S-A STINS RAUL VOLCINSCHI

SUMARUL BLOGULUI

Raul Volcinschi cu Marcel Petrişor

Raul Volcinschi s-a născut la Cernăuţi, de Ziua Crucii, în 1923, trăgîndu-se dintr-o veche familie boierească din părţile Volcineţului, atestată în documente istorice începînd cu secolul al XVI-lea (cf. Arhiva Genealogică, publicată în extras, nr. VI-XI, 1999, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică “Sever Zotta”, Iaşi). A fost licenţiat în Drept şi doctor în Ştiinţe Economice al Universităţii Bucureşti şi vorbea fluent germană, engleză, franceză, rusă şi polonă.

           

Cluj, 2010: Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, Raul Volcinschi, Demostene Andronescu

A fost arestat politic pentru prima dată în 1956, cînd era conferenţiar la Universitatea din Cluj, şi a fost eliberat în 1964. După 1964, în regimul Ceauşescu, a mai fost arestat şi condamnat de cîteva ori şî a fost deţînut în total încă 8 ani. În anii ’90, a ocupat funcţia de Consilier al Ministrului de Interne. La sfîrşitul anului 2010 a fost afectat de un accident vascular cerebral, în urma căruia se recupera neaşteptat de bine, însă în dimineaţa de 9 ianuarie 2011 afecţiunea a recidivat, iar trupul lui Raul Volcinschi a cedat.

L-am cunoscut pe Raul Volcinschi ca pe un bărbat de un aristocratism complet, delicat sufleteşte, de un curaj care nouă, celor de azi, ni se poate năzări că e deplasat, vînjos la trup, extrem de rapid şi eficient în reacţii. Era de un rafinament intelectual aproape imposibil generaţiilor mai noi. La scurtă vreme după accident, mi-a mărturisit că nu îi era frică de moarte. Făcea cu degajare analize pertinente în legătura cu situaţia politică internaţională şi era extrem de rezervat în legătură cu cea internă: “Măi, sîntem români, cum lăsăm ţara asta?”. Dar absenţa fricii de moarte nu avea aceeaşi reţetă a curajului cu care Raul Volcinschi se bătuse, uneori literalmente, de-a lungul vieţii, căci îmi spusese cîndva cu oarecare modestie că tot ce a făcut în acţiunile sale de revoltă împotriva comunismului fusese posibil pentru că niciodată în viaţă nu îi fusese frică: “Nu am chimia asta a fricii. Nu o simt... ”.

           

Acum, pe patul suferinţei pe care nu o trăda, mi-a mărturisit că nu îi este frică de moarte pentru că el a fost crescut la Mănăstirea Putna de bunicul lui, stareţul mănăstirii. Înainte de a se călugări, bunicul lui făcuse studii academice, între care şi de Filosofie. Raul Volcinschi mi-a spus că nu îi este frică de moarte pentru că ştie că numai trupul moare, dar duhul nu moare, şi pentru că mai ştie că Dumnezeu este aşa cum, în cuvinte simple, bunicul îi spusese că este Dumnezeu. Am înţeles că Raul Volcinschi nu s-a luptat cu viaţa sau cu moartea, ori pentru vreuna dintre ele, ci, în ciuda vieţii şi a morţii, s-a luptat cu un rău mistic pe care l-a perceput în dimensiunea lui anticreştină şi antiromânească.
Dumnezeu să-l odihnească pe eroul şi robul Său Raul Volcinschi (înmormîntat în Cimitirul Catolic din Craiova).

Lucian D. Popescu

UN TEXT DE RAUL VOLCINSCHI

LA UN PAS DE MOARTE

După o încercare nereuşită de-a stabili un contact cu luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraş, s-a ivit o nouă ocazie, în sensul că Romulus Ursu, un avocat din Făgăraş şi bun prieten de-al meu, a vorbit despre tentativa mea cu un alt făgărăşean, pe nume Dorin Covoran. Acesta, absolvent al liceului din Făgăraş, fusese coleg cu mai mulţi tineri care după absolvirea liceului au luat drumul munţilor. Era fiul unui preot greco-catolic care fusese închis administrativ la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Ca atare, Covoran se bucura de încrederea colegilor săi. Acesta, însă, printr-un ciudat transfer de scopuri şi de intenţii, devenise informator al Securităţii. Nu numai că afla şi turna tot ce putea servi intereselor acestei instituţii, dar îşi asumase un rol cu mult mai grav: trecuse la provocări, la înscenări. Pe date reale construia nişte scheme în care îşi atrăgea prietenii şi cunoscuţii, în scopul de-a se remarca în faţa securiştilor. Venise la Cluj recomandat de avocatul Romulus Ursu ca fiind un om de mare încredere şi care trebuia ajutat să intre ca student la Facultatea de Drept. L-am ajutat, dar foarte curând au ieşit la iveală anumite carenţe de caracter al acestui individ. În loc să studieze, se apucase de băutură, iar tinerii care gravitau în jurul meu relatau tot felul de lucruri dubioase despre acest el. Prietenii lui erau recrutaţi dintre ofiţeri de Miliţie şi Securitate cu care făcuse cunoştinţă la cursurile fără frecvenţă. Avea de-a dreptul o tendinţă bolnăvicioasă de a se afişa cu aceşti noi prieteni ai lui. Până la urmă abandonase facultatea şi revenise la Făgăraş, unde se angajase la întreprinderea „Nitramonia”. Venea, totuşi, din când în când, la Cluj, sub pretextul că dorea să-şi continue studiile la fără frecvenţă, şi povestea tot felul de lucruri din ceea ce făceau luptătorii din munţi. Pretindea că fusese prieten cu un tânăr numit Sofonea, cu care fusese coleg de clasă la liceul din Făgăraş, şi că acela, cu toate că se afla în munţi, venea clandestin în oraş şi se întâlnea cu el, rugându-l să-i îndeplinească anumite comisioane. Aflând de la Ursu că pe mine mă interesează problemele luptătorilor din munţi, a venit la Cluj şi mi-a povestit că i-a vorbit lui Sofonea despre mine şi că acesta s-ar fi arătat foarte interesat să stăm de vorbă. Devenise foarte insistent şi mai ales avansa ideea că luptătorii au nevoie urgentă de un ajutor logistic, fiind în primejdie de-a fi reperaţi şi exterminaţi de forţele de Securitate. Devenise insitent şi credibil totodată, deoarece avansa idei şi vorbea despre oameni care prezentau o anumită garanţie morală.

Până la urmă am acceptat ca la o anumită dată să vin la Făgăraş, el asigurându-mă că voi putea realmente să port discuţii cu un reprezentant al rezistenţei. Era cam cu 2-3 zile înainte de-a pleca la Făgăraş, când într-o seară, destul de târziu, îmi terminasem treburile la catedră şi mă pregăteam să plec acasă. Aveam catedra la etajul al doilea al clădirii centrale a Universităţii „Victor Babeş”. Era la capătul unui coridor lung de cel puţin 50 de metri, care la ora amurgului era gol complet. Nu mai erau cursuri sau seminarii, aşa că nu mai era frecventat de studenţi. Am auzit nişte ciocănituri la uşă, m-am dus şi am deschis. Am găsit în faţa uşii o fată mică de statură, foarte oacheşă şi cu trăsături ce în semi-întunericul de pe coridor păreau asiatice. Am crezut că era o studentă coreeancă, una dintre multele venite pe atunci să studieze la Cluj. Am întrebat-o pe cine caută. Mi-a răspuns scurt: „Pe dumneavoastră”. Am aprins lumina în cameră şi am poftit-o înăuntru. A păşit peste prag, şi-a rotit privirea prin întreaga încăpere şi iar a ieşit pe coridor. Mi s-a părut curioasă atitudinea ei şi iar am poftit-o să intre. Mi-a spus doar atât: „Sunt din Făgăraş”. Imediat s-au aprins luminiţele roşii de alarmă în capul meu şi am întrebat-o: „Aveţi un mesaj pentru mine?”. „Da. Dacă vă duceţi la Făgăraş, viu nu vă întoarceţi de acolo!”.  După ce a rostit aceste cuvinte, a luat-o la fugă în stil de mare campioană... 

Acest avertisment, dublat de insistenţele unor prieteni de-a nu-i acorda credit lui Covoran, m-a făcut să renunţ la planul de-a pleca la Făgăraş. I-am pus în mişcare pe toţi cunoscuţii mei s-o găsească pe tânăra care îmi transmisese avertismentul. În zadar. A fost de negăsit.

Până la urmă dădusem uitării întreaga poveste. Am fost arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, pentru constituirea unui grup de luptă anticomunistă. Am ieşit din puşcărie şi am ajuns în faza de-a mă aduce la C.N.S.A.S. să studiez dosarele. Într-unul dintre aceste dosare am găsit planul ticluit de Securitate pentru a mă lichida. Un locotenent major Zigu Averbuh, din Securitatea oraşului Stalin (denumirea de atunci a Braşovului), ticluise împreună cu Dorin Covoran următorul plan: să fiu chemat de Covoran (numele conspirativ: Petrescu) la Făgăraş, în scopul întâlnirii cu Sofonea („Petrescu” îl asigura pe Averbuh că eu nu-l cunosc pe Sofonea, deci ei pot folosi această oportunitate); sosit la Făgăraş, trebuia să fiu cazat la Covoran acasă, iar a doua zi să fiu condus de Covoran în comuna Berivoi şi cazat la un sătean cu numele de Monea Traian, şi el informator al Securităţii; noaptea urma s-o petrec la Monea în casă, iar dimineaţa Monea mă transporta cu o căruţă la pădurea comunei Berivoi; la marginea pădurii îmi indica o potecă pe care urma să merg cam jumătate de kilometru şi ajungeam într-o poeniţă; acolo urma să fiu aşteptat de trei inşi, dintre care unul era căpitanul Lucian Marina, şeful Securităţii din Făgăraş, iar ceilalţi doi, îmbrăcaţi în veşminte de ciobani, erau, de asemenea, doi subofiţeri de Securitate; ca parolă de recunoaştere, când mă vedea sosind, căpitanul Marina mă întreba: „De unde vii, mă?”, eu răspundeam: „Din Vâlcea”; „Ce mai e nou în Vâlcea?”, continua el; „În Vâlcea plouă”, răspuneam eu; şi atunci căpitanul îmi întindea mâna, spunând: „Eu sunt Sofonea”; ceilalţi doi, cu care venise aşa-zisul Sofonea, erau înarmaţi cu arme automate; dacă întrebam cine sunt şi de ce poartă arme, falsul Sofonea îmi răspundea: „Sunt partizani de-ai mei şi sunt înarmaţi pentru că aci, la poalele munţilor, sunt destul de dese patrulele Securităţii”; trebuia să fie cât mai amabil cu  mine acest domn Marina şi în primul rând să stabilească dacă sunt într-adevăr un duşman al regimului sau sunt mânat de-o anumită curiozitate, iar în acest scop să-mi puie aproximativ douăzeci de întrebări, printre care citez câteva – dacă am oameni care pot să-i treacă pe partizani în Iugoslavia, dacă prin prietenii mei pot asigura pe timp de iarnă cazarea partizanilor în diverse sălaşe, dacă pot îndruma tineri dispuşi să lupte în munţi să se alăture partizanilor...

Se exprimă părerea în acest document că voi dori să-i câştig încrederea aşa-zisului partizan şi îi voi povesti despre oameni sau fapte care interesează Securitatea. Asupra acestor probleme Marina ar fi trebuit să insiste în mod deosebit şi să memoreze cât mai multe date. Considerând că sunt dovezi suficiente că manifest o atitudine ostilă faţă de regimul comunist, urma să încheie discuţia cu propunerea de-a ne întâlni din nou, la o dată care ar fi comunicată de Covoran. În momentul când mă întorc să plec din nou spre Monea, care mă aştepta la capătul potecii, cei trei urmau să deschidă focul asupra mea, apoi să mă dezbrace în pielea goală (cu indicaţia: „să i se scoată şi şosetele”!), să-l cheme pe Monea şi împreună cu acesta, toţi patru, să mă care la căruţă. Urma să fiu transportat la Făgăraş, unde să fie construită o estradă pe care să fiu întins gol-puşcă. Un afiş ar fi anunţat trecătorii că profesorul universitar din Cluj (catadicseau să mă avanseze: la vremea aceea nu eram profesor) a avut ghinionul ca în timpul unei excursii în Făgăraş să se întâlnească cu o bandă de tâlhari, care l-au împuşcat şi i-au luat şi hainele. Astfel, trebuia să fac prin moartea mea propagandă regimului comunist...

Interesant este că în partea aceasta a documentelor, pe care o citeam, întâlneam destul de des numele conspirativ al unei fete: LILA. Este o caracteristică a activităţii scriptice a Securităţii de-a nu folosi numele reale ale celor despre care se face vorbire, ci se foloseau nume conspirative. Or, într-un loc, dintr-o neglijenţă de neînchipuit, numele LILA este dublat în paranteză de un nume care părea real – B. V. Cititorul va înţelege că nu pot să dau numele real a celei numite LILA. Cum directorul liceului din Făgăraş era Corneliu Ursu, fratele avocatului Romulus Ursu, m-am adresat acestuia, spre a se informa cine era această B. V. În scurt timp mi-a răspuns că a găsit-o: era o pensionară, fostă profesoară de biologie, fiica unui blănar din Făgăraş. Pe scurt, povestea ei: ca elevă de liceu, îl cunoscuse pe Sofonea şi, ca nişte tineri ce erau, s-au plimbat pe malul Oltului de vreo 2-3 ori, ţinându-se de mână. Apoi Sofonea a fugit în munţi şi ea nu mai ştia nimic despre el. Totuşi, cineva văzuse această nevinovată plimbare şi a comunicat-o Securităţii. Securitatea, bănuind că fata ar putea avea totuşi o legătură oarecare cu Sofonea, a arestat-o. Au ţinut-o cam două săptămâni în arest, supunând-o unei terori psihice şi fizice, până când fata a cedat şi a consimţit să devină informatoare. Făgăraşul fiind un oraş mic, iar populaţia fiind în general ostilă regimului comunist, Securitatea nu putea crea case conspirative, pentru că secretul întâlnirilor nu putea fi asigurat. Dar sediile Securităţii şi ale Miliţiei se aflau într-un fel de duplex. Puteai intra, de pildă, în sediul Miliţiei şi, printr-o curte comună cu Securitatea, intrai prin spate la Securitate. Ieşirea se făcea pe aceeaşi cale. Fata apucase să dea câteva informaţii fără importanţă despre colegi şi colege, dar atâta tot. Cu prilejul aşa-zisei vizite la Securitate, s-a întâlnit întâmplător şi cu Dorin Covoran. Acesta, văzând că au afinitate ca informatori, a început să-i facă fetei curte. Între altele, i-a povestit şi despre mine. Fetei nu-i plăcea de Covoran, pentru că acesta începuse din ce în ce mai mult să bea. Odată, ieşind de la Securitate, l-a văzut pe Covoran băut bine, acesta a intrat în vorbă cu fata noastră, iar ea, pentru a scăpa de avansuri erotice, a mutat discuţia pe alt plan: l-a întrebat ce mai fac eu la Cluj. Covoran a avut o izbucnire aproape violentă: „Vine el la Făgăraş, dar de aci viu nu mai scapă!”. Ştirea aceasta o îngrozise. Văzuse în ochii lui Covoran o licărire sălbatică, de-a dreptul rău prevestitoare. Trecând peste micile turnătorii pe care le făcuse, LILA, cu frica în suflet, s-a hotărât să prevină o omucidere. Mă cunoştea din vedere, ştia unde mă poate găsi, pentru că era într-un an terminal al facultăţii, aşa că s-a urcat pe tren şi a făcut ceea ce tocmai povestit. Se pune problema: de ce a renunţat Securitatea la planul ei? Pentru că cel care contrasemnase planul lui Zigu Averbuh, colonelul Crăciun, fusese mutat disciplinar de la comanda Securităţii oraşului Stalin la Aiud, în calitate de comandant al închisorii. Eterna birocraţie care domina şi în Securitate... La Securitatea din Braşov se instalase un lung interimat, iar noul comandant, cu multe alte probleme la ordinea zilei, va fi uitat probabil planul în vreun fişier...

Astfel am scăpat întâmplător de la moarte, dar n-am scăpat de Dorin Covoran, care a intervenit decisiv peste câţiva ani în ceea ce priveşte destinul meu. Dar despre aceasta în altă parte.

Raul VOLCINSCHI

Mai puteţi citi pe acest blog:  

Legende vii ale luptei anticomuniste (Raul Volcinschi prezentat de Lucian D. Popescu)

Puteţi citi aici şi necrologul alcătuit de d-l Claudiu Târziu.