CREŞTINISMUL ŞI PEDEAPSA CU MOARTEA

SUMARUL BLOGULUI

Jacobello del Fiore:

Justiţia între Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1421)

O INVITAŢIE LA REALISM

De peste 20 de ani încoace, de la pedeapsa cu moartea aplicată, după o parodie de proces, soţilor Ceauşescu în zi de Crăciun şi abolirea consecutivă a pedepsei cu moartea (decretul-lege nr. 6/ 7 ianuarie 1990) de către succesorii lor neocomunişti (deveniţi peste noapte, din criminali în exerciţiu, campioni “democraţi” ai umanitarismului laic, dar şi ai scrupulozităţii creştine!), am albit discutînd, în cele mai felurite contexte, dacă pedeapsa cu moartea este, în ordinea statală (fie ea de drept divin sau de drept constituţional), compatibilă sau incompatibilă cu creştinismul. Dar, de cîte ori apare cîte un prilej nou, constat că discuţia se reia de la capăt, mereu în aceeaşi termeni de “principialitate” abstractă. Necreştinii se pricep de minune să exploateze scrupulele şi complexele unui creştinism confuz şi sentimental, iar creştinii au impresia că răspund pe limba lor şabloanelor ideologice ale “civilizaţiei” seculare. Creştinii şi ateii nu se înţeleg într-o mulţime de privinţe (şi e firesc să fie aşa), dar cînd vine vorba de “pedeapsa cu moartea”, sau de războaiele purtate odinioară în numele crucii (In hoc signo vinces), atunci cu toţii se regăsesc, chipurile, într-o armonie de idei şi de atitudini “tolerante” şi “pacifiste”! Ateul se crede pe piscul umanitarismului democratic, iar creştinul pe piscul moralităţii duhovniceşti (vorba aceea: “Mă-nalţ în piscul frumuseţii tale…”). Iar dacă vreun creştin calcă în străchinile adevărului istoric, amintind de capetele retezate sau puse în ştreang de basileii ortodocşi ai Bizanţului, de prezenţa în sinaxare a Sfinţilor Militari, de războaiele sfinte, de Cruciade, de Inchiziţie, de cutare sfînt “degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat” etc., atunci cei care se reped primii să-l pună la punct sînt chiar fraţii lui creştini, fie din sinceră duioşie decerebrată, fie din asumarea mecanică a unor şabloane de gîndire, fie – cel mai adesea, mărturisit sau nu – din teama de a nu-şi vedea credinţa pusă din nou sub etichetele stigmatizante ale “fanatismului”, “fundamentalismului” sau “obscurantismului religios”. Cu Cruciadele şi Inchiziţia se rezolvă uşor: le pui în cîrca romano-catolicismului, ca abuzuri „papistăşeşti”, de care seraficul Răsărit ortodox, ghidat de spiritualitatea mănăstirească, nu se simte nici ataşat, nici responsabil. Mai greu este cînd vine vorba de „Bizanţul ortodox şi imperial”, de un Ivan cel Groaznic sau de radicalismele „oficiale” ale panslavismului pravoslavnic (atît în ordinea “justiţiară”, cît şi în ordinea “războinică”) de pînă la preluarea ştafetei de către bolşevici. Dar cel mai greu este cînd vine vorba de atît de profund ortodoxa noastră istorie naţională: de lipsa de “umanism” a vechilor pravile, de pornirile belicoase (nu doar împotriva străinilor cotropitori, dar adeseori şi împotriva fraţilor de sînge şi de credinţă), de cum se tăiau unii pe alţii (cu judecată sau fără) domnii şi boierii ctitori de biserici şi mănăstiri, de rigorismul justiţiar al lui Vlad Ţepeş (cel real, nu cel pseudomitizat sub numele de Dracula), de iuţeala la mînie a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt, athleta Christi[1], mare tăietor “legal” – dar şi “fără judeţu” – de capete neplecate (cum atestă Ureche şi nu numai), de gestul radical al lui Mihai Viteazul de la 1594 (cînd a scăpat de toţi creditorii levantini, închizîndu-i într-o biserică şi trecîndu-i prin foc şi sabie) sau, mai aproape de noi, de pretenţiile de creştinism jertfelnic ale legionarismului vindicativ… E greu, pentru că – ne place sau nu ne place – asta este istoria creştină şi alta nu avem…

Recent, discuţia a fost reluată – aţi ghicit: ca de la zero – şi în comentariile la una dintre postările de pe blogul prietenului Claudiu Târziu (“«Demascarea», un film despre «reeducarea» de la Piteşti”). Un comentator care semnează “G’Cousin” face afirmaţia – cam abruptă, ce-i drept – că “orice creştin ortodox adevărat ştie că a omorî un criminal, cu judecata de rigoare, este perfect creştineşte!”. Proprietarul blogului reacţionează prompt: “Fiţi bun şi catehizaţi-mă: unde anume în învăţătura creştină sîntem îndemnaţi să-l ucidem pe ticălos, după ce am dovedit că e ticălos?! Avem noi dreptul de viaţă şi de moarte asupra semenului nostru?”.

Preopinentul răspunde cu un citat din vestitul Catehism ortodox al Sfîntului Mitropolit Filaret al Moscovei (1782-1867): “Despre a şasea poruncă. – Ce anume opreşte cea de-a şasea poruncă? – Uciderea. Adică a lua viaţa aproapelui nostru, în orice chip. – Orice luare a vieţii este încadrată de lege ca fiind ucidere? – NU ESTE CONSIDERATĂ NELEGIUITĂ UCIDEREA ATUNCI CÎND SE IA VIAŢA DUPĂ DATORIE, ASTFEL: 1. CÎND CĂLCĂTORUL DE LEGE ESTE PEDEPSIT CU MOARTEA, DUPĂ O DREAPTĂ JUDECATĂ…” (trad. rom. Ed. Sophía/Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007, pp. 206-207), la care adaugă următoarele consideraţii personale (redactate la repezeală): “Şi eu am crezut multă vreme că aşa este, cum ziceţi, că «n-avem dreptul să luăm viaţa în nici o ocazie», numai că imediat după '89, atunci cînd Tataia a zis că desfiinţează pedeapsa cu moartea pentru că... sîntem creştini ortodocşi, un preot bătrîn a încercat să spună cele de mai sus. Şi avea şi motivaţia: lui Tataia şi multor altora le-a fost frică exact de... judecata dreaptă. Şi aşa toată lumea a devenit «creştin ortodoxă» şi a început «să facă fapte bune ca să-şi spele păcatele» şi să respecte întocmai (sau după posibilităţi) Scriptura. Numai că Ortodoxia nu este o religie, ci este însăşi «firea omului», cum spune Părintele Rafail Noica! Iar Cartea Cărţilor are şi o Sfîntă Tradiţie pe aici, prin zonă. Şi mai presus de Litera Legii are Spiritul Legii!”.

D-l Târziu obiectează: “Cînd v-am întrebat unde găsiţi în învăţătura ortodoxă că putem ucide, mă refeream, şi am crezut că e limpede, la dogmă, nu la păreri. Chiar dacă Mitropolitul Filaret e sfînt şi chiar dacă e slăvit de milioane de ortodocşi, nu înseamnă că toate părerile sale sînt dogme. Dogma, în biserica noastră, devine dogmă în condiţii pe care e oţios să le discutăm aici. Dar numai dogma înseamnă învăţătură. Altfel, dacă ar fi să ne raportăm la părerile unor duhovnici contemporani, de pildă, ca la dogme ortodoxe, am avea o mare problemă, pentru că multe se bat cap în cap şi creează confuzie, iar unele neagă de-a binelea învăţătura de credinţă aşa cum am moştenit-o noi în Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie”.

Numitul “G’Cousin” răspunde cu aceeaşi urbanitate: “Nu aş vrea să vă supăr şi nici să deturnăm definitiv discuţia, sau să o acaparăm cu chestiuni teologice. Sînt perfect de acord că nu este o dogmă, dar nu este nici o simplă teologumenă. Bizanţul a folosit această să-i zicem «metodă juridică» 1100 de ani, iar în jurul anului 1360 exista chiar o biserică lîngă Tîrnovo care se numea «Biserica execuţiilor» (lobna scala)… Acolo erau executaţi toţi trădătorii de ţară, criminalii incurabili etc. Un stat trebuie să se apare de astfel de specimene, iar societatea nu poate fi condusă numai cu duhul blîndeţii, pentru că altfel se ajunge la dezastru. Ceea ce se şi vede în ziua de azi. Nimeni nu vrea moartea păcătosului, dar nici proliferarea inacceptabilă sau peste orice limită a crimei şi depravării umane. Şi acum există state americane care condamnă la moarte – şi acolo n-o să-mi spuneţi că este... Evul Mediu. Iar acest «stîlp, lumină şi dascăl al întregii ortodoxii» [Mitropolitul Filaret] nu este un simplu duhovnic actual şi incongruent cu Învăţătura, precum cel care a fugit în Grecia, de exemplu. Mai ales că ştia mult mai bine decît noi toţi, care tot pierdem vremea pe bloguri, următoarele: Epistola către romani a Sf. Apostol Pavel, cap. 13 – 1. Tot sufletul să se supună înaltelor stăpîniri, căci nu este stăpînire decît de la Dumnezeu; iar cele ce sînt, de Dumnezeu sînt rînduite. 2. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpînirii se împotriveşte rînduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osîndă. 3. Căci dregătorii nu sînt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpînire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. 4. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mîniei Lui, asupra celui ce săvîrşeşte răul. 5. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mînie, ci şi pentru conştiinţă. 6. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sînt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat. Deci, subliniez: căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mîniei Lui, asupra celui ce săvîrşeşte răul. Aşa că «părerea» acestui Sfînt nu este dogmă, dar... nici împotriva dogmei! Şi este adevărată – şi nu numai pe jumătate, pentru că este direct din Noul Testament. Vi se pare că lumea în ziua de azi este mai bună ca atunci, şi că aceste «păreri» aplicate aproape două mii de ani de toate Bisericile creştine nu mai sînt de actualitate? Sau credeţi că tot Bizanţul, dar nu numai el, şi mult după aceea, Biserica lui Hristos (ortodoxă) s-a abătut de la dogmă?”.

Cine va fi avînd dreptate, sau în ce măsură? Mie mi se pare că dreptate au amîndoi, dar că d-l “G’Cousin” are de data aceasta dreptate în mai mare măsură decît d-l Târziu. Cele două poziţii nu se exclud (cum poate să pară la prima vedere), ci mai degrabă se cer armonizate într-o înţelegere mai flexibilă. Pînă la urmă, dreptatea sau nedreptatea în această privinţă nu rezultă din vreo dogmă (nu totul se dogmatizează, iar d-l Târziu nu se poate să nu ştie acest lucru), nici din abilitatea speculativă  a cuiva (credincios sau necredincios, creştin sau necreştin, ortodox sau neortodox), ci din realitatea de două ori milenară a istoriei creştine, adică a creştinismului „întrupat” în  ordinea de viaţă concretă – politică, militară, juridică, sau dacă vreţi, statală şi instituţională – a diferitelor comunităţi creştine seculare, de la vechile imperii şi pînă la statele naţionale moderne.

Nu-i neapărat nevoie de mari desfăşurări teologice sau filosofico-juridice, ci doar de o simplă invitaţie la realism: creştinismul, în numele căruia cei mai mulţi s-au declarat şi se declară în vremea din urmă potrivnici pedepsei cu moartea, a cunoscut-o şi a îngăduit-o de-a lungul întregii lui istorii, nu doar în forma extremă a Inchiziţiei apusene, dezavuată dintotdeauna de Ortodoxie, dar chiar în legislaţia curentă a tuturor imperiilor şi statelor creştine, începînd cu Bizanţul ortodox (model necontestat de jurisdicţie şi statalitate “de drept divin”)! Se iscă întrebarea (pe care a formulat-o şi comentatorul “G’Cousin”): e mai creştină lumea de azi decît lumea medievală? Nu cumva avem de-a face cu o confuzie (mai mult sau mai puţin intenţionată) între rigorile creştinismului (de care ne-am îndepărtat) şi preceptele ideologice sau sentimentale ale umanitarismului laic (de care sîntem saturaţi)? În lipsa unor referinţe directe în Noul Testament, ar trebui ca teologii să ne spună – înainte de opiniile lor personale, de oameni cumsecade – dacă tradiţia patristică se pronunţă punctual şi limpede în acest sens. Simpla invocare universală a preceptului evanghelic că “Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui” nu acoperă complexitatea problemei, căci Dumnezeu – din raţiuni uneori evidente, alteori ascunse – pe multe nu le vrea, dar totuşi le îngăduie în intervalul imperfect al istoriei (secesiunile confesionale, războaiele, molimele, privarea de libertate, divorţurile etc.).

Dacă eu declar reprobabilă şi odioasă istoria creştină de două mii de ani, pe motiv că a încuviinţat şi a practicat curent pedeapsa cu moartea, războiul sau nu mai ştiu ce formă de intoleranţă (receptată astăzi ca “politic incorectă”), dacă refuz să iau ca reper creştinismul istoric, socotindu-l revolut şi plin de păcate astăzi inacceptabile, dacă mă despart critic de propria mea tradiţie şi sînt gata, cu un sentiment de ruşine sau chiar de vinovăţie, s-o dezavuez la rînd cu adversarii ireductibili ai Crucii, atunci cu ce mă mai deosebesc, în raport cu paradigma creştină bimilenară, de “evrei”, de “masoni”, de “atei”, de ideologiile comuniste, neocomuniste şi globaliste, de anumite erezii protestante şi neoprotestante, de pseudo-ecumenismul ideologizat sau de pseudo-spiritualismele new-age-iste?! Căci una din două: ori creştinismul întrupat în istorie – de la imperiul romano-bizantin la ultimele tentative de statalitate creştină – reprezintă un eşec dezgustător şi o vină ereditară pentru cei ce şi-l mai asumă astăzi, ori organele şi cadrele mele de înţelegere s-au pervertit şi atunci trebuie să îmi iau seama şi să-mi reconsider anumite convingeri poate prea superficiale şi anumite afirmaţii poate prea pripite.

Am vorbit altădată, chiar pe acest blog, despre problemele înrudite ale “toleranţei” sau ale “războiului şi păcii” din perspectivă creştină. Nu-mi propun să le reiau aici, ci voi încerca să mă refer strict la problema pedepsei cu moartea, din aceeaşi perspectivă. Las la o parte Vechiul Testament (unde pedepsirea cu moartea se întîlneşte mai peste tot ca literă de lege[2]), amendat adeseori de Hristos Însuşi (chiar dacă în alte privinţe), şi iau în considerare numai Noul Testament (creştineşte vorbind, mai presus de orice îndoială).

În Evanghelii, pedeapsa cu moartea este pomenită în treacăt de mai multe ori, dar nu este pusă efectiv în discuţie nici măcar atunci cînd Sinedriul hotărăşte aplicarea ei, prin intermediul conjunctural al puterii romane, în cazul lui Iisus. La începutul predicii de pe munte, Domnul evocă vechea poruncă “Să nu ucizi!”[3], punînd-o la locul ei de căpătîi printre datoriile şi exigenţele convieţuirii frăţeşti, fără nici o extrapolare din planul individual în planul “osîndei” de care (atît prin justiţia divină, cît şi prin cea omenească) ucigaşul “se face vrednic” (Hristos o spune). În economia vieţii curente, legea morală, cu aplicare şi răspundere personală, este una, iar legea juridică, cu aplicare şi răspundere publică, este altceva. Ele se pot întîlni (şi e bine să se întîlnească), dar nu se confundă, avînd temeiuri şi meniri deosebite. Nu-i nici un paradox ca o fărădelege în ordinea morală (uciderea) să fie (cum a şi fost de-a lungul istoriei) lege în ordinea juridică (pedeapsa cu moartea)[4]. Nu zic că e bine sau că e rău, ci zic doar că nu e un paradox (decît dacă încurcăm planurile de referinţă).  

Singurul episod evanghelic din care unii au încercat să tragă anumite concluzii pe această temă rămîne cel al femeii adultere pe care Hristos a scăpat-o de lapidare: “Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie prinsă în adulter şi, aşezînd-o în mijloc, au zis Lui: «Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; Iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?». Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecîndu-Se în jos, scria cu degetul pe pămînt. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: «Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintîi piatra asupra ei». Iarăşi plecîndu-Se, scria pe pămînt. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul cîte unul, începînd de la cei mai bătrîni şi pînă la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stînd în mijloc. Şi ridicîndu-Se Iisus şi nevăzînd pe nimeni decît pe femeie, i-a zis: «Femeie, unde sînt pîrîşii tăi? Nu te-a osîndit nici unul?». Iar ea a zis: «Nici unul, Doamne». Şi Iisus i-a zis: «Nu te osîndesc nici Eu. Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti»” (Ioan 8, 3-11).

Iisus nu discută aşadar pedeapsa în sine, prevăzută de Lege, ci doar căderea morală a celor grabnici s-o pună în aplicare. Mustrările de conştiinţă îi fac să lase pietrele şi să se îndepărteze unul cîte unul. Ce erau ei? O adunătură aleatorie de oameni păcătoşi, care nu puteau constitui o instanţă morală şi cu atît mai puţin un “tribunal” legal. Nu corespundeau, din nici un punct de vedere, principiului legalist pe care ar fi vrut să-l pună în aplicare. N-ar fi putut fi decît o haită de ucigaşi, pe punctul de a săvîrşi un păcat mai greu decît adulterul, iar Hristos îi face să înţeleagă acest lucru. Cît despre beneficiara dragostei şi răbdării dumnezeieşti, ea primeşte iertarea şi mîngîierea, dar mai ales îndemnul de a nu mai păcătui. Va fi respectat ea această “condiţie” esenţială, care este pînă la urmă cheia întregului episod? Poate că da, poate că va fi devenit o sfîntă. Dar dacă n-ar fi respectat-o? Atunci s-ar fi pomenit, după o vreme, în aceeaşi situaţie, fără ca să mai fie de faţă Hristos, Care s-o scoată din ghearele “pîrîşilor” ei. Şi poate că în caz de recidivă şi atitudinea sau judecata Domnului ar fi fost alta (căci errare humanum est, perseverare diabolicum[5]). Cert este că nu se poate trage din acest episod nici o concluzie riguroasă şi definitivă despre legitimitatea sau nelegitimitatea creştină a pedepsei cu moartea, ci se poate doar “specula” pe marginea lui, cu oarecare abilitate retorică.

Dar cum de lipsesc din Evanghelii referinţele explicite la o problemă atît de importantă, cu care Hristos Însuşi se va confrunta direct în cele din urmă (iar după El un lung şir de martiri creştini, printre care şi cei mai mulţi dintre apostoli)?! De regulă, asupra a două categorii mari de probleme nu s-a pronunţat – n-a găsit de cuviinţă să se pronunţe – Mîntuitorul: asupra celor lipsite de importanţă în ordinea vieţii creştine şi în iconomia mîntuirii, pe de o parte, şi asupra celor subînţelese (sau de la sine înţelese), pe de altă parte. Pedeapsa cu moartea nu poate intra nicidecum în prima categorie, căci ea are consecinţe enorme şi asupra celor care sînt condamnaţi, şi asupra celor care condamnă, şi asupra stării psiho-morale generale a societăţii[6]. Dacă Hristos nu s-a pronunţat asupra ei, este mai degrabă pentru că  a subînţeles-o ca instrument legal necesar ordinii sociale în stadiul păcătos al condiţiei umane. Cineva ar putea obiecta însă că, dacă este vorba de ceva “subînţeles”, Hristos ar fi putut la fel de bine să fi subînţeles-o ca de la sine incompatibilă cu toată propovăduirea Sa. Logica minimală ne obligă însă să conchidem că, dacă ar fi socotit-o cu adevărat şi total incompatibilă, tocmai atunci ar fi avut mai abitir motiv să se pronunţe desluşit asupra ei, ca să nu lase pricină de sminteală sau poticnire.

Dar, zic unii, poate că Hristos se va fi pronunţat oarecînd şi oareunde, dar n-au consemnat evangheliştii, care nu le puteau consemna pe toate (“Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut [şi le-a spus] Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” – Ioan 21, 25). De ce însă ar fi trecut cu vederea toţi cei patru evanghelişti canonici tocmai lămuririle lui Iisus într-o chestiune atît de gravă, sub a cărei ameninţare a stat vreme îndelungată Însuşi Învăţătorul lor şi care a şi fost deznodămîntul vieţii Lui pămînteşti? Să fim realişti: e mult mai plauzibil să presupunem, punînd cazul în întregul context al creştinismului istoric, că ei au considerat-o, ca şi Hristos, şi ca şi Sfinţii Părinţi de mai tîrziu, o atribuţie de la sine înţeleasă a “purtătorilor de sabie”, orînduiţi să vegheze asupra cetăţii pămînteşti. A fi conştient, în virtutea condiţiei tale de creştin, că nu ai aici “cetate stătătoare” (cf. E­vrei 13, 14), ci că adevărata ta cetate/cetăţenie este în ceruri (cf. Filipeni 3, 20), nu implică nicidecum să negi sau să desconsideri legile sau rînduiala cetăţii din veac (exact aceasta înseamnă să dai “Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”).

Că este aşa se vede şi din aceea că, cercetînd nu numai Evangheliile, ci şi celelalte scrieri ale Noului Testament, aflăm aceeaşi tăcere asupra problemei care ne preocupă aici, dar căpătăm anumite repere tangenţiale care îndreptăţesc interpretarea de mai sus. Iar textul cel mai relevant rămîne cel de care s-a prevalat şi comentatorul “G’Cousin”, citat mai înainte: Romani 13, 1-6, unde e vorba de atribuţiile celor ce “nu în zadar poartă sabia” (“înaltele stăpîniri”, “dregătorii” şi judecătorii ce aplică legile în cetate), aparatul “stăpînirii” în genere, menite principial să fie “slujitoare” (lui Dumnezeu şi oamenilor)[7]. Sf. Apostol Pavel îi îndeamnă pe creştini la supunere şi respect faţă de autorităţile imperiale, cum îndemnase şi Hristos înainte: “Daţi Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25), dar am arătat, cu alt prilej[8], că lucrurile trebuie privite nuanţat, cu discernămîntul celui care, în lumina Duhului, nu se te­me “de cei ce pot ucide trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă” (Ma­tei 10, 28), ba chiar ve­de o fe­ri­cire în “pri­gonirea pen­tru dreptate” (Matei 5, 10):

“În Epistola către romani, Apos­tolul Nea­murilor, dincolo de gri­ja prudentă de a nu as­muţi şi mai mult puterea imperială îm­po­triva primelor co­mu­ni­tăţi creş­ti­ne (acuzate mai ales de nesu­pu­ne­re faţă de Cezarul divini­zat), nu absolutizează o stare de fapt, ci apără un prin­cipiu. Într-adevăr, princi­pial vorbind, ie­rar­hia şi autoritatea sînt necesare ori­cărei ordini, fie spirituale, fie seculare, iar da­­­că există un consens firesc asupra binelui, a­tunci săvîr­şi­rea lui te scuteşte prin ea însăşi de orice tensiune cu «purtă­torii de sabie» (paznicii oficiali ai ordinii consti­tuite). Creştinul recunoaşte principial că rostul pu­­terii e ace­la de a pă­zi dreptatea şi că, întrucît drep­tatea e plă­cută lui Dum­nezeu, cel ce-o păzeşte cu adevărat se poate numi toc­mai prin aceasta «slu­jitor al lui Dum­nezeu», drept care Dumnezeu îl şi îngăduie ca ata­re, consfinţindu-i sluji­rea.

Cînd însă Cezarul insistă să se pună pe sine însuşi în lo­cul lui Dumnezeu, iar «cele ale sale» vin sistematic în con­tradicţie ireductibilă cu «cele ale lui Dumnezeu», cînd perversiunea pu­terii anulează consensul firesc asu­pra bine­lui, iar «dreptatea» ei devine arbitrară şi dis­creţionară, a­tunci îşi pier­de îndreptăţirea princi­pi­ală, devenind ceva neplăcut şi lui Dumnezeu, şi ce­lor su­puşi. Dumnezeu o mai poate îngădui o vreme, spre în­cer­ca­rea oamenilor, însă datoria acestora de­vine, în noile con­diţii, tocmai aceea de a se opune Cezarului în numele lui Dumnezeu, chiar cu riscul propriei vieţi, cum au şi făcut, ur­mînd lui Hris­tos («piatra din capul unghiului»), primii teme­luitori ai Bise­ri­cii creştine. Că nu supunerea oar­bă (şi pînă la urmă indife­ren­tă), ci, la nevoie, nesupunerea sacrificială (cu toată răs­pun­derea mistic asumată) e adevărata atitu­dine creştină în faţa perversiunilor istorice ale puterii, aceasta o măr­turiseşte în veac nu cuvîntul, ci sîngele lui Pavel. […]

Mai mult decît la supunerea directă faţă de Cezar, cuvin­tele lui Hristos trimit la răspunderea pe care orice creştin o are faţă de viaţa obştească a cetăţii (polis), pre­venind preju­decata – atît de răspîndită, totuşi, pînă azi – că omul religios n-ar avea de-a fa­ce cu politica şi cu istoria în genere, ci ar trebui să adopte un fel de «autism» resemnat fa­ţă de lu­mea în care trăieşte.

Sigur că creştinismul nu-i în esenţa lui o formă de gos­­po­dă­rire şi ameliorare a istoriei, ci o cale de transcendere a ei: îm­pă­răţia lui Hristos «nu este din lu­mea aceasta» (Ioan 18, 36). Dar drumul spre cer trece prin viaţa pămîn­teas­că, iar mîntuirea aici se dobîndeşte sau se pierde. «Ca­pă­tul e dincolo, dar calea e aici», amintea mereu Părintele Ga­leriu. Ba mai mult, tre­­cem prin lume nu doar cu răspunderea fa­ţă de noi înşine, ci şi faţă de toate concentricele cercuri co­mu­­ni­tare în care sîn­tem prinşi (familie, breaslă, obşte, neam, Bise­ri­că)… […]

Pentru creştin, politica nu este scop în sine, iar miza ei nu stă în bună­starea lumească; ea este doar cadrul trecător al unor aspiraţii mai înal­te, pe care n-are voie să le compromită sau să le zădărnicească, dizol­vîndu-le în efemeritatea scopu­ri­lor imediate. La aceasta toţi creştinii sînt chemaţi să vegheze, fără iluzia că lumea ar pu­tea fi prefăcută în rai, dar cu încredin­ţarea că ea poate fi şi trebuie îm­piedicată să devină iad”.

În ce priveşte strict pedeapsa cu moartea, textul paulinic, deşi îi schiţează un cadru referenţial, nu lasă decît să se înţeleagă că ea ar putea intra între atribuţiile “purtătorilor de sabie”, fără s-o recomande sau s-o conteste ca atare. Textul nu este o validare a supremei “osînde” pe care o poate da justiţia seculară (nu fără îngăduinţa divină, căci toate sînt, în ultimă analiză, “date de sus”[9]), dar lasă destul de puţin loc invalidării ei (la care, de altfel, nici o instanţă tradiţională nu s-a angajat, ea fiind pusă în discuţie doar o dată cu inflaţia “ideilor umanitare” ale modernităţii[10]). Altceva mai lămurit nu găsim în această privinţă în cărţile Noului Testament.

Neexistînd suficiente indicii scripturistice, iar teologia oficială mai nouă ocolind cu prudenţă problema, unii se aşteaptă să afle sprijin pentru idealismele lor umanitar-democratice în predania Sfinţilor Părinţi. Răspunde literatura patristică aşteptărilor lor în această privinţă? Din cît am ajuns eu să cercetez, deloc sau prea puţin. Dar literatura patristică este foarte vastă şi numai parţial tradusă, aşa că nu-i exclus să fie pe undeva şi nişte referinţe mai substanţiale pe această temă, care mie să-mi fi rămas necunoscute (nefiind teolog de profesie, şi cu atît mai puţin patrolog, ca d-l Bădiliţă).

De regulă, se pune această întrebare proastă: a susţinut vreun Sfînt Părinte sau vreun scriitor bisericesc însemnat necesitatea sau legitimitatea pedepsei cu moartea în lumea creştină? Se pare că nu. Şi nu-i de mirare să fie aşa, pentru că, pe de o parte, aceasta nu era treaba Părinţilor sau a instanţelor bisericeşti în genere, puterea spirituală nesubstituindu-se puterii seculare, iar, pe de altă parte, pedeapsa cu moartea, chiar îngăduită sau tolerată în contul puterii seculare/autorităţilor civile, nu este şi nu poate să fie un deziderat al creştinismului sau o marcă a sa (aici are dreptate d-l Târziu). Ca şi Dumnezeu Însuşi, creştinul năzuieşte îndreptarea păcătosului, iar nu moartea lui. Se întîmplă însă că nu o dată păcătosul, în virtutea liberului său arbitru, contravine sfintelor aşteptări (divine sau umane), nu numai săvîrşind păcatul, dar persistînd în el, iar prin aceasta nu periclitează numai condiţia sa de membru al Bisericii şi propria mîntuire, ci şi ordinea şi siguranţa corpului social căruia îi aparţine cetăţeneşte. Cu aceasta cade sub incidenţa “purtătorilor de sabie”, chemaţi să păzească rînduiala cetăţii. Şi cetatea – orice cetate (civitas) – are legile ei, a căror valoare rezidă nu în existenţa lor teoretică, ci în funcţionalitatea lor practică. Legea e făcută ca să fie aplicată fără rabat („Unde-i lege, nu-i tocmeală”), iar o lege care nu se aplică, sau se aplică inconsecvent, se dezice ca lege, îşi pierde raţiunea de a fi. Răbdarea şi iertarea lui Dumnezeu pot fi infinite (şi nu-i treaba noastră să aproximăm măsurile şi să anticipăm verdictele judecăţii divine), dar răbdarea şi iertarea omenească au limitele lor, subiective sau obiective, iar constrîngerea legală – de care nu ne putem dispensa – este una dintre aceste limite, cu caracter transindividual, răspunzînd nevoilor curente ale existenţei sociale[11]. Eu, creştineşte, îl pot ierta pe păcătos, dar legea nu-l iartă. Sau îl iartă o dată, dar nu-l iartă la infinit. Iar sancţiunea legală este în raport cu gravitatea faptei comise, judecate în consecinţele ei sociale. Dacă de jure infractorul/criminalul (adică păcătosul devenit pericol social) este condamnat de o instanţă exterioară şi împuternicită în acest sens, de facto el se autocondamnă, în sensul că infracţiunea/crima săvîrşită (adică păcatul în ipostaza de rău social) este cea care îi atrage osînda prevăzută de lege. Aici Apostolul este cît se poate de limpede (iar Sfinţii Părinţi nu pot judeca altfel): “Căci dregătorii nu sînt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpînire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mîniei Lui, asupra celui ce săvîrşeşte răul” (Romani 13, 3-4).  

În concluzie, Biserica şi Statul, conştiinţa religioasă şi conştiinţa cetăţenească, morala individuală şi dreptul public, justiţia divină şi justiţia omenească, oricîte puncte de tangenţă ar avea (şi nu se poate să nu aibă), nu se confundă şi nu se substituie reciproc.  Iar sfinţii n-au să se pronunţe – cu excepţia unor eventuale abateri sau abuzuri evidente ale puterii seculare – asupra legilor cetăţii/statului, aşa cum dregătorii n-au să se pronunţe asupra dogmelor bisericeşti.

O întrebare mai puţin proastă ar fi: s-a ridicat vreun Sfînt Părinte sau vreun scriitor bisericesc important din primul mileniu (cel al Bisericii nedespărţite şi al apogeului imperial al creştinismului) împotriva pedepsei cu moartea, socotind-o un abuz necreştin al puterii seculare? Iarăşi se pare că nu. Spre nemîngîierea “umanitariştilor” contemporani, Părinţii tac şi ei asupra pedepsei cu moartea, ca şi Hristos, Evangheliştii şi Apostolii. Şi e de presupus că din aceleaşi considerente.

Ca să nu mă lungesc mai mult decît e cazul, conchid că nimeni nu ne împiedică să perorăm, dacă ţinem cu tot dinadinsul, despre pedeapsa cu moartea, exprimîndu-ne acordul sau dezacordul personal[12]. Se cuvine însă să fim mai cumpăniţi în a lua creştinismul drept aliat al înclinaţiilor noastre ideologice sau sentimentale (căpătate mai degrabă în ambianţa unei modernităţi certate şi cu tradiţia, şi cu transcendenţa), acceptînd realist cel puţin două evidenţe: 1) aceea că nici o mare instanţă creştină tradiţională nu s-a pronunţat definitiv sau măcar explicit împotriva pedepsei cu moartea aplicate legal, în urma unei corecte judecăţi, de către organele abilitate ale puterii seculare şi 2) aceea că pedeapsa cu moartea a figurat constant în mai toate legislaţiile creştine timp de aproape două milenii.

Nu cumva, aşa cum se spune despre unii că sînt “mai catolici decît Papa”, noi încercăm să părem mai ortodocşi decît Sfinţii? Şi nu cumva, încercînd s-o adaptăm oportunist sloganurilor actuale, sîntem ireverenţioşi faţă de propria noastră Tradiţie?

Răzvan CODRESCU  

---

[1] În legătură cu acest titlu atribuit diplomatic şi lui Ştefan cel Mare, ar cam fi vremea să se pună capăt unei anumite demagogii retorice, altoite pe orgoliul local: nu-i vorba de o caracterizare particulară a voievodului moldav, ci de un titlu acordat curent de papalitate în secolul XV celor care, fără să fie mari împăraţi sau regi, erau angajaţi în apărarea porţilor creştinătăţii. Înainte de Ştefan cel Mare, fuseseră numiţi athleta Christi albanezul Skanderbeg (Gergj Kastrioti: 1403-1468), de către Nicolae V, Calixt III, Pius II şi Paul II, sau Iancu de Hunedoara (Ioan Huniade: 1407-1456), de către Calixt III, acesta din urmă fiind gratificat şi cu calificativul de fortissimus (Ab unico Christi fortissimo athleta Johanne voivoda…). După Vintilă Horia (Dicţionarul papilor), lui Ştefan titlul nu i-a fost atribuit pentru prima oară de Sixt IV (Francesco della Rovere, papă între 1471 şi 1484), cum se afirmă în mod curent, ci de Pius II (Enea Silvio Piccolomini, papă între 1458 şi 1464), încă din 1463 (în contextul proiectului de cruciadă zădărnicit de moartea sa: “Pînă astăzi, ceea ce îmi lipsea era o flotă. Astăzi eu voi fi cel care-i va lipsi flotei…”), cînd încă n-apucase să se ilustreze prin marile lui victorii antiotomane (suit pe tron la 1457, va obţine prima victorie împotriva turcilor în 1473, iar Sixt IV îl va numi şi el verus christianae fidei athleta după victoria de la Vaslui, din 1475), ceea ce confirmă caracterul mai degrabă formal al titlului, căruia mai tîrziu (sec. XVII) i se va asocia, generic, şi un imn religios latinesc (Athleta Christi nobilis) cu autor necunoscut (Ignotus hic et abditus/ Athleta Christi nobilis/ Serpente cum saevissimo/ Miranda gessit paelia.// Attritus hisce cautibus/ Spinis cruentus asperis/ Benedictus in terra jacens/ Coeli pererrabat choros).

[2] Legiuitorul nu intră nicidecum în contradicţie cu Decalogul: porunca a şasea opreşte crima, nu pedeapsa capitală stabilită şi aplecată legal, în urma judecăţii sau a evidenţei publice a vinovăţiei (sacrilegiu, crimă, trădare, adulter), nici legitima apărare, nici omorîrea vrăjmaşului în război. Altminteri, a-l omorî pe omorîtorul dovedit ca atare intra în însăşi logica talionului. Singurul care putea hotărî altfel era Dumnezeu (cazul Cain, care însă – nota bene – a fost unul anterior constituirii structurilor legale de judecată şi pedepsire în cadrul comunităţii omeneşti).

[3] “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi!»; iar cine va ucide, vrednic va fi de osîndă. Eu însă vă spun vouă că oricine se mînie pe fratele său vrednic va fi de osîndă […]. Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întîi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 21-24).

[4] Fărădelegea morală este la îndemîna oricui şi în sensul aceasta ne responsabilizează Hristos, pentru a nu cădea, făptuind-o, sub osînda divină sau umană. Legea juridică nu este însă la îndemîna oricui, ci aplicarea ei ţine de un cadru instituţional, de o judecată după reguli stricte şi de nişte judecători abilitaţi şi împuterniciţi prin consens public pentru aceasta. Judecătorul care pronunţă o sentinţă de condamnare la moarte, în urma unui proces legal, nu este de aceea asimilabil ucigaşului, nici contravenient vreunui cod moral, decît în cazul în care, dintr-un motiv sau altul, judecata nu a fost dreaptă (şi atunci va da seama, dacă nu în faţa oamenilor, în orice caz în faţa lui Dumnezeu). Ca şi duhovnicul în ordinea religioasă, judecătorul are o răspundere enormă: vai de duhovnicul care sminteşte şi vai de judecătorul care judecă strîmb!

[5] Cf. şi Fer. Augustin, Sermones (164, 14): Humanum fuit errare, diabolicum est per animositatem in errore manere. De observat că în multe coduri de legi creştine, mai vechi sau mai noi, pedeapsa cu moartea este prevăzută mai ales în cazurile de recidivă.

[6] Rostul (evit să spun: utilitatea) pedepsei cu moartea nu constă doar în sancţionarea punctuală a fărădelegii prin lege şi în eliminarea criminalului (în sens larg: ucigaş, violator, pedofil, trădător de patrie etc.) din corpul social, ci şi în descurajarea sau intimidarea altor criminali potenţiali, pe care severitatea legii (şi aplicării ei) nu se poate să nu-i infuenţeze măcar parţial. Este o constatare statistică aceea că, într-o societate dată, infracţionalitatea în general (şi criminalitatea în particular) creşte proporţional cu laxitatea sau permisivitatea cadrului legal. Cine nu ştie de altceva (fie că nu vrea, fie că nu poate), e bine – pentru el şi pentru ceilalţi – să ştie măcar de frică.

[7] Prea puţini mai conştientizează astăzi că “ministru” înseamnă de fapt “slujitor” (de la lat. minister, “servitor”). Familia lexicală include pe ministro,-are, “a face servicii, a servi”, sau pe ministerium, “slujbă, serviciu, ajutor”.

[8] A se vedea “Cuvîntul introductiv” al volumului meu Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului (Ed. Christiana, Bucureşti, 2004), text postat şi pe acest blog, sub titlul “Creştinismul şi politica”.

[9] Iisus către Pilat: “N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus” (Ioan 19, 11).

[10] Un “umanitarism” destructurant şi fundamental demagogic, dacă avem în vedere că pe fondul şi chiar în numele lui s-au comis cele mai abominabile atrocităţi “revoluţionare” şi “pacificatoare”, din secolul XVIII pînă în secolul XX. Secolul XX, cel mai obsedat de abolirea pedepsei cu moartea, a reuşit să fie cel mai sîngeros secol din istorie (totalizînd peste 150 de milioane de victime): două conflagraţii mondiale, revoluţia bolşevică şi „puii” ei (de la Războiul Civil din Spania la revoluţiile comuniste postbelice), lagărele de exterminare naziste, atacurile nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki, genocidul palestinienilor în noul stat Israel, masacrele americane din Vietnam, Irak sau Serbia, recrudescenţa terorismului etc. Noi, românii, dincolo de participarea la cele două războaie mondiale, am fost martorii crimelor statului împotriva legionarilor şi crimelor legionare împotriva statului, ai genocidului comunist şi ai băii de sînge din decembrie 1989, ca să nu mai vorbim de cele peste un milion de avorturi din perioada postcomunistă, care reprezintă tot atîtea condamnări fără vină la moarte sau ucideri „civilizate”, atingînd proporţiile unui genocid naţional!

[11] Chiar şi în plan strict religios, e o certă deosebire (regretabil scăpată din vedere astăzi) între exigenţa individuală şi exigenţa comunitară. Reiau aici ceea ce am scris într-un alt context (“Sensul toleranţei”): “Toleranţa evanghelică este rodul iubirii creştine. Ea poate fi întinsă pînă la iubirea de vrăjmaşi, pînă la întoarcerea obrazului, pînă la rugăciunea pentru cei ce te răstignesc. Este o virtute şi o datorie individuală a fiecărui creştin, în împrejurări care privesc strict propria lui persoană. În astfel de cazuri, toleranţa nu este un semn de slăbiciune, cum li se va părea unora, ci unul de răb­dătoare şi jertfelnică iubire – «dezbrăcarea de sine», pen­tru Dumnezeu şi pentru semeni. Cînd însă nu mai sînt în joc interese sau valori strict individuale, ci interese sau valori comunitare, lucrurile se judecă altfel. Aşa se înţelege ges­tul lui Hristos (Care apără cu biciul Templul comunităţii) sau gestul Sfîntului Nicolae (care apără chiar şi cu palma integritatea şi puritatea comunităţii mistice a Bisericii). Aşa se înţeleg şi războiul de apărare sau naţionalismul de­fen­siv (formă firească de autoconservare comunitară), ca şi co­recţia legală în cadrul corpului social (mergînd, în cazuri extreme, chiar pînă la aplicarea pedepsei cu moar­tea)”.

[12] Dacă punctul meu de vedere personal poate interesa pe cineva, îl consemnez sintetic măcar aici, la urmă şi în subsol. Nu socotesc scandaloasă pedeapsa cu moartea din perspectiva exigenţelor creştine şi chiar consider pripită şi demagogică abolirea ei în România de după execuţia lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Actuala Constituţie interzice pedeapsa cu moartea prin art. 22/3 (după o statistică din 2009, 122 din statele lumii o interzic, iar 74 o practică, în diferite forme). Sînt conştient că pedeapsa cu moartea ar reclama, înainte de a fi eventual readoptată (cum sondajele arată că opinia publică ar fi înclinată să ceară), o reformă severă a sistemului juridic şi de ordine publică, pentru că e profund nedrept şi imoral să aplici măsuri extreme atunci cînd n-ai asigurat funcţionalitatea măsurilor curente şi independenţa reală a Justiţiei.  Dacă aceste condiţii contextuale nu pot fi îndeplinite satisfăcător, atunci e mai bine ca pedeapsa capitală să rămînă abolită.

Reprezentarea clasică a Justiţiei

UPDATE 11.01.2011:

În urma dezbaterilor pe marginea postării de mai sus, care mi-au prilejuit o reflecţie mai îndelungă şi mai aprofundată, trag încheierea că chiar dacă nu este necreştineşte ca pedeapsa cu moartea să existe (cum a şi existat de-a lungul întregii istorii creştine), totuşi este mai creştineşte ca ea să nu existe (sau, dacă există în ordinea legală, să fie aplicată cît mai rar). Altfel spus, pedeapsa cu moartea este, din punct de vedere creştin, o eventualitate admisibilă sau tolerabilă, dar în nici un caz un deziderat (şi cu atît mai puţin un ideal justiţiar). Dacă omul creştin tradiţional pare să fi fost mai puţin afectat, în planul conştiinţei şi mai ales în plan emoţional, de existenţa acestei pedepse în cetatea creştină, omul creştin de azi se arată afectat în mare măsură, iar de această sensibilitate modernă, indiferent care ar fi explicaţia ei, trebuie ţinut cont, căci ea reprezintă, vrînd-nevrînd, măsura curentă a trăirii creştine. Prin urmare, dacă discuţia, pe acest blog, a început cu "o invitaţie la realism" (în ordinea diacronică şi principială), ea se vede nevoită să se încheie cu o altă "invitaţie la realism" (în ordinea sincronică şi aplicativă). În aceste condiţii, am găsit de cuviinţă să modific nota finală (12) din textul meu, în care declarasem iniţial că aş opta pentru reintroducerea pedepsei cu moartea în România coruptă şi haotizată a începutului de veac şi de mileniu. În stadiul meu actual de cumpănire interioară, nici n-aş vota, la o adică, împotriva ei, ci pur şi simplu… m-aş abţine. Nu exclud însă posibilitatea ca, desăvîrşindu-mă treptat şi eu duhovniceşte, ca alţii, să ajung, într-un stadiu viitor, chiar la disponibilitatea de a vota împotrivă.  (Răzvan Codrescu)