberalii au fost acuzaţi întotdeauna că erau mai înclinaţi către o anumită uşurinţă în domeniul moralităţii. Şi să nu uităm un lucru: printre marii noştri scriitori şi gînditori, Maiorescu, Eminescu, Caragiale, chiar şi Creangă, au fost conservatori, fără ca să-i poţi acuza că erau nişte conservatori care vroiau să-şi păstreze moşiile. Conservatorii (şi acesta este un lucru foarte important), pînă la 1920, cînd practic a dispărut partidul lor, au fost cei care s-au opus împărţirii pămînturilor. Nici în Partidul Liberal nu a existat cu adevărat ideea unei împărţiri a pămînturilor înainte de marea răscoală ţărănească de la 1907. Imediat după aceea, liberalii au înscris în programul lor, cu care s-au prezentat la alegeri în 1913, ideea că va trebui distribut pămîntul. Unii conservatori tineri, cum a fost de pildă Argetoianu (care pe urmă a participat la multe guverne, schimbîndu-şi cojocul după împrejurări), au pretextat imediat că această împărţire a pămîntului va fi o catastrofă economică, predicţiune destul de valabilă, de altfel. Înainte de război, atîta vreme cît au existat mari întinderi de moşii aparţinînd unor proprietari, ţara noastră exporta cantităţi însemnate de cereale, ceea ce a folosit capitalismului începător în România, pentru investiţii în industrie; căile ferate şi multe altele s-au făcut, în mare parte, fiindcă România era relativ bogată prin exportul de cereale. Cînd marile proprietăţi au fost împărţite prin marea expropriere din 1918-1922, e clar că economia agricolă a României a avut, dintr-o dată, o mare scădere de productivitate. Trebuie să ţinem seama şi de partea economică a conservatorismului, probabil eronată, dar de ştiut, pentru a înţelege ce a fost Partidul Conservator în veacul al XIX-lea: era, în majoritate, susţinut de marii proprietari şi de ceea ce mai rămăsese din vechea boierime, care-şi cam pierduse pămînturile; exista un fel de nouă aristocraţie economică, formată din foşti arendaşi, bancheri, adică mari proprietari; în momentul exproprierii, marile familii boiereşti erau deja sărăcite. Acest lucru reprezintă un element sociologic important de ştiut: se făcuse deja o împrospătare a categoriei celei mai bogate din ţară în timpul veacului al XIX-lea.  

Utilitatea conservatorismului la noi a fost mai cu seamă de ordin administrativ. Guvernele conservatoare în general au fost mult mai eficace pe teren practic în ţara noastră şi multe progrese de ordin administrativ s-au făcut sub ele, fiindcă erau mai aproape de realităţi. Partidul Conservator a fost distrus imediat după primul război mondial prin faptul că s-au votat două mari reforme – sufragiul universal şi marea expropriere. Aceşti doi paşi făcuţi întru modernizare au distrus Partidul Conservator, luîndu-i temelia economică, prin faptul că marii proprietari au fost reduşi la aproape nimic, iar din punct de vedere electoral sistemul nu mai era cenzitar (alegerile din veacul al XIX-lea erau extraordinar de cenzitare, adică nu se vota pe diverse categorii, ci cei care aveau bani mulţi alegeau deputaţi şi senatori mulţi; cine nu avea carte nu vota deloc; sistemul cenzitar exista peste tot, pînă şi în Marea Britanie, dar nu chiar în gradul în care se practica la noi, din cauza analfabetismului, care înlătura de la alegeri foarte multă lume).  

În afirmaţii trebuie să fim moderaţi: Partidul Conservator a fost necesar pentru a împiedica anumite excese ale liberalismului, dar este greu să spui că facem o doctrină conservatoare, mai cu seamă în epoca contemporană. Nu mai trebuie să luăm exemple din trecutul românesc pentru conservatorism. Trebuie să luăm exemple din conservatorismul Europei occidentale sau din America. Ne dăm seama astfel că ei sînt destul de justificaţi, în sensul că cele mai mari progrese pe care le-au făcut anumite ţări din Occident (Marea Britanie, Franţa) s-au înregistrat în momentul în care au cam abandonat visele socialiste, nemaivorbind de cele comuniste.

  

2. Pe lîngă dimensiunea adaptativă (“soluţii specifice la probleme specifice”), conservatorismul are şi o latură critică, de condamnare a reţetelor universale, a produselor gîndirii speculative, a abstracţiilor şi planurilor fanteziste, a soluţiilor-tip. El îşi asumă rolul de a contracara politica algoritmilor şi a şabloanelor. De aici rezultă că sursa gîndirii pragmatice, critice, este experienţa. Să fie oare experienţa infailibilă? 

Bineînţeles că nu. Dar nici improvizaţia permanentă care, de altfel, caracterizează politica noastră actuală. Ideile pe care le-aţi spus referitor la experienţă mă aduc cu gîndul la faptul că una dintre tragediile pe care le trăieşte România de acum este că regimul comunist pe care l-am avut timp de 45 de ani a distrus sistematic, pe baza gîndirii lui Lenin, burghezia română; este ca şi cînd am fi tăiat pepiniera din care se poate face din nou o pădure sau o livadă. Părerea mea este că peste 50% din burghezia română a fost distrusă în închisori, la canal, sau i s-a rupt şira spinării, fiindcă cei închişi au fost de multe ori siliţi să colaboreze cu Securitatea. Aceasta este doar o primă parte. A doua este că a fost încurajată emigraţia şi ea se continuă după 1989. Sînt convins că dacă s-ar face prin Internet o statistică posibilă a cîţi Popeşti şi Ioneşti avem în ţară şi cîţi avem acum în Australia, în SUA, în Canada şi în Franţa, sînt mai mulţi în străinătate decît în România! Această clasă socială, care se încropise în 150 de ani şi forma pepiniera din care se puteau scoate oameni politici, a dispărut. Ea avea o experienţă, din tată în fiu, căci fiecare avusese un tată primar, deputat sau ministru. Din aceştia scoţi oameni buni în politică! Acum vorbesc în calitate de istoric, care s-a ocupat de istoria universală: vă desfid să găsiţi un mare om politic care să fi ieşit din ţărănime! Este o lege universală: ţăranul nu este politician. El e bun de revoluţie; face răzvrătiri superbe cîteodată; nici unul nu ajunge însă să fie un bun guvernant; ciudat, dar aşa este! Guvernanţii cei mai buni se nasc, de pildă, la aristocraţii democraţi (vă pot cita chiar din istoria universală – Pericle, Cezar şi mulţi alţii, cu idei liberale, erau din familii care din tată în fiu şi de multe generaţii guvernau ţara). La noi, în momentul de faţă, trebuie să recreăm – eventual, chiar printr-un partid conservator – categoria oamenilor care au o anumită tradiţie de guvernare…

  

3. Se reproşează adesea conservatorismului rezistenţa la „modernitate”, calitatea de „reacţionar”, gradualismul. În fapt, atitudinea conservatorului e aceea a judecătorului uşor atins de scepticism, convins că ceva important, înrădăcinat, nu se poate schimba brusc. Credeţi că sînt, în mod real, conservatorii adversarii progresului, periculoase frîne în calea noului? 

Vă spun imediat, în sens contrar, că sistemul de asigurări sociale a fost pentru prima dată introdus în Europa de Bismarck, considerat un arhiconservator şi chiar un tiran, dar totuşi într-un regim parlamentar; acest lucru a fost introdus de anumite state socialiste abia cu 50 de ani sau mai bine după aceea. Aceleaşi progrese ale asigurărilor sociale le-au făcut conservatorii britanici, în timpul războiului. Ei au inventat aproape gratuitatea medicală. Iată, două partide conservatoare, din veacul trecut şi din veacul al XIX-lea, creatoare de sisteme sociale foarte valabile!

   

4. Conservatorismul cultivă spiritul de elită, neîncrederea în mase. De aici, apărarea valorilor în cultură şi apărarea aristocraţiei în cîmpul social-politic. Cît din această concepţie poate fi viabil astăzi? 

Eu cred că revoluţiile care au avut loc de o jumătate de veac încoace au distrus atît de profund structurile vechi, încît nu se mai poate spune că un partid conservator ar favoriza o oarecare aristocraţie, care nu mai există. Cel mult, trebuie să se construiască din nou, prin educaţie, prin exemplul dat într-o generaţie sau două, un strat social educat şi în stare să preia un rol politic mai puţin stîngist decît cel pe care l-am trăit în ultimele decenii. 

  

5. Laurenţiu Ulici, făcînd un exerciţiu de imaginaţie, a închipuit cele două mari ideologii politice ale lumii – stînga şi dreapta – ca pe cele două mîini ale trupului uman, ajungînd la concluzia că mîna stîngă, precum nasul lui Pinocchio, suferă de acromegalie, trupul întreg riscînd să se dezechilibreze şi să cadă tot pe partea stîngă. Ar putea fi un partid conservator, în România de azi, factor decisiv de reechilibrare a trupului? Şi cum ar schimba el look-ul eşichierului politic românesc? 

Metafora lui Ulici e impresionantă, mai cu seamă dacă ne gîndim la ce se întîmplă şi în ţările occidentale, de pildă Franţa; regimul socialist francez încearcă întotdeauna să facă nişte reforme nu tocmai realiste şi trebuie pe urmă să vină în alternanţă partide mai de dreapta, pentru a restabili situaţia economică a ţării. Un lucru care nu trebuie uitat: ca să poţi să faci o adevărată politică socială, adică să dai şi muncitorului, şi omului care lucrează în birou etc. un maximum de avantaje, trebuie mai întîi să fie sănătoasă economia. Or, economia cu un sistem socialist, şi mai cu seamă cu unul comunist, nu este valabilă. Ţările care au acum cele mai mari avantaje sociale sînt cele care au făcut mai întîi cele mai mari progrese economice. Pînă şi sistemul social aşa-zis socialist al suedezilor este bazat pe un foarte sănătos capitalism de bază, de care nu s-au atins. Nu mai vorbesc de SUA, care continuă să fie ţara cea mai prosperă din lume, cu un regim care nu are nimic socialist în el. Cred într-o mişcare conservatoare, dar care n-ar trebui să fie ostilă unui partid liberal; să fie totuşi o mişcare şi mai la dreapta nu ar strica în evantaiul politic românesc de acum, mai cu seamă dacă privim Parlamentul actual. Să sperăm că prostiile pe care le vor face cei ce se află acum la putere [2], timp de trei ani şi jumătate, cît le-a mai rămas, îi va scoate din pîine la viitoarele alegeri, cînd ar trebui să avem în evantaiul care va cîştiga alegerile şi un partid conservator, alături de unul liberal şi de unul social-democrat. Deci conservatorismul, în sensul modern, cred că este necesar în momentul de faţă în România.

   

6. Atitudinea conservatoare respectă şi cultivă tradiţia, se bazează pe autoritate ca garant al libertăţii, pe inegalitatea oamenilor prin natura lor intimă, pe onoare, pe aderenţa la concret. Transmite oamenilor că fiecare generaţie, fiecare individ trebuie să-şi caute propriile soluţii. Într-o ţară în care românii s-au săturat de politică, trăind în cei peste zece ani de libertate cam toate experienţele de acest gen, o ofertă conservatoare modernă ar „prinde” oare la electoratul românesc? 

Aici m-aş putea îndoi, fiindcă se vede că nu sînt deloc educaţi politiceşte şi e foarte greu să faci o astfel de educaţie în doar cîţiva ani. În orice caz, în aceşti 11 ani [3] care au trecut de la Revoluţia din decembrie '89, e clar că electoratul nostru nu este educat deloc, aşa că mă îndoiesc ca o propagandă educaţională de stil conservator să prindă lesne la electorat. Va fi foarte greu şi sînt destul de sceptic, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie întreprins ceva în această direcţie. Poate că în tineretul universitar, iar prin el şi în familiile tinerilor, s-ar putea dezvolta o idee conservatoare. Şi să nu cumva să cădem în latura tradiţionalistă, exploatată în mod excesiv de mişcări de extremă stîngă care reprezintă, de fapt, un fost comunism care foloseşte slogane naţionaliste pentru a apăra idei aberante! 

7. Referindu-ne la politica de ieri, conservatorismul ni-i oferă pe Eminescu şi Caragiale, personaje-cheie pentru înţelegerea acesteia. Cum se făcea politică odinioară şi cum i-am putea re-descoperi pe un Eminescu sau pe un Caragiale? 

Astea sînt chestiuni de hazard. Interesant e că, în România din veacul al XIX-lea, majoritatea marilor noştri creatori n-au fost oameni cu idei de stînga. Asta ar însemna ceva tipic românesc; de altfel, slăbiciunea partidelor de extremă stîngă – socialist şi comunist – este o specificitate românească. Toţi vecinii noştri – bulgari, sîrbi, polonezi, unguri, cehi – au avut partide comuniste foarte puternice, pe cînd la noi [partidul comunist] a fost ca şi inexistent. Chiar dacă a fost interzis la un moment dat, era un partid minor. Asta se datorează unui anumit conservatorism natural al ţăranului român, pe de o parte, şi a temerii noastre de Uniunea Sovietică vecină, care vroia Basarabia, pe de altă parte;  prin urmare, a fost o reacţiune de ordine naţionalistă împotriva extremei stîngi la noi. Se poate spune, în fond, că în România există un teren de tendinţă conservatoare... 

  

Interviu realizat de 

Diana CORICIUC

  

[1] Acest text fusese destinat iniţial numărului 3 din noua serie a revistei Generaţia dreptei (iunie 2001), care însă, deşi pregătit pentru tipar, nu a mai apărut (premergînd destrămării galopante a UFD). 

[2] Guvernarea PSD, sub ultimul mandat prezidenţial al lui Ion Iliescu. 

[3] Interviul a fost luat în primăvara lui 2001. Vi se pare că și-ar fi pierdut actualitatea?