«NECUMINŢITUL»: UN SOLJENIŢÎN GEORGIAN

SUMARUL BLOGULUI

A apărut, la Editura Christiana:

La Editura Christiana din Bucureşti (colecţia  «Cruciaţii secolului XX») a apărut în pragul acestei luni, tradusă din limba rusă (Marcel Petrişor, Alexandra Popescu Vizghina şi Dana Petrişor), cartea georgianului Ciabua Amiredjibi (devenit de curînd monahul David) Gora Mborgali sau Surîsul Destinului. Ediţia românească este prefaţată de scriitorul Marcel Petrişor (vechi şi apropiat prieten al autorului), iar în final include şi o utilă notă bio-bibliografică alcătuită de Lucian D. Popescu (şi pe care o reproduc mai jos).

Aristocrat de sînge, dar şi de spirit, necuminţit (mborgali) luptător anticomunist, de cinci ori evadat din lagărele sovietice, dar şi scriitor de mare talent, în două rînduri nominalizat pentru Premiul Nobel, prinţul gruzin Ciabua Amiredjibi (n. 1921) este o legendă vie în ţara lui şi s-ar cădea să fie un reper de conştiinţă – dacă nu pentru întreaga Europă creştină (încă nevindecată de ispitele aventurilor stîngiste), în orice caz pentru greu încercata lume răsăriteană.

Romanul de faţă (a treia carte care i s-a tradus în româneşte, după Data Tutashia şi Spovedania taurului), datînd din 1994, este croit din uriaşa experienţă de viaţă a autorului şi pune în faţa generaţiilor mai noi, spre lămurire şi veghe responsabilă, fresca unei epoci care a promis instaurarea paradisului pe pămînt şi nu a reuşit decît să aproximeze infernul. Pînă la urmă în spatele creatorului stă mărturisitorul şi pariul estetic păleşte în faţa pariului existenţial…

Ca invitaţie la lectura integrală a romanului, reproduc în continuare (după “Reperele biografice”) un fragment pe care l-am considerat reprezentativ. (R. C.)

Ciabua Amiredjibi: repere biografice

Ciabua Amiredjibi s-a născut în 1921, la Tbilisi, capitala Georgiei, într-o veche familie nobiliară. Numele lui este Mzechabuk Amiredjibi, Ciabua fiind un diminutiv al prenumelui.

Tatăl său, prinţul Irakli G. Amiredjibi, a fost avocat şi economist, cu studii la Moscova. Încă din copilărie tatăl lui Ciabua a luat parte la mişcarea de eliberare naţională şi a fost arestat de multe ori. În vremea de teroare bolşevică a fost arestat de patru ori, iar în 1938 a fost ucis de bolşevici.

Mama sa, prinţesa Maria M. Nakashidze, era profesoară. Şi ea a suferit teroarea comunistă, a fost arestată şi condamnată politic de două ori, la 3 şi apoi la 4 ani de închisoare.

Ciabua Amiredjibi a absolvit liceul în 1938. A participat la război în 1941-1942, dar a fost scos din armată din cauza originii nobiliare. În 1943 a intrat la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Tbilisi. În aprilie 1944 a fost arestat şi apoi condamnat la 25 de ani închisoare, sub acuzaţia de participare la complot în vederea răsturnării puterii sovietice din Georgia.

A fost deţinut în Gulag timp de 16 ani. A evadat de mai multe ori. A fost condamnat la moarte de două ori. A cumulat 83 de ani de condamnări politice. A fost eliberat condiţionat în 1959, iar mai tîrziu a fost reabilitat.

Despre perioada următoare eliberării, Ciabua Amiredjibi spune: “Întorcîndu-mă din închisoare, mi-am reluat studiile, dar le-am abandonat curînd, căci devenisem membru al Uniunii Scriitorilor şi eram deja autor a două volume de proză scurtă. În plus, în vremea detenţiei şi a perioadelor de libertate obţinută prin evadare – vreo 5 ani cu totul – am dobîndit o educaţie la care studiile universitare nu mai aveau ce să adauge. Şi mai era un motiv: trebuia să-mi cîştig existenţa. Sînt autorul mai multor volume de proză scurtă [volumul Spovedania taurului a fost tradus şi în română], al romanelor Data Tutashia (1973) [tradus şi în română], Gora Mborgali (1994) şi Regele Gheorghe cel Măreţ (2003), precum şi al unui mare număr de articole pe diverse teme, între care şi unele de critică literară”.

În 1979 a fost turnat serialul de televiziune Data Tutashia, inspirat din romanul omonim. Romanul Data Tutashia a fost tradus în 29 limbi. În 1996 şi 1999 a fost nominalizat la Premiul Nobel. Romanul Gora Mborgali a fost de asemenea nominalizat la Premiul Nobel şi a fost tradus în rusă şi suedeză.

Ciabua Amiredjibi a avut mai multe funcţii de conducere în cadrul studioului de film georgian.

În perioada 1992-1996 a fost deputat al Parlamentului Georgian şi preşedintele Fondului de Apărare din Georgia.

A fost unul dintre fondatorii Asociaţiei Scriitorilor Georgieni (Pen-center of Georgia) şi preşedintele ei în perioada 1994-1997, iar din 1998 este preşedintele ei de onoare.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Georgia încă din 1964 şi membru al redacţiilor mai multor ziare şi reviste, precum şi editor şi redactor-şef al ziarului Ganakhlebuli Iveria.

Ciabua Amiredjibi a avut două surori, Rodam şi Natia Amiredjibi. Rodam a fost autoare de piese de teatru şi a murit în 1994. Natia este critic de film, autoare a mai multor cărţi, profesor asociat al Institutului de Film din Georgia.

Este căsătorit cu Tamar G. Djavakhishvili, licenţiată în Filologie şi autoare a mai multor volume de versuri.

Copii lui Ciabua Amiredjibi: doamna Manana Amiredjibi este scriitoare, doamna Leila Amiredjibi este diplomat; Irakli Amiredjibi, istoric, a fost ucis în 1992, în războiul din Abhazia; domnul Lasha Amiredjibi este sculptor; domnul Kutsna Amiredjibi este regizor, operator şi producător independent de film; domnul Shalva Amiredjibi este directorul unei întreprinderi particulare.

Fiul său Kutsna Amiredjibi a realizat documentarul artistic Evadat din Gulag, care a fost difuzat şi în România, pe postul TVR Cultural, în primăvara lui 2010.

În anul 2010, prinţul-scriitor Ciabua Amiredjibi a ales să îmbrace haina monahală, sub numele călugăresc David.  

Lucian D. Popescu

[Povestea evreului Fredin]

La Gagra [staţiune abhaziană de pe malul Mării Negre – n. tr.], printre scriitori, am dat peste cunoscuţi şi prieteni. Îi vizitam adesea, ne întîlneam, petreceam timpul împreună… Acolo am şi făcut cunoştinţă cu un fost deţinut ca şi mine, care în zilele acelea era artist de circ şi administrator al Casei Centrale a Artiştilor din Moscova: evreul bătrîn Petru Petrovici Fredin. Numele şi patronimul şi le alesese singur.

Petru Petrovici a trăit aproape opt decenii, a văzut şi a trăit multe întîmplări şi avea în spate o uriaşă experienţă de viaţă. Discuţia cu el era o adevărată sărbătoare, mai ales că era dăruit de la natură cu un fin simţ al umorului. Era o personalitate deosebită, bună si blîndă. În anul 1905, Suta Neagră [organizaţie protofascistă antisemită – n. tr.]  organizase la Odessa un pogrom, în care au murit şi părinţii lui Fredin. Băiatul avea zece ani. L-a adunat de pe drumuri un circar ambulant italian şi cu timpul l-a învăţat arta sa. Băiatul şi-a ales ca nume de scenă sonorul Petruccio Fredolini. În anul ’37, Petruccio Fredolini a fost arestat. Troica fusese introdusă atunci ca un organ paralel cu sistemul oficial legal pentru pedepsirea rapidă a elementelor antisovietice. A început să fiinţeze ca o instituţie aparţinînd de CEKA, dar a devenit mai tîrziu foarte importantă în NKVD, unde a avut un rol major în timpul perioadei Marii Epurări din Uniunea Sovietică. Troica a fost cea care l-a condamnat pe Fredin la cincisprezece ani de puşcărie. Omul şi-a ispăşit cinstit pedeapsa. La eliberare, a fost trimis în regiunea Irkuţk, în domiciliu obligatoriu, iar prin 1955 a fost reabilitat. S-a întors la Moscova. Aşa descria Fredin întîlnirea cu procurorul la momentul reabilitării:

- Aţi fost condamnat la cincisprezece ani pentru spionaj în favoarea Italiei. Nu sunt fapte doveditoare. Poate aveţi în Italia rude sau colegi cu care aţi purtat corespondenţă? – a întrebat procurorul după ce vreme de jumătate de ora frunzărise şi citise dosarul lui.

- Rude nu am defel, şi nici nu am corespondat cu nimeni în Italia! – a răspuns Fredin.

Procurorul a încercat iarăşi să dea de urmele crimei în dosar, dar degeaba. Atunci i s-a adresat lui Fredin:

- Singur nu v-aţi dat seama, atîţia ani, pentru ce aţi fost închis?

- Sigur nu, dar o bănuială ar fi…

- Care anume?

- În anul 1913, circul nostru s-a aflat în turneu în oraşul Jitomir, şi acolo am locuit în hotelul „Florenţa“… – a  explicat Fredin...

Odată, în holul cantinei Casei Literaţilor din Gagra, vilegiaturiştii se adunaseră în faţa televizorului: echipa Dinamo din Tbilisi juca cu cineva. Eu şi Petru Petrovici ne-am adus scaunele noastre şi ne-am aşezat unul lîngă altul, ca să nu îi deranjăm pe ceilalţi. Am început să aşteptăm transmisia…Cu cîteva zile înainte, sosise la Casa Literaţilor, un compozitor celebru, autor al unor cîntece populare; am uitat numele lui. A sosit val-vîrtej, şi-a instalat scaunul în faţa televizorului şi, aşezîndu-se, a acoperit tot ecranul. Destul de mult timp nimeni nu a spus nimic, aşteptînd ca celebritatea să îşi mute singură scaunul mai într-o parte. Dar nici gînd.

Atunci unul dintre vilegiaturişti a observat timid: „Dumnea­voastră acoperiţi ecranul“. Compozitorul nu a reacţionat.

S-a făcut mare rumoare, dar compozitorul nu s-a mişcat din loc. În sfîrşit, Fredin a întins mîna şi l-a atins uşor cu cotul. Atunci s-a întors instinctiv către noi. Fredin i-a zis:

- Tovarăşe, ştiţi ce sînteţi dumneavoastră?

- Ce? – a izbucnit compozitorul.

- Sînteţi nişte paie trecute printr-un cal!

„Paie trecute prin cal“ s-a ridicat brusc, s-a îndepărtat şi… după acest episod nimeni nu l-a mai văzut.

Petru Petrovici Fredin era orgolios şi simţea nevoia să se afle în centrul atenţiei şi să fie respectat. Lucrurile acestea deveneau foarte vizibile în comunicarea cu oamenii şi mai ales cu ocazia petrecerilor pe care le organiza de zilele lui de naştere. Fredin sosea în Gagra cu un bilet turistic pentru un sejur şi jumătate, adică de treizeci şi şase de zile, şi aranja astfel încît ziua lui de naştere să pice spre sfîrşitul concediului. Îşi marca ziua de naştere, mai bine zis i se organiza ziua de naştere, apoi pleca într-un turneu-delegaţie în Caucazul de Nord. Era iluzionist. Cam din 9-10 octombrie, bătrînul începea să trimită ilustrate avînd aproximativ următorul conţinut: „Mă odihnesc în cutare loc, mă simt bine, pe 3 noiembrie urmează să împlinesc – să zicem – şaptezeci şi şase de ani. Apa este caldă, vremea minunată“. Şi, la sfîrşit, urările de bine. Trimitea o sută de astfel de ilustrate lui Kozlovski, Lemeşev, Lepeşinskaia, Ulanova, Tamarkina, Gillels, Oistrah, Flier etc. adică tuturor prietenilor cu care se cunoştea ca administrator la Casa Artiştilor.

Destinatarii – oameni sensibili şi binevoitori – nu-l puteau jigni cu nepăsarea lor pe bătrînul care şi aşa fusese vitregit de soartă. Şi astfel, cam cu 25 octombrie, începeau să sosească pe numele lui Petru Petrovici felicitări din partea celebrităţilor. Merita să îl vezi cu cîtă mîndrie le purta cu el peste tot şi le arăta cunoscuţilor şi necunoscuţilor, avînd ochii umezi de bucurie. Era în al nouălea cer, chiar făcea puţin pe deşteptul, uitînd cu desăvîrşire că singur ceruse urările respective. Bietul de el credea cu tărie în propriul „Eu“ şi atenţia celebrităţilor o atribuia importanţei lui personale…

(fragment din capitolul 8)