luni, ianuarie 31, 2011

INTERMEZZO LIRIC: ÎMBĂTRÎNIRE

SUMARUL BLOGULUI




Mă uit în jur cum toate-mbătrîniră
cu mine-odată-n strîmta mea odaie:
fotoliile-abia de mai respiră,
sofaua de la şale se îndoaie,

dulapul geme greu din balamale,
cuierul ciung s-a cam lăsat pe-o rînă,
perdelele s-au zdrenţuit la poale,
covorul paşii pleşuvit mi-ngînă.

O rană poartă masa la picior,
iar scaunele junghiuri în spătare,
pe rafturi cărţi din scoarţă-n scoarţă dor
şi-un ornic spart din limbi vîsleşte-arare.

Pereţii-s afumaţi pe la unghere,
au cam pălit tablourile-n cuie,
iar lămpile, cînd noaptea-n geam se cere,
mai chioare-mi par – şi leac mă tem că nu e...

Oglinda-n ape chipul meu îl joacă,
cu gura ştirbă şi cu barba sură,
şi mi se-arată-n fundul ei, posacă,
năluca morţii, ce din ochi mă fură...

Mă uit în jur şi mă străvăd în toate,
de mine iau ca de o boală-aminte
şi simt ca-n vis că trupul nu mai poate
să ţină-n chingi nici gînduri, nici cuvinte…

Spre uşă cat, dar nu mai am putere,
ci stau pe loc, cu brîncile cruciş…
Ce suflet am, de poate să mai spere
să iasă viu şi teafăr din desiş?!

N-a fost să fie azi… Mai este-o vreme
să ne-aşteptăm sorocul împreună…
Ne-ar fi aşa uşor de nu ne-am teme
şi-am crede morţii cît e ea de bună!

Răzvan CODRESCU

sâmbătă, ianuarie 29, 2011

MIHAI GHEORGHIU: NOICA ŞI VULCĂNESCU


Îi mulţumesc d-lui Mihai Gheorghiu pentru îngăduinţa de a posta textul de mai jos pe blogul meu, prin mijlocirea d-lui Iulian Capsali, cu deosebire interesat, ca principal organizator, din perspectiva noilor dezbateri despre Mircea Vulcănescu şi generaţia interbelică suscitate de recenta conferinţă a d-lui Mihai Şora de la Muzeul Ţăranului Român. (R. C.)














Noica şi Vulcănescu.
Cele două testamente

Dumnezeul culturii” şi paradisul său devastat

Pentru Constantin Noica viaţa nu mai exista decât ca un suport pentru experienţa maximă a filosofiei fără rest, a filosofării fără îndurare pentru orice altceva. Singurul mister permis este misterul fiinţei şi al fiinţării, misterul acestei parcurgeri ultime a întrebării care trebuie să poarte fiinţa întrebătorului până la originile înseşi ale întrebării. Nimic mai mult, nimic mai puţin, nimic altceva. Jurnalul de la Păltiniş* chiar această imagine o  oferă ca model paideic: o încleştare ultimativă cu sensul fiinţei, cu întrebarea esenţială a gândirii, o întoarcere fără rest de la rosturile lumii şi vieţii aflate în afara acestei prime şi ultime întrebări despre fiinţă. Noica refuză orice altă tematizare în cadrul gândirii sale, respinge orice altă întrebare ca fiind impură şi devastatoare pentru spirit. De exemplu: întrebarea despre libertatea fiinţei umane, care este declarată ca fiind neesenţială pentru simplul motiv că suntem liberi în orice condiţii să gândim sensul fiinţei şi al fiinţării dacă suntem în ordine cu noi înşine, dacă suntem noi înşine liberi faţă de propria noastră rătăcire, pervertire a sensului înalt al umanităţii noastre. Ce rost are să reproşăm puternicilor zilei sau tiranului zilei lipsa de libertate, condiţia noastră de sclavi? Nu ar avea nici un sens, pentru că noi suntem de fapt liberi chiar în această condiţie de sclavi. Chiar dacă suntem sclavi din punct de vedere juridic sau politic, nu suntem sclavi din punctul de vedere al spiritului, pentru că nimic nu poate împiedica exerciţiul gândirii noastre în marginea problemelor esenţiale, cu condiţia să înţelegem care sunt problemele esenţiale. Degeaba suntem liberi în ordinea politică, dacă devenim sclavi în ordinea spiritului, dacă ne pierdem busola secretă a fiinţei, a sensului fiinţei. Am ajunge astfel la exerciţiul anarhic, inutil al libertăţii fără semnificaţie, al unei libertăţi trăite în minoratul spiritului, al unei libertăţi inutile pentru spirit, ba chiar al unei libertăţi care falsifică spiritul, punându-l pe calea unei rătăciri labirintice irevocabile. Intelectualul, de fapt filosoful, singurul intelectual posibil în ordinea adevărului, trebuie să fie mai degarabă apropiat de condiţia sclavului decât de condiţia omului liber, pentru că astfel va putea rămâne liber de orice tentaţie a materialităţii triumfătoare, care corupe exerciţiul suveran al spiritului ce gândeşte continuu în marginea esenţelor. De aceea filosofarea în condiţiile unei colonii penitenciare este şi posibilă, şi dezirabilă, susţine ultimul Noica. Jurnalul de la Păltiniş nu face decât să preia acest mesaj şi să-l disemineze ca pe ultimul testament al spiritului, model paideic, model al construcţiei de sine şi al construcţiei lumii. Libertatea este o falsă problemă, este de ajuns să posezi onestitate intelectuală, instrumentele necesare pentru studiul istoriei filosofiei, harul necesar şi suficient pentru speculaţia filosofică, şi atunci eşti în ordine cu tine însuţi şi cu lumea esenţelor şi a arhetipurilor. „Dumnezeul culturii” te va absolvi de orice altă însărcinare, de oricare alt rost. Libertatea, pesemne şi lupta pentru obţinerea şi păstrarea ei sunt lucruri din lumea impură a sufletului. Impulsul spre libertate este numai o pulsiune instinctuală a celor neinstruiţi în cele ale spiritului, cel care îşi poate domina voinţa inutilă de libertate poate accede la sfera gândirii suverane, a întrebărilor care contează cu adevărat, iese din lumea psihologiei, fie ea chiar abisală, şi pătrunde în lumea rarefiată a căutării sensului fiinţei. În problema falsă a libertăţii nu ni se revelează decât dumnezeul stupid al politicii şi al sclaviei intelectuale reale; pentru că rămânem închişi în minoratul unei problematici fără un dincolo al spiritului, vom muri liberi, dar ignoranţi şi stupizi, departe de Dumnezeul culturii înalte, unde nu poate conta decât iubirea pentru cunoaşterea adevărată, iar nu iubirea pentru lupta vană şi sângeroasă a obţinerii unei libertăţi inutile în ordinea spiritului. Dumnezeul libertăţii este un zeu mic şi stupid, un demon pervers care cere sacrificii inutile. Această teribilă lecţie este predată de-a lungul întregului Jurnal de la Păltiniş, un Noica aflat mereu într-un delir mantic al căutării sensului, împărtăşind delirul său sacru discipolilor săi entuziaşti. Un lung exerciţiu de filosofie consumat cu entuziasm într-o colonie penitenciară. Cum a fost posibil? Prin decizia gardienilor că exerciţiul poate fi lăsat să apară şi să transpară, pentru că nimic din el nu era îndreptat împotriva lor ca gardieni. Dar oare este adevărat? Chiar nimic din acest exerciţiu nu viza persoana tiranului şi a gardienilor săi, oare chiar mesajul că există filosofie în afara marxismului nu însemna că exerciţiul era totuşi eliberator şi cu un mesaj secret?! Nu trimitea acest mesaj la concluzia că există şi altceva în afara ideologiei gardienilor coloniei penitenciare, că se poate ca într-o bună zi să gândim cu toţii în afara ideologiei şi ideologicului?! A realiza o ediţie Platon nu însemna oare să introduci libertatea de spirit ca pe un deus ex machina în butaforia sângeroasă şi ignară a coloniei penitenciare?! Pesemne că filosoful şi discipolii săi aşa au putut gândi la un moment dat, când au considerat că nimic clar nu trebuie spus despre colonia penitenciară în care trăiau şi discutau despre Platon. Era probabil o pedagogie indirectă: o dată ce întinzi mâna vinovată după textul sublim al lui Platon, vei tinde cândva şi către textul deplin al vreunei eliberări nu numai spirituale, dacă încă mai doreşti acest lucru, dacă crezi că mai foloseşte la ceva. „Cultura mare” se face oriunde şi oricând, dar nu cu oricine, trebuie un antrenor bun şi alergători buni de cursă lungă, oameni care pot persevera în asceza unei lungi recluziuni interioare, în asceza unei bune şi necesare îndepărtări de lumea plină de zgomot şi de idioţi celebri şi siniştri. Noica a pariat pe acest tip de pedagogie superioară, pe înfrângerea dorinţei superficiale de eliberare politică pentru păstrarea voinţei de eliberare spirituală. Ce sens ar avea să fii liber, dar stupid, ignorant şi ignar? Cunoaşterea este singura care poate elibera cu adevărat, cunoaşterea de tip filosofic. De aceea nu trebuie să doreşti înfrângerea comunismului, este o luptă inutilă pentru că este inegală, deci lipsită de orice raţiune, de orice sens. Istoria este făcută de sclavi ignoranţi, de valeţi ignari, dar puternici, capabili să te distrugă definitiv, şi atunci de ce să te măsori cu ei inutil, într-un acces dement de eroism fals? Nu, adevăratul eroism al intelectualului este acela al propriilor unelte, el trebuie să fie un intelectual autentic, trebuie să-şi caute ceasul de glorie, momentul de creaţie, după o lungă gestaţie, care nu poate avea nimic de a face cu valeţii istoriei exterioare, inutile, oricum pierdute. Această istorie nefericită, a damnaţilor, trebuie învinsă în spirit, prin cultură, prin asceza făuririi conceptelor şi a înlănţuirii lor în silogisme care să conducă spre adevăr. Noica trebuia deci să fie învingător, dar nu în planul încleştării imediate cu gardienii coloniei penitenciare, ci dincolo de veac, atunci când istoria va fi rejudecată şi repusă în ordine, în cerul transcendent al culturii, adică al spiritului, în definiţia nicasiană a spiritului.

Păltiniş: mormîntul lui Constantin Noica

Cele două testamente

Să ne oprim puţin pentru a ne uita în urmă şi a vedea dacă această pedagogie secretă chiar a existat, dacă lecţia libertăţii chiar a putut fi măcar în treacăt atinsă. Epoca era înfiorătoare, toţi trăiam cu urletul disperării îngheţat în gâtlej, nimic nu mai era suportabil: lipsurile, teroarea, prostia strigătoare la cer, minciuna eternă, asaltul direct la libertatea şi siguranţa personală, durerea umilinţei nemărginite. Desigur, în acest decor îngrozitor, de un cenuşiu perfect, pata albă de lumină a recluziunii păltinişene a lui Noica era o formă de speranţă, de trăire prin delegaţie a unui miraj al normalităţii. Cărţile sale, deja multe şi bine intrate în conştiinţa publicului intelectual, erau o prezenţă masivă, construiseră deja un mit cultural. Noica devenise o prezenţă inconturnabilă, reuşise să iasă din cercul închis al specialităţii spre un public care citea cu delicii Sentimentul românesc al fiinţei, căpătând astfel, probabil, un gust al excelenţei naţionale în materie de metafizică populară încastrată dogmatic în limba română, care era tratată ca un miracol desăvârşit. Talentul scriitorului Noica îi procurase un loc în inima publicului cultivat, loc care nu mai putea fi distrus. Regimul lăsase să se exprime un personaj cu infinite resurse de creativitate şi de viclenie a spiritului creator, care începuse să creeze în ordine culturală un curent imposibil de stăvilit prin cenzură primitivă. Teza excelenţei ocultate a poporului român şi a creaţiilor sale populare, a geniului său natural, era o teză pilon  a regimului, dar niciodată modulată inteligent şi cu har. Noica avea şi inteligenţa şi harul de a modula această teză aproape la infinit, deci va deveni esenţial în încercarea regimului de a avea un chip uman şi naţional. De o păgânătate fericită şi superbă, inocentă în propria ei devenire, Noica nu a trebuit să cedeze aproape nimic interior pentru libertatea de a crea în această ordine; o făcuse deja, într-o anumită măsură, înaintea instaurării regimului, avându-l model pe Mircea Vulcănescu, care evoluase totuşi într-o sublimă cheie creştină, pe care Noica nu avea cum s-o posede. Revenea la un izvor din care se mai adăpase şi din care credea că putea să potolească şi setea altora, jucând speculativ în marginea unor cuvinte şi a unor „arhei” ai spiritului naţional. Ştim astăzi că Noica a fost „angajat” într-un contract cu clauze stricte cu regimul comunist; contractul prevedea ca filosoful să nu practice nici o formă de opoziţie la regimul comunist, în schimbul libertăţii de creaţie şi de publicare. A fost un contract de care s-au achitat ambele părţi; aproape tot ce a scris, Noica a publicat; nu există cărţi lăsate în sertar, nu există mărturii ascunse care să dezvăluie ceva despre existenţa şi experienţa filosofului. Noica nu a avut deci o existenţă secretă, nu a ascuns nici un adevăr pe care să fi vrut să ni-l lase moştenire in articulo mortis, nici o iniţiere secretă şi finală. Nu a condamnat niciodată regimul comunist, nu s-a ridicat niciodată împotriva acestuia, în nici un fel, în nici o conjunctură. Nu există nici un îndemn nicăieri la opoziţie, la rezistenţă pasivă sau activă faţă de regim. Nu există decât lecţia seriozităţii în cultură, a antrenamentului pentru creaţia în ordinea culturii, pentru creaţia în ordinea unică a spiritului. Aici, în această ordine severă şi rarefiată, nu există semen şi nu există sacrificiu pentru semen, nu există martori şi nici martiri, ci numai asceza continuă, interioară a propriului eu pentru a accede la filosofie ca singură experienţă autentică a spiritului. Câţiva autori, câteva lecturi, câteva ediţii, câteva dicţionare – şi apoi paradisul nesfârşit al jocului speculativ. Astfel că gardianul care îţi numără respiraţiile nu are ce face cu tine, nu te poate folosi la nimic, tu eşti deja plecat, evadat în speculaţia ultimă, în timp ce trupul tău umil rămâne la îndemâna gardianului care nu are din tine decât haina  temporalităţii şi materialităţii tranzitorii, trupul părăsit al şamanului care ai devenit. Noica a suferit enorm în închisoare, unde a înţeles imensitatea victoriei comunismului, a capacităţii acestuia de a deveni stăpânul absolut al trupurilor şi uneori şi al minţilor. Moartea a devenit în închisoare o experienţă cotidiană, o experienţă care trebuia trăită, asumată, îmblânzită, depăşită. Noica a depăşit astfel experienţa morţii, pentru a afirma puterea de a crea, de a trece peste haosul istoriei spre destinul cultural, destin care înseamnă inclusiv aşezarea în şi traversarea prin idiomatic. Jocul său cu istoria se terminase în închisoare, nimic nu mai trebuia lămurit, ieşise înfrânt din închisoare, înfrânt ca legionar, ca cetăţean, ca român, anihilat în toate aceste calităţi ale omului Noica. O singură latură putea fi revendicată, putea fi salvată: aceea a logosului, a filosofiei; de aici singura posibilitate de revanşă, de supravieţuire.
Acesta este sensul nonrezistenţei sale, a pactului său cu gardienii coloniei penitenciare, a umilinţei aparente cu care a tratat întotdeauna cu autorităţile. Pentru Noica nu putea exista nici o garanţie, experienţa libertăţii supravegheate putea fi oricând oprită discreţionar, contractul rupt şi experienţa carcerală reluată. Astfel, filosoful a trăit şi a creat permanent în orizontul terorii, al morţii efective, dacă nu biologice, cel puţin civile. Nu se putea vedea niciodată, probabil, în poziţia lui Petre Ţuţea sau Alexandru Dragomir, şterşi definitiv din cartea de imobil a societăţii comuniste, fără drept de semnătură, fără nici un contract pentru supravieţuire, inamici ireductibili. Noica a pariat pe colaborarea cu gardienii pentru ca creaţia sa să poată ajunge pe masa unei sau unor generaţii care să poată salva ceva mai apoi.
Având geniul pedagogiei, nu a renunţat niciodată la visul unei şcoli, la visul de a avea discipoli. Jurnalul de la Păltiniş s-a născut din acest tip de experienţă. Noica nu putea trece discipolilor lecţia ireductibilităţii, pentru că el însuşi renunţase la a fi ireductibil în ordinea politică şi civilă a societăţii. Noica nu putea trece decât modelul vicleniei bune, a vicleniei spiritului creator care îşi duce mai departe misiunea chiar în umilinţa terorii şi a sclaviei consimţite. În această ordine a lucrurilor şi a gesturilor libertatea şi revolta nu aveau ce să caute, nu puteau fi teme de dezbatere. Eroismul era înţeles şi tratat sa simplă nebunie, ca stupiditate excesivă şi contraproductivă, care nu putea duce la nimic, nici măcar la obţinerea unei cerneli de tipar mai bune pentru o ediţie. Ispita oricărei rezistenţe trebuie refuzată, eticul ne poate duce oricând la superficialitatea goală a virtuţii sau chiar la regimul sufleţelului omuleţului din noi. De ce să fii un disident glorios, cu apariţii la Europa liberă, dar fără drept de semnătură în ţară, fără liniştea lecturilor esenţiale şi fără jocul atât de incitant cu cenzura atotstăpânitoare? Nu, nici un gest eroic, nici un gest de frondă, nimic care să-i facă pe gardieni să ia măsuri violente şi decisive. „Dumnezeul culturii” îi veghează numai pe aceia care păstrează evanghelia recluziunii şi a respingerii oricărei implicări în jocul istoriei contemporane. Problema căderii comunismului nu este problema filosofilor, nu este o problemă filosofică; poate fi o problemă politică, militară sau geopolitică, dar în nici un caz una filosofică. Un intelectual adevărat, nu un critic literar sau un scriitor înecat în metafore, nu poate coborî până la a-şi pune această problemă. Lumea merge înainte, se rostogoleşte şi fără ca noi să ne punem problema puerilă a căderii comunismului, dar cultura română trebuie să meargă înainte, să urce treaptă după treaptă, deci nu putem lăsa biblioteca pentru a pune umărul la căruţa istoriei, este lotul altora să facă acest lucru. Judecată care are sens şi care trebuie respectată ca atare. În termenii lui Noica, acceptându-i premizele şi înţelegând omul şi ecuaţia în care era încătuşat, această decizie este una raţională şi cu bune şanse de succes în faţa „terorii istoriei”. În fond, această strategie ne-a adus posibilitatea de a ne bucura de vocea şi cărţile unui autor important al culturii române din secolul XX, de unde cu siguranţă am putut învăţa lucruri esenţiale.
Sentimentul de frustrare, dezordinea pe care o simţim în urma acestei bucurii netrucate, dar plină de regret în funcţiunea ei sacrificială, nu cred că îl datorăm lui Noica. Nu poate fi vina lui că nu am avut „antrenori” pentru voinţa de a fi liberi, că nu am avut eroi dintre intelectuali care să ne înveţe abecedarul demnităţii şi al ireductibilităţii sau că, atunci când i-am avut, lecţia lor a trecut pe lângă noi fără vreo urmare. Noica a refuzat martirajul, iar noi nu-l putem împovăra cu acest refuz. Nu era destinul său, nu era misiunea lui, orice reproş aici este inutil şi absurd.
Cine i-a împiedicat pe intelectualii români să urmeze lecţia poloneză sau lecţia cehoslovacă? Despre Jan Patočka, elev al lui Husserl, Fink şi Heidegger, nu se vorbeşte în continuare nimic în cultura română. Paul Goma a rămas în bună măsură o experienţă singulară, o experienţă-limită. Nimeni n-a pariat pe revoltă sau măcar pe refuz, toţi cei care credeau că opera lor este sublimă sau nemuritoare au tăcut şi au publicat. Cred că aici vorba lui Maiorescu este binevenită, „nu rezistă celula”, revolta, refuzul servituţii nu este în datele genetice ale multora dintre noi; avem, dimpotrivă, înscrise gros, laşitatea, comerţul ignar cu toate stăpânirile, refuzul net al demnităţii, acomodarea cu orice, cu oricine.
Constantin Noica nu a dorit să ne înveţe altceva decât ne-a învăţat; pedagogia libertăţii şi a eliberării în ordine politică nu a fost lecţia sa, dar nici nu a împiedicat o astfel de pedagogie. De ce i-am cere ceva ce nu putea da, şi nu am lua ceea ce ne-a dat, pasiunea gândirii şi a întrebării? Cred că, în bună măsură, discursul care îl acuză pe Noica de colaboraţionism este un discurs impur, resentimentar. Noica a fost totuşi un spirit utopic, şi-a închipuit de multe ori că sistemul poate ceda în mai multe locuri decât o făcuse, în acest sens şi-a dorit revenirea în ţară a marilor exilaţi, preluarea lor de către cultura naţională şi urmarea unui drum comun către o pacificare a spiritelor. Istoria trecută nu mai conta, era timp trecut, definitiv măcinat de neant, contează numai mişcarea către viitor, devenirea întru fiinţa culturii române, care trebuie să-şi pună toţi arheii la jugul desăvârşirii destinului cultural românesc, destin care trebuia să dovedească excelenţa unei culturi mici, care nu lua calea untului şi a consumismului occidental. „Dumnezeul culturii” veghea asupra culturii române. Întoarcerea lui Eliade în ţară, crearea unui institut pentru acesta, o vedea posibilă şi dezirabilă. România trebuia să demonstreze lumii că ceva esenţial în ordinea spiritului se întâmplă aici. Ontologia sa proprie, istoria religiilor a lui Eliade, filosofia ştiinţei a lui Lupaşcu, teatrul lui Ionescu trebuia să intre în albia culturii române a sfârşitului de secol XX pentru a arăta Europei măsura adevărată a culturii europene şi a geniului cultural românesc. Această utopie l-a marcat şi l-a făcut să ceară acestora să se gândească serios la revenirea în ţară: dacă el a putut să găsească o cale de înţelegere cu regimul, ei de ce n-ar încerca?! Enormitatea cererii sale nu putea fi măsurată, dar era o enormitate a unei utopii culturale, era o cerinţă în ordinea spiritului, nu în ordinea politicului, astfel că Noica nu putea renunţa. În fond, Noica era consecvent cu sine însuşi, nu putea recepta politicul din esenţa fiinţării umane, o rejecta a priori; angajarea sa, atâta cât a fost în tinereţe, nu a fost una în politic, ci în transpolitic, în dimensiunea unei etici absolute, pe care mai târziu a rejectat-o, după înfrângere. Pentru Noica omul nu este o fiinţă politică, probabil că respingea teza aristotelică a esenţei politice a omului, omul având doar o raportare la fiinţă pe care trebuie să o repună mereu în ordine prin gândire, prin efortul de a regândi mereu aşezarea sa în lume. Ceea ce este semnificativ este anistoric, infraistoric sau supraistoric, nicidecum istoric, id est politic.
Ceea ce defineşte cel mai bine relaţia lui Noica cu eticul necesar prezenţei în istorie este relatarea discuţiei din 8 mai 1981 din Jurnalul de la Păltiniş. Pornind de la articolul scris de Andrei Pleşu pentru revista Secolul XX, „Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului”, Noica, dojenindu-l pentru coborârea în arenă, ajunge la paradigma Vulcănescu, adică la exerciţiul „eticului gol” şi la uitarea de sine pentru un gest sublim, la negarea resposnsabilităţii pe care o ai pentru ceva mai înalt decât imperativul imediat, fie el şi etic. Noica le povesteşte discipolilor săi moartea lui Mircea Vulcănescu, sacrificiul acestuia pentru un om tânăr pe care îl va proteja cu propriul său trup de răceala podelei de ciment a celulei pentru izolare în care ajunsese tot în urma unui act de sacrificiu. Întrebarea lui Noica este următoarea: avea dreptul Vulcănescu să se sacrifice în acest mod pentru un tânăr oarecare, el care avea datorii mult mai înalte faţă de cultura română şi faţă de destinul acestui popor?! Avea dreptul să practice eticul pur, gestul sublim care să îl ducă la moarte, care să îi interzică creaţia culturală după eliberare?! Răspunsul lui Noica este tulburător şi teribil totodată: Vulcănescu a trădat misiunea mai înaltă pe care o avea în ordinea creaţiei spirituale, din această posibilă creaţie o întreagă comunitate s-ar fi putut împărtăşi. Opinia discipolilor nu ne este relatată. Este aici toată dogmatica nicasiană care trasează legile morale pe care un intelectual ar trebui să le respecte ţinând cont de lumea spiritului. Dar ceea ce este tulburător este imensitatea nedreptăţii faţă de Vulcănescu, completa deplasare a problemei din făgaşul său real în falsitatea unei raportări sofistice. Vulcănescu nu moare pentru că face pneumonie, ci pentru că este lăsat să moară de către gardieni, moartea sa nu este un accident survenit în urma unei nechibzuinţe regretabile, ci este rezultatul fatal al unei strategii a terorii. Vulcănescu este la propriu un martir, un creştin care primeşte coroana muceniciei pentru Hristos. Eticul gol, gestul sublim aceasta este: sacrificiu, mucenicie, martiraj. Ceea ce probabil Jurnalul nu putea înregistra sau publica este tocmai adevărata calificare a „gestului” lui Vulcănescu, dar Noica nu face aici nici o concesie adevărului şi lui Vulcănescu însuşi, consideră totul ca o experienţă falsă a „eticului gol”, spectacular, doritor de sublim. Or, Vulcănescu era cel mai departe de aşa ceva, de practicarea eticului spectacular; Vulcănescu era un creştin nobil şi autentic, un adevărat mărturisitor al lui Hristos. Pentru discipoli, Noica îl elimină pe Hristos din ecuaţie; rămâne, aşadar, doar vidul gestului dominat de „eticul gol”; dar chiar şi aşa, moartea lui Vulcănescu ar fi fost rezultatul unui gest de o perfectă spiritualitate, un gest întru totul kantian. Noica comite această nedreptate teribilă împotriva lui Vulcănescu pentru că este sub delirul asumat al creaţiei culturale cu orice preţ, dar şi pentru că respinge aici ceva ce el însuşi practicase şi plătise enorm pentru aceasta, până aproape de desfiinţare. Angajarea sa legionară şi urmările pe care le produsese atât în epocă, cât mai ales după război, ducând la arestarea sa şi la executarea unei pedepse cu închisoarea, îl făceau pe Noica să respingă orice formă de sacrificiu, orice formă de proiectare etică, politică sau religioasă a intelectualului în zona publică pentru a susţine orice formă de solidaritate. Semenul nu putea exista, nu putea fiinţa ca semen cu preţul libertăţii de creaţie culturală. Mircea Vulcănescu era deci vinovat că îl alesese pe Hristos în dauna cărţilor pe care le-ar fi putut scrie după eliberarea sa din închisoare. Dar chiar le-ar fi putut scrie sau chiar ar fi acceptat să le scrie?! Cine poate şti? Noica gândea că acelaşi tip de contract ar fi fost valabil şi pentru Vulcănescu, dar este foarte greu de spus ce ar fi ales să facă acesta. Aici lecţia lui Noica este lovită nu numai de parţialitate şi de obtuzitate, ci şi de o formă gravă de falsitate, pentru că a nu spune tot despre moartea lui Mircea Vulcănescu înseamnă a falsifica nu numai istoria, ci şi spiritul, duhul lui Vulcănescu. Moartea lui Vulcănescu era cu adevărat întru ceva, era întru Hristos, era moartea care merge spre mântuire, spre victoria finală asupra morţii. Dar acest lucru nu putea fi acceptat de Noica şi probabil nici transcris în Jurnal. Hristos nu putea trece ca temei al lumii nici pentru Noica, nici pentru gardienii săi, este adevărat, pentru motive total diferite. Astfel că avem simultan imaginea unui Vulcănescu stupid şi sublim, dar, vai, ineficient în „marea cultură” a poporului său, şi imaginea acestei şcoli, de fapt imaginea lui Noica însuşi, care va ţine cumpăna dreaptă între abisurile ispitelor lumii. Întreaga teroare a coloniei penitenciare este ţinută în afara oricărei discuţii, a oricărei aluzii, totul este pus între paranteze; deşi episodul închisorii politice este clar numit, nimic nu transpare despre imensitatea terorii trecute, astfel întreg tabloul „gestului sublim” se scufundă în confuzie şi devine manipulabil pentru un discurs normativ scolastic.
În această opoziţie desăvârşită a celor două testamente, cel al lui Noica şi cel al lui Vulcănescu, stă întreaga tensiune dinamică a culturii, înţeleasă de data aceasta nu numai ca „teroare” competitivă a lecturilor, a producţiei culturale şi a obţinerii silogismului în „speculaţia ultimă”, ci şi ca demnitate ireductibilă a locuirii în lume, a aşezării în fiinţarea mundană, a accederii la fiinţa adâncă a propriei umanităţi, la logosul nescris al prezenţei noastre umane. Paradoxal, Vulcănescu ajunge la concept, în termenii lui Noica, preia conceptul în fiinţa sa şi trece către logosul întrupat. Noica rămâne în schimb la speculaţia conceptuală şi la înconjurul logosului destrupat al imperativului cultural. Dar creştinismul neavând demnitate speculativă, nimic din toate acestea nu ar fi putut trece în pedagogia noiciană, deci Vulcănescu nu poate împărtăşi, după acesta,  decât soarta „omuleţului” din noi…
Pedagogia noiciană trece dincolo de închisoarea comunistă, ea stă sau cade cu puterea logosului speculativ care antrenează în devenirea sa filosofia; la rândul său, pedagogia lui Vulcănescu vine spre noi traversând pustiul unei lumi căzute. Ce vom şti să facem cu această ultimă moştenire, cum ne vom înscrie în succesiunea unuia sau a celuilalt, rămâne de decis pentru fiecare dintre noi. Important este să înţelegem că există această moştenire a lui Vulcănescu şi că, deşi jurnalul primirii succesiunii nu a fost scris niciodată, este foarte posibil ca roadele să se fi copt demult în durata veacului.

Mihai GHEORGHIU


* Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.

 Aiud: troiţa lui Mircea Vulcănescu

miercuri, ianuarie 26, 2011

RĂZVAN CODRESCU: MISTAGOGIE

SUMARUL BLOGULUI

Stefan Orth: Vîltoarea


I

Nu-i visul tău de noi, cît nu ne doare
iubirea ce boleşte-n fiecare
şi nu ne arde taina ta de vie
a minţii îndărătnică trufie.

Doar carii, roadem lemnul crucii tale,
doar melci scîrboşi, o năclăim de bale,
şi tot ce-n noi putea să fie sfînt
e drahmă îngropată în pămînt.

Tăcut ne rabzi, uituci şi goi de tine,
şi iar te baţi în cuie, pe coline,
şi iar te-nalţi din moartea ta, mai viu,
şi iar te pui zălog că nu-i tîrziu...

În tine melc şi cariu, pîn la urmă,
pe cît te pradă şi pe cît te scurmă,
îşi află rost şi-n coasta vremii face
descălecare inimii sărace.

Şi-oricît ne-ar fi păcatele de grele,
dă iama harul tău, să ni le spele!

II

Nu te pricep în mila ta divină,
dar mă smeresc dreptăţii ce-o să vină
şi în amurgul limbilor, Cuvinte,
căuş mă fac tăcerii tale sfinte.

Înalt şi-abis fiind în tine una,
nu ştiu de urc sau m-adîncesc întruna,
dar stărui dîrz spre slava ta de-aproape
şi Duhul tău l-adulmec peste ape.

Azi mut şi mîine orb, pustia-mi este
izvod, şi vis, şi zdroabă, şi poveste,
şi-aşa străsimt că va să-mi fie-odată
şi vad sărac spre pacea ta bogată.

Străjer prea mic nădejdii celei bune,
te tot rîvnesc, minune cu minune,
mă-nchin puterii tale şi mă ferec
în luminosul tainei întunerec.

Şi peste toate-n cîte nu-mi vorbeşti,
stă mai presus credinţa mea că EŞTI.

duminică, ianuarie 23, 2011

MŢR: EVOCAREA LUI MIRCEA VULCĂNESCU

SUMARUL BLOGULUI



CONFERINŢELE „MIRCEA VULCĂNESCU”
LA MUZEUL ŢĂRANULUI ROMÂN

Poate că niciodată nu a fost mai multă nevoie decît în actuala stare de criză identitară şi de confuzie moral-spirituală din societatea românească de o reexaminare a temeiurilor şi a devenirii tradiţiei noastre naţionale, de o reînviere evocativă a unor mari personalităţi adeseori ignorate din trecutul nostru recent, încă în măsură să constituie pilde şi modele – morale, intelectuale, creatoare – pentru tinerii secolului XXI.  
Ciclul de conferinţe găzduit în acest an de Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti îşi propune să abordeze teme diverse de istoria culturii şi a civilizaţiei româneşti, teme ţinînd de antropologie, sociologie, teologie, etnologie şi, în general, de istoria ideilor. Se vor lansa întrebări şi se vor încerca răspunsuri, totul pentru a readuce la timpul prezent cultura dialogului intelectual, efervescenţa dezbaterii de idei, dinamica spiritului creator.
Punem acest ciclu de conferinţe sub numele şi semnul lui Mircea Vulcănescu (1904-1952); exemplar în tot ce a întreprins, el concentrează în sine tipul intelectualului implicat în viaţa cetăţii şi a poporului său. Reprezintă, de asemenea, tipul creştinului jertfelnic, în luptă cu demonia veacului. Credem că Mircea Vulcănescu este omul deplin al culturii române contemporane: lasă moştenire o gîndire mereu vie, darnică, centrată pe problemele cruciale, precum şi pilda unei vieţi oferite ca jertfă aproapelui – pînă la moartea martirică din temniţa Aiudului, cu sublimul ei testamentar: „Să nu ne răzbunaţi!”.
Dragostea absolută a lui Mircea Vulcănescu pentru civilizaţia tradiţională românească şi pentru „omul românesc” îl fac în mod necesar părtaş la aventura intelectuală a MŢR, aşa cum a iniţiat-o regretatul Horia Bernea. Onorăm astfel în Mircea Vulcănescu un precursor şi un model. 
Prima conferinţă – o evocare a lui Mircea Vulcănescu însuşi – a fost susţinută de d-l Mihai Şora, miercuri 19 ianuarie a. c., la Clubul Ţăranului din Muzeul Ţăranului Român, fiind de faţă şi fiica filosofului, d-na Măriuca Vulcănescu. (I. C.)



FRAGMENTE DIN CONFERINŢA D-LUI MIHAI ŞORA

„Era Mircea Vulcănescu polul liniştit al acelei febrilităţi în căutare de Sens, pentru bunul motiv că, din capul locului, Sensul acesta îi fusese lui însuşi dăruit fără vreo altă mijlocire: încorporat în el, dar nu limitat la el şi închistat în el; dimpotrivă: conferindu-i, lui, o deschidere infinită spre Înalt şi spre Adânc, precum şi spre vasta întindere a tuturor celor ce-i erau semeni. În ambele direcţii (atît pe verticală, cît şi pe orizontală) şi, spre deosebire de colegii săi de generaţie, autocentraţi (prinşi cum erau cu toţii în propriile efervescente căutări), Celălaltul transcendenţei îi era din capul locului la îndemînă, ca deschidere şi disponibilitate, dar şi ca venire în întîmpinare din propriul impuls.
Este de-a dreptul uluitor cît de vastă era cuprinderea a ceea ce ştia pînă în străfunduri şi cît de precisă era organizarea a ceea ce apuca să comunice, fie că vorbea despre tomism şi augustinism sau despre eros şi logos în gîndirea creştină, fie despre arhitectura sonoră a compoziţiilor lui Bach şi despre muzicalitatea catedralelor gotice. Cel mai important lucru (şi care-l singularizează în sânul celei mai strălucite generaţii căreia i-a fost dat să-şi înceapă în România cariera universală) este fără îndoială deschiderea spre transcendenţă, uitarea-de-sine în înţelesul cel mai bun – ba chiar sublim – al cuvîntului; în sfîrşit, bucuria luminoasă a împlinirii în chiar limitele bietei noastre condiţii umane.
Dacă sfinţenia este însoţită mereu de această lumină învăluitoare a bucuriei de a fi, Mircea Vulcănescu a fost – dintre toţi marii săi colegi de generaţie – singurul care ne face să ne îndreptăm gîndurile, în modul cel mai firesc, spre acest vîrf al condiţiei de făptură care este sfinţenia”

.

„L-am cunoscut pe Mircea Vulcănescu nu atît ca profesor, pentru că el făcea seminarii la catedra de sociologie şi etică a profesorului [Dimitrie] Gusti, care nu era frecventat decît de cei care îşi aleseseră această specializare, ceea ce nu era cazul meu. Era însă cunoscut ca om public, ca unul din marii conferenţiari în domenii extraordinar de diverse, în care temeinicia şi amănunţimea cunoştinţelor lui erau fără egal. Dar era şi un om extraordinar, cald, disponibil pentru a sări în ajutorul celui care avea nevoie de aşa ceva”.  

„Nu ştiu dacă cineva îşi poate închipui care a fost şi a rămas pînă la sfîrşitul vieţii lui pofta de vorbire şi elocinţa lui Emil Cioran, dar mi-a fost dat într-o seară, la Paris, pe Boulevard Saint-Michel, la o cafenea deschisă toată noaptea, să stau la o masă împreună cu Mircea Vulcănescu, care tocmai venise într-o misiune economică, trecea prin Paris cu destinaţia spre Anglia. Şi am petrecut împreună, eu – un student tăcut şi timid, împreună cu el şi cu Emil Cioran, o noapte în jurul unei mese. Şi mi-a fost dat pentru întîia dată ca pe acest vorbitor impenitent care era Emil Cioran să-l văd rămînînd numai ochi şi urechi la lucrurile pe care le-a putut, de-a lungul unei nopţi întregi, depăna Mircea Vulcănescu.
Cine l-a cunoscut pe Cioran, ştie că era un vorbitor intarisabil: o dată pornit, nu-l mai puteai opri. Să fie Cioran pe post de ascultător timp de o noapte întreagă era un miracol de la Dumnezeu. Ei bine, acest miracol de la Dumnezeu l-a obţinut, într-o cafenea pariziană, Mircea Vulcănescu…”



„Era un orizont intelectual uluitor, cu o cursivitate a exprimării gîndului pentru care nu pot avea nici un fel de exemplu. Elocuţia lui Nae Ionescu era o elocuţie liniştită şi rară, în care cuvintele veneau gospodăreşte, unul după altul. Aici însă era o febrilitate extraordinară şi în acelaşi timp o extraordinar de rapidă organizare a discursului, în aşa fel încît nu erau nici un fel de umpluturi care să invoce cu disperare ideea”.

„A murit în plină putere. Cu vitalitatea pe care o avea, se puteau aştepta foarte multe lucruri de la el, dacă şi-ar fi putut duce viaţa pînă la sfîrşitul ei firesc. A murit însă ca puscariaş [deţinut politic], alături de elita intelectuală şi politică a României dintre cele două războaie”.



CÎTEVA MĂRTURII ALE D-NEI MĂRIUCA VULCĂNESCU

„Tatăl lui era foarte sever, iar mama lui era extrem de artistă şi de generoasă. În copilărie, cînd tatăl lui lucra la Petroşani, ca director administrativ (tot economist era şi de-aceea l-a silit pe tata să urmeze calea asta aridă), bunica mea ieşea cu copiii la spectacole pe care tata şi cu sora lui le învaţau pe dinafară şi le jucau apoi acasă, cu copiii din vecini. Ajunsese să păstreze această bogaţie culturală şi să ne-o transmită şi nouă. Cînd se juca, de pildă, cu noi, participa mai mult decît noi. Avea această bogăţie sufletească să interpreteze orice gînd, orice faptă din toată inima. În tot ce făcea, chiar şi în joacă, punea atîta seriozitate!... Toată fiinţa lui şi-o implica atunci cînd făcea un lucru, oricare ar fi fost acela”.



„Tata a făcut parte din echipa lui Gusti. A fost cel care s-a ocupat de economia ţăranilor. Îl pasiona şi partea literară, şi tradiţia folclorului, însă, fiind silit de tatăl lui să urmeze economia, i s-a încredinţat această latură”.

„Cînd a fost mutat de la Datoria Publică pe post de subsecretar de stat la Finanţe, tata ar fi vrut să meargă pe front. Însă i s-a spus că dacă nu se conformează ordinului, e ca şi cum ar dezerta, şi ar urma consecinţele… Atunci tata s-a silit ca în cei patru ani cît a ocupat postul de subsecretar de stat, în timp ce trei miniştri s-au perindat (mai întîi generalul Stoenescu, apoi Alexandru Neagu şi în cele din urmă Gheron Netta), să ia asupra lui tot greul. De pildă, la proces el a făcut pentru generalul Stoenescu (care a fost judecat separat) toată pledoaria, toată apărarea. Tata ştia mai bine ca subaltern ceea ce ar fi trebuit să ştie superiorii lui.
În consiliile de miniştri, la care Antonescu era destul de tăios, dacă tata voia să intervină cu un amănunt important, i se tăia adeseori vorba, iar tatei ii dădeau lacrimile că nu putea să-şi susţină ideea. În cele din urmă, însă, făcea tot posibilul să facă aşa cum ştia el că este bine”.

„Cu ajutorul Băncii Naţionale şi cu tenacitatea celor care erau de partea lui, a reuşit să obţină de la aliaţi răscumpărarea cheltuielilor de hrană şi de întreţinere a armatelor germane. Faptul că au fost trimise 13 vagoane de aur în ţară este în mare parte meritul tatei, dar cu siguranţă că nu numai al lui. Mai avea tata o calitate: să nu-şi atribuie numai sieşi nişte lucruri pe care, de fapt, le făcea chiar el. […] A avut, în toată perioada ministeriatului său, sentimentul răspunderii extrem de grele care apăsa asupra umerilor lui. Lucru devenit, spre marea lui părere de rău, inutil, pentru că tot tezaurul a fost luat de cuceritorii ulteriori”.


D.na Măriuca Vulcănescu, 
una dintre cele trei fiice ale filosofului-martir

„Îmi aduc aminte că în timpul procesului, cînd şi-a susţinut cauza, completul de judecată era fascinat. Pe urmă însă a trebuit să-l judece conform poruncilor primite. Însă lunga expunere a tatei, pe care n-au întrerupt-o decît la momentul prînzului, a durat patru ore. Era atît de amănunţit încît ţi se părea că eşti la faţa locului şi că trăieşti lucrul acela la care se referea. A spus toată strădania lui de a ajuta ţara într-un moment extrem de greu”.
 
„Fusese transportat la Jilava. Stătea într-o cameră [celulă], în condiţii cumplite. Pereţii curgeau şi pe jos era umed. Unul din cei mai tineri nu a rezistat şi era să leşine, fiind şi bolnav de plămîni. Tata l-a luat asupra lui, să se odihnească puţin, pentru că ei erau siliţi să umble, să nu stea pe jos. Tata s-a lungit, ca acel tînăr să se poată odihni pe el.
După aceea, domnul Constant, care ne-a mai povestit o mulţime de lucruri de acolo, ne spunea că se deprinseseră să facă pe rînd acest lucru cînd erau prea obosiţi de a merge în cerc, aşa, ca să se mai încălzească. Condiţii pe care nu ni le putem închipui! Dacă s-ar face filme, nu m-aş putea uita la ele, pentru că ar fi departe de a te face să trăieşti ce au trăit oamenii aceia… Din cauza aia s-a îmbolnăvit tata de plămîni şi în anul următor, înainte de a-şi ispăşi pedeapsa de 8 ani (după 6 ani), s-a prăpădit [la Aiud] din cauza condiţiilor [pe care le îndurase] de la Jilava”. 

Bucureşti: statuia lui Mircea Vulcănescu 
din Piaţa Sf. Ştefan

sâmbătă, ianuarie 22, 2011

INTERMEZZO LIRIC: ATHANASIA

SUMARUL BLOGULUI



Cînd Zeul tău e Timpul, te cred că te grăbeşti
şi moartea nu te iartă să stărui în visare,
dar chiar să-ţi fie graba de mii de ori mai mare,
e mult prea scurt veleatul făpturii pămînteşti.

E mult prea scurt veleatul făpturii pămînteşti
şi numai visul este în felul lui în stare
să ia pieptiş vecia şi mările stelare,
cu brîncile întinse spre cer ca nişte cleşti.

Cu brîncile întinse spre cer ca nişte cleşti,
noi dăm cu tifla morţii ca unei tîrfe care
prea mult ne ispiteşte şi prea puţin ne are,
din mila răstignitei iubiri dumnezeieşti.

Din mila răstignitei iubiri dumnezeieşti,
e-n noi atîta viaţă şi-atîta împăcare
cu cît mai grea e crucea ce-o ducem în spinare
şi-al cărei tîlc, iubito, tu nici nu ştii că eşti!

Răzvan CODRESCU

joi, ianuarie 20, 2011

EUROPA FĂRĂ CREŞTINISM

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe…

Aici se termină Europa creştină?
Date : 12 janvier 2011 17:36:06 HNEC
À : destinataires inconnus:;
Objet: Pétition: Agenda Européen avec toutes les fêtes religieuses... sauf les fêtes chrétiennes (à diffuser!)

EN EUROPE, NOEL N'EXISTE PLUS...

Depuis plusieurs années la commission européenne produit un agenda destiné aux élèves de collèges et lycées de l’Union Européenne. Cet agenda, distribué gratuitement aux établissements sur simple demande, a été édité à plus de trois millions d’exemplaires.
Dans l’édition 2010-2011 de cet agenda qui est proposé actuellement aux enseignants de l’union Européenne, figurent de nombreuses fêtes religieuses: juives, hindoues, sikhs et musulmanes, mais aucune fête chrétienne n’y est signalée. La fête de Noël, par exemple, célébrée il y a peu dans l’Europe entière, est tout simplement absente de cet agenda.

Signez la pétition! Pétition et informations accessibles sur le site www.europadiary.fr  . N'hésitez pas à faire circuler l'information.
Pour le respect de la vie privée, merci de mettre les destinataires en copie cachée invisible CCI afin de ne pas divulguer les adresses e-mails! Merci!
Pour info: une lettre de Christine Boutin adressée à José Manuel Barroso, Président de la Commission européenne, au sujet de l'agenda.

Arnaud MARKERT,
Délégué départemental



Agenda comisiei europene 2010-2011

De mai mulţi ani comisia europeană publică o agendă destinată elevilor de gimnaziu şi de liceu din Uniunea Europeană. Această agendă, distribuită gratuit instituţiilor de învăţământ pe baza unei simple cereri, a fost editată în mai mult de trei milioane de exemplare.
În ediţia 2010-2011 a acestei agende, care este propusă în prezent personalului didactic din Uniunea Europeană, figurează numeroase sărbători religioase: evreieşti, hinduse, sikh şi musulmane, dar nu este menţionată nici măcar o singură sărbătoare creştină! Sărbătoarea Crăciunului, de exemplu, celebrată în urmă cu câteva săptămâni în toată Europa, este pur şi simplu absentă din această agendă!

De ce această „uitare” este inacceptabilă

- Rolul religiei creştine în formarea Europei este un fapt istoric de netăgăduit. Cum poate această agendă, în a cărei prezentare se afirmă că este „o mină de informaţii despre Uniunea Europeană”, să înlăture orice referinţă la creştinism?! Cum să pretinzi că îi înveţi pe tineri despre Uniunea Europeană negând o religie care a contribuit într-o măsură atât de mare la construcţia şi la unitatea ei?!
- Religia creştină este cea dintâi dintre religiile Europei. Este de neconceput un fapt ce are o atât de mare importanţă în viaţa tuturor acestor persoane, ca acest soclu de valori şi de convingeri pe care europenii le au în comun, să fie negat în acest fel.
- Mai mult decât un element religios, religia creştină este, de asemenea, un element cultural fondator al istoriei şi al identităţii marii majorităţi a naţiunilor europene. Sărbătorile creştine, precum Crăciunul sau Paştile, uitate în această agendă, sunt celebrate pe tot întinsul Europei de către numeroase persoane, chiar necreştine.

Oricare ar fi motivele acestei omiteri a sărbătorilor creştine din agenda 2010-2011 a Comisiei Europene, prin această petiţie noi cerem:
- ca agenda, în versiunea ei actuală, să nu fie distribuită;
- ca agenda care va fi distribuită la începutul anului şcolar 2011-2012 să menţioneze explicit sărbătorile creştine.

Steagul luptei anticreştine?

duminică, ianuarie 16, 2011

N. STEINHARDT DESPRE EMINESCU

SUMARUL BLOGULUI



“ZIUA DE 15 IANUARIE
E PENTRU MINE O ZI SFÎNTĂ…”

(o mărturisire a Părintelui Nicolae Steinhardt,
Mănăstirea Rohia, 24 martie 1989)


Mi-am pus demult întrebarea: dacă mi se va cere să scriu despre Eminescu, oare ce voi face? Să cutez a scrie? Nu va fi impertinenţă şi abatere de la modestia cea mai elementară?
Iată însă că, pînă la rezolvarea teoretică a problemei, am scris şi am publicat cîteva texte despre Eminescu: în Viaţa românească, în Caiete critice, în volumele Escale în timp şi spaţiu şi Prin alţii spre sine, în cuvîntul înainte la Eminescu – abisul ontologic de Svetlana Paleologu. Am învăţat şi predat euforic multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla şi Dej.
Ştiu bine că am scris copilării şi banalităţi; dar cu teamă, dragoste, credinţă şi adînc respect. Aşa încît s-ar putea ca păcatul de temeritate şi poftă de fală să-mi fie iertat.
Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfîntă; nu uit, cînd sînt în Bucureşti, să depun şi eu o floare la statuia din faţa Ateneului, a sculptorului Anghel.
Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic şi de neîndreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi total poporul român şi “fenomenul românesc”.
Şi-apoi Eminescu, prin fermitatea şi curăţia caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credinţa că poporului român îi este menit a se împărtăşi în cultură şi în viaţa spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrităţii – acea binecuvîntată soartă în care au crezut Hasdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade şi Constantin Noica.
Cît de fericit sînt că mi-aţi dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea pentru Eminescu şi fenomenul românesc!


Această mărturie sintetică a lui N. Steinhardt, făcută cu doar cîteva zile înaintea morţii sale (30 martie 1989), are valoarea unui testament în eternitate. Socotesc că ea spune mai mult decît toate vociferările festiviste care au marcat şi în acest an aniversarea naşterii Poetului. Simţim cu toţii că EMINESCU şi FENOMENUL ROMÂNESC sînt termeni corelativi, dar într-un fel sună în mărturisirea monahului de la Rohia şi cu totul altfel în gura unor protocronişti obscuri de azi, care nu fac decît  “să ieftinească” toate lucrurile despre care se cred datori să nu tacă. Să-i dorim posterităţii lui Eminescu vorbirea celor care chiar ştiu ce spun şi tăcerea celor care doar spun ce ştiu!

joi, ianuarie 13, 2011

DOUĂ BIOGRAFII: MOŢA ŞI MARIN

SUMARUL BLOGULUI

Cu stînjeneală faţă de cei care mai au trebuinţă de ea, mă văd obligat de un anumit context să fac din capul locului precizarea că expunerile istorico-biografice de mai jos nu-şi propun cîtuşi de puţin să facă prozeliţi pentru o Legiune care nu mai există (şi probabil – spre liniştea unora şi neliniştea altora – nici nu va mai exista vreodată) şi că a scrie despre legionari nu înseamnă a fi legionar, aşa cum a scrie despre Tudor Vladimirescu nu înseamnă a fi pandur. Sîntem numai ceea ce sîntem: nişte intelectuali iscoditori, nişte creştini imperfecţi şi nişte stingheri români de dreapta – mai degrabă uscaţi decît verzi – în tîrziul colţos al istoriei. Căutăm să înţelegem cît se poate înţelege, din prezent ca şi din trecut, iar pentru aceasta nu avem de dat socoteală nimănui, decît lui Dumnezeu şi propriei noastre conştiinţe.



La 13 ianuarie 1937 cădeau la Majadahonda, lîngă Madrid, tinerii avocaţi români Ion I. Moţa şi Vasile Marin, membri marcanţi ai Mişcării Legionare, plecaţi ca voluntari pe frontul Războiului Civil din Spania (1936-1939) să lupte de partea lui Franco “pentru ce au crezut ei că este sfînt şi mare” (N. Iorga).
În ianuarie 2009 am postat pe acest blog, sub titlul “Taina jertfei: cazul Moţa-Marin”, o expunere detaliată a faptelor de la sfîrşitul anului 1936 şi începutul anului 1937, precum şi a ecourilor pe care le-au avut în epocă. Cele ce urmează trebuie citite în continuarea expunerii respective (n-am mai reluat aici amănuntele privitoare la episodul spaniol şi la împrejurările morţii celor doi).
Cine au fost, priviţi mai îndeaproape, în devenirea vieţii lor, Moţa şi Marin?



I

Ionel Moţa se născuse la 5 iulie 1902, la Orăştie, într-o familie cu dublă descendenţă preoţească şi cu tradiţie în lupta naţională. Tatăl său, protopopul Ion Moţa (1868-1940), împărtăşind – ca şi dincoace de munţi profesorul Ion Zelea Codreanu (1878-1941), tatăl “Căpitanului” – incandescenţa naţională a generaţiei intelectuale posteminesciene (dominate în Regat de figura lui Iorga, iar în Ardeal de cea a lui Goga), era unul dintre promotorii cei mai activi ai românismului şi ai idealului unionist, sfidînd linia oficială a Bisericii ortodoxe locale, care devenise, după glorioasa epocă a lui Şaguna, mai degrabă una de compromis cu puterea imperială [1]. Cam în aceeaşi vreme cu Ionel Moţa, vede lumina zilei şi gazeta Libertatea, ce va juca un rol deosebit atît în viaţa tatălui, cît şi a fiului (care în 1936 va trece la cîrma ei, acordîndu-i o grijă aparte şi în epistolele testamentare de la sfîrşitul aceluiaşi an).
Şcoala primară şi primele clase de liceu Ionel Moţa le-a urmat în Ardeal, dar primul război mondial sileşte întreaga familie să treacă munţii. La Bucureşti îşi continuă studiile la “Gh. Lazăr”, trăieşte tensiunea refugiului la Iaşi, apoi se întoarce în capitală şi îşi ia bacalaureatul la “Sf. Sava”. În 1920, cu o bursă de stat, se înscrie la Sorbona (Drept şi Ştiinţe Politice), dar, în pofida bunei prestaţii, bursa îi este suprimată birocratic, aşa că în anul următor este nevoit să abandoneze varianta pariziană şi îl aflăm înscris, din toamnă, la Facultatea de Drept din Cluj.
A avut o studenţie agitată şi aventuroasă, mai ales după ce, în 1922, îl cunoaşte pe Corneliu Zelea Codreanu (Moţa era unul dintre liderii studenţimii creştine din Cluj, iar Codreanu al celei din Iaşi). Anul 1922 este cel în care studenţimea naţionalistă începe să se organizeze (cîţiva ani grevele studenţeşti se vor ţine lanţ, iar tensiunea dintre studenţi şi autorităţi va creşte continuu, atingînd aspecte violente şi angajînd, treptat, întreaga opinie publică), sub lozinca lui Numerus clausus (proporţionalitatea studenţilor români şi evrei în universităţi), dar în realitate cu obiective mult mai largi, vizînd o primenire de ansamblu a vieţii publice şi intelectuale (“duhul marilor rupturi de lumea veche […] în spirit de totală jertfă personală” [2]). Spre sfîrşitul acestui an, Moţa scoate la Cluj, cu Iustin Ilieşiu, publicaţia Dacia Nouă, despre care Nicolae Roşu, în Dialectica naţionalismului [3], scria că a fost “prima alarmă ziaristică a mişcării naţionaliste care începea – sau mai bine zis se continua – cu o nouă generaţie”, asigurînd “legătura sufletească a unei generaţii, […] unitatea de mişcare a noului naţionalism” şi anticipînd “o serie de realizări practice” de mai tîrziu.
În 1923 devine preşedinte al Centrului Studenţesc “Petru Maior” şi înfiinţează, cu un grup de profesori naţionalişti (I. C. Cătuneanu, Iuliu Haţieganu, Em. Vasiliu-Cluj ş. a.), “Acţiunea Românească”, desigur după modelul faimoasei Action Française a lui Charles Maurras [4], gravitînd politic în jurul Ligii Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.) a profesorului A. C. Cuza (de care însă tînăra generaţie se va despărţi în anii următori [5]). Tot acum apare, la Orăştie (Editura şi Tipografia “Libertatea”), traducerea sa din Protocoalele Înţelepţilor Sionului (după ediţia franceză a lui Roger Lambelin), cu ample comentarii realizate de I. C. Cătuneanu şi Em. Vasiliu-Cluj [6].
Dar anul 1923 este marcat mai ales de aşa-numitul “complot studenţesc”, pus la cale de cei mai încăpăţînaţi lideri ai studenţimii din marile centre universitare (Corneliu Z. Codreanu, Ion I. Moţa, Tudose Popescu, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu etc.). “Acest complot nu constituia, în mintea lui Ion I. Moţa şi a camarazilor lui, decît suprema încercare de sacrificare a lor şi pedepsirea celor vinovaţi, pentru salvarea onoarei, singurul lucru care le mai rămăsese” [7]. Unul dintre conspiratori trădează, iar grupul este arestat şi închis la Văcăreşti. Într-un articol inclus în Mustul care fierbe [8], Octavian Goga notează: “Fără a examina în detaliu firele procesului, descoperirile făcute şi ipotezele mai mult sau mai puţin întemeiate, judecînd numai substratul sufletesc al întregii chestiuni, ne dăm seama imediat că nu e un fenomen neglijabil. […] Cei cîţiva studenţi, oricît de criticabili în planurile lor tinereşti, s-au dovedit inspiraţi de o ideologie comună, pentru care erau gata să se jertfească. Gestul lor nesocotit şi exaltat avea la bază nu o pornire criminală, ci un gînd de apărare a neamului. Ei puteau fi profund greşiţi în măsurile lor, dar cu toate acestea nu reprezentau o psihologie de răufăcători. Ce e mai interesant, însă, băieţii de la Văcăreşti erau într-o strînsă legătură de credinţă cu zeci de mii de colegi de-ai lor, care la toate universităţile înfăţişează întreaga noastră pătură intelectuală de mîine, cu puternice ramificaţii sufleteşti pe suprafaţa ţării. Aceste zeci de mii şi-au manifestat zgomotos solidaritatea lor cu inculpaţii, pe care-i socoteau expresia unei simţiri unanime. Adăugaţi la avalanşa considerabilă faptul că o întreagă pleiadă de fruntaşi ai legilor s-a grăbit să ia apărarea celor de pe banca acuzaţilor. […] Cînd s-a aflat sentinţa [tinerii au fost achitaţi], de la un capăt al ţării la altul o vie mulţumire a înseninat frunţile şi în multe părţi s-au produs manifestaţii de aprobare. Adevărul e deci că nu ne găsim în faţa unui fenomen izolat, de înfierbîntare a cîtorva singurateci, ci în plin curent de mulţime, care angajează conştiinţa publică. […] O singură notă caracteristică, remarcată în atitudinea tinerilor acuzaţi: e crezul lor de iluminaţi, mărturisit întreg în faţa judecătorilor. Ne-a fost dat să vedem proiectîndu-se sentimentul de jertfă în ochii limpezi ai unor băieţandri, care au preferat să-şi exagereze greşelile decît să ceară milostenie. Observator cinstit al întîmplărilor din jurul meu, însemn aici pentru toată lumea această conduită şi-mi zic că o mişcare care a putu să deie astfel de momente de abnegaţie nu e de dispreţuit, fiindcă ne vom mai întîlni cu ea”.
În timpul unei vizite pe care părintele Moţa o face la închisoare fiului său (13 octombrie 1923), are loc, în prezenţa judecătorului de instrucţie Radovanu, următoarea convorbire lămuritoare [9]:
– Doresc să ştii, tată, că comunicatul guvernului, după care s-ar fi descoperit la noi un complot împotriva vieţii mai multor miniştri, nu e deloc adevărat. Noi n-am mărturisit niciodată aşa ceva. Căci nu contra guvernului era îndreptată pornirea noastră […]. Pornirea noastră era îndreptată împotriva duşmanilor cauzei noastre studenţeşti, care sînt, în acelaşi timp, şi duşmanii ţării şi ai neamului nostru.
– Dar, domnule Moţa – a intervenit atunci judecătorul Radovanu –, tatăl dumitale a fost închis de repetate ori în temniţă de unguri, pentru lupta sa naţională, totuşi dînsul n-a pus mîna pe revolver întru apărarea dreptăţii sale.
– A trăit între alte împrejurări, în alte vremuri, cu alte vederi – a răspuns Moţa fiul. A pune mîna pe arme, de ce adică ar fi îndată aşa de osîndit? Dacă, domnule Judecător, azi dă năvală la hotar o armată de duşmani din afară, mă mînaţi să-i împuşc. Şi cu cît i-oi împuşca mai bine, cu atît îmi veţi acoperi mai tare pieptul cu decoraţii. Iar acum, numai că mă gîndesc să ridic mîna împotriva duşmanului dinlăuntru, şi mă şi aruncaţi în temniţă!
– Acela e război după lege, acesta nu… – răspunde judecătorul.
– Prejudiciu [prejudecată], domnule Judecător, e numai prejudiciu! Duşmanul din afară ce-mi face? Are să-mi răpească bunul meu, din ţara mea. Or, duşmanul dinlăuntru face exact acelaşi lucru, doar că stînd liniştit în scaune moi. Aici între noi, şi chiar scutit [tolerat şi chiar protejat] de noi, ne răpeşte zi de zi bunul şi dreptul nostru, în casa noastră. Şi împotriva lui de-mi ridic braţul, îndată e o crimă!
Nu ştiu în ce măsură această lămurire va fi convins în epocă, dar e limpede că astăzi ea mai degrabă sperie decît convinge.
29 martie 1924 era termenul pentru judecarea procesului, dar lucrurile se complică. Aflîndu-se cu certitudine identitatea trădătorului (studentul Aurel Vernichescu, agent al Siguranţei cu numărul 696), Moţa, considerînd că trădarea este leitmotivul nenorocit al istoriei românilor şi că, dacă nu se rezolvă problema trădării, atunci orice aspiraţie şi orice sacrificiu rămîn perpetuu zadarnice, ia personal iniţiativa pedepsirii trădătorului, în care descarcă mai multe focuri de revolver, în chiar cancelaria închisorii, pe 28 martie 1924. Revolverul îi fusese adus într-o cutie de bomboane (după alte surse, într-o pîine) de un alt student, Leonida Vlad. E de importanţă secundară – moral, nu juridic – faptul că Vernichescu a supravieţuit. La interogatoriu, Moţa declară că “a săvîrşit fapta deplin conştient, căci Vernichescu făcea îndoitul oficiu de laş trădător şi de membru activ în viaţa [mişcarea] studenţească”. “Gestul – comentează acelaşi Octavian Goga în presa vremii [10], nu fără o şarjă de patriotism local – n-a venit dintr-o revoltă spontană a unei clipe, ci s-a urzit încetul cu încetul, zi cu zi, noapte cu noapte, după dovezile palpabile ale prieteniei batjocorite. […] Fiul de preot de la Orăştie, născut într-unul din cele mai româneşti colţuri ale Ardealului, sub protestarea dîrză de pe la sfîrşitul regimului unguresc, crescut cu pîinea pribegiei în Moldova, unde tatăl lui se înrolase în armată, prin ce crize pustiitoare va fi trecut pînă în dimineaţa fatală cînd, după o rugăciune sub bolta bisericii Mavrocordaţilor [din incinta închisorii Văcăreşti], a ridicat arma asupra tovarăşului necredincios? […] Un lucru e cert: studentul de la Văcăreşti deschide o portiţă spre psihologia Ardealului nostru, în care, ca într-un cazan bătrîn şi ruginit, clocotesc patimi adînci. Treceţi prin satele noastre, cîntăriţi puţin ce e după privirea îngîndurată a ţăranilor, care adăpostesc mistere de demult! Duceţi-vă la Orăştie, citiţi gazetele populare ale părintelui Moţa de 20 de ani încoace, ori staţi de vorbă două minute cu preoteasa, acolo la ea acasă. Veţi înţelege degrabă că o lume aspră, tare în credinţa ei, cu accente de energie nebănuită şi cu note de austeritate patriarhală, e pe cale să-şi strige evanghelia ei. […] Din această castă s-a smuls studentul de la Văcăreşti”.
În procesul de a doua zi, toţi ceilalţi inculpaţi sînt achitaţi şi puşi în libertate, rămînînd în închisoare numai Moţa, alături de cel ce-i procurase revolverul. Procesul lor a avut loc şase luni mai tîrziu (26 septembrie 1924 – pe 27, dimineaţa, pronunţîndu-se verdictul de achitare, care atunci a părut un deznodămînt firesc, dar azi, în lipsa contextului, ridică principiale semne de întrebare [11]), prefăcut, practic, din procesul unei tentative de omucidere cu premeditare, într-un adevărat “proces al trădării”. Printre cei care au mărturisit în instanţă în favoarea “văcăreştenilor” s-a numărat şi marele savant creştin Nicolae C. Paulescu (1869-1931), a cărui intervenţie, păstrată între documentele procesului, rămîne memorabilă (deşi uzează, mai ales în a doua ei parte, de un soi subtil de sofistică lirică, altminteri de mare efect): “Procesul de astăzi e, în realitate, procesul trădării, care e cea mai infamă dintre crime, căci ea adaogă amăgirea vicleană şi făţărnicia la cruzimea nelegiuirii. Ea întruneşte sărutul lui Iuda cu răstignirea lui Hristos. În timp de pace, legislaţiile creştine nu au nici un paragraf penal destinat trădării. Şi astfel, dintr-un lapsus juridic regretabil, groaznica fărădelege, ce inspiră atîta scîrbă, rămîne nepedepsită. Cu toate acestea, nu încape îndoială asupra felului pedepsei ce se cuvine trădătorului, deoarece Dumnezeu a făcut ca Iuda să se pedepsească el însuşi prin spînzurare. Dar, în timp de război, trădarea de naţie se pedepseşte, totdeauna, cu moartea. Or, studenţii noştri, şi cu dînşii toată tinerimea, floarea României de mîine, se află în stare de război cu o liftă de curînd pripăşită, ce vrea să ne sugrume şi să ne stăpînească ţara. Fiind deci în stare de război, ei au săvîrşit un act de dreptate morală, încercînd să pedepsească pe un vînzător al fraţilor săi, care se sacrificau unei cauze sfinte. Poporul românesc, ce le e adînc recunoscător pentru jertfa lor altruistă, aşteaptă cu nerăbdare de la Dumneavoastră achitarea”.
Moţa părăseşte în sfîrşit închisoarea, după aproape un an. E proclamat preşedinte de onoare al Centrului Studenţesc “Petru Maior”, dar oficial este eliminat din toate universităţile din România, A. C. Cuza trebuind să abuzeze de funcţia sa de decan spre a-l înscrie formal la Facultatea de Drept din Iaşi. Îşi va lua licenţa în Drept la Grenoble, în 1925, apoi îşi va face stagiul militar la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de Infanterie din Bucureşti (1926), fiind şeful promoţiei din acel an.
1927 este probabil anul cel mai plin şi mai greu de consecinţe din viaţa lui Ionel Moţa. Vineri 24 iunie 1927, de ziua Sfîntului Ioan Botezătorul, este membru fondator, alături de Codreanu şi de alţi cîţiva “văcăreşteni” (între care Radu Mironovici, numit, prin primul ordin de zi, “şef al gărzii de la Icoană [12]”), al Legiunii Arhanghelul Mihail (acum producîndu-se şi ruptura definitivă de A. C. Cuza [13]). Moţa este, încă de la început, mîna dreaptă a lui Codreanu. Pământul Strămoşesc, primul organ de presă al Legiunii, apărut la 1 august 1927, e tipărit la tipografia din Orăştie a părintelui Moţa. În primul număr, Moţa fiul semnează faimosul articol “La icoană” (ce va deschide mai tîrziu volumul Cranii de lemn): “De la icoană şi altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme, purtaţi de valurile omeneşti, şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţenia impulsurilor noastre. […] Acum, cu sufletul greu, răzleţiţi, sfîrtecaţi, ne strîngem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului – la Icoană… Noi nu facem – şi n-am făcut o singură zi în viaţa noastră – politică… Noi avem o religie, noi sîntem robii unei credinţe. […] Celor destul de tari la suflet pentru a ne înţelege, a ne aproba şi a ne însoţi de pe acum, le trimitem chemarea noastră: la Icoană!”. Aceasta e faţa “mistică”, însă intim legată de faţa “cazonă” (îngemănare tipică legionarismului), căci în acelaşi număr Moţa lansează şi faimoasa deviză “Faţa la duşman!”. Pe 18 august are loc, la Mănăstirea Neamţului, cununia lui Ionel Moţa cu Iridenta Zelea Codreanu, sora “Căpitanului” (vor avea doi copii: Mihai şi Gabriela). În paralel cu continuarea studiilor de doctorat, începe să profeseze avocatura (întîi în Ardeal, la Sibiu, Orăştie, Deva, apoi în Bucureşti, unde se va muta definitiv în 1932).
Obţine titlul de doctor în 1932, la Grenoble, cu teza La sécurité juridique dans la Société des Nations [14]. Puţin după aceea, “se grupează în jurul lui întreagă acea falangă de tineri intelectuali [Mihail Polihroniade, Alexandru Constant, Ion Victor Vojen, Vasile Christescu, Vladimir Dumitrescu, Radu Gyr, pictorul Alexandru Bassarab, Virgil Ionescu etc.], care se încadrează în Legiune, formînd, împreună cu alte cîteva elemente vechi ale acesteia, cuibul Axa. Pe lîngă revista cu acelaşi nume, în care Moţa îşi va publica atîtea dintre articolele sale strălucite, cuibul va fi un laborator de studii şi discuţii al Mişcării. Moţa era nu numai şeful cuibului Axa, ci şi spiritul rector al acestei valoroase publicaţii” [15]. Aici, chiar dacă vine în sprijin o mărturie a lui Al. Constant (“Moţa a fost puntea între intelectualismul nostru livresc, sec şi indiferent, şi acest izvor de spiritualitate românească şi creştină, de sens, credinţă şi hotărîre”), ar putea fi o doză de exagerare a biografului; mult mai aproape de intelectualismul Axei era mai degrabă Vasile Marin, intrat în Legiune chiar în acel an, cu puţin înainte de apariţia revistei (care, din păcate, n-a avut o viaţă prea lungă: octombrie 1932 – decembrie 1933, în total 24 de numere, ultimul încropit, chiar la propunerea lui Moţa, în închisoarea de la Jilava, în preajma Crăciunului, cu vreo săptămînă înainte de asasinarea lui I. G. Duca [16]).
În 1934, Ion Moţa, după standardele de dreapta ale vremii, face o bună figură la Montreux (Elveţia), unde în zilele de 16-17 decembrie, printre exponenţii altor 16 mişcări naţionaliste europene, participă, în calitate de reprezentant oficial al Gărzii de Fier, la Congresul anual organizat de Comitetele de Acţiune pentru Universalitatea Romei (prezidat de generalul Eugenio Coselschi, unul dintre oamenii-cheie ai regimului mussolinian). În cuvîntul său, Moţa se referă cu precădere la necesitatea unităţii mişcărilor europene de dreapta, iar la urmă atrage atenţia asupra problemei evreieşti [17] (care, deşi nu figura pe ordinea de zi a Congresului, este luată în discuţie şi se regăseşte în moţiunea finală, votată în unanimitate, în următoarea formulare: “Congresul – considerînd că fiecare Stat, în virtutea suveranităţii naţionale, e singur competent să decidă, pe teritoriul propriu, asupra atitudinii pe care o va lua faţă de cetăţeni, grupuri, rase şi religii stabilite înlăuntrul său, şi ţinînd seama de prescripţiile legilor naturale şi ale regulilor morale – declară că problema evreiască nu trebuie concepută ca o campanie de ură universală împotriva evreilor; dar, cu toate acestea, considerînd că în numeroase ţări anumite grupuri de evrei exercită, pe faţă sau în mod ocult, o influenţă dăunătoare intereselor morale şi materiale ale Patriei, ba chiar constituie un fel de Stat în Stat, profitînd de toate drepturile, dar refuzînd să se conformeze la orice datorii, lucrînd totodată la distrugerea civilizaţiei creştine, Congresul denunţă acţiunea nefastă a acestor elemente şi se angajează a o combate”). Tot atunci, acolo la Montreux, Moţa l-ar fi înfruntat pe Titulescu (cf. H. Sima, Histoire du Mouvement Légionnaire, Editura Dacia, Rio de Janeiro, 1972,  p. 181), probabil nu fără un anume teribilism.
În aprilie 1935, înfiinţîndu-se Asociaţia “Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922”, Moţa este ales preşedinte (reconfirmat şi în anul următor). În decembrie, “Căpitanul” instituie, pentru “veteranii” Legiunii, cel mai înalt ordin legionar, cel de “Comandant al Bunei Vestiri”, Moţa fiind între primii care îl primesc (alături de Gh. Clime, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Mile Lefter, Ion Blănaru).
În primăvara lui 1936, la Sibiu (Editura “Totul pentru Ţară”), apare volumul Cranii de lemn (“Cîteva imagini şi mărturii din 13 ani de frămîntări, lupte şi biruinţe, sub comanda Căpitanului”), care va cunoaşte mai multe reeditări, cu restructurări şi adaosuri, începând chiar din anul următor (cea mai bună ediţie antebelică este cea bucureşteană din 1940, iar postbelică – cea müncheneză din 1970) [18]. Tot acum preia Libertatea şi o strămută la Bucureşti (va scrie articole pentru această foaie de familie şi de pe ultimul lui drum, pe vapor sau la Lisabona [19]).
În vară încep să vină primele veşti despre atrocităţile anticreştine din Spania. Destinul neastîmpăratului Ionel Moţa intră “în linie dreaptă”. În vremea din urmă, scrisul său era tot mai saturat de ideea de jertfă. Verbul lui se cizelase, dar în acelaşi timp se umpluse de patosul mistic al marilor iluminaţi. Niciodată nu mai răsunaseră, sub cerul cuminţeniei valahe, acordurile unei asemenea Simfonii a Jertfei, de o solemnitate şi de o puritate aproape evanghelice. La 17 aprilie 1935, scrisese în Cuvântul Studenţesc (“Esenţialul”): “Spiritul de jertfă este esenţialul. Avem cu toţii la dispoziţie cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decît tancurile şi mitralierele: este propria noastră cenuşă[20]. Şi tot în Cuvântul Studenţesc, la 1 ianuarie 1936 (“Jertfa este măsura creştinătăţii noastre”): “Jertfa aceea care este dezlănţuită în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decît fiinţa noastră, jertfa aceea care ne inundă pustiindu-ne aşezarea omenească a vieţii, dar ne încălzeşte totodată cu satisfacţii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, această jertfă e faptul care smulge de pe fiinţa noastră carapacea nesimţirii faţă de cele dumnezeieşti şi, transformîndu-ne în rană vie (de «soare şi sînge», cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directă comuniune cu Dumnezeirea. […] Jertfa este astfel măsura creştinătăţii noastre[21].
În martie 1936, isprăvind pregătirea pentru tipar a Craniilor de lemn, aşeza în fruntea lor (“în loc de introducere”) o “Autobiografie” cu valenţe simbolice, pe care înţelegea s-o încheie în stil expresionist, cu această riscantă notă profetic-provocatoare: “… doborînd piedicile şi duşmăniile acestui veac de rătăcire şi înstrăinare, să ne putem întoarce la izvoare; şi, întorşi acolo, să reluăm firul rupt al vieţuirii în casa, comunitatea şi duhul românesc, pentru ca astfel să ridicăm viaţa acestui neam la puterea şi rodnicia, materială şi sufletească, de care este vrednic. Astfel trebuie înţeleasă şi primită această carte, căreia i-am dat titlul articolului care aminteşte una din cele mai intense trăiri sufleteşti ale unei oşti luptătoare: îngroparea camaradului mort în luptă. […] Faţă de lumea de acum noi ne simţim străini, în ea nu ne găsim un alt rost decît acela de a o curma spre a învia vremurile de demult şi a le spori frumuseţea, tăria şi dreapta rînduială românească. S-ar părea astfel că eu şi camarazii mei sîntem un fel de ciudate făpturi cu două vieţi, un fel de strigoi ridicaţi dintr-o lume apusă spre a purta duhul spaimei în lumea de azi. […] Oamenii veacului de astăzi să-şi oprească o clipă huzurul şi nepăsarea şi să asculte ciudatele zgomote care frămîntă adîncurile neînţelese şi chiuie cu vînturile nopţii. Şi să ştie: se apropie stăpînirea strigoilor, cumplită!”.
E greu de stabilit exact cînd a încolţit în sufletul lui Moţa gîndul plecării în Spania; după toate semnele, spre sfîrşitul lui septembrie 1936 hotărîrea era deja luată. Hotărîrea plecării sau hotărîrea morţii? Se pare că în conştiinţa lui Moţa ele erau una: indiferent ce vor fi simţit sau gîndit ceilalţi, care n-au pregetat să-l urmeze, el se pregăteşte, lucid şi împăcat, prin tot ce face şi spune, pentru un drum fără întoarcere. Pentru el jertfa nu mai era doar un risc asumat, ci un act necesar, fără de a cărui împlinire totul ar fi rămas o simplă aflare în treabă. Hristosul lui ciuruit de gloanţe nu-i cerea doar o probă de forţă şi curaj: îi cerea sîngele şi viaţa. “Dumnezeu a vrut să fie aşa” [22]. Căci, în fond, scria el ca în treacăt, “omul doar nu a fost născut pentru a trăi numaidecît un număr nu ştiu cît de ani, ci pentru a se apropia de Dumnezeu prin faptele vieţii sale” [23]. Moţa a făcut, plecînd în Spania, pasul ameţitor de la teoria jertfei la concreteţea ei; întors viu de acolo, e aproape sigur că s-ar fi simţit un refuzat şi un învins.
Pe 22 noiembrie redactează scrisorile testamentare [24] pe care, în ajunul plecării, le încredinţează în taină profesorului Nae Ionescu (1890-1940; din toamna lui 1933 simpatizant şi sprijinitor direct al Legiunii, exagerat considerat de unii chiar “ideolog” al ei), cu rugămintea de a fi înmînate numai în cazul în care jertfa lui ar fi fost primită, aşa cum se cădea şi nădăjduia. Se împărtăşeşte cu Sfintele Taine la Biserica Sf. Ilie-Gorgani (unde cîteva luni mai tîrziu va fi prohodit) şi îşi intră definitiv în pielea de cruciat al vremurilor de pe urmă, iar pe măsură ce se apropie de Spania, înfruntarea de acolo i se înfăţişează tot mai mult ca un Armaghedon [25]. De Crăciun, scrie pentru Libertatea (nr. 37-38/1936) [26]: “… mîna Diavolului a pornit în zilele noastre cel mai crîncen război împotriva Bisericii întemeiate de Domnul Iisus Hristos. Niciodată, de cînd a coborît Mîntuitorul printre noi, nu s-a ridicat o parte a omenirii, cu atîta ură şi pornire, pentru a dărîma aşezarea, rînduiala creştină a lumii, ca în zilele noastre. Mor oamenii cu zecile de mii – unii pentru a izbuti să dărîme altarele bisericilor lui Hristos, iar alţii pentru a le apăra. Comunismul este ca acea fiară roşie din Apocalips, care se ridică pentru a izgoni pe Hristos din lume. […] Fiara roşie va fi biruită, fără îndoială, pînă la sfîrşit. Căci Biserica întemeiată de Domnul Hristos nu va putea fi doborîtă «nici de porţile iadului». […] Noi credem în învierea Bisericii, atît în Rusia, cît şi în Spania comunistă. Dar această înviere, cît şi mîntuirea ţării noastre de pacostea stăpînirii lui Antihrist, atîrnă de vrednicia noastră! Dumnezeu a spus că Biserica nu va fi biruită nici de porţile iadului, pentru că Dumnezeu a avut încredere în vrednicia oamenilor, în alipirea lor de Dumnezeu. […] Iar pentru aceasta, să nu fugim din faţa jertfei pentru apărarea Crucii! Numai această jertfă poate răscumpăra, pentru urmaşii noştri, pe Iisus Hristos, numai prin această jertfă îl vor putea avea pe Hristos printre ei, în zilele de Crăciun ale anilor viitori, ale veacurilor viitoare…”.
Pe drum şi pe front Moţa l-a avut mereu de-a dreapta lui pe Vasile Marin, cu care va împărţi peste tot (cu excepţia Salamancăi, unde tovarăş i-a fost Alecu Cantacuzino)  aceeaşi cameră şi chiar acelaşi pat, iar, în cele din urmă, aceeaşi groapă… Am văzut cine a fost unul; să vedem acum şi cine a fost celălalt.



II

Vasile Marin se născuse la 29 ianuarie 1904, la Bucureşti, unde şi-a petrecut întreaga viaţă, dar obîrşiile părinteşti erau în Oltenia (după tată) şi în Ardeal (după mamă). Era provenit din ceea ce se cheamă o familie proletară, păstrînd încă, în mediul orăşenesc, bunul simţ şi cumsecădenia vetrei ţărăneşti [27]. După primii ani de şcoală, iese din mahalaua Griviţei, începîndu-şi studiile liceale la “Sf. Sava” şi isprăvindu-le la “Gh. Şincai”. Urmează Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, obţinînd licenţa în 1927. Pe la începuturile studenţiei îl cunoaşte Mihail Polihroniade, viitorul său biograf [28]:
“Copilul fusese vioi, nestîmpărat, zburdalnic; adolescentul păstrase vioiciunea, devenise însă reţinut, sobru, ironic. Din liceu i se deşteptase pofta de citit. Citise mult, cu patimă, de toate. Dar vocaţia i se desluşise repede: avea pasiunea problemelor de ideologie şi practică politică.
Aşa l-am cunoscut pe cînd eram încă în clasa a şaptea de liceu, iar el student. Era în toamna lui 1923. Ne întîlneam foarte des, de două-trei ori pe săptămînă, în odaia unui prieten comun care locuia la mine, Nicu Carandino. Se formase un mic cenaclu în care, afară de Marin, de Carandino şi de mine, mai luau parte: N. N. Matheescu, Mircea Eliade, Ion Anghel, Bălan [?], Petrişor Viforeanu ş. a. m. d.
Duminica după-masă ne întruneam într-un fel de şedinţă solemnă. Unul din noi citea o lucrare şi apoi urmau discuţii aprinse. Îmi amintesc şi acum prima «lucrare» a lui Marin; dacă memoria nu mă înşeală, se numea «Pamfletarii reacţionari francezi». Ne-a vorbit despre Léon Bloy şi Léon Daudet.
La nouăsprezece ani, Vasile Marin era un om format. Avea o maturitate de gîndire, o siguranţă, o precizie la care noi nu ajunsesem încă” [29].
Vasile Marin era familiarizat cu clasicii gîndirii şi literaturii române (Bălcescu, Eminescu, A. C. Popovici, Iorga etc.), dar şi cu marii corifei ai dreptei europene (de la Joseph de Maistre la Charles Maurras [30]). Dintre contemporani, era în măsură, încă de la vremea aceea, să facă o expunere doctă, bunăoară, despre opera lui N. C. Paulescu. Dar nu era numai un om de idei, ci iubea frumosul, avea obsesia scrisului calofilic, ştia să preţuiască o sonată de Beethoven, un peisaj florentin sau o catedrală gotică. Altminteri, ne încredinţează acelaşi biograf, “era de pe atunci naţionalist şi antisemit”, pricepîndu-se să răspundă “lucid, ironic, sigur, asalturilor pe care unii le dădeau naţionalismului său intransigent”.
Cum lupta studenţească era în toi, Vasile Marin s-a angajat în ea cu vocaţia sa de luptător, dar deocamdată departe de cercurile ce vor genera direct legionarismul. Este ales preşedinte al Cercului Studenţilor Ilfoveni, făcînd agitaţie şi ţinînd conferinţe în Bucureşti şi în provincie. În 1927, frecventează cursurile lui Iorga de la Vălenii de Munte, căruia îi păstrează respect şi simpatie ani buni după aceea, pînă cînd impulsivul şi capriciosul savant înţelege să declare război generaţiei tinere [31]. Tot în 1927 îşi face stagiul militar, ca şi Moţa, la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de Infanterie din Bucureşti, obţinînd, cam o dată cu licenţa, şi gradul de sublocotenent. Sîntem în anul întemeierii Legiunii, dar Vasile Marin bate, deocamdată, la alte porţi:
“Tînărul licenţiat în Drept se apucă de avocatură şi intră secretar la d-l Ion Lugojeanu [Lugoşianu], astăzi [1937] ministru al României la Roma, pe vremea aceea membru de vază al Partidului Naţional-Ţărănesc. Fireşte, strălucitele însuşiri de inteligenţă, talent, spirit politic, pe care le poseda Vasile Marin, nu puteau trece neobservate. De aceea, cînd, peste un an, naţional-ţărăniştii vin la guvern, d-l Lugojeanu ajungînd subsecretar de stat la preşedinţia consiliului, Vasile Marin devine şeful său de cabinet” [32].
Era vremea în care multă lume crezuse în steaua politică a ţărănismului. I se întîmplase şi lui Nae Ionescu însuşi [33] (“… cu toţii stăteam pe meterezele – azi ştirbe, vai! – ale revoluţiei ţărăneşti…”), care l-a cunoscut pe Vasile Marin chiar prin 1928-29, cînd acesta “trebăluia prin birourile consiliului de miniştri. Fusese, în perioada eroică a naţional-ţărănismului, secretar – ca avocat – al unei mai-mărimi oarecare, şi îşi făcea acum ucenicia în tehnica conducerii politice. Păstrez de atunci amintirea unui tînăr isteţ, vioi, pe care o ironie afectuoasă îl făcea să se mişte nestingherit, dar respectuos în somptuozitatea lipsită de frumuseţe, dar nu şi de stil de viaţă, a palatului Cantacuzino, ajuns preşedinţie de consiliu în zodia unor oameni care în generalitatea lor nu aveau nici un simţ pentru ceea ce înainte de război fusese aici în Bucureşti o trainică şi fecundă ierarhie boierească” [34].
După M. Polihroniade, idila lui Marin cu ţărănismul s-ar fi încheiat încă din 1931, cînd şi-a dat demisia – nu se precizează de ce – din postul de şef de cabinet, fiind numit avocat în contenciosul Ministerului Industriei şi Comerţului. O cercetare de arhivă, pe care nu mă îndoiesc că se va găsi cine s-o întreprindă, ar putea lămuri lucrurile. În orice caz, cînd în 1932 a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie (fapt atestat de ambele cărţi memorialistice pe care aceasta le-a publicat în România [35]), tînărul avocat era încă legat de ţărănişti. Că ar fi fost chiar “secretarul lui Iuliu Maniu” personal, cum pretinde autoarea, nu se confirmă prin alte surse (ar fi ştiut şi un M. Polihroniade sau N. Ionescu!), dar restul informaţiilor sînt perfect plauzibile: “M-am căsătorit în ziua în care mi-am luat internatul [Ana-Maria Marin era medic; dublul eveniment s-a petrecut în februarie 1933 – n. n.], cu un tînăr inteligent şi cultivat, căruia îi plăcea politica, socotind că o ţară cu politicieni capabili era o ţară cu noroc. Pe vremea cînd îşi dăduse teza de doctorat era secretarul lui Iuliu Maniu şi teza se ocupa de fascism mai mult ca doctrină decît ca politică. Iuliu Maniu, socotit un politician cinstit, născut şi crescut în Transilvania, a apreciat teza secretarului său şi i-a propus să-l trimită ca secretar cultural în Italia, ca să-şi desăvîrşească studiile: o ţară care era în mare progres” [36]. Că Vasile Marin  “tot pe atunci [1931-32] face o călătorie în străinătate prin Franţa şi Italia” o atestă, în treacăt, şi M. Polihroniade în schiţa sa biografică (loc. cit.): putea fi la mijloc bunăvoinţa ori interesul lui Maniu sau al partidului, aşa cum putea fi vorba foarte bine de îndeplinirea vreunei sarcini ca funcţionar ministerial sau pur şi simplu de necesităţi de informare pentru definitivarea doctoratului (Italia fiind patria fascismului studiat de doctorand, iar franceza fiind limba străină în care se descurca cel mai bine, dovadă că 15 din cele 26 de titluri din bibliografia tezei sale sînt franţuzeşti [37]). Că, oricît de “cinstit” ar fi fost, Iuliu Maniu (sau orice alt om politic democrat şi cu vederi de stînga) n-ar fi putut agrea şi încuraja un studiu despre fascism? Să nu uităm însă că este vorba de anul 1932, cînd fascismul stîrnea o anume suspiciune/îngrijorare, dar încă nu-şi arătase colţii fioroşi de mai tîrziu, ba chiar făcea impresia unui succes spectaculos (“marele progres” de care vorbeşte autoarea), ce nu putea lăsa indiferent un om politic sensibil la dinamica puterii [38].
Oricum va fi fost, rezultă cu destulă certitudine că ruptura definitivă a lui Vasile Marin de ţărănism s-a produs abia în februarie 1933, deşi el cocheta cu Garda de Fier încă din toamna anului anterior, în varianta intelectualistă a grupului de la Axa (în care e probabil că-l ademenise – dacă nu cumva şi introdusese – chiar Mihail Polihroniade). Motivul credibil (şi care totodată “dă bine”) al rupturii definitive de ţărănişti a dragului ei “Vasia” ni-l indică aceeaşi Ana-Maria Marin [39]: “… greva muncitorilor de la «Griviţa Roşie» [40] ne-a făcut să ne întoarcem în grabă mare de la Predeal, unde ne odihneam după micile noastre succese [41]. «Sînt comunişti!», i-am spus soţului meu, nemulţumită că părăseam zăpezile Dihamului. «Nu sînt comunişti, sînt proşti» şi n-au pe nimeni care să-i înveţe. Se trăgea cu arma în muncitori şi oameni necăjiţi. […] Madgearu [42] era socotit vinovat de grevă. […] Peste cîteva zile, Vasia m-a anunţat că s-a despărţit de Iuliu Maniu, pe care-l socotea un conducător slab, şi îl cunoscuse pe conducătorul tineretului moldovean, Corneliu Codreanu [43], care i se părea omul viitorului”.
Se poate conchide că ultimele luni ale lui 1932 şi primele luni ale lui 1933 au reprezentat marea răscruce a vieţii lui Vasile Marin, atît pe plan social (dragostea finalizată în căsătorie), cît şi pe plan politic (ţărănismul îl deziluzionase şi legionarismul îl ispitise, dar a fost un răstimp de pendulare între “trecut” şi “viitor”, evenimentele din 15-16 februarie constituind mai degrabă condiţia favorizantă decît cauza efectivă a unui divorţ politic care plutea mai demult în aer).
Susţinută şi tipărită rudimentar în 1932, teza de doctorat îi este editată în anul următor cu vădit sprijin legionar: Fascismul. Organizarea constituţională a Statului Corporativ Italian, Serviciul şi Editura Colportajului Legionar, Bucureşti, 1933 [44]. Solidă şi utilă fără să strălucească, lucrarea lui Vasile Marin a fost la vremea ei – şi rămîne pînă astăzi – cea mai exactă şi bine sistematizată expunere pe tema respectivă din bibliografia de limbă română. Partizanatul se simte, dar se păstrează în limite rezonabile. În mare, autorul respectă poziţia declarată în prefaţă: “Lucrarea de faţă, căutînd să cerceteze modul în care fascismul italian a înţeles să-şi realizeze crezul constituţional, nu implică neapărat o preferinţă. Şi nu-şi găseşte un merit, dacă îl are, decît în stricta obiectivitate în care autorul a înţeles să prezinte cititorului român, lipsit adesea de informaţii precise în acest domeniu, criteriile doctrinare şi piesele constituţionale de bază, care, angrenate la locurile lor, pun în mişcare şi întreţin funcţionarea acestui modern mecanism politic, economic şi social, care este fascismul”. Faimoasa ironie a lui Vasile Marin, patosul lirico-retoric, verva polemică şi pamfletară, atît de caracteristice scrisului său gazetăresc, sînt aici atent cenzurate. Parcurgînd textul, nu poţi contesta, cu o anume surpriză, că tonul doctoral îl prinde la fel de bine. Se vădesc mintea organizată, calitatea intelectuală, probitatea; într-un alt context, fără risipa într-o politică aspră şi tragic falimentară, Vasile Marin ar fi putut fi profesor sau savant eminent, aşa cum Moţa ar fi putut fi un scriitor de calibru, în buna tradiţie a prozei ardeleneşti… Dumnezeu le-a dat însă să fie “tragici şi sintetici” [45], rînduindu-le alte măsuri, în destinul de taină al unei generaţii martirizate.
Vasile Marin intră deci în Legiune pe calea Axei (şi ea o afacere de proaspăt convertiţi). Articolele lui publicate acolo “formează un adevărat manual asupra problemei Statului şi elitelor. În ele regăsim pe Vasile Marin din carte şi din viaţă. O dialectică viguroasă, o argumentare strînsă, o iuţeală în scris colorată cu epitete tari, cu formule plastice” [46]. Curînd însă, nu doar din fatalitate profesională, ci mai ales sub presiunea evenimentelor, gazetăria trece în planul al doilea. Avocatul marginal de pînă atunci, redus nu o dată la un statut de conţopist, îşi trezeşte vocaţia din amorţeală. “Ca avocat aduce, fără nici o exagerare, imense servicii Legiunii. Ne amintim cu toţii ce a însemnat primăvara şi vara lui 1933. Guvernul Vaida, împins de finanţa şi presa evreiască, nu îndrăznea să ne dizolve, dar pornise împotriva noastră o luptă de distrugere. Calomnii, ofense, insulte, lovituri, schingiuiri, arestări arbitrare se abăteau asupra noastră. Pe urmă, deşi înduram – din ordinul Căpitanului – cu resemnare orice lovitură, tot noi eram daţi în judecată. Procesele se ţineau lanţ. De la un capăt la altul al ţării era chemat să apere «avocatul Legiunii» Vasile Marin” [47].
Spre sfîrşitul lui 1933, îl găsim pe listele electorale ale Grupării “Corneliu Zelea Codreanu”, firmă sub care legionarii încercau totuşi să participe la alegeri, după ce Legiunea Arhanghelul Mihail şi Garda de Fier (ipostaza politică.a celei dintîi, cum a fost mai tîrziu şi Partidul “Totul pentru Ţară”) fuseseră abuziv dizolvate de către guvernul I. G. Duca. Tentativa rămîne zadarnică. Decizia de dizolvare este extinsă neîntîrziat şi asupra noii grupări. Era deja război politic, în răspărul tuturor regulilor democraţiei. Încep să se opereze arestări masive de legionari, şefii fiind vizaţi cu precădere. După mărturiile vremii, ar fi fost între zece şi unsprezece mii de arestaţi în toată ţara, fără nici o bază juridică, fiind puşi în libertate abia după ce partidul de guvernămînt şi-a asigurat triumful electoral. În această împrejurare, Vasile Marin (arestat în Ardeal, unde se afla în campanie electorală) este reţinut la Jilava mai bine de două săptămîni [48]. În ajunul Crăciunului (după alte surse, chiar de Crăciun) ceilalţi sînt puşi în libertate, fiind reţinuţi în continuare numai Ion Moţa, Vasile Marin şi Sterie Ciumetti, pînă în după-amiaza zilei de 29 decembrie. “În ziua de 29 decembrie, la spital, a sunat telefonul şi Vasia mi-a spus: «Sînt liber, mergem la cinematograf după-masă, la Harry Piel». Căpitanul nu fusese printre cei arestaţi. Ne-am bucurat, am fost la cinematograf şi apoi la un mic restaurant, faţă în faţă cu «Cartea Românească». Am auzit pe chelner şoptindu-i la ureche unui domn gras: «L-au ucis pe Duca!». I-am repetat lui Vasia ceea ce auzisem şi am plecat fără să mîncăm. Pe drum ne-am sfătuit cum să-i ajutăm pe ultimii închişi [adică pe cei proaspăt eliberaţi – n. n.]. I-am telefonat lui Ionel Moţa şi nu l-am găsit acasă pe Sterie Ciumetti [49]. Apoi am plecat la mama lui [Vasia] acasă şi i-am spus cum stă situaţia. Desigur, nu se putea crede că din Jilava se pot înjgheba atentate, dar să omori un bănuit e uşor. Vasia se ascundea şi căuta să afle cine fuseseră atentatorii” [50].
După cîteva luni de enormă tensiune, Vasile Marin îşi reia activitatea ca avocat şi gazetar (în toamna lui 1933, devenise şi redactor la Cuvântul lui Nae Ionescu, dar la 1 ianuarie 1934 ziarul fusese suspendat; nu va reapărea decît în 1937, cînd Vasile Marin nu mai era în viaţă). Colaborarea trecătoare de la Cuvântul înlesneşte o anumită apropiere între el şi Nae Ionescu, fiind vorba şi de un traseu politic asemănător: dinspre ţărănism spre legionarism. În prefaţa la volumul postum al lui Vasile Marin, Nae Ionescu avea să scrie: “… deşi simpatiile dintre el şi noi erau mai vechi, de pe vremea cînd cu toţii stăteam pe meterezele – azi ştirbe, vai! – ale revoluţiei ţărăneşti, el nu s-a îndreptat totuşi spre noi decît în momentul în care, sub presiunea anacronismului grotesc al reînscăunării liberale, act greu de urmări tragice, nelichidate încă decît în parte, Cuvântul – forţat să-şi exprime doctrina nu în consideraţiuni de filosofia istoriei (cum o făcuse pînă atunci), ci în formule de luptă – s-a apropiat fatal de Mişcarea Legionară. Aşa fiind, a încerca să aşezăm pe Vasile Marin într-o altă grupare decît cea către care s-a crezut dator cu jertfa vieţii lui, ar însemna să facem violenţă adevărului. Cu atît mai mult cu cît, la urma urmelor, nu el a venit înspre noi, ci mai degrabă noi ne-am apropiat de el, în drumul nostru spre militanţii revoluţiei naţionale […] Fenomenul trecerii dintr-o tabără în alta e foarte frecvent în viaţa noastră publică”, dar “în această viaţă publică plină de transfugi, Vasile Marin găsise în el putinţa CONVERTIRII …”.
Între vara lui 1934 şi vara lui 1936 Legiunea trăieşte o epocă mai tihnită: este o vreme a clarificărilor doctrinare (Codreanu, bunăoară, îşi pregăteşte cartea Pentru legionari, ce va apărea la începutul lui octombrie 1936, devenind biblia legionarismului), a consolidării organizatorice (iau fiinţă, pe rînd, Partidul “Totul pentru Ţară”, Asociaţia “Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922”, ambiţioasa întreprindere a Comerţului Legionar etc.), a efervescenţei lucrative (vestitele tabere de muncă, ce se înmulţesc pretutindeni precum ciupercile), a vredniciei constructive în genere. Pe Vasile Marin îl regăsim nu doar la bară sau în presă, dar şi pe şantierele de lucru, el însuşi realizînd “minunata tabără de la Hotarele”, devenită “un fel de Academie legionară” şi care “rămîne în istoria Mişcării noastre ca un model de organizare” (M. Polihroniade [51]).
Pe 28 iulie 1935, “Căpitanul” îi acordă gradul de Comandant legionar, iar cîteva săptămîni mai tîrziu i se încredinţează conducerea organizaţiei din Ilfov.
Cum dispăruseră între timp şi Axa, şi Cuvântul, Vasile Marin scrie în publicaţii de dreapta mai puţin prestigioase (Cuvântul Studenţesc, Revista Mea, Cuvântul Argeşului), iar în martie 1936 scoate el însuşi o revistă (în colaborare cu un oarecare Gh. Ciorogariu), Vestitorii, ce nu durează însă decît patru numere (“sugrumată de cenzură”, zice M. Polihroniade). Adie şi-n scrisul lui mai nou, ca şi-ntr-al lui Moţa, parcă stranii presimţiri. Iată cîteva spicuiri din articolul “Morţii noştri”, apărut în Cuvântul Argeşului din 20 martie 1936 [52]: “Îngemănaţi cu eternitatea, morţii noştri, din lumea lor de dincolo, ne ocrotesc şi ne îndreaptă paşii. […] Mormintele lor sînt pretutindeni; ele alcătuiesc punctele cardinale pentru geografia spiritualităţii româneşti. […] Morţilor noştri le închinăm cîteva clipe de reculegere în fiecare zi din viaţa noastră, sub ocrotirea lor începem şedinţele în cuiburile noastre. […] Ei sînt izvorul de viaţă eternă pentru sufletele noastre. […] Purtăm cu toţii cămaşa ţesută din firele nevăzute ale jertfei lor”… N-are puterea de exaltare a lui Moţa, dar ajunge, pe calea firii lui, la acelaşi punct esenţial al morţii creatoare şi la acelaşi “nod divin” care leagă lucrurile (“… convingerea că, pe deasupra tuturor instrumentelor Diavolului în luptă cu Divinitatea, se înalţă sublim eroismul pus în slujba Crucii, care învinge tot, absolut tot” [53]).
Îndată ce află de iniţiativa lui Moţa [54], Vasile Marin “nu mai are astîmpăr: vrea să plece şi el în Spania, vrea să plece cu orice preţ. Se roagă de Căpitan – el, care nu se rugase de nimeni şi nu ceruse nimic, niciodată. Insistă să fie lăsat să plece. Căpitanul se codeşte, nu sînt destui bani. Atunci Marin, din sărăcia lui, din apriga, din amarnica lui sărăcie, găseşte 5000 de lei, se împrumută cu 5000 de lei, îi aduce la sediu şi cere să i se dea voie şi lui să plece. Cu ironia lui amară, îi spune domnului General: «Vreau să fiu al şaptelea sicriu»” (M. Polihroniade, loc. cit.)!
Tinerei lui soţii (26 de ani) îi scrie despre datoria de onoare ce apăsa pe umerii generaţiei lor. Acesta a fost Vasile Marin: omul datoriei împlinite pînă la capăt.
Îmi reprim aici, încă o dată, tentaţia gloselor personale şi îmi îngădui să reproduc în încheiere, chiar cu riscul de a supralicita, întregul final al prefeţei lui Nae Ionescu din 17 februarie 1937 [55]:
“Vasile Marin a căzut sub zidurile Madridului, alături, cot la cot cu Ion Moţa, în faţa aceluiaşi duşman. Dar a căzut altfel decît Ion Moţa. Nu mai bine, nu mai puţin bine, ci altfel.
Ion Moţa s-a dus să moară. Coborîse adînc în el încredinţarea că mîntuirea neamului nostru are nevoie de jertfa patetică a fiinţei lui trupeşti; şi a plecat într-o transfigurată hotărîre: nu ca să lupte, nu ca să învingă luptînd, ci pentru ca să calce, cu moartea lui, moartea noastră. Dacă Moţa s-ar fi întors nevătămat din război, bucuria omenească a noastră, a celor care l-am cunoscut, ar fi stat alături de îndoiala lui Moţa, care se va fi gîndit că, pentru păcatele cuiva, Dumnezeu i-a refuzat jertfa. Oricît de groaznic ar fi omeneşte gîndul acesta, eu sînt astăzi încredinţat că pentru mîntuirea naţiei noastre Dumnezeu trebuia să accepte jertfa lui Moţa, aşa după cum, pentru mîntuirea neamului omenesc, a acceptat jertfa Mielului.
Vasile Marin se putea însă să nu moară. El s-a dus acolo să stea în faţa duşmanului credinţelor lui, ca să lupte cu el. Să-l învingă? Da, dacă se poate. Dar victoria asta nu era necesară. Necesară în fapta lui Marin era numai prezenţa lui acolo, prezenţă în care moartea era un risc, dar nu o necesitate. Desigur, cînd a plecat dintre ai lui, lepădarea de sine era atît de desăvîrşită încît el se gîndea tot aşa de puţin la întoarcere cît şi la moarte; viaţa lui sau moartea lui nu-l mai priveau pe el personal, de vreme ce principalul nu era moartea lui sau scăparea de la moarte, ci depunerea unei mărturii pentru credinţa lui, cu orice preţ. Noi ştim însă că mărturia lui ar fi fost tot aşa de deplină şi de rodnică, dacă el ni se întorcea neatins; după cum deplină şi rodnică e mărturia tovarăşilor lui care s-au întors.
Cînd deci a hotărît moartea lui Vasile Marin, Dumnezeu a voit să ne certe. De aceea – durerea noastră este întunecată”.
Pînă la urmă, cum am mai spus-o [56], totul rămîne, în privinţa motivaţiilor ultime, într-o taină inepuizabilă şi mereu provocatoare. Indiferent cum i-am judeca astăzi, Moţa şi Marin îşi păstrează, prin pariul lor existenţial şi prin locul lor în conştiinţa unei generaţii, dreptul la neuitare, reuşind dacă nu să ne convingă de justeţea cauzei lor, măcar să trezească în noi întrebări pe care altminteri poate că nu ni le-am fi pus niciodată. Şi nu există răspuns mai de preţ decît o bună întrebare…

Răzvan CODRESCU



[1] Se sparie gîndul citind în presa bisericească a vremii rînduri ca acestea (purtînd semnătura proaspătului Mitropolit Vasile [Vichentie] Mangra, ales în luna august 1916 şi înscăunat în luna octombrie a aceluiaşi an, şi a Episcopului de Caransebeş Miron [Ilie] Cristea, viitorul patriarh şi prim-ministru al României Mari): “România, căreia fiinţă i-a dat patria noastră, Ungaria, căci Radu Negru de la Făgăraş a întemeiat principatul Ţării Româneşti, Dragoş din Maramureş a întemeiat principatul Moldovei şi cu sprijinul Monarhiei Habsburgice s-a ridicat şi s-a întărit România modernă. […] Acela care, cu vorbele viclene pe buze, vine în hotarele noastre, nu-i frate, ci cel mai păgîn duşman, care pentru a-şi îndeplini pofta sălbatică îşi omoară fraţii şi părinţii. […] Faţă de noul duşman, care rîvneşte în chip atît de păcătos la ştirbirea şi la stricarea hotarelor patriei noastre, veţi şti să luptaţi cu aceeaşi îndîrjire, vitejie şi credinţă […]. Majestatea Sa, înălţatul nostru Împărat şi Rege, împreună cu luminatul său guvern ungar, nu vor întîrzia a răsplăti după merit credinţa şi vitejia cu care aţi apărat Tronul şi Patria…” (“Scrisoarea circulară nr. 2602/1916”, în Telegraful român din 11/24 octombrie 1916)!!! Dr. Flor Strejnicu, în Creştinismul Mişcării Legionare (Editura Imago, Sibiu, 2000 [ed. a II-a: 2001], pp. 189-190), dă şi alte spicuiri din acelaşi număr al oficiosului sibian, dintre care mai reţin: “… duşmanii iubitei noastre patrii s-au înmulţit cu unul, prin faptul că vecinul regat România, din motive necunoscute nouă [sic], a declarat război monarhiei noastre” sau “Căci mare ne este iubirea de neam, dar şi mai mare ne este iubirea de patrie! Ea e mama noastră, şi pe mama care ne-a născut, şi la sînul căreia îşi dorm somnul de veci strămoşii şi părinţii noştri, datorinţă avem să o apărăm pînă la ultima picătură de sînge, chiar şi în contra fraţilor noştri. Să o ştie deci aceştia, că drumul pe care vor să-l facă la Alba Iulia îl vor putea face numai peste cadavrele noastre…”!!! Autorul observă: “Este posibil ca aceste luări de atitudine împotriva României să fi fost impuse. Este de asemenea posibil ca interese de ordin diplomatic să fi condus la o astfel de «politică». Cert este că ele au existat şi că la timpul oportun puteau constitui motive de şantaj [ceea ce totuşi, din cîte ştiu, nu s-a întîmplat – n. n.]. A fost conştient episcopul Miron Cristea de aceste posibilităţi de mai tîrziu? A fost marcat la Alba Iulia [Miron Cristea a luat parte la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 şi a fost membru al delegaţiei românilor transilvăneni care a prezentat actul Unirii la Bucureşti!] de căinţă în faţa poporului pe care îl îndemnase la supunere faţă de «patria mamă» Ungaria?” (asprul rechizitoriu al Patriarhului Miron continuă pe mai multe pagini: mason, afemeiat, complice la abuzurile şi crimele lui Carol II).
[2] “Acest duh al marei, definitivei şi neîmpăcatei rupturi – ruptură de înstrăinata generaţie veche şi ruptură de o viaţă orientată, chiar şi numai parţial, de interesul personal, îndoită ruptură indispensabilă unei lupte eroice de totală primenire a vieţii obşteşti – a fost aportul nostru sufletesc original în această mişcare naţională, la începuturile ei de acum 10 ani”, explica el în Axa, la 1 octombrie 1933 (cf. Ion I. Moţa, Cranii de lemn, Ediţia Monumentul MM, Colecţia “Omul Nou”, München, 1970, p. 114).
[3] Editura “Cultura Naţională”, Bucureşti, 1937, p. 378.
[4] Mişcare naţionalistă şi regalistă, creată în Franţa pe fondul “Afacerii Dreyfus” (1894-1906), avînd şi o publicaţie omonimă (scoasă între 1899 şi 1944, la început bilunară, iar din 1908 cotidiană). Din 1905 este tutelată de Charles Maurras, dar îi numără printre animatori şi pe Jacques Banville, Léon Daudet, Georges Valois etc.
[5] A se vedea amplul articol al lui Moţa “Legiunea şi L.A.N.C.” (Cranii de lemn, ed. cit., pp. 108-128), ca şi Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, Editura “Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1936, pp. 282-291.
[6] Reeditare recentă: Editura Alma Tip, Bucureşti, 1997 (comentariile fiindu-i atribuite traducătorului!)..
[7] A. Vântu, în schiţa lui biografică (cf. Cuvântul studenţesc, anul XII, nr. 1-4, ianuarie-februarie 1937, sau.  Cranii de lemn, ed. cit., p. 319). Pentru detalii asupra complotului (“o încercare de răzbunare care să servească drept pildă veacurilor viitoare”!), cf. Pentru legionari, ed. cit., p. 168 şi urm. (cu rezerva necesară faţă de o expunere pro domo). Victimele potenţiale erau cîţiva politicieni liberali şi cîţiva rabini, bancheri şi directori evrei ai unor ziare din Sărindar (Adevărul, Dimineaţa, Lupta). Francisco Veiga (Istoria Gărzii de Fier: 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, trad. rom. Marian Ştefănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 76) observă cu justeţe: “Planul ţinea mai degrabă de domeniul fantastic decît de realitate, pentru că nu pare simplu ca şapte studenţi [au fost implicaţi mai mulţi, dar asta e mai puţin important – n. n.], fără o solidă infrastructură logistică, să poată reuşi să doboare douăsprezece obiective diferite, fără să fie arestaţi. Dovadă este faptul că planul a fost divulgat şi, la 8 octombrie, poliţia i-a arestat pe toţi în plină reuniune conspirativă”.
[8] Imprimeria Statului, Bucureşti, 1927. Pasajele reproduse în continuare se găsesc la pp. 74 şi 76.
[9] Apud A. Vântu, loc. cit. (în Cranii de lemn, ed. cit., pp. 320-321).
[10] Op. cit., pp. 67-68.
[11] În orice caz, Justiţia românească de atunci era mult mai puţin coruptă şi manipulabilă decît cea de astăzi, iar în particular verdictul respectiv, dat în unanimitate şi primit cu un entuziasm aproape general, a fost unul împotriva puternicilor vremii (neputînd fi vorba de oportunism sub vreo presiune politică – monarhică, guvernamentală sau parlamentară).
[12] Vestita icoană a Arhanghelului Mihail (“În mijlocul acestor frămîntări şi ceasuri de răscruce ne-am adus aminte de icoana care ne-a ocrotit în închisoarea Văcăreşti. Ne-am hotărît să strîngem rîndurile şi să continuăm lupta sub protecţia aceleiaşi Sfinte Icoane. În acest scop, ea a fost adusă la căminul nostru din Iaşi, din altarul bisericii Sfîntul Spiridon, unde o lăsasem cu trei ani în urmă” – Pentru legionari, ed. cit., p. 295).
[13] Iată relatarea lui Codreanu: “A doua zi, la 10 dimineaţa, ne-am adunat toţi «Văcăreştenii» şi am plecat la profesorul Cuza acasă, în str. Codrescu nr. 3. După atîţia ani de lupte şi grele încercări, mergeam acum să ne luăm rămas-bun de la profesorul Cuza şi să-i cerem să ne dezlege de jurămintele pe care le-am depus. Profesorul Cuza [prieten de aproape cu tatăl Căpitanului – n. n.] ne-a primit în aceeaşi cameră în care mă botezase pe mine cu 28 de ani în urmă. […] Profesorul Cuza ne-a vorbit în felul următor: – Dragii mei, vă dezleg de jurămintele pe care le-aţi depus şi vă sfătuiesc ca, mergînd în viaţă, de acum înainte singuri, să nu cumva să faceţi greşeli. Pentru că, mai ales în politică, greşelile se plătesc scump…” (ibidem, pp. 296-297). Retrospectiv, cuvintele lui Cuza, cu tot aparentul lor formalism, nu sună deloc ca lipsite de noimă… Ciudă cobitoare? Premoniţie? Avertisment? La cît de scump au plătit, s-ar zice că legionarii au făcut greşeli ori foarte multe, ori foarte mari…
[14] Judicioasă recenzie de specialitate în Acţiunea Română, semnată de prof. A. Stănculescu, din care reţin aici cîteva fragmente, legate de ideea de bază a tezei, anume lipsa – cel puţin în condiţiile epocii respective – unei securităţi juridice reale în cadrul Ligii sau Societăţii Naţiunilor (precursoare a actualei O.N.U., S.D.N., organism internaţional creat în 1920, în urma Tratatului de la Versailles, avea sediul la Geneva şi îşi propunea tocmai să dezvolte cooperarea între naţiuni prin garantarea nediscriminatorie a păcii şi securităţii): “Popoarele sînt lipsite de un mănunchi de idei comune asupra principalelor probleme ale vieţii internaţionale. Posesiunea teritoriului, de exemplu, are cele mai variate justificări: naţionalitatea, plebiscitul, dreptul istoric etc. Deci nu-i un acord. […] În domeniul Societăţii Naţiunilor, reglementarea – atît a elementului tehnic, cît mai ales a elementului ideologic – este grea sau chiar imposibilă, căci acolo avem de-a face cu fenomene de viaţă socială, care întrec orice prevedere. […] Justiţia judiciară – acomodarea regulei abstracte la realitate – nu poate exista deci ca o funcţiune a Societăţii Naţiunilor. În schimb, justiţia politică – judecarea fenomenelor sociale în ele înşile – va triumfa complet. Ea are însă marele defect de a compromite funcţiunea conservatoare a Dreptului: securitatea. Triumful justiţiei politice (cazuistice), lipsită de orientarea unei reglementări abstracte, este tot una cu triumful arbitrarului. Spectrul anarhiei însoţeşte pretutindeni acest fel de justiţie”. În 1929, Moţa ţinuse, la Cercul de Studii al Centrului Studenţesc Bucureşti, o conferinţă pe această temă, ce poate fi considerată un rezumat mai puţin academic al tezei sale, ajungînd pînă la ideea de nesocotire şi desfiinţare a organismului respectiv (socotit doar o unealtă a “uriaşului complot mondial” francmasonic). Conferinţa, intitulată Liga Naţiunilor – idealul, viciile şi primejdia ei, a apărut mai întîi în broşură (Institutul de Arte Grafice “Bica”, Bucureşti, 1930), iar ulterior a fost inclusă în ediţiile mai noi ale volumului Cranii de lemn (în ediţia folosită aici, cea din 1970, textul figurează între pp. 257-280). A se vedea, în acelaşi sens, şi articolul “Spiritul Genevei” (ibidem, pp. 129-133).
[15] Apud A. Vântu, loc. cit. (în Cranii de lemn, ed. cit., p. 331).
[16] Au existat două tentative de reluare a revistei: una în ţară (1940), alta în exil (1942), legate de numele lui Pavel Costin Deleanu.
[17] A se vedea şi Claudio Mutti, “Ion Moţa şi «Serviciul Mondial»”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 4/88, aprilie 1998, pp. 10-11, cu referiri la felul în care se punea în epocă – mai ales în aria fascismelor occidentale – problema iudaismului (şi, în particular, a sionismului), la corespondenţa lui Moţa cu serviciul german Welt-Dienst (înfiinţat la Erfurt, în 1933; vezi şi Ion I. Moţa, Corespondenţa cu “Serviciul Mondial”: 1934-1936, Editura Armatolii [Colecţia “Biblioteca Verde” – nr. 10], Cetatea Eternă, [Roma], 1954; reed.: Corespondenţa cu Welt-Dienst: 1934-1936, Colecţia “Europa”, München, 2000; trad. it.: Corrispondenza col Welt-Dienst: 1934-1936, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1996) şi la intervenţia lui de la Montreux (care, în problema evreiască, a fost susţinută mai ferm, printre alţii, de belgianul Somville şi olandezul Arnold Meyer), faţă de care au existat însă şi dezacorduri clare, cum a fost cea a ex-ministrului grec Georgios Mercouris (consonantă, pare-se, cu ideile în materie ale delegaţilor din Italia, Portugalia şi Austria), care se opusese la “orice încercare de a face o declaraţie generală despre evrei, susţinînd că era vorba de o chestiune pur interioară, diferită de la o ţară la alta; deci, în conformitate cu spiritul congresului, fiecare naţie trebuia lăsată să rezolve problema după dorinţa ei” (M. A. Ledeen, L’internazionale fascista, Bari, 1973, p. 158). Moţiunea n-a putut eluda problema, dar reflectă aceste reticenţe.
[18] În 1978 a apărut traducerea italiană a lui Claudio Mutti, sub titlul editorial L’uomo nuovo (Edizioni di Ar, Padova). După aceasta s-a făcut traducerea spaniolă a lui Antonio Medrano: El hombre nuevo, Ediciones Ojeda, Barcelona, 1999.
[19] Din Spania îşi propusese să scrie, dacă moartea l-ar mai fi păsuit, “200-300 de articole pe care să le las spre a apărea timp de 5-6 ani, cîte unul în fiecare număr al foii, postum” (Testamentul lui Ion Moţa, ediţia a VI-a, Colecţia “Europa”, München, 1990,  p. 17).
[20] Reprodus în Cranii de lemn, ed. cit., p. 174.
[21] Ibidem, pp. 206-207.
[22] Sînt cuvintele cu care începe scrisoarea testamentară către părinţii şi surorile sale (“Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?! […] Nu e o mare binefacere sufletească, pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apărarea lui Hristos? [...] Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!” – aceste din urmă cuvinte fiind înscrise şi pe monumentul comemorativ de la Majadahonda). Şi tot spre părinţii lui, la 1 decembrie, de pe vapor: “Niciodată n-aş fi primit să fiu înlocuit cu altcineva, căci sufletul meu îmi cerea şi-mi cere împlinirea acestei datorii. […] Nu e adevărat ce spuneau unii, că, rămas în ţară, puteam fi mai de folos – şi eu, şi soţii cîţi am luat acest drum – luptei de acasă. Biruinţa morală pe care noi o vom cîştiga în Spania, cu orice jertfe, va fi mai mare pentru lupta naţională decît tot ce am putea face în restul vieţii noastre, ba şi dincolo de ea… Acesta e adevărul” (Testamentul…, ed. cit., pp. 9-10 şi 23).
[23] Ibidem, p. 24.
[24] Către părinţi şi surori, către soţie, către copii cînd vor fi mari şi către Căpitan. Numai două dintre ele – cea către părinţi şi cea către Căpitan – au fost făcute publice, constituind nucleul faimosului Testament (ce mai include o scrisoare ulterioară şi cîteva articole – ultimul din 3 ianuarie 1937). Testamentul lui Ion Moţa a cunoscut, începînd din 1937, numeroase ediţii în ţară şi în străinătate, fiind tradus mai întîi în italiană (Testamento di Ion Motza. Il tributo di sangue della Guardia di Ferro di Romania nella lotta contro il bolscevismo in Ispagna, Stab. Arti Grafiche F. Canella, Roma, 1937, reed. 1941; versiune nouă în Ion I. Motza, L’uomo nuovo, ed. cit., apoi şi separat: Testamento di Ion Motza, Edizioni allinsegna del Veltro, Parma, 1984), după care şi în multe alte limbi (a se vedea bibliografia postată pe acest blog).
[25] Cf. Apocalipsa, cap. 16, mai ales vv. 14-16.
[26]  “La Naşterea Domnului”, în Testamentul…, ed. cit., pp. 25-28.
[27] O amintire caldă i-a păstrat mamei lui Vasile Marin văduva acestuia (Ana-Maria Marin, n. Ropală, fiică a unui ofiţer român şi a unei evreice creştinate; recăs. Van Saanen; decedată în Elveţia, pe 2 septembrie 2001). Iată o scenă semnificativă, zugrăvită în fuga condeiului: “M-am mutat în deal la Cotroceni, la mama lui, pe care trebuia s-o iubesc şi s-o îngrijesc mai mult decît pe mama mea. Într-o zi, aceasta din urmă a venit la noi cu o umbreluţă mov şi a întrebat-o pe bătrînă ce îi poate da în plus fetei care trăia acum într-o odaie cu pămînt pe jos şi învăţa la o lampă cu gaz. Bătrîna ardeleancă i-a răspuns, dreaptă ca o lumînare: «Aşa a vrut Dumnezeu, să-mi ia băiatul şi să-mi dea o fată; şi să ştii mata că eu nu-i dau decît un pic de dragoste!»” (Ana-Maria Marin, Povestea neamului românesc scrisă de o bunică pentru nepoata sa, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1999, pp. 33-34).
[28] Cf. Cuvântul studenţesc, anul XII, nr. 1-4, ianuarie-februarie 1937 (biografie inclusă şi în vol. Crez de generaţie). Mihail Polihroniade era bun prieten, între alţii, cu Mircea Eliade şi Constantin Noica. Iată ce scrie despre el M. Eliade în Memoriile sale: “Prin Mihail Polihroniade, prietenul meu de la «Spiru Haret», cunoscusem pe Ionel Jianu şi pe Petru Comarnescu. […] Cu Mihail Polihroniade mă împrietenisem în ultimii ani de liceu. Aveam acelaşi drum spre casă şi ne întorceam întotdeauna împreună, discutînd. Încă din liceu, Polihroniade era pasionat de politică şi publicase cronici de politică externă în ziarul conservator Epoca” (Memorii, vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 163-164). Mai tîrziu, prin 1933, “cîţiva din prietenii mei se căsătoriseră şi-mi plăcea să cred că le descopeream dimensiuni noi, pe care nu le bănuisem numai cu trei-patru ani în urmă, în Universitate. Mary, soţia lui Mihail Polihroniade, era englezoaică şi de curînd preda limba engleză la un liceu de băieţi. Era înaltă, robustă, roşcovană şi pistruii adăugau parcă o tăiere masculină figurii ei deschise, loiale. Te privea întotdeauna drept în ochi şi vorbea tare, precis, eficient” (ibidem, p. 234). Şi prin 1938-39, pe vremea marii prigoane carliste, ca tragic deznodămînt: “Tactica lui [Armand] Călinescu reuşise: toţi legionarii se lăsaseră prinşi şi se aflau acum în cuşcă, aşteptînd, ca şoarecii, să fie arşi de vii. Probabil că Codreanu, ca şi atîţia alţi legionari, au murit convinşi că jertfa lor va grăbi victoria mişcării. Dar mă întreb dacă unii din ei n-au văzut în moartea lor iminentă nu numaidecît o jertfă, ci consecinţa fatală a unei catastrofale erori de tactică politică. Ştiu doar că Mihail Polihroniade, care se număra printre foarte rarii şefi preocupaţi de victoria politică, iar nu de mîntuirea sufletelor, i-a spus odată soţiei, în temniţa de la Rîmnicu Sărat, după executarea lui Codreanu: «Iată unde ne-au dus slujbele şi parastasele!». La mai puţin de un an, avea să fie executat şi el, care nici măcar nu avea mîngîierea slujbelor şi parastaselor. Dar n-a murit mai puţin senin decît ceilalţi, cei credincioşi. A cerut o ţigară, a aprins-o şi s-a apropiat zîmbind de zidul unde-l aşteptau mitralierele” (op. cit., vol. II, p. 27).
[29] Cf. Crez de generaţie ed. a IV-a, Colecţia “Europa”, München, 1977, pp. 227-228.
[30] Mai tîrziu, cu acesta din urmă a ţinut oarece corespondenţă. În Crez de generaţie, la secţiunea “Trei scrisori politice”, este inclusă o epistolă în franceză către Charles Maurras (cf. ed. cit., pp. 93-100), căruia i se adresează cu Cher maître; epistola datează din iarna lui 1934 şi e o expunere apologetică asupra Gărzii de Fier (une organisation politique nationaliste, dont l’idéologie est inspirée par un fascisme adapté aux besoins et aux aspirations de la Roumanie… une organisation chrétienne, antijudaïque et antimaçonnique…), pentru contracararea propagandei mincinoase pe seama ei. “La vrai France” (celle que vous nous avez révélée par cette magnifique «Action Française»…) este solicitată să-şi facă o idee justă despre “la vrai Roumanie” (la Roumanie de ceux qui ont fait la guerre et de leurs fils, la Roumanie qui travaille aux champs et dans les villles…). Încă de la 19-20 de ani, îşi aminteşte M. Polihroniade, V. Marin “trecuse prin marxism şi mai ales prin maurrasism “ (loc. cit.).
[31] O scrisoare către Iorga, din iarna lui 1934, pe fondul aceloraşi evenimente care-l făcuseră să se adreseze şi lui Ch. Maurras, se poate citi în secţiunea menţionată din Crez de generaţie (ed. cit., pp. 79-84). Nici prin gînd nu i-ar fi trecut lui Vasile Marin ce avea să se întîmple peste ceva mai mult de un deceniu (cu implicarea lui Iorga în lichidarea lui Codreanu şi cu lichidarea ulterioară a savantului). Anii ’20, cu toate incidentele lor sporadice, au fost totuşi un fel de belle époque pentru tînărul naţionalism românesc (ce părea să crească organic din naţionalismul generaţiei anterioare, căreia Iorga îi fusese incontestabil corifeu).
[32] Îşi amintea M. Polihroniade, care, ca gazetar, îl întîlnise frecvent în anii următori pe la Cameră (cf. Crez de generaţie, ed. cit., p. 229).
[33] Devenit ulterior unul dintre cei mai intransigenţi critici ai lui Iuliu Maniu şi al ţărănismului în genere (cf. Roza vînturilor, secţiunea “Cultura politică”, orice ediţie). Adevărul este că, după 1932, Iuliu Maniu a trăit politic mai mult din gloria anilor anteriori, fiind depăşit de mai toate evenimentele timpului şi plătind scump cîrdăşia cu comuniştii de la 23 august 1944 (orice s-ar spune, certificatul de deces al României moderne).
[34] Prefaţa la Crez de generaţie (ed. cit., p. X).
[35] Prin poarta cea strîmtă (Editura Gordian, Timişoara, 1993) şi Povestea neamului românesc… (ed. cit., pe care am avut eu însumi ocazia s-o îngrijesc şi s-o postfaţez). Un alt volum, Poveste de dincolo. Amintiri din ţara cutropită (Madrid, 1979), nu mi-a ajuns în mînă, dar ştiu de la regretata autoare că e scris – din prudenţă şi discreţie – la persoana a treia şi că materia lui s-a vărsat în cele ulterioare.
[36] Povestea neamului românesc…, ed. cit., p. 22.
[37] Dintre celelalte, 3 fiind italieneşti, 3 nemţeşti şi 5 româneşti (4, doar tangenţiale la tema lucrării, aparţinînd – cum se întîmplă pînă azi – chiar unor membri ai comisiei examinatoare: Paul Negulescu – preşedinte, Aristide Basilescu, Mircea Djuvara, Anibal Teodorescu).
[38] Că fascismul nu era pe atunci “sperietoarea” de mai tîrziu, ci o temă de discuţie între altele, incomodă, dar pasabilă, se vede şi din atitudinea de eleganţă şi obiectivitate academică a comisiei examinatoare: lucrarea a fost admisă, dezbătută profesional şi apreciată în valoarea ei strict ştiinţifică. Pe lucrare figurează următoarea precizare oficială: “Facultatea consideră opiniile expuse în această lucrare ca proprii ale autorului şi nu are a exprima nici aprobare, nici dezaprobare”. Istoricul Ioan Scurtu, care semnează prudentul cuvînt înainte al recentei reeditări (vezi mai jos), comentează într-un sens apropiat, încă de pe prima pagină: “Se cuvine subliniat faptul că Universitatea a admis un asemenea subiect «fierbinte» […], ceea ce demonstrează larga deschidere a acestei instituţii şi a slujitorilor ei, caracteristică unei societăţi pluraliste. De asemenea, în timp ce doctorandul era cunoscut pentru opţiunile sale politice de dreapta [nota bene, totuşi: nu era încă legionar! – n. n.], comisia avea cu totul alte opinii: Mircea Djuvara făcea parte din conducerea Partidului Naţional-Liberal, iar Anibal Teodorescu era fruntaş al Partidului Poporului – formaţiuni ce-şi adusesră contribuţia la organizarea şi dezvoltarea sistemului democratic în România de după Marea Unire din 1918. Divergenţa de opinii politice nu a împiedicat comisia să aprecieze valoarea ştiinţifică a lucrării doctorandului Vasile Marin”. Mai degrabă ar trebui spus, poate, că atitudinea respectivă reprezenta normalitatea, în timp ce surprinderea noastră de azi este nu numai reflexul unei lungi perversiuni ideologizante, dar şi al unei experienţe istorice care nu poate fi trecută cu vederea.
[39] Op. cit., pp. 22-23. Toate notele la acest citat îmi aparţin.
[40] Ultima fază a unei îndelungate agitaţii a muncitorilor ceferişti şi petrolişti din ianuarie-februarie 1933, care în 15-16 februarie a luat aspecte sîngeroase. Evenimentele s-au desfăşurat pe fondul a două guverne ţărăniste: al lui Iuliu Maniu (pînă pe 14 ianuarie) şi al lui Al. Vaida-Voevod (ce va dura pînă-n toamnă).
[41] El îşi luase doctoratul, ea “internatul” (vezi mai sus), se căsătoriseră şi erau în “luna de miere”.
[42] Virgil N. Madgearu (1887-1940), economist şi sociolog, lider şi ministru ţărănist, ce avea să fie asasinat la aceeaşi dată cu N. Iorga (27 noiembrie 1940).
[43] Mulţi ar putea fi surprinşi astăzi de împrejurarea că în Parlamentul României, la vremea respectivă, Codreanu a fost singurul care a criticat ferm măsurile represive ale guvernului şi a luat apărarea “nenorociţilor de muncitori”, solicitînd o anchetă parlamentară specială, susţinut cu timiditate de dr. N. Lupu (a se vedea Pentru legionari, ed. cit., pp. 434-436, sau Monitorul  Oficial din 23 februarie 1933).
[44] O ediţie recentă a fost îngrijită de regretatul Radu-Dan Vlad şi are un cuvînt înainte de prof. univ. dr. Ioan Scurtu: Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997. (Să menţionăm, în paranteză, şi mai recenta apariţie în româneşte a volumului Statul de Benito Mussolini, Fundaţia Culturală Forum, Cluj-Napoca, 2001, conţinînd şi texte de care V. Marin s-a folosit în teza sa.)
[45] Cf. finalul articolului “O singură ideologie: Fapta”, apărut în Axa nr. 5, din 22 ianuarie 1933 – primul lui articol publicat acolo (inclus şi în Crez de generaţie, sub titlul “Crez de generaţie: ideologia faptei”; ed. cit., pp. 187-189).
[46] M. Polihroniade (cf. Crez de generaţie, ed. cit., p. 231).
[47] Ibidem. Una dintre cele mai mari biruinţe a fost la Arad, cînd a apărat “Echipa morţii” (grup legionar ce-şi asumase, în campania electorală din 1933, rezistenţa non-violentă pînă la moarte în faţa persecuţiilor oficiale), pledînd împreună cu Moţa şi Codreanu.
[48] M. Polihroniade: “Marin la închisoare era neschimbat. Calm, veşnic surîzător, judecînd cu obişnuita lui agerime situaţia, era sigur de victorie” (cf. Crez de generaţie, ed. cit., p. 232). Firea lui ironică şi jovială n-avea să se dezmintă nici în preajma morţii. În Pentru Christos (cf. Alexandru Cantacuzino, Opere complete, Colecţia “Omul Nou”, f. l. [Miami Beach], 1990, p. 166), prinţul îşi amintea că în tranşeea de la Majadahonda, cu mai puţin de două ceasuri înainte de momentul fatal, “Vasile Marin face glume; lîngă el domnul Clime e vesel şi rîde la tot ce spune Marin”.
[49] Ceva mai jos, autoarea precizează: “Pe Sterie Ciumetti îl uciseseră chiar în seara în care încercaserăm să-l anunţăm, şi îl aruncaseră în lacul Tei” (p. 29).
[50] Ana-Maria Marin, op. cit., p. 28. Atentatorii fuseseră aşa-numiţii Nicadori (studenţii Nicolae Constantinescu, Ion Caranica, Doru Belimace), care acţionaseră din proprie iniţiativă şi, de altfel, se predaseră autorităţilor. După multe mărturii de epocă (nu numai legionare), în urma uriaşelor abuzuri comise, moartea lui I. G. Duca “plutea în aer”. După unii, Carol II însuşi ar fi fost bucuros să scape de Duca, dar cu mîna altora. În orice caz, rămîne suspect faptul că l-a chemat la Sinaia şi nu i-a asigurat nici o protecţie, lăsîndu-l să plece cu trenul, singur, în plină noapte… Desigur, împotriva legionarilor (şi a dreptei în ansamblu) s-a lansat o prigoană încă mai cumplită (peste 18000 de arestări, lichidări precum cea a lui Ciumetti, suspendări de organizaţii şi publicaţii etc.). La procesul desfăşurat în martie-aprilie 1934, s-a încercat incriminarea a peste 50 de capi legionari, în frunte cu Codreanu şi generalul Cantacuzino. Nu s-a putut dovedi nici o implicare a conducerii Mişcării, toţi fiind achitaţi. Autorii asasinatului au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă (iar mai tîrziu vor fi asasinaţi în detenţie, o dată cu Codreanu, în noaptea de Sfîntul Andrei a anului 1938). A se vedea şi Faust Brădescu, Nicadorii, Decemvirii, Răzbunătorii, Editura “Carpaţii”, Madrid, 1978.
[51] Cf. Crez de generaţie, ed. cit., p. 234.
[52] Şi în Crez de generaţie, ed. cit., pp. 165-166.
[53] Ibidem, p. 18.
[54] M. Polihroniade susţine că abia pe la jumătatea lui noiembrie.
[55] Crez de generaţie, ed. cit., pp. XII-XIII. H. Sima îşi exprima în 1965 convingerea că “aşa va  rămînea Vasile Marin în faţa generaţiilor viitoare, cu trăsăturile ce i le-a prins pentru eternitate maestrul gîndirii româneşti contemporane” (Horia Sima, Antologie legionară. Opera publicistică în şapte volume, ed. Traian Golea, vol. V, Colecţia “Omul Nou”, Miami Beach, 1994, p. 78).
[56] Cf., pe acest blog, Taina jertfei: cazul Moţa-Marin”, partea a III-a.