RĂZVAN CODRESCU: MISTAGOGIE

SUMARUL BLOGULUI

Stefan Orth: Vîltoarea

I

Nu-i visul tău de noi, cît nu ne doare

iubirea ce boleşte-n fiecare

şi nu ne arde taina ta de vie

a minţii îndărătnică trufie.

Doar carii, roadem lemnul crucii tale,

doar melci scîrboşi, o năclăim de bale,

şi tot ce-n noi putea să fie sfînt

e drahmă îngropată în pămînt.

Tăcut ne rabzi, uituci şi goi de tine,

şi iar te baţi în cuie, pe coline,

şi iar te-nalţi din moartea ta, mai viu,

şi iar te pui zălog că nu-i tîrziu...

În tine melc şi cariu, pîn’ la urmă,

pe cît te pradă şi pe cît te scurmă,

îşi află rost şi-n coasta vremii face

descălecare inimii sărace.

Şi-oricît ne-ar fi păcatele de grele,

dă iama harul tău, să ni le spele!

II

Nu te pricep în mila ta divină,

dar mă smeresc dreptăţii ce-o să vină

şi în amurgul limbilor, Cuvinte,

căuş mă fac tăcerii tale sfinte.

Înalt şi-abis fiind în tine una,

nu ştiu de urc sau m-adîncesc întruna,

dar stărui dîrz spre slava ta de-aproape

şi Duhul tău l-adulmec peste ape.

Azi mut şi mîine orb, pustia-mi este

izvod, şi vis, şi zdroabă, şi poveste,

şi-aşa străsimt că va să-mi fie-odată

şi vad sărac spre pacea ta bogată.

Străjer prea mic nădejdii celei bune,

te tot rîvnesc, minune cu minune,

mă-nchin puterii tale şi mă ferec

în luminosul tainei întunerec.

Şi peste toate-n cîte nu-mi vorbeşti,

stă mai presus credinţa mea că EŞTI.