PE URMELE LUI MOŞ CRĂCIUN

SUMARUL BLOGULUI

LE UREZ DIN TOATĂ INIMA 
UN CRĂCIUN PLIN DE BUCURIE 
CITITORILOR ŞTIUŢI ŞI NEŞTIUŢI 
AI ACESTUI BLOG !

Sărbătorirea Naşterii Domnului (eveniment despre care Evangheliile nu oferă detalii cronologice) a fost rînduită de Biserică abia în secolul IV – iniţial pe 6 ianuarie (zi care, după teologii primelor veacuri, ar fi corespuns şi zilei a şasea a creaţiei, cînd Dumnezeu l-a făcut pe om), apoi pe 25 decembrie (zi a solstiţiului de iarnă după calendarul iulian, cînd în vechime se sărbătorea, în cadrul cultului lui Mithra, naşterea Soarelui – Natalis Solis Invictus). După noua dată (aleasă desigur şi pentru a contracara cultul mithraic şi Saturnaliile păgîne), Naşterea Domnului a fost celebrată pentru prima oară la Roma în 354, iar la Constantinopol în 375. Ea a fost ţinută multă vreme (la Vatican pînă în sec. XIII) şi ca început al anului bisericesc, indentificat cu Anul Nou.

La români, sărbătoarea poartă de timpuriu şi numele de Crăciun, predilect în mediile populare. Originea cuvîntului Crăciun este foarte controversată. S-au propus fel de fel de ipoteze etimologice (din latină, din geto-dacă, din slavă). Cea mai credibilă pare explicarea cuvîntului prin latina populară, anume prin creationem, “creaţie”, “naştere”, dar şi “copil” (Al. Rosetti). Al. Ciorănescu susţine această etimologie (căreia îi explică mulţumitor şi evoluţia fonetică), dar avertizează că trebuie pornit de la sensul de “copil” (Crăciunul ar fi fost o veche denumire a Pruncului Iisus), iar nu de la cel de “creaţie”, care ar contrazice flagrant dogma creştină (“născut, nu făcut”).

Oricum ar fi fost, sensul etimologic s-a pierdut mai tîrziu, iar sărbătoarea a fost repersonificată folcloric în “Moş Crăciun” – comparabil în unele privinţe cu tradiţia spaniolă a Regilor Magi (Al. Ciorănescu), dar în şi mai mare măsură cu tradiţia neaoşă a “moşilor” (strămoşi mitici. arhetipali). Fantezia populară a făcut din Crăciun proprietarul staulului în care a născut Fecioara, atribuindu-i şi o soţie, Crăciuneasa (socotită în unele părţi patroana moaşelor, ca una ce a moşit-o pe Maica Domnului). O tradiţie spune că legendarul Crăciun ar fi fost ostil oaspeţilor nepoftiţi şi soţiei sale, pe care ar fi pedepsit-o cu tăierea mîinilor. Femeia s-ar fi vindecat însă vîrîndu-şi cioatele în scalda Pruncului, ba chiar, într-o variantă, Maica Domnului i-ar fi dăruit mîini de aur. În faţa acestei minuni, Crăciun s-ar fi spăşit el însuşi şi ar fi venit la sfinţenie (în unele colinde populare este chiar numărat cu sfinţii, şezînd ocoş “lîngă Bunul Dumnezeu”). Nu-i exclus ca sub întruchipările lui Crăciun şi Crăciunesei să se ascundă două străvechi divinităţi locale, reinterpretate în noua perspectivă creştină. În alte colinde populare, îşi dispută întîietatea, dincolo de orice teologie bisericească, “Bunul Dumnezeu”, “Bătrînul Crăciun” şi “Sfînt Sfîntul Ion”!

În tradiţia românească, un fel de înainte-mergător sau frate mai mic al lui Moş Crăciun este Moş Ajunul (care patronează colindatul copiilor din noaptea de 24 spre 25 decembrie). Dar copiii nu umblă doar cu Moş Ajunul, ci şi cu Steaua, vestind mai explicit Naşterea Domnului, după scenariul evanghelic. Pe de altă parte, colindatul nu se reduce la colindele copiilor: colindă flăcăii şi chiar bărbaţii în toată firea, de la Crăciun pînă după Anul Nou (Vicleimul, Irozii, Vasilca, Pluguşorul, Sorcova etc.), amestecînd deconcertant tradiţii creştine şi precreştine. “Duhul Crăciunului” domină totuşi întregul ciclu, pînă la Bobotează. Pe lîngă colindele folclorice, există şi colinde bisericeşti (unele de origine bizantină) sau creaţii culte în stilul colindelor tradiţionale. În multe dintre acestea Moş Crăciun lipseşte cu desăvîrşire, iar sensul creştin al sărbătorii este mult mai aprofundat.

“Moş Crăciunul” reprezentat astăzi în sanie trasă de reni, cu veşmînt roşu şi cu sacul ticsit de cadouri (cum l-a imaginat la 1862, pe urmele pastorului Clement Clarke Moore, caricaturistul american Thomas Nast şi cum l-au consacrat definitiv, de la 1931 încoace, reclamele Coca-Cola) n-are nimic de-a face – cum n-are nici bradul împodobit – cu personajul folcloric românesc, ci este o contrafacere recentă de origine occidentală, cu unele reminiscenţe laicizate din atributele Sfîntului Nicolae – de unde şi denumirea de Santa Claus (Nic[o]laus). “Moş Gerilă” al comuniştilor îi era frate mai bun decît Moş Crăciunul nostru tradiţional, care nu-i nici mercantil, nici filantrop, ci doar martor al Naşterii Domnului şi paznic popular al bunelor rînduieli. (R. C.)

Pentru o prezentare mai pe larg, cf. http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009/12/craciunul-traditii-si-etimologii.html

UN COLIND POPULAR

Colindul Crăciunului

Astă seară-i seara mare,

Florile dalbe,

Seara mare-a lui Crăciun,

Florile dalbe,

Cînd s-a născut Domnul bun,

Florile dalbe.

Noi umblăm

Să colindăm

P-astă noapte-ntunecoasă,

Pe cărare-alunecoasă.

Nemerirăm l-astă casă,

L-astă casă, l-ăst domn bun.

Domnul bun, jupîn [cutare],

El de veste cum prindea,

Înainte ne ieşea,

C-un clondir plin de rachiu:

Cu clondirul de-a dreapta,

Cu păharul de-a stînga,

Din clondir turnîndu-ne,

Din gură grăindu-ne:

Voi patru colindători,

Vă alegeţi doi

Din voi,

Doi din voi mai tinerei,

Şi săriţi în cea grădină:

Rupeţi fir

De calomfir

Ş-o steblă [mănunchi] de busuioc;

Treceţi,

Mergeţi

La fîntînă,

La fîntîna lui Iordan;

Muiaţi fir

De calomfir

Şi steble de busuioc,

Ş-apoi mergeţi colindînd,

Doi pe urmă botezînd.

Stropiţi casă,

Stropiţi masă,

Stropiţi feţi [feţe]

De coconi creţi [gătiţi de sărbătoare?]:

Coconi creţi s-or pomeni,

Mai frumos ne-or dărui

Cu daruri de la părinţi.

Stropiţi feţi [feţe]

De fete mari:

Fete mari s-or pomeni,

Mai frumos ne-or dărui

Cu mahrămi grele de fir.

Stropiţi feţi [feţe]

De cei bătrîni:

Cei bătrîni s-or pomeni,

Mai frumos ne-or dărui

C-un colac

De grîu curat;

Pe colac, vadra de vin,

Fie galbănul deplin.

C-aşa-i legea din bătrîni,

Din bătrîni, din oameni buni.

Bună vremea-n aste case!

La mulţi ani cu sănătate,

Că-i mai bună decît toate!

(după G. Dem. Teodorescu, 1885)

UN COLIND BISERICESC

Hristos se naşte

Hristos se naşte pe pămînt,

În Vitleem Se-arată.

Cerurile se veselesc,

Saltă zidirea toată.

În peşteră ni s-a născut,

În ieslea cea săracă,

Al cerului Stăpîn preabun,

Ce lumea o împacă.

Îngerii cîntă toţi în cor

Slavă întru înălţime.

Păstorii, cu toiege-n mîini,

Vin grabnic să se-nchine.

(trad. din gr. de Sorin Pană)

UN COLIND CULT

V. Voiculescu (1884-1963)

În coliba-ntunecată…

În coliba-ntunecată,

Din carne şi os lucrată,

A intrat Hristos deodată.

Nu făclie ce se stînge,

Nu icoană ce se frînge,

Ci El Însuşi, trup şi sînge,

Preschimbat pentru făptură

Într-o scumpă picătură –

Dulcea Cuminecătură.

Coliba, cum L-a primit,

S-a făcut cer strălucit

Pe bolta de mărgărit.

Iar în ea soare şi stele,

Cu Arhangheli printre ele.

În mijloc, Tron luminos

Şi, pe el, Domnul Hristos,

Care mult se bucura.

Duhul Sfînt s-alătura

Şi acolo rămânea

Şi acum, şi pururea.

Şi noi, Doamne, ne-am sculat,

Colibele-am curăţat;

Uşi, ferestre, toate-s noi:

Doamne, intră şi la noi.

De la Crăciun la Anul Nou...