DOUĂ BIOGRAFII: MOŢA ŞI MARIN

SUMARUL BLOGULUI

Cu stînjeneală faţă de cei care mai au trebuinţă de ea, mă văd obligat de un anumit context să fac din capul locului precizarea că expunerile istorico-biografice de mai jos nu-şi propun cîtuşi de puţin să facă prozeliţi pentru o Legiune care nu mai există (şi probabil – spre liniştea unora şi neliniştea altora – nici nu va mai exista vreodată) şi că a scrie despre legionari nu înseamnă a fi legionar, aşa cum a scrie despre Tudor Vladimirescu nu înseamnă a fi pandur. Sîntem numai ceea ce sîntem: nişte intelectuali iscoditori, nişte creştini imperfecţi şi nişte stingheri români de dreapta – mai degrabă uscaţi decît verzi – în tîrziul colţos al istoriei. Căutăm să înţelegem cît se poate înţelege, din prezent ca şi din trecut, iar pentru aceasta nu avem de dat socoteală nimănui, decît lui Dumnezeu şi propriei noastre conştiinţe.

La 13 ianuarie 1937 cădeau la Majadahonda, lîngă Madrid, tinerii avocaţi români Ion I. Moţa şi Vasile Marin, membri marcanţi ai Mişcării Legionare, plecaţi ca voluntari pe frontul Războiului Civil din Spania (1936-1939) să lupte de partea lui Franco “pentru ce au crezut ei că este sfînt şi mare” (N. Iorga).

În ianuarie 2009 am postat pe acest blog, sub titlul “Taina jertfei: cazul Moţa-Marin”, o expunere detaliată a faptelor de la sfîrşitul anului 1936 şi începutul anului 1937, precum şi a ecourilor pe care le-au avut în epocă. Cele ce urmează trebuie citite în continuarea expunerii respective (n-am mai reluat aici amănuntele privitoare la episodul spaniol şi la împrejurările morţii celor doi).

Cine au fost, priviţi mai îndeaproape, în devenirea vieţii lor, Moţa şi Marin?

I

Ionel Moţa se născuse la 5 iulie 1902, la Orăştie, într-o familie cu dublă descendenţă preoţească şi cu tradiţie în lupta naţională. Tatăl său, protopopul Ion Moţa (1868-1940), împărtăşind – ca şi dincoace de munţi profesorul Ion Zelea Codreanu (1878-1941), tatăl “Căpitanului” – incandescenţa naţională a generaţiei intelectuale posteminesciene (dominate în Regat de figura lui Iorga, iar în Ardeal de cea a lui Goga), era unul dintre promotorii cei mai activi ai românismului şi ai idealului unionist, sfidînd linia oficială a Bisericii ortodoxe locale, care devenise, după glorioasa epocă a lui Şaguna, mai degrabă una de compromis cu puterea imperială [1]. Cam în aceeaşi vreme cu Ionel Moţa, vede lumina zilei şi gazeta Libertatea, ce va juca un rol deosebit atît în viaţa tatălui, cît şi a fiului (care în 1936 va trece la cîrma ei, acordîndu-i o grijă aparte şi în epistolele testamentare de la sfîrşitul aceluiaşi an).

Şcoala primară şi primele clase de liceu Ionel Moţa le-a urmat în Ardeal, dar primul război mondial sileşte întreaga familie să treacă munţii. La Bucureşti îşi continuă studiile la “Gh. Lazăr”, trăieşte tensiunea refugiului la Iaşi, apoi se întoarce în capitală şi îşi ia bacalaureatul la “Sf. Sava”. În 1920, cu o bursă de stat, se înscrie la Sorbona (Drept şi Ştiinţe Politice), dar, în pofida bunei prestaţii, bursa îi este suprimată birocratic, aşa că în anul următor este nevoit să abandoneze varianta pariziană şi îl aflăm înscris, din toamnă, la Facultatea de Drept din Cluj.

A avut o studenţie agitată şi aventuroasă, mai ales după ce, în 1922, îl cunoaşte pe Corneliu Zelea Codreanu (Moţa era unul dintre liderii studenţimii creştine din Cluj, iar Codreanu al celei din Iaşi). Anul 1922 este cel în care studenţimea naţionalistă începe să se organizeze (cîţiva ani grevele studenţeşti se vor ţine lanţ, iar tensiunea dintre studenţi şi autorităţi va creşte continuu, atingînd aspecte violente şi angajînd, treptat, întreaga opinie publică), sub lozinca lui Numerus clausus (proporţionalitatea studenţilor români şi evrei în universităţi), dar în realitate cu obiective mult mai largi, vizînd o primenire de ansamblu a vieţii publice şi intelectuale (“duhul marilor rupturi de lumea veche […] în spirit de totală jertfă personală” [2]). Spre sfîrşitul acestui an, Moţa scoate la Cluj, cu Iustin Ilieşiu, publicaţia Dacia Nouă, despre care Nicolae Roşu, în Dialectica naţionalismului [3], scria că a fost “prima alarmă ziaristică a mişcării naţionaliste care începea – sau mai bine zis se continua – cu o nouă generaţie”, asigurînd “legătura sufletească a unei generaţii, […] unitatea de mişcare a noului naţionalism” şi anticipînd “o serie de realizări practice” de mai tîrziu.

În 1923 devine preşedinte al Centrului Studenţesc “Petru Maior” şi înfiinţează, cu un grup de profesori naţionalişti (I. C. Cătuneanu, Iuliu Haţieganu, Em. Vasiliu-Cluj ş. a.), “Acţiunea Românească”, desigur după modelul faimoasei Action Française a lui Charles Maurras [4], gravitînd politic în jurul Ligii Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.) a profesorului A. C. Cuza (de care însă tînăra generaţie se va despărţi în anii următori [5]). Tot acum apare, la Orăştie (Editura şi Tipografia “Libertatea”), traducerea sa din Protocoalele Înţelepţilor Sionului (după ediţia franceză a lui Roger Lambelin), cu ample comentarii realizate de I. C. Cătuneanu şi Em. Vasiliu-Cluj [6].

Dar anul 1923 este marcat mai ales de aşa-numitul “complot studenţesc”, pus la cale de cei mai încăpăţînaţi lideri ai studenţimii din marile centre universitare (Corneliu Z. Codreanu, Ion I. Moţa, Tudose Popescu, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu etc.). “Acest complot nu constituia, în mintea lui Ion I. Moţa şi a camarazilor lui, decît suprema încercare de sacrificare a lor şi pedepsirea celor vinovaţi, pentru salvarea onoarei, singurul lucru care le mai rămăsese” [7]. Unul dintre conspiratori trădează, iar grupul este arestat şi închis la Văcăreşti. Într-un articol inclus în Mustul care fierbe [8], Octavian Goga notează: “Fără a examina în detaliu firele procesului, descoperirile făcute şi ipotezele mai mult sau mai puţin întemeiate, judecînd numai substratul sufletesc al întregii chestiuni, ne dăm seama imediat că nu e un fenomen neglijabil. […] Cei cîţiva studenţi, oricît de criticabili în planurile lor tinereşti, s-au dovedit inspiraţi de o ideologie comună, pentru care erau gata să se jertfească. Gestul lor nesocotit şi exaltat avea la bază nu o pornire criminală, ci un gînd de apărare a neamului. Ei puteau fi profund greşiţi în măsurile lor, dar cu toate acestea nu reprezentau o psihologie de răufăcători. Ce e mai interesant, însă, băieţii de la Văcăreşti erau într-o strînsă legătură de credinţă cu zeci de mii de colegi de-ai lor, care la toate universităţile înfăţişează întreaga noastră pătură intelectuală de mîine, cu puternice ramificaţii sufleteşti pe suprafaţa ţării. Aceste zeci de mii şi-au manifestat zgomotos solidaritatea lor cu inculpaţii, pe care-i socoteau expresia unei simţiri unanime. Adăugaţi la avalanşa considerabilă faptul că o întreagă pleiadă de fruntaşi ai legilor s-a grăbit să ia apărarea celor de pe banca acuzaţilor. […] Cînd s-a aflat sentinţa [tinerii au fost achitaţi], de la un capăt al ţării la altul o vie mulţumire a înseninat frunţile şi în multe părţi s-au produs manifestaţii de aprobare. Adevărul e deci că nu ne găsim în faţa unui fenomen izolat, de înfierbîntare a cîtorva singurateci, ci în plin curent de mulţime, care angajează conştiinţa publică. […] O singură notă caracteristică, remarcată în atitudinea tinerilor acuzaţi: e crezul lor de iluminaţi, mărturisit întreg în faţa judecătorilor. Ne-a fost dat să vedem proiectîndu-se sentimentul de jertfă în ochii limpezi ai unor băieţandri, care au preferat să-şi exagereze greşelile decît să ceară milostenie. Observator cinstit al întîmplărilor din jurul meu, însemn aici pentru toată lumea această conduită şi-mi zic că o mişcare care a putu să deie astfel de momente de abnegaţie nu e de dispreţuit, fiindcă ne vom mai întîlni cu ea”.

În timpul unei vizite pe care părintele Moţa o face la închisoare fiului său (13 octombrie 1923), are loc, în prezenţa judecătorului de instrucţie Radovanu, următoarea convorbire lămuritoare [9]:

– Doresc să ştii, tată, că comunicatul guvernului, după care s-ar fi descoperit la noi un complot împotriva vieţii mai multor miniştri, nu e deloc adevărat. Noi n-am mărturisit niciodată aşa ceva. Căci nu contra guvernului era îndreptată pornirea noastră […]. Pornirea noastră era îndreptată împotriva duşmanilor cauzei noastre studenţeşti, care sînt, în acelaşi timp, şi duşmanii ţării şi ai neamului nostru.

– Dar, domnule Moţa – a intervenit atunci judecătorul Radovanu –, tatăl dumitale a fost închis de repetate ori în temniţă de unguri, pentru lupta sa naţională, totuşi dînsul n-a pus mîna pe revolver întru apărarea dreptăţii sale.

– A trăit între alte împrejurări, în alte vremuri, cu alte vederi – a răspuns Moţa fiul. A pune mîna pe arme, de ce adică ar fi îndată aşa de osîndit? Dacă, domnule Judecător, azi dă năvală la hotar o armată de duşmani din afară, mă mînaţi să-i împuşc. Şi cu cît i-oi împuşca mai bine, cu atît îmi veţi acoperi mai tare pieptul cu decoraţii. Iar acum, numai că mă gîndesc să ridic mîna împotriva duşmanului dinlăuntru, şi mă şi aruncaţi în temniţă!

– Acela e război după lege, acesta nu… – răspunde judecătorul.

– Prejudiciu [prejudecată], domnule Judecător, e numai prejudiciu! Duşmanul din afară ce-mi face? Are să-mi răpească bunul meu, din ţara mea. Or, duşmanul dinlăuntru face exact acelaşi lucru, doar că stînd liniştit în scaune moi. Aici între noi, şi chiar scutit [tolerat şi chiar protejat] de noi, ne răpeşte zi de zi bunul şi dreptul nostru, în casa noastră. Şi împotriva lui de-mi ridic braţul, îndată e o crimă!

Nu ştiu în ce măsură această lămurire va fi convins în epocă, dar e limpede că astăzi ea mai degrabă sperie decît convinge.

29 martie 1924 era termenul pentru judecarea procesului, dar lucrurile se complică. Aflîndu-se cu certitudine identitatea trădătorului (studentul Aurel Vernichescu, agent al Siguranţei cu numărul 696), Moţa, considerînd că trădarea este leitmotivul nenorocit al istoriei românilor şi că, dacă nu se rezolvă problema trădării, atunci orice aspiraţie şi orice sacrificiu rămîn perpetuu zadarnice, ia personal iniţiativa pedepsirii trădătorului, în care descarcă mai multe focuri de revolver, în chiar cancelaria închisorii, pe 28 martie 1924. Revolverul îi fusese adus într-o cutie de bomboane (după alte surse, într-o pîine) de un alt student, Leonida Vlad. E de importanţă secundară – moral, nu juridic – faptul că Vernichescu a supravieţuit. La interogatoriu, Moţa declară că “a săvîrşit fapta deplin conştient, căci Vernichescu făcea îndoitul oficiu de laş trădător şi de membru activ în viaţa [mişcarea] studenţească”. “Gestul – comentează acelaşi Octavian Goga în presa vremii [10], nu fără o şarjă de patriotism local – n-a venit dintr-o revoltă spontană a unei clipe, ci s-a urzit încetul cu încetul, zi cu zi, noapte cu noapte, după dovezile palpabile ale prieteniei batjocorite. […] Fiul de preot de la Orăştie, născut într-unul din cele mai româneşti colţuri ale Ardealului, sub protestarea dîrză de pe la sfîrşitul regimului unguresc, crescut cu pîinea pribegiei în Moldova, unde tatăl lui se înrolase în armată, prin ce crize pustiitoare va fi trecut pînă în dimineaţa fatală cînd, după o rugăciune sub bolta bisericii Mavrocordaţilor [din incinta închisorii Văcăreşti], a ridicat arma asupra tovarăşului necredincios? […] Un lucru e cert: studentul de la Văcăreşti deschide o portiţă spre psihologia Ardealului nostru, în care, ca într-un cazan bătrîn şi ruginit, clocotesc patimi adînci. Treceţi prin satele noastre, cîntăriţi puţin ce e după privirea îngîndurată a ţăranilor, care adăpostesc mistere de demult! Duceţi-vă la Orăştie, citiţi gazetele populare ale părintelui Moţa de 20 de ani încoace, ori staţi de vorbă două minute cu preoteasa, acolo la ea acasă. Veţi înţelege degrabă că o lume aspră, tare în credinţa ei, cu accente de energie nebănuită şi cu note de austeritate patriarhală, e pe cale să-şi strige evanghelia ei. […] Din această castă s-a smuls studentul de la Văcăreşti”.

În procesul de a doua zi, toţi ceilalţi inculpaţi sînt achitaţi şi puşi în libertate, rămînînd în închisoare numai Moţa, alături de cel ce-i procurase revolverul. Procesul lor a avut loc şase luni mai tîrziu (26 septembrie 1924 – pe 27, dimineaţa, pronunţîndu-se verdictul de achitare, care atunci a părut un deznodămînt firesc, dar azi, în lipsa contextului, ridică principiale semne de întrebare [11]), prefăcut, practic, din procesul unei tentative de omucidere cu premeditare, într-un adevărat “proces al trădării”. Printre cei care au mărturisit în instanţă în favoarea “văcăreştenilor” s-a numărat şi marele savant creştin Nicolae C. Paulescu (1869-1931), a cărui intervenţie, păstrată între documentele procesului, rămîne memorabilă (deşi uzează, mai ales în a doua ei parte, de un soi subtil de sofistică lirică, altminteri de mare efect): “Procesul de astăzi e, în realitate, procesul trădării, care e cea mai infamă dintre crime, căci ea adaogă amăgirea vicleană şi făţărnicia la cruzimea nelegiuirii. Ea întruneşte sărutul lui Iuda cu răstignirea lui Hristos. În timp de pace, legislaţiile creştine nu au nici un paragraf penal destinat trădării. Şi astfel, dintr-un lapsus juridic regretabil, groaznica fărădelege, ce inspiră atîta scîrbă, rămîne nepedepsită. Cu toate acestea, nu încape îndoială asupra felului pedepsei ce se cuvine trădătorului, deoarece Dumnezeu a făcut ca Iuda să se pedepsească el însuşi prin spînzurare. Dar, în timp de război, trădarea de naţie se pedepseşte, totdeauna, cu moartea. Or, studenţii noştri, şi cu dînşii toată tinerimea, floarea României de mîine, se află în stare de război cu o liftă de curînd pripăşită, ce vrea să ne sugrume şi să ne stăpînească ţara. Fiind deci în stare de război, ei au săvîrşit un act de dreptate morală, încercînd să pedepsească pe un vînzător al fraţilor săi, care se sacrificau unei cauze sfinte. Poporul românesc, ce le e adînc recunoscător pentru jertfa lor altruistă, aşteaptă cu nerăbdare de la Dumneavoastră achitarea”.

Moţa părăseşte în sfîrşit închisoarea, după aproape un an. E proclamat preşedinte de onoare al Centrului Studenţesc “Petru Maior”, dar oficial este eliminat din toate universităţile din România, A. C. Cuza trebuind să abuzeze de funcţia sa de decan spre a-l înscrie formal la Facultatea de Drept din Iaşi. Îşi va lua licenţa în Drept la Grenoble, în 1925, apoi îşi va face stagiul militar la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de Infanterie din Bucureşti (1926), fiind şeful promoţiei din acel an.

1927 este probabil anul cel mai plin şi mai greu de consecinţe din viaţa lui Ionel Moţa. Vineri 24 iunie 1927, de ziua Sfîntului Ioan Botezătorul, este membru fondator, alături de Codreanu şi de alţi cîţiva “văcăreşteni” (între care Radu Mironovici, numit, prin primul ordin de zi, “şef al gărzii de la Icoană [12]”), al Legiunii Arhanghelul Mihail (acum producîndu-se şi ruptura definitivă de A. C. Cuza [13]). Moţa este, încă de la început, mîna dreaptă a lui Codreanu. Pământul Strămoşesc, primul organ de presă al Legiunii, apărut la 1 august 1927, e tipărit la tipografia din Orăştie a părintelui Moţa. În primul număr, Moţa fiul semnează faimosul articol “La icoană” (ce va deschide mai tîrziu volumul Cranii de lemn): “De la icoană şi altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme, purtaţi de valurile omeneşti, şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţenia impulsurilor noastre. […] Acum, cu sufletul greu, răzleţiţi, sfîrtecaţi, ne strîngem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului – la Icoană… Noi nu facem – şi n-am făcut o singură zi în viaţa noastră – politică… Noi avem o religie, noi sîntem robii unei credinţe. […] Celor destul de tari la suflet pentru a ne înţelege, a ne aproba şi a ne însoţi de pe acum, le trimitem chemarea noastră: la Icoană!”. Aceasta e faţa “mistică”, însă intim legată de faţa “cazonă” (îngemănare tipică legionarismului), căci în acelaşi număr Moţa lansează şi faimoasa deviză “Faţa la duşman!”. Pe 18 august are loc, la Mănăstirea Neamţului, cununia lui Ionel Moţa cu Iridenta Zelea Codreanu, sora “Căpitanului” (vor avea doi copii: Mihai şi Gabriela). În paralel cu continuarea studiilor de doctorat, începe să profeseze avocatura (întîi în Ardeal, la Sibiu, Orăştie, Deva, apoi în Bucureşti, unde se va muta definitiv în 1932).

Obţine titlul de doctor în 1932, la Grenoble, cu teza La sécurité juridique dans la Société des Nations [14]. Puţin după aceea, “se grupează în jurul lui întreagă acea falangă de tineri intelectuali [Mihail Polihroniade, Alexandru Constant, Ion Victor Vojen, Vasile Christescu, Vladimir Dumitrescu, Radu Gyr, pictorul Alexandru Bassarab, Virgil Ionescu etc.], care se încadrează în Legiune, formînd, împreună cu alte cîteva elemente vechi ale acesteia, cuibul Axa. Pe lîngă revista cu acelaşi nume, în care Moţa îşi va publica atîtea dintre articolele sale strălucite, cuibul va fi un laborator de studii şi discuţii al Mişcării. Moţa era nu numai şeful cuibului Axa, ci şi spiritul rector al acestei valoroase publicaţii” [15]. Aici, chiar dacă vine în sprijin o mărturie a lui Al. Constant (“Moţa a fost puntea între intelectualismul nostru livresc, sec şi indiferent, şi acest izvor de spiritualitate românească şi creştină, de sens, credinţă şi hotărîre”), ar putea fi o doză de exagerare a biografului; mult mai aproape de intelectualismul Axei era mai degrabă Vasile Marin, intrat în Legiune chiar în acel an, cu puţin înainte de apariţia revistei (care, din păcate, n-a avut o viaţă prea lungă: octombrie 1932 – decembrie 1933, în total 24 de numere, ultimul încropit, chiar la propunerea lui Moţa, în închisoarea de la Jilava, în preajma Crăciunului, cu vreo săptămînă înainte de asasinarea lui I. G. Duca [16]).

În 1934, Ion Moţa, după standardele de dreapta ale vremii, face o bună figură la Montreux (Elveţia), unde în zilele de 16-17 decembrie, printre exponenţii altor 16 mişcări naţionaliste europene, participă, în calitate de reprezentant oficial al Gărzii de Fier, la Congresul anual organizat de Comitetele de Acţiune pentru Universalitatea Romei (prezidat de generalul Eugenio Coselschi, unul dintre oamenii-cheie ai regimului mussolinian). În cuvîntul său, Moţa se referă cu precădere la necesitatea unităţii mişcărilor europene de dreapta, iar la urmă atrage atenţia asupra problemei evreieşti [17] (care, deşi nu figura pe ordinea de zi a Congresului, este luată în discuţie şi se regăseşte în moţiunea finală, votată în unanimitate, în următoarea formulare: “Congresul – considerînd că fiecare Stat, în virtutea suveranităţii naţionale, e singur competent să decidă, pe teritoriul propriu, asupra atitudinii pe care o va lua faţă de cetăţeni, grupuri, rase şi religii stabilite înlăuntrul său, şi ţinînd seama de prescripţiile legilor naturale şi ale regulilor morale – declară că problema evreiască nu trebuie concepută ca o campanie de ură universală împotriva evreilor; dar, cu toate acestea, considerînd că în numeroase ţări anumite grupuri de evrei exercită, pe faţă sau în mod ocult, o influenţă dăunătoare intereselor morale şi materiale ale Patriei, ba chiar constituie un fel de Stat în Stat, profitînd de toate drepturile, dar refuzînd să se conformeze la orice datorii, lucrînd totodată la distrugerea civilizaţiei creştine, Congresul denunţă acţiunea nefastă a acestor elemente şi se angajează a o combate”). Tot atunci, acolo la Montreux, Moţa l-ar fi înfruntat pe Titulescu (cf. H. Sima, Histoire du Mouvement Légionnaire, Editura Dacia, Rio de Janeiro, 1972,  p. 181), probabil nu fără un anume teribilism.

În aprilie 1935, înfiinţîndu-se Asociaţia “Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922”, Moţa este ales preşedinte (reconfirmat şi în anul următor). În decembrie, “Căpitanul” instituie, pentru “veteranii” Legiunii, cel mai înalt ordin legionar, cel de “Comandant al Bunei Vestiri”, Moţa fiind între primii care îl primesc (alături de Gh. Clime, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Mile Lefter, Ion Blănaru).

În primăvara lui 1936, la Sibiu (Editura “Totul pentru Ţară”), apare volumul Cranii de lemn (“Cîteva imagini şi mărturii din 13 ani de frămîntări, lupte şi biruinţe, sub comanda Căpitanului”), care va cunoaşte mai multe reeditări, cu restructurări şi adaosuri, începând chiar din anul următor (cea mai bună ediţie antebelică este cea bucureşteană din 1940, iar postbelică – cea müncheneză din 1970) [18]. Tot acum preia Libertatea şi o strămută la Bucureşti (va scrie articole pentru această foaie de familie şi de pe ultimul lui drum, pe vapor sau la Lisabona [19]).

În vară încep să vină primele veşti despre atrocităţile anticreştine din Spania. Destinul neastîmpăratului Ionel Moţa intră “în linie dreaptă”. În vremea din urmă, scrisul său era tot mai saturat de ideea de jertfă. Verbul lui se cizelase, dar în acelaşi timp se umpluse de patosul mistic al marilor iluminaţi. Niciodată nu mai răsunaseră, sub cerul cuminţeniei valahe, acordurile unei asemenea Simfonii a Jertfei, de o solemnitate şi de o puritate aproape evanghelice. La 17 aprilie 1935, scrisese în Cuvântul Studenţesc (“Esenţialul”): “Spiritul de jertfă este esenţialul. Avem cu toţii la dispoziţie cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decît tancurile şi mitralierele: este propria noastră cenuşă” [20]. Şi tot în Cuvântul Studenţesc, la 1 ianuarie 1936 (“Jertfa este măsura creştinătăţii noastre”): “Jertfa aceea care este dezlănţuită în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decît fiinţa noastră, jertfa aceea care ne inundă pustiindu-ne aşezarea omenească a vieţii, dar ne încălzeşte totodată cu satisfacţii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, această jertfă e faptul care smulge de pe fiinţa noastră carapacea nesimţirii faţă de cele dumnezeieşti şi, transformîndu-ne în rană vie (de «soare şi sînge», cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directă comuniune cu Dumnezeirea. […] Jertfa este astfel măsura creştinătăţii noastre” [21].

În martie 1936, isprăvind pregătirea pentru tipar a Craniilor de lemn, aşeza în fruntea lor (“în loc de introducere”) o “Autobiografie” cu valenţe simbolice, pe care înţelegea s-o încheie în stil expresionist, cu această riscantă notă profetic-provocatoare: “… doborînd piedicile şi duşmăniile acestui veac de rătăcire şi înstrăinare, să ne putem întoarce la izvoare; şi, întorşi acolo, să reluăm firul rupt al vieţuirii în casa, comunitatea şi duhul românesc, pentru ca astfel să ridicăm viaţa acestui neam la puterea şi rodnicia, materială şi sufletească, de care este vrednic. Astfel trebuie înţeleasă şi primită această carte, căreia i-am dat titlul articolului care aminteşte una din cele mai intense trăiri sufleteşti ale unei oşti luptătoare: îngroparea camaradului mort în luptă. […] Faţă de lumea de acum noi ne simţim străini, în ea nu ne găsim un alt rost decît acela de a o curma spre a învia vremurile de demult şi a le spori frumuseţea, tăria şi dreapta rînduială românească. S-ar părea astfel că eu şi camarazii mei sîntem un fel de ciudate făpturi cu două vieţi, un fel de strigoi ridicaţi dintr-o lume apusă spre a purta duhul spaimei în lumea de azi. […] Oamenii veacului de astăzi să-şi oprească o clipă huzurul şi nepăsarea şi să asculte ciudatele zgomote care frămîntă adîncurile neînţelese şi chiuie cu vînturile nopţii. Şi să ştie: se apropie stăpînirea strigoilor, cumplită!”.

E greu de stabilit exact cînd a încolţit în sufletul lui Moţa gîndul plecării în Spania; după toate semnele, spre sfîrşitul lui septembrie 1936 hotărîrea era deja luată. Hotărîrea plecării sau hotărîrea morţii? Se pare că în conştiinţa lui Moţa ele erau una: indiferent ce vor fi simţit sau gîndit ceilalţi, care n-au pregetat să-l urmeze, el se pregăteşte, lucid şi împăcat, prin tot ce face şi spune, pentru un drum fără întoarcere. Pentru el jertfa nu mai era doar un risc asumat, ci un act necesar, fără de a cărui împlinire totul ar fi rămas o simplă aflare în treabă. Hristosul lui ciuruit de gloanţe nu-i cerea doar o probă de forţă şi curaj: îi cerea sîngele şi viaţa. “Dumnezeu a vrut să fie aşa” [22]. Căci, în fond, scria el ca în treacăt, “omul doar nu a fost născut pentru a trăi numaidecît un număr nu ştiu cît de ani, ci pentru a se apropia de Dumnezeu prin faptele vieţii sale” [23]. Moţa a făcut, plecînd în Spania, pasul ameţitor de la teoria jertfei la concreteţea ei; întors viu de acolo, e aproape sigur că s-ar fi simţit un refuzat şi un învins.

Pe 22 noiembrie redactează scrisorile testamentare [24] pe care, în ajunul plecării, le încredinţează în taină profesorului Nae Ionescu (1890-1940; din toamna lui 1933 simpatizant şi sprijinitor direct al Legiunii, exagerat considerat de unii chiar “ideolog” al ei), cu rugămintea de a fi înmînate numai în cazul în care jertfa lui ar fi fost primită, aşa cum se cădea şi nădăjduia. Se împărtăşeşte cu Sfintele Taine la Biserica Sf. Ilie-Gorgani (unde cîteva luni mai tîrziu va fi prohodit) şi îşi intră definitiv în pielea de cruciat al vremurilor de pe urmă, iar pe măsură ce se apropie de Spania, înfruntarea de acolo i se înfăţişează tot mai mult ca un Armaghedon [25]. De Crăciun, scrie pentru Libertatea (nr. 37-38/1936) [26]: “… mîna Diavolului a pornit în zilele noastre cel mai crîncen război împotriva Bisericii întemeiate de Domnul Iisus Hristos. Niciodată, de cînd a coborît Mîntuitorul printre noi, nu s-a ridicat o parte a omenirii, cu atîta ură şi pornire, pentru a dărîma aşezarea, rînduiala creştină a lumii, ca în zilele noastre. Mor oamenii cu zecile de mii – unii pentru a izbuti să dărîme altarele bisericilor lui Hristos, iar alţii pentru a le apăra. Comunismul este ca acea fiară roşie din Apocalips, care se ridică pentru a izgoni pe Hristos din lume. […] Fiara roşie va fi biruită, fără îndoială, pînă la sfîrşit. Căci Biserica întemeiată de Domnul Hristos nu va putea fi doborîtă «nici de porţile iadului». […] Noi credem în învierea Bisericii, atît în Rusia, cît şi în Spania comunistă. Dar această înviere, cît şi mîntuirea ţării noastre de pacostea stăpînirii lui Antihrist, atîrnă de vrednicia noastră! Dumnezeu a spus că Biserica nu va fi biruită nici de porţile iadului, pentru că Dumnezeu a avut încredere în vrednicia oamenilor, în alipirea lor de Dumnezeu. […] Iar pentru aceasta, să nu fugim din faţa jertfei pentru apărarea Crucii! Numai această jertfă poate răscumpăra, pentru urmaşii noştri, pe Iisus Hristos, numai prin această jertfă îl vor putea avea pe Hristos printre ei, în zilele de Crăciun ale anilor viitori, ale veacurilor viitoare…”.

Pe drum şi pe front Moţa l-a avut mereu de-a dreapta lui pe Vasile Marin, cu care va împărţi peste tot (cu excepţia Salamancăi, unde tovarăş i-a fost Alecu Cantacuzino)  aceeaşi cameră şi chiar acelaşi pat, iar, în cele din urmă, aceeaşi groapă… Am văzut cine a fost unul; să vedem acum şi cine a fost celălalt.

II

Vasile Marin se născuse la 29 ianuarie 1904, la Bucureşti, unde şi-a petrecut întreaga viaţă, dar obîrşiile părinteşti erau în Oltenia (după tată) şi în Ardeal (după mamă). Era provenit din ceea ce se cheamă o familie proletară, păstrînd încă, în mediul orăşenesc, bunul simţ şi cumsecădenia vetrei ţărăneşti [27]. După primii ani de şcoală, iese din mahalaua Griviţei, începîndu-şi studiile liceale la “Sf. Sava” şi isprăvindu-le la “Gh. Şincai”. Urmează Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, obţinînd licenţa în 1927. Pe la începuturile studenţiei îl cunoaşte Mihail Polihroniade, viitorul său biograf [28]:

“Copilul fusese vioi, nestîmpărat, zburdalnic; adolescentul păstrase vioiciunea, devenise însă reţinut, sobru, ironic. Din liceu i se deşteptase pofta de citit. Citise mult, cu patimă, de toate. Dar vocaţia i se desluşise repede: avea pasiunea problemelor de ideologie şi practică politică.

Aşa l-am cunoscut pe cînd eram încă în clasa a şaptea de liceu, iar el student. Era în toamna lui 1923. Ne întîlneam foarte des, de două-trei ori pe săptămînă, în odaia unui prieten comun care locuia la mine, Nicu Carandino. Se formase un mic cenaclu în care, afară de Marin, de Carandino şi de mine, mai luau parte: N. N. Matheescu, Mircea Eliade, Ion Anghel, Bălan [?], Petrişor Viforeanu ş. a. m. d.

Duminica după-masă ne întruneam într-un fel de şedinţă solemnă. Unul din noi citea o lucrare şi apoi urmau discuţii aprinse. Îmi amintesc şi acum prima «lucrare» a lui Marin; dacă memoria nu mă înşeală, se numea «Pamfletarii reacţionari francezi». Ne-a vorbit despre Léon Bloy şi Léon Daudet.

La nouăsprezece ani, Vasile Marin era un om format. Avea o maturitate de gîndire, o siguranţă, o precizie la care noi nu ajunsesem încă” [29].

Vasile Marin era familiarizat cu clasicii gîndirii şi literaturii române (Bălcescu, Eminescu, A. C. Popovici, Iorga etc.), dar şi cu marii corifei ai dreptei europene (de la Joseph de Maistre la Charles Maurras [30]). Dintre contemporani, era în măsură, încă de la vremea aceea, să facă o expunere doctă, bunăoară, despre opera lui N. C. Paulescu. Dar nu era numai un om de idei, ci iubea frumosul, avea obsesia scrisului calofilic, ştia să preţuiască o sonată de Beethoven, un peisaj florentin sau o catedrală gotică. Altminteri, ne încredinţează acelaşi biograf, “era de pe atunci naţionalist şi antisemit”, pricepîndu-se să răspundă “lucid, ironic, sigur, asalturilor pe care unii le dădeau naţionalismului său intransigent”.

Cum lupta studenţească era în toi, Vasile Marin s-a angajat în ea cu vocaţia sa de luptător, dar deocamdată departe de cercurile ce vor genera direct legionarismul. Este ales preşedinte al Cercului Studenţilor Ilfoveni, făcînd agitaţie şi ţinînd conferinţe în Bucureşti şi în provincie. În 1927, frecventează cursurile lui Iorga de la Vălenii de Munte, căruia îi păstrează respect şi simpatie ani buni după aceea, pînă cînd impulsivul şi capriciosul savant înţelege să declare război generaţiei tinere [31]. Tot în 1927 îşi face stagiul militar, ca şi Moţa, la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de Infanterie din Bucureşti, obţinînd, cam o dată cu licenţa, şi gradul de sublocotenent. Sîntem în anul întemeierii Legiunii, dar Vasile Marin bate, deocamdată, la alte porţi:

“Tînărul licenţiat în Drept se apucă de avocatură şi intră secretar la d-l Ion Lugojeanu [Lugoşianu], astăzi [1937] ministru al României la Roma, pe vremea aceea membru de vază al Partidului Naţional-Ţărănesc. Fireşte, strălucitele însuşiri de inteligenţă, talent, spirit politic, pe care le poseda Vasile Marin, nu puteau trece neobservate. De aceea, cînd, peste un an, naţional-ţărăniştii vin la guvern, d-l Lugojeanu ajungînd subsecretar de stat la preşedinţia consiliului, Vasile Marin devine şeful său de cabinet” [32].

Era vremea în care multă lume crezuse în steaua politică a ţărănismului. I se întîmplase şi lui Nae Ionescu însuşi [33] (“… cu toţii stăteam pe meterezele – azi ştirbe, vai! – ale revoluţiei ţărăneşti…”), care l-a cunoscut pe Vasile Marin chiar prin 1928-29, cînd acesta “trebăluia prin birourile consiliului de miniştri. Fusese, în perioada eroică a naţional-ţărănismului, secretar – ca avocat – al unei mai-mărimi oarecare, şi îşi făcea acum ucenicia în tehnica conducerii politice. Păstrez de atunci amintirea unui tînăr isteţ, vioi, pe care o ironie afectuoasă îl făcea să se mişte nestingherit, dar respectuos în somptuozitatea lipsită de frumuseţe, dar nu şi de stil de viaţă, a palatului Cantacuzino, ajuns preşedinţie de consiliu în zodia unor oameni care în generalitatea lor nu aveau nici un simţ pentru ceea ce înainte de război fusese aici în Bucureşti o trainică şi fecundă ierarhie boierească” [34].

După M. Polihroniade, idila lui Marin cu ţărănismul s-ar fi încheiat încă din 1931, cînd şi-a dat demisia – nu se precizează de ce – din postul de şef de cabinet, fiind numit avocat în contenciosul Ministerului Industriei şi Comerţului. O cercetare de arhivă, pe care nu mă îndoiesc că se va găsi cine s-o întreprindă, ar putea lămuri lucrurile. În orice caz, cînd în 1932 a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie (fapt atestat de ambele cărţi memorialistice pe care aceasta le-a publicat în România [35]), tînărul avocat era încă legat de ţărănişti. Că ar fi fost chiar “secretarul lui Iuliu Maniu” personal, cum pretinde autoarea, nu se confirmă prin alte surse (ar fi ştiut şi un M. Polihroniade sau N. Ionescu!), dar restul informaţiilor sînt perfect plauzibile: “M-am căsătorit în ziua în care mi-am luat internatul [Ana-Maria Marin era medic; dublul eveniment s-a petrecut în februarie 1933 – n. n.], cu un tînăr inteligent şi cultivat, căruia îi plăcea politica, socotind că o ţară cu politicieni capabili era o ţară cu noroc. Pe vremea cînd îşi dăduse teza de doctorat era secretarul lui Iuliu Maniu şi teza se ocupa de fascism mai mult ca doctrină decît ca politică. Iuliu Maniu, socotit un politician cinstit, născut şi crescut în Transilvania, a apreciat teza secretarului său şi i-a propus să-l trimită ca secretar cultural în Italia, ca să-şi desăvîrşească studiile: o ţară care era în mare progres” [36]. Că Vasile Marin  “tot pe atunci [1931-32] face o călătorie în străinătate prin Franţa şi Italia” o atestă, în treacăt, şi M. Polihroniade în schiţa sa biografică (loc. cit.): putea fi la mijloc bunăvoinţa ori interesul lui Maniu sau al partidului, aşa cum putea fi vorba foarte bine de îndeplinirea vreunei sarcini ca funcţionar ministerial sau pur şi simplu de necesităţi de informare pentru definitivarea doctoratului (Italia fiind patria fascismului studiat de doctorand, iar franceza fiind limba străină în care se descurca cel mai bine, dovadă că 15 din cele 26 de titluri din bibliografia tezei sale sînt franţuzeşti [37]). Că, oricît de “cinstit” ar fi fost, Iuliu Maniu (sau orice alt om politic democrat şi cu vederi de stînga) n-ar fi putut agrea şi încuraja un studiu despre fascism? Să nu uităm însă că este vorba de anul 1932, cînd fascismul stîrnea o anume suspiciune/îngrijorare, dar încă nu-şi arătase colţii fioroşi de mai tîrziu, ba chiar făcea impresia unui succes spectaculos (“marele progres” de care vorbeşte autoarea), ce nu putea lăsa indiferent un om politic sensibil la dinamica puterii [38].

Oricum va fi fost, rezultă cu destulă certitudine că ruptura definitivă a lui Vasile Marin de ţărănism s-a produs abia în februarie 1933, deşi el cocheta cu Garda de Fier încă din toamna anului anterior, în varianta intelectualistă a grupului de la Axa (în care e probabil că-l ademenise – dacă nu cumva şi introdusese – chiar Mihail Polihroniade). Motivul credibil (şi care totodată “dă bine”) al rupturii definitive de ţărănişti a dragului ei “Vasia” ni-l indică aceeaşi Ana-Maria Marin [39]: “… greva muncitorilor de la «Griviţa Roşie» [40] ne-a făcut să ne întoarcem în grabă mare de la Predeal, unde ne odihneam după micile noastre succese [41]. «Sînt comunişti!», i-am spus soţului meu, nemulţumită că părăseam zăpezile Dihamului. «Nu sînt comunişti, sînt proşti» şi n-au pe nimeni care să-i înveţe. Se trăgea cu arma în muncitori şi oameni necăjiţi. […] Madgearu [42] era socotit vinovat de grevă. […] Peste cîteva zile, Vasia m-a anunţat că s-a despărţit de Iuliu Maniu, pe care-l socotea un conducător slab, şi îl cunoscuse pe conducătorul tineretului moldovean, Corneliu Codreanu [43], care i se părea omul viitorului”.

Se poate conchide că ultimele luni ale lui 1932 şi primele luni ale lui 1933 au reprezentat marea răscruce a vieţii lui Vasile Marin, atît pe plan social (dragostea finalizată în căsătorie), cît şi pe plan politic (ţărănismul îl deziluzionase şi legionarismul îl ispitise, dar a fost un răstimp de pendulare între “trecut” şi “viitor”, evenimentele din 15-16 februarie constituind mai degrabă condiţia favorizantă decît cauza efectivă a unui divorţ politic care plutea mai demult în aer).

Susţinută şi tipărită rudimentar în 1932, teza de doctorat îi este editată în anul următor cu vădit sprijin legionar: Fascismul. Organizarea constituţională a Statului Corporativ Italian, Serviciul şi Editura Colportajului Legionar, Bucureşti, 1933 [44]. Solidă şi utilă fără să strălucească, lucrarea lui Vasile Marin a fost la vremea ei – şi rămîne pînă astăzi – cea mai exactă şi bine sistematizată expunere pe tema respectivă din bibliografia de limbă română. Partizanatul se simte, dar se păstrează în limite rezonabile. În mare, autorul respectă poziţia declarată în prefaţă: “Lucrarea de faţă, căutînd să cerceteze modul în care fascismul italian a înţeles să-şi realizeze crezul constituţional, nu implică neapărat o preferinţă. Şi nu-şi găseşte un merit, dacă îl are, decît în stricta obiectivitate în care autorul a înţeles să prezinte cititorului român, lipsit adesea de informaţii precise în acest domeniu, criteriile doctrinare şi piesele constituţionale de bază, care, angrenate la locurile lor, pun în mişcare şi întreţin funcţionarea acestui modern mecanism politic, economic şi social, care este fascismul”. Faimoasa ironie a lui Vasile Marin, patosul lirico-retoric, verva polemică şi pamfletară, atît de caracteristice scrisului său gazetăresc, sînt aici atent cenzurate. Parcurgînd textul, nu poţi contesta, cu o anume surpriză, că tonul doctoral îl prinde la fel de bine. Se vădesc mintea organizată, calitatea intelectuală, probitatea; într-un alt context, fără risipa într-o politică aspră şi tragic falimentară, Vasile Marin ar fi putut fi profesor sau savant eminent, aşa cum Moţa ar fi putut fi un scriitor de calibru, în buna tradiţie a prozei ardeleneşti… Dumnezeu le-a dat însă să fie “tragici şi sintetici” [45], rînduindu-le alte măsuri, în destinul de taină al unei generaţii martirizate.

Vasile Marin intră deci în Legiune pe calea Axei (şi ea o afacere de proaspăt convertiţi). Articolele lui publicate acolo “formează un adevărat manual asupra problemei Statului şi elitelor. În ele regăsim pe Vasile Marin din carte şi din viaţă. O dialectică viguroasă, o argumentare strînsă, o iuţeală în scris colorată cu epitete tari, cu formule plastice” [46]. Curînd însă, nu doar din fatalitate profesională, ci mai ales sub presiunea evenimentelor, gazetăria trece în planul al doilea. Avocatul marginal de pînă atunci, redus nu o dată la un statut de conţopist, îşi trezeşte vocaţia din amorţeală. “Ca avocat aduce, fără nici o exagerare, imense servicii Legiunii. Ne amintim cu toţii ce a însemnat primăvara şi vara lui 1933. Guvernul Vaida, împins de finanţa şi presa evreiască, nu îndrăznea să ne dizolve, dar pornise împotriva noastră o luptă de distrugere. Calomnii, ofense, insulte, lovituri, schingiuiri, arestări arbitrare se abăteau asupra noastră. Pe urmă, deşi înduram – din ordinul Căpitanului – cu resemnare orice lovitură, tot noi eram daţi în judecată. Procesele se ţineau lanţ. De la un capăt la altul al ţării era chemat să apere «avocatul Legiunii» Vasile Marin” [47].

Spre sfîrşitul lui 1933, îl găsim pe listele electorale ale Grupării “Corneliu Zelea Codreanu”, firmă sub care legionarii încercau totuşi să participe la alegeri, după ce Legiunea Arhanghelul Mihail şi Garda de Fier (ipostaza politică.a celei dintîi, cum a fost mai tîrziu şi Partidul “Totul pentru Ţară”) fuseseră abuziv dizolvate de către guvernul I. G. Duca. Tentativa rămîne zadarnică. Decizia de dizolvare este extinsă neîntîrziat şi asupra noii grupări. Era deja război politic, în răspărul tuturor regulilor democraţiei. Încep să se opereze arestări masive de legionari, şefii fiind vizaţi cu precădere. După mărturiile vremii, ar fi fost între zece şi unsprezece mii de arestaţi în toată ţara, fără nici o bază juridică, fiind puşi în libertate abia după ce partidul de guvernămînt şi-a asigurat triumful electoral. În această împrejurare, Vasile Marin (arestat în Ardeal, unde se afla în campanie electorală) este reţinut la Jilava mai bine de două săptămîni [48]. În ajunul Crăciunului (după alte surse, chiar de Crăciun) ceilalţi sînt puşi în libertate, fiind reţinuţi în continuare numai Ion Moţa, Vasile Marin şi Sterie Ciumetti, pînă în după-amiaza zilei de 29 decembrie. “În ziua de 29 decembrie, la spital, a sunat telefonul şi Vasia mi-a spus: «Sînt liber, mergem la cinematograf după-masă, la Harry Piel». Căpitanul nu fusese printre cei arestaţi. Ne-am bucurat, am fost la cinematograf şi apoi la un mic restaurant, faţă în faţă cu «Cartea Românească». Am auzit pe chelner şoptindu-i la ureche unui domn gras: «L-au ucis pe Duca!». I-am repetat lui Vasia ceea ce auzisem şi am plecat fără să mîncăm. Pe drum ne-am sfătuit cum să-i ajutăm pe ultimii închişi [adică pe cei proaspăt eliberaţi – n. n.]. I-am telefonat lui Ionel Moţa şi nu l-am găsit acasă pe Sterie Ciumetti [49]. Apoi am plecat la mama lui [Vasia] acasă şi i-am spus cum stă situaţia. Desigur, nu se putea crede că din Jilava se pot înjgheba atentate, dar să omori un bănuit e uşor. Vasia se ascundea şi căuta să afle cine fuseseră atentatorii” [50].

După cîteva luni de enormă tensiune, Vasile Marin îşi reia activitatea ca avocat şi gazetar (în toamna lui 1933, devenise şi redactor la Cuvântul lui Nae Ionescu, dar la 1 ianuarie 1934 ziarul fusese suspendat; nu va reapărea decît în 1937, cînd Vasile Marin nu mai era în viaţă). Colaborarea trecătoare de la Cuvântul înlesneşte o anumită apropiere între el şi Nae Ionescu, fiind vorba şi de un traseu politic asemănător: dinspre ţărănism spre legionarism. În prefaţa la volumul postum al lui Vasile Marin, Nae Ionescu avea să scrie: “… deşi simpatiile dintre el şi noi erau mai vechi, de pe vremea cînd cu toţii stăteam pe meterezele – azi ştirbe, vai! – ale revoluţiei ţărăneşti, el nu s-a îndreptat totuşi spre noi decît în momentul în care, sub presiunea anacronismului grotesc al reînscăunării liberale, act greu de urmări tragice, nelichidate încă decît în parte, Cuvântul – forţat să-şi exprime doctrina nu în consideraţiuni de filosofia istoriei (cum o făcuse pînă atunci), ci în formule de luptă – s-a apropiat fatal de Mişcarea Legionară. Aşa fiind, a încerca să aşezăm pe Vasile Marin într-o altă grupare decît cea către care s-a crezut dator cu jertfa vieţii lui, ar însemna să facem violenţă adevărului. Cu atît mai mult cu cît, la urma urmelor, nu el a venit înspre noi, ci mai degrabă noi ne-am apropiat de el, în drumul nostru spre militanţii revoluţiei naţionale […] Fenomenul trecerii dintr-o tabără în alta e foarte frecvent în viaţa noastră publică”, dar “în această viaţă publică plină de transfugi, Vasile Marin găsise în el putinţa CONVERTIRII …”.

Între vara lui 1934 şi vara lui 1936 Legiunea trăieşte o epocă mai tihnită: este o vreme a clarificărilor doctrinare (Codreanu, bunăoară, îşi pregăteşte cartea Pentru legionari, ce va apărea la începutul lui octombrie 1936, devenind biblia legionarismului), a consolidării organizatorice (iau fiinţă, pe rînd, Partidul “Totul pentru Ţară”, Asociaţia “Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922”, ambiţioasa întreprindere a Comerţului Legionar etc.), a efervescenţei lucrative (vestitele tabere de muncă, ce se înmulţesc pretutindeni precum ciupercile), a vredniciei constructive în genere. Pe Vasile Marin îl regăsim nu doar la bară sau în presă, dar şi pe şantierele de lucru, el însuşi realizînd “minunata tabără de la Hotarele”, devenită “un fel de Academie legionară” şi care “rămîne în istoria Mişcării noastre ca un model de organizare” (M. Polihroniade [51]).

Pe 28 iulie 1935, “Căpitanul” îi acordă gradul de Comandant legionar, iar cîteva săptămîni mai tîrziu i se încredinţează conducerea organizaţiei din Ilfov.

Cum dispăruseră între timp şi Axa, şi Cuvântul, Vasile Marin scrie în publicaţii de dreapta mai puţin prestigioase (Cuvântul Studenţesc, Revista Mea, Cuvântul Argeşului), iar în martie 1936 scoate el însuşi o revistă (în colaborare cu un oarecare Gh. Ciorogariu), Vestitorii, ce nu durează însă decît patru numere (“sugrumată de cenzură”, zice M. Polihroniade). Adie şi-n scrisul lui mai nou, ca şi-ntr-al lui Moţa, parcă stranii presimţiri. Iată cîteva spicuiri din articolul “Morţii noştri”, apărut în Cuvântul Argeşului din 20 martie 1936 [52]: “Îngemănaţi cu eternitatea, morţii noştri, din lumea lor de dincolo, ne ocrotesc şi ne îndreaptă paşii. […] Mormintele lor sînt pretutindeni; ele alcătuiesc punctele cardinale pentru geografia spiritualităţii româneşti. […] Morţilor noştri le închinăm cîteva clipe de reculegere în fiecare zi din viaţa noastră, sub ocrotirea lor începem şedinţele în cuiburile noastre. […] Ei sînt izvorul de viaţă eternă pentru sufletele noastre. […] Purtăm cu toţii cămaşa ţesută din firele nevăzute ale jertfei lor”… N-are puterea de exaltare a lui Moţa, dar ajunge, pe calea firii lui, la acelaşi punct esenţial al morţii creatoare şi la acelaşi “nod divin” care leagă lucrurile (“… convingerea că, pe deasupra tuturor instrumentelor Diavolului în luptă cu Divinitatea, se înalţă sublim eroismul pus în slujba Crucii, care învinge tot, absolut tot” [53]).

Îndată ce află de iniţiativa lui Moţa [54], Vasile Marin “nu mai are astîmpăr: vrea să plece şi el în Spania, vrea să plece cu orice preţ. Se roagă de Căpitan – el, care nu se rugase de nimeni şi nu ceruse nimic, niciodată. Insistă să fie lăsat să plece. Căpitanul se codeşte, nu sînt destui bani. Atunci Marin, din sărăcia lui, din apriga, din amarnica lui sărăcie, găseşte 5000 de lei, se împrumută cu 5000 de lei, îi aduce la sediu şi cere să i se dea voie şi lui să plece. Cu ironia lui amară, îi spune domnului General: «Vreau să fiu al şaptelea sicriu»” (M. Polihroniade, loc. cit.)!

Tinerei lui soţii (26 de ani) îi scrie despre datoria de onoare ce apăsa pe umerii generaţiei lor. Acesta a fost Vasile Marin: omul datoriei împlinite pînă la capăt.

Îmi reprim aici, încă o dată, tentaţia gloselor personale şi îmi îngădui să reproduc în încheiere, chiar cu riscul de a supralicita, întregul final al prefeţei lui Nae Ionescu din 17 februarie 1937 [55]:

“Vasile Marin a căzut sub zidurile Madridului, alături, cot la cot cu Ion Moţa, în faţa aceluiaşi duşman. Dar a căzut altfel decît Ion Moţa. Nu mai bine, nu mai puţin bine, ci altfel.

Ion Moţa s-a dus să moară. Coborîse adînc în el încredinţarea că mîntuirea neamului nostru are nevoie de jertfa patetică a fiinţei lui trupeşti; şi a plecat într-o transfigurată hotărîre: nu ca să lupte, nu ca să învingă luptînd, ci pentru ca să calce, cu moartea lui, moartea noastră. Dacă Moţa s-ar fi întors nevătămat din război, bucuria omenească a noastră, a celor care l-am cunoscut, ar fi stat alături de îndoiala lui Moţa, care se va fi gîndit că, pentru păcatele cuiva, Dumnezeu i-a refuzat jertfa. Oricît de groaznic ar fi omeneşte gîndul acesta, eu sînt astăzi încredinţat că pentru mîntuirea naţiei noastre Dumnezeu trebuia să accepte jertfa lui Moţa, aşa după cum, pentru mîntuirea neamului omenesc, a acceptat jertfa Mielului.

Vasile Marin se putea însă să nu moară. El s-a dus acolo să stea în faţa duşmanului credinţelor lui, ca să lupte cu el. Să-l învingă? Da, dacă se poate. Dar victoria asta nu era necesară. Necesară în fapta lui Marin era numai prezenţa lui acolo, prezenţă în care moartea era un risc, dar nu o necesitate. Desigur, cînd a plecat dintre ai lui, lepădarea de sine era atît de desăvîrşită încît el se gîndea tot aşa de puţin la întoarcere cît şi la moarte; viaţa lui sau moartea lui nu-l mai priveau pe el personal, de vreme ce principalul nu era moartea lui sau scăparea de la moarte, ci depunerea unei mărturii pentru credinţa lui, cu orice preţ. Noi ştim însă că mărturia lui ar fi fost tot aşa de deplină şi de rodnică, dacă el ni se întorcea neatins; după cum deplină şi rodnică e mărturia tovarăşilor lui care s-au întors.

Cînd deci a hotărît moartea lui Vasile Marin, Dumnezeu a voit să ne certe. De aceea – durerea noastră este întunecată”.

Pînă la urmă, cum am mai spus-o [56], totul rămîne, în privinţa motivaţiilor ultime, într-o taină inepuizabilă şi mereu provocatoare. Indiferent cum i-am judeca astăzi, Moţa şi Marin îşi păstrează, prin pariul lor existenţial şi prin locul lor în conştiinţa unei generaţii, dreptul la neuitare, reuşind dacă nu să ne convingă de justeţea cauzei lor, măcar să trezească în noi întrebări pe care altminteri poate că nu ni le-am fi pus niciodată. Şi nu există răspuns mai de preţ decît o bună întrebare…

Răzvan CODRESCU

[1] Se sparie gîndul citind în presa bisericească a vremii rînduri ca acestea (purtînd semnătura proaspătului Mitropolit Vasile [Vichentie] Mangra, ales în luna august 1916 şi înscăunat în luna octombrie a aceluiaşi an, şi a Episcopului de Caransebeş Miron [Ilie] Cristea, viitorul patriarh şi prim-ministru al României Mari): “România, căreia fiinţă i-a dat patria noastră, Ungaria, căci Radu Negru de la Făgăraş a întemeiat principatul Ţării Româneşti, Dragoş din Maramureş a întemeiat principatul Moldovei şi cu sprijinul Monarhiei Habsburgice s-a ridicat şi s-a întărit România modernă. […] Acela care, cu vorbele viclene pe buze, vine în hotarele noastre, nu-i frate, ci cel mai păgîn duşman, care pentru a-şi îndeplini pofta sălbatică îşi omoară fraţii şi părinţii. […] Faţă de noul duşman, care rîvneşte în chip atît de păcătos la ştirbirea şi la stricarea hotarelor patriei noastre, veţi şti să luptaţi cu aceeaşi îndîrjire, vitejie şi credinţă […]. Majestatea Sa, înălţatul nostru Împărat şi Rege, împreună cu luminatul său guvern ungar, nu vor întîrzia a răsplăti după merit credinţa şi vitejia cu care aţi apărat Tronul şi Patria…” (“Scrisoarea circulară nr. 2602/1916”, în Telegraful român din 11/24 octombrie 1916)!!! Dr. Flor Strejnicu, în Creştinismul Mişcării Legionare (Editura Imago, Sibiu, 2000 [ed. a II-a: 2001], pp. 189-190), dă şi alte spicuiri din acelaşi număr al oficiosului sibian, dintre care mai reţin: “… duşmanii iubitei noastre patrii s-au înmulţit cu unul, prin faptul că vecinul regat România, din motive necunoscute nouă [sic], a declarat război monarhiei noastre” sau “Căci mare ne este iubirea de neam, dar şi mai mare ne este iubirea de patrie! Ea e mama noastră, şi pe mama care ne-a născut, şi la sînul căreia îşi dorm somnul de veci strămoşii şi părinţii noştri, datorinţă avem să o apărăm pînă la ultima picătură de sînge, chiar şi în contra fraţilor noştri. Să o ştie deci aceştia, că drumul pe care vor să-l facă la Alba Iulia îl vor putea face numai peste cadavrele noastre…”!!! Autorul observă: “Este posibil ca aceste luări de atitudine împotriva României să fi fost impuse. Este de asemenea posibil ca interese de ordin diplomatic să fi condus la o astfel de «politică». Cert este că ele au existat şi că la timpul oportun puteau constitui motive de şantaj [ceea ce totuşi, din cîte ştiu, nu s-a întîmplat – n. n.]. A fost conştient episcopul Miron Cristea de aceste posibilităţi de mai tîrziu? A fost marcat la Alba Iulia [Miron Cristea a luat parte la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 şi a fost membru al delegaţiei românilor transilvăneni care a prezentat actul Unirii la Bucureşti!] de căinţă în faţa poporului pe care îl îndemnase la supunere faţă de «patria mamă» Ungaria?” (asprul rechizitoriu al Patriarhului Miron continuă pe mai multe pagini: mason, afemeiat, complice la abuzurile şi crimele lui Carol II).

[2] “Acest duh al marei, definitivei şi neîmpăcatei rupturi – ruptură de înstrăinata generaţie veche şi ruptură de o viaţă orientată, chiar şi numai parţial, de interesul personal, îndoită ruptură indispensabilă unei lupte eroice de totală primenire a vieţii obşteşti – a fost aportul nostru sufletesc original în această mişcare naţională, la începuturile ei de acum 10 ani”, explica el în Axa, la 1 octombrie 1933 (cf. Ion I. Moţa, Cranii de lemn, Ediţia Monumentul MM, Colecţia “Omul Nou”, München, 1970, p. 114).

[3] Editura “Cultura Naţională”, Bucureşti, 1937, p. 378.

[4] Mişcare naţionalistă şi regalistă, creată în Franţa pe fondul “Afacerii Dreyfus” (1894-1906), avînd şi o publicaţie omonimă (scoasă între 1899 şi 1944, la început bilunară, iar din 1908 cotidiană). Din 1905 este tutelată de Charles Maurras, dar îi numără printre animatori şi pe Jacques Banville, Léon Daudet, Georges Valois etc.

[5] A se vedea amplul articol al lui Moţa “Legiunea şi L.A.N.C.” (Cranii de lemn, ed. cit., pp. 108-128), ca şi Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, Editura “Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1936, pp. 282-291.

[6] Reeditare recentă: Editura Alma Tip, Bucureşti, 1997 (comentariile fiindu-i atribuite traducătorului!)..

[7] A. Vântu, în schiţa lui biografică (cf. Cuvântul studenţesc, anul XII, nr. 1-4, ianuarie-februarie 1937, sau.  Cranii de lemn, ed. cit., p. 319). Pentru detalii asupra complotului (“o încercare de răzbunare care să servească drept pildă veacurilor viitoare”!), cf. Pentru legionari, ed. cit., p. 168 şi urm. (cu rezerva necesară faţă de o expunere pro domo). Victimele potenţiale erau cîţiva politicieni liberali şi cîţiva rabini, bancheri şi directori evrei ai unor ziare din Sărindar (Adevărul, Dimineaţa, Lupta). Francisco Veiga (Istoria Gărzii de Fier: 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, trad. rom. Marian Ştefănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 76) observă cu justeţe: “Planul ţinea mai degrabă de domeniul fantastic decît de realitate, pentru că nu pare simplu ca şapte studenţi [au fost implicaţi mai mulţi, dar asta e mai puţin important – n. n.], fără o solidă infrastructură logistică, să poată reuşi să doboare douăsprezece obiective diferite, fără să fie arestaţi. Dovadă este faptul că planul a fost divulgat şi, la 8 octombrie, poliţia i-a arestat pe toţi în plină reuniune conspirativă”.

[8] Imprimeria Statului, Bucureşti, 1927. Pasajele reproduse în continuare se găsesc la pp. 74 şi 76.

[9] Apud A. Vântu, loc. cit. (în Cranii de lemn, ed. cit., pp. 320-321).

[10] Op. cit., pp. 67-68.

[11] În orice caz, Justiţia românească de atunci era mult mai puţin coruptă şi manipulabilă decît cea de astăzi, iar în particular verdictul respectiv, dat în unanimitate şi primit cu un entuziasm aproape general, a fost unul împotriva puternicilor vremii (neputînd fi vorba de oportunism sub vreo presiune politică – monarhică, guvernamentală sau parlamentară).

[12] Vestita icoană a Arhanghelului Mihail (“În mijlocul acestor frămîntări şi ceasuri de răscruce ne-am adus aminte de icoana care ne-a ocrotit în închisoarea Văcăreşti. Ne-am hotărît să strîngem rîndurile şi să continuăm lupta sub protecţia aceleiaşi Sfinte Icoane. În acest scop, ea a fost adusă la căminul nostru din Iaşi, din altarul bisericii Sfîntul Spiridon, unde o lăsasem cu trei ani în urmă” – Pentru legionari, ed. cit., p. 295).

[13] Iată relatarea lui Codreanu: “A doua zi, la 10 dimineaţa, ne-am adunat toţi «Văcăreştenii» şi am plecat la profesorul Cuza acasă, în str. Codrescu nr. 3. După atîţia ani de lupte şi grele încercări, mergeam acum să ne luăm rămas-bun de la profesorul Cuza şi să-i cerem să ne dezlege de jurămintele pe care le-am depus. Profesorul Cuza [prieten de aproape cu tatăl Căpitanului – n. n.] ne-a primit în aceeaşi cameră în care mă botezase pe mine cu 28 de ani în urmă. […] Profesorul Cuza ne-a vorbit în felul următor: – Dragii mei, vă dezleg de jurămintele pe care le-aţi depus şi vă sfătuiesc ca, mergînd în viaţă, de acum înainte singuri, să nu cumva să faceţi greşeli. Pentru că, mai ales în politică, greşelile se plătesc scump…” (ibidem, pp. 296-297). Retrospectiv, cuvintele lui Cuza, cu tot aparentul lor formalism, nu sună deloc ca lipsite de noimă… Ciudă cobitoare? Premoniţie? Avertisment? La cît de scump au plătit, s-ar zice că legionarii au făcut greşeli ori foarte multe, ori foarte mari…

[14] Judicioasă recenzie de specialitate în Acţiunea Română, semnată de prof. A. Stănculescu, din care reţin aici cîteva fragmente, legate de ideea de bază a tezei, anume lipsa – cel puţin în condiţiile epocii respective – unei securităţi juridice reale în cadrul Ligii sau Societăţii Naţiunilor (precursoare a actualei O.N.U., S.D.N., organism internaţional creat în 1920, în urma Tratatului de la Versailles, avea sediul la Geneva şi îşi propunea tocmai să dezvolte cooperarea între naţiuni prin garantarea nediscriminatorie a păcii şi securităţii): “Popoarele sînt lipsite de un mănunchi de idei comune asupra principalelor probleme ale vieţii internaţionale. Posesiunea teritoriului, de exemplu, are cele mai variate justificări: naţionalitatea, plebiscitul, dreptul istoric etc. Deci nu-i un acord. […] În domeniul Societăţii Naţiunilor, reglementarea – atît a elementului tehnic, cît mai ales a elementului ideologic – este grea sau chiar imposibilă, căci acolo avem de-a face cu fenomene de viaţă socială, care întrec orice prevedere. […] Justiţia judiciară – acomodarea regulei abstracte la realitate – nu poate exista deci ca o funcţiune a Societăţii Naţiunilor. În schimb, justiţia politică – judecarea fenomenelor sociale în ele înşile – va triumfa complet. Ea are însă marele defect de a compromite funcţiunea conservatoare a Dreptului: securitatea. Triumful justiţiei politice (cazuistice), lipsită de orientarea unei reglementări abstracte, este tot una cu triumful arbitrarului. Spectrul anarhiei însoţeşte pretutindeni acest fel de justiţie”. În 1929, Moţa ţinuse, la Cercul de Studii al Centrului Studenţesc Bucureşti, o conferinţă pe această temă, ce poate fi considerată un rezumat mai puţin academic al tezei sale, ajungînd pînă la ideea de nesocotire şi desfiinţare a organismului respectiv (socotit doar o unealtă a “uriaşului complot mondial” francmasonic). Conferinţa, intitulată Liga Naţiunilor – idealul, viciile şi primejdia ei, a apărut mai întîi în broşură (Institutul de Arte Grafice “Bica”, Bucureşti, 1930), iar ulterior a fost inclusă în ediţiile mai noi ale volumului Cranii de lemn (în ediţia folosită aici, cea din 1970, textul figurează între pp. 257-280). A se vedea, în acelaşi sens, şi articolul “Spiritul Genevei” (ibidem, pp. 129-133).

[15] Apud A. Vântu, loc. cit. (în Cranii de lemn, ed. cit., p. 331).

[16] Au existat două tentative de reluare a revistei: una în ţară (1940), alta în exil (1942), legate de numele lui Pavel Costin Deleanu.

[17] A se vedea şi Claudio Mutti, “Ion Moţa şi «Serviciul Mondial»”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 4/88, aprilie 1998, pp. 10-11, cu referiri la felul în care se punea în epocă – mai ales în aria fascismelor occidentale – problema iudaismului (şi, în particular, a sionismului), la corespondenţa lui Moţa cu serviciul german Welt-Dienst (înfiinţat la Erfurt, în 1933; vezi şi Ion I. Moţa, Corespondenţa cu “Serviciul Mondial”: 1934-1936, Editura Armatolii [Colecţia “Biblioteca Verde” – nr. 10], Cetatea Eternă, [Roma], 1954; reed.: Corespondenţa cu Welt-Dienst: 1934-1936, Colecţia “Europa”, München, 2000; trad. it.: Corrispondenza col Welt-Dienst: 1934-1936, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1996) şi la intervenţia lui de la Montreux (care, în problema evreiască, a fost susţinută mai ferm, printre alţii, de belgianul Somville şi olandezul Arnold Meyer), faţă de care au existat însă şi dezacorduri clare, cum a fost cea a ex-ministrului grec Georgios Mercouris (consonantă, pare-se, cu ideile în materie ale delegaţilor din Italia, Portugalia şi Austria), care se opusese la “orice încercare de a face o declaraţie generală despre evrei, susţinînd că era vorba de o chestiune pur interioară, diferită de la o ţară la alta; deci, în conformitate cu spiritul congresului, fiecare naţie trebuia lăsată să rezolve problema după dorinţa ei” (M. A. Ledeen, L’internazionale fascista, Bari, 1973, p. 158). Moţiunea n-a putut eluda problema, dar reflectă aceste reticenţe.

[18] În 1978 a apărut traducerea italiană a lui Claudio Mutti, sub titlul editorial L’uomo nuovo (Edizioni di Ar, Padova). După aceasta s-a făcut traducerea spaniolă a lui Antonio Medrano: El hombre nuevo, Ediciones Ojeda, Barcelona, 1999.

[19] Din Spania îşi propusese să scrie, dacă moartea l-ar mai fi păsuit, “200-300 de articole pe care să le las spre a apărea timp de 5-6 ani, cîte unul în fiecare număr al foii, postum” (Testamentul lui Ion Moţa, ediţia a VI-a, Colecţia “Europa”, München, 1990,  p. 17).

[20] Reprodus în Cranii de lemn, ed. cit., p. 174.

[21] Ibidem, pp. 206-207.

[22] Sînt cuvintele cu care începe scrisoarea testamentară către părinţii şi surorile sale (“Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?! […] Nu e o mare binefacere sufletească, pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apărarea lui Hristos? [...] Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!” – aceste din urmă cuvinte fiind înscrise şi pe monumentul comemorativ de la Majadahonda). Şi tot spre părinţii lui, la 1 decembrie, de pe vapor: “Niciodată n-aş fi primit să fiu înlocuit cu altcineva, căci sufletul meu îmi cerea şi-mi cere împlinirea acestei datorii. […] Nu e adevărat ce spuneau unii, că, rămas în ţară, puteam fi mai de folos – şi eu, şi soţii cîţi am luat acest drum – luptei de acasă. Biruinţa morală pe care noi o vom cîştiga în Spania, cu orice jertfe, va fi mai mare pentru lupta naţională decît tot ce am putea face în restul vieţii noastre, ba şi dincolo de ea… Acesta e adevărul” (Testamentul…, ed. cit., pp. 9-10 şi 23).

[23] Ibidem, p. 24.

[24] Către părinţi şi surori, către soţie, către copii cînd vor fi mari şi către Căpitan. Numai două dintre ele – cea către părinţi şi cea către Căpitan – au fost făcute publice, constituind nucleul faimosului Testament (ce mai include o scrisoare ulterioară şi cîteva articole – ultimul din 3 ianuarie 1937). Testamentul lui Ion Moţa a cunoscut, începînd din 1937, numeroase ediţii în ţară şi în străinătate, fiind tradus mai întîi în italiană (Testamento di Ion Motza. Il tributo di sangue della Guardia di Ferro di Romania nella lotta contro il bolscevismo in Ispagna, Stab. Arti Grafiche F. Canella, Roma, 1937, reed. 1941; versiune nouă în Ion I. Motza, L’uomo nuovo, ed. cit., apoi şi separat: Testamento di Ion Motza, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1984), după care şi în multe alte limbi (a se vedea bibliografia postată pe acest blog).

[25] Cf. Apocalipsa, cap. 16, mai ales vv. 14-16.

[26]  “La Naşterea Domnului”, în Testamentul…, ed. cit., pp. 25-28.

[27] O amintire caldă i-a păstrat mamei lui Vasile Marin văduva acestuia (Ana-Maria Marin, n. Ropală, fiică a unui ofiţer român şi a unei evreice creştinate; recăs. Van Saanen; decedată în Elveţia, pe 2 septembrie 2001). Iată o scenă semnificativă, zugrăvită în fuga condeiului: “M-am mutat în deal la Cotroceni, la mama lui, pe care trebuia s-o iubesc şi s-o îngrijesc mai mult decît pe mama mea. Într-o zi, aceasta din urmă a venit la noi cu o umbreluţă mov şi a întrebat-o pe bătrînă ce îi poate da în plus fetei care trăia acum într-o odaie cu pămînt pe jos şi învăţa la o lampă cu gaz. Bătrîna ardeleancă i-a răspuns, dreaptă ca o lumînare: «Aşa a vrut Dumnezeu, să-mi ia băiatul şi să-mi dea o fată; şi să ştii mata că eu nu-i dau decît un pic de dragoste!»” (Ana-Maria Marin, Povestea neamului românesc scrisă de o bunică pentru nepoata sa, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1999, pp. 33-34).

[28] Cf. Cuvântul studenţesc, anul XII, nr. 1-4, ianuarie-februarie 1937 (biografie inclusă şi în vol. Crez de generaţie). Mihail Polihroniade era bun prieten, între alţii, cu Mircea Eliade şi Constantin Noica. Iată ce scrie despre el M. Eliade în Memoriile sale: “Prin Mihail Polihroniade, prietenul meu de la «Spiru Haret», cunoscusem pe Ionel Jianu şi pe Petru Comarnescu. […] Cu Mihail Polihroniade mă împrietenisem în ultimii ani de liceu. Aveam acelaşi drum spre casă şi ne întorceam întotdeauna împreună, discutînd. Încă din liceu, Polihroniade era pasionat de politică şi publicase cronici de politică externă în ziarul conservator Epoca” (Memorii, vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 163-164). Mai tîrziu, prin 1933, “cîţiva din prietenii mei se căsătoriseră şi-mi plăcea să cred că le descopeream dimensiuni noi, pe care nu le bănuisem numai cu trei-patru ani în urmă, în Universitate. Mary, soţia lui Mihail Polihroniade, era englezoaică şi de curînd preda limba engleză la un liceu de băieţi. Era înaltă, robustă, roşcovană şi pistruii adăugau parcă o tăiere masculină figurii ei deschise, loiale. Te privea întotdeauna drept în ochi şi vorbea tare, precis, eficient” (ibidem, p. 234). Şi prin 1938-39, pe vremea marii prigoane carliste, ca tragic deznodămînt: “Tactica lui [Armand] Călinescu reuşise: toţi legionarii se lăsaseră prinşi şi se aflau acum în cuşcă, aşteptînd, ca şoarecii, să fie arşi de vii. Probabil că Codreanu, ca şi atîţia alţi legionari, au murit convinşi că jertfa lor va grăbi victoria mişcării. Dar mă întreb dacă unii din ei n-au văzut în moartea lor iminentă nu numaidecît o jertfă, ci consecinţa fatală a unei catastrofale erori de tactică politică. Ştiu doar că Mihail Polihroniade, care se număra printre foarte rarii şefi preocupaţi de victoria politică, iar nu de mîntuirea sufletelor, i-a spus odată soţiei, în temniţa de la Rîmnicu Sărat, după executarea lui Codreanu: «Iată unde ne-au dus slujbele şi parastasele!». La mai puţin de un an, avea să fie executat şi el, care nici măcar nu avea mîngîierea slujbelor şi parastaselor. Dar n-a murit mai puţin senin decît ceilalţi, cei credincioşi. A cerut o ţigară, a aprins-o şi s-a apropiat zîmbind de zidul unde-l aşteptau mitralierele” (op. cit., vol. II, p. 27).

[29] Cf. Crez de generaţie ed. a IV-a, Colecţia “Europa”, München, 1977, pp. 227-228.

[30] Mai tîrziu, cu acesta din urmă a ţinut oarece corespondenţă. În Crez de generaţie, la secţiunea “Trei scrisori politice”, este inclusă o epistolă în franceză către Charles Maurras (cf. ed. cit., pp. 93-100), căruia i se adresează cu Cher maître; epistola datează din iarna lui 1934 şi e o expunere apologetică asupra Gărzii de Fier (une organisation politique nationaliste, dont l’idéologie est inspirée par un fascisme adapté aux besoins et aux aspirations de la Roumanie… une organisation chrétienne, antijudaïque et antimaçonnique…), pentru contracararea propagandei mincinoase pe seama ei. “La vrai France” (celle que vous nous avez révélée par cette magnifique «Action Française»…) este solicitată să-şi facă o idee justă despre “la vrai Roumanie” (la Roumanie de ceux qui ont fait la guerre et de leurs fils, la Roumanie qui travaille aux champs et dans les villles…). Încă de la 19-20 de ani, îşi aminteşte M. Polihroniade, V. Marin “trecuse prin marxism şi mai ales prin maurrasism “ (loc. cit.).

[31] O scrisoare către Iorga, din iarna lui 1934, pe fondul aceloraşi evenimente care-l făcuseră să se adreseze şi lui Ch. Maurras, se poate citi în secţiunea menţionată din Crez de generaţie (ed. cit., pp. 79-84). Nici prin gînd nu i-ar fi trecut lui Vasile Marin ce avea să se întîmple peste ceva mai mult de un deceniu (cu implicarea lui Iorga în lichidarea lui Codreanu şi cu lichidarea ulterioară a savantului). Anii ’20, cu toate incidentele lor sporadice, au fost totuşi un fel de belle époque pentru tînărul naţionalism românesc (ce părea să crească organic din naţionalismul generaţiei anterioare, căreia Iorga îi fusese incontestabil corifeu).

[32] Îşi amintea M. Polihroniade, care, ca gazetar, îl întîlnise frecvent în anii următori pe la Cameră (cf. Crez de generaţie, ed. cit., p. 229).

[33] Devenit ulterior unul dintre cei mai intransigenţi critici ai lui Iuliu Maniu şi al ţărănismului în genere (cf. Roza vînturilor, secţiunea “Cultura politică”, orice ediţie). Adevărul este că, după 1932, Iuliu Maniu a trăit politic mai mult din gloria anilor anteriori, fiind depăşit de mai toate evenimentele timpului şi plătind scump cîrdăşia cu comuniştii de la 23 august 1944 (orice s-ar spune, certificatul de deces al României moderne).

[34] Prefaţa la Crez de generaţie (ed. cit., p. X).

[35] Prin poarta cea strîmtă (Editura Gordian, Timişoara, 1993) şi Povestea neamului românesc… (ed. cit., pe care am avut eu însumi ocazia s-o îngrijesc şi s-o postfaţez). Un alt volum, Poveste de dincolo. Amintiri din ţara cutropită (Madrid, 1979), nu mi-a ajuns în mînă, dar ştiu de la regretata autoare că e scris – din prudenţă şi discreţie – la persoana a treia şi că materia lui s-a vărsat în cele ulterioare.

[36] Povestea neamului românesc…, ed. cit., p. 22.

[37] Dintre celelalte, 3 fiind italieneşti, 3 nemţeşti şi 5 româneşti (4, doar tangenţiale la tema lucrării, aparţinînd – cum se întîmplă pînă azi – chiar unor membri ai comisiei examinatoare: Paul Negulescu – preşedinte, Aristide Basilescu, Mircea Djuvara, Anibal Teodorescu).

[38] Că fascismul nu era pe atunci “sperietoarea” de mai tîrziu, ci o temă de discuţie între altele, incomodă, dar pasabilă, se vede şi din atitudinea de eleganţă şi obiectivitate academică a comisiei examinatoare: lucrarea a fost admisă, dezbătută profesional şi apreciată în valoarea ei strict ştiinţifică. Pe lucrare figurează următoarea precizare oficială: “Facultatea consideră opiniile expuse în această lucrare ca proprii ale autorului şi nu are a exprima nici aprobare, nici dezaprobare”. Istoricul Ioan Scurtu, care semnează prudentul cuvînt înainte al recentei reeditări (vezi mai jos), comentează într-un sens apropiat, încă de pe prima pagină: “Se cuvine subliniat faptul că Universitatea a admis un asemenea subiect «fierbinte» […], ceea ce demonstrează larga deschidere a acestei instituţii şi a slujitorilor ei, caracteristică unei societăţi pluraliste. De asemenea, în timp ce doctorandul era cunoscut pentru opţiunile sale politice de dreapta [nota bene, totuşi: nu era încă legionar! – n. n.], comisia avea cu totul alte opinii: Mircea Djuvara făcea parte din conducerea Partidului Naţional-Liberal, iar Anibal Teodorescu era fruntaş al Partidului Poporului – formaţiuni ce-şi adusesră contribuţia la organizarea şi dezvoltarea sistemului democratic în România de după Marea Unire din 1918. Divergenţa de opinii politice nu a împiedicat comisia să aprecieze valoarea ştiinţifică a lucrării doctorandului Vasile Marin”. Mai degrabă ar trebui spus, poate, că atitudinea respectivă reprezenta normalitatea, în timp ce surprinderea noastră de azi este nu numai reflexul unei lungi perversiuni ideologizante, dar şi al unei experienţe istorice care nu poate fi trecută cu vederea.

[39] Op. cit., pp. 22-23. Toate notele la acest citat îmi aparţin.

[40] Ultima fază a unei îndelungate agitaţii a muncitorilor ceferişti şi petrolişti din ianuarie-februarie 1933, care în 15-16 februarie a luat aspecte sîngeroase. Evenimentele s-au desfăşurat pe fondul a două guverne ţărăniste: al lui Iuliu Maniu (pînă pe 14 ianuarie) şi al lui Al. Vaida-Voevod (ce va dura pînă-n toamnă).

[41] El îşi luase doctoratul, ea “internatul” (vezi mai sus), se căsătoriseră şi erau în “luna de miere”.

[42] Virgil N. Madgearu (1887-1940), economist şi sociolog, lider şi ministru ţărănist, ce avea să fie asasinat la aceeaşi dată cu N. Iorga (27 noiembrie 1940).

[43] Mulţi ar putea fi surprinşi astăzi de împrejurarea că în Parlamentul României, la vremea respectivă, Codreanu a fost singurul care a criticat ferm măsurile represive ale guvernului şi a luat apărarea “nenorociţilor de muncitori”, solicitînd o anchetă parlamentară specială, susţinut cu timiditate de dr. N. Lupu (a se vedea Pentru legionari, ed. cit., pp. 434-436, sau Monitorul  Oficial din 23 februarie 1933).

[44] O ediţie recentă a fost îngrijită de regretatul Radu-Dan Vlad şi are un cuvînt înainte de prof. univ. dr. Ioan Scurtu: Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997. (Să menţionăm, în paranteză, şi mai recenta apariţie în româneşte a volumului Statul de Benito Mussolini, Fundaţia Culturală Forum, Cluj-Napoca, 2001, conţinînd şi texte de care V. Marin s-a folosit în teza sa.)

[45] Cf. finalul articolului “O singură ideologie: Fapta”, apărut în Axa nr. 5, din 22 ianuarie 1933 – primul lui articol publicat acolo (inclus şi în Crez de generaţie, sub titlul “Crez de generaţie: ideologia faptei”; ed. cit., pp. 187-189).

[46] M. Polihroniade (cf. Crez de generaţie, ed. cit., p. 231).

[47] Ibidem. Una dintre cele mai mari biruinţe a fost la Arad, cînd a apărat “Echipa morţii” (grup legionar ce-şi asumase, în campania electorală din 1933, rezistenţa non-violentă pînă la moarte în faţa persecuţiilor oficiale), pledînd împreună cu Moţa şi Codreanu.

[48] M. Polihroniade: “Marin la închisoare era neschimbat. Calm, veşnic surîzător, judecînd cu obişnuita lui agerime situaţia, era sigur de victorie” (cf. Crez de generaţie, ed. cit., p. 232). Firea lui ironică şi jovială n-avea să se dezmintă nici în preajma morţii. În Pentru Christos (cf. Alexandru Cantacuzino, Opere complete, Colecţia “Omul Nou”, f. l. [Miami Beach], 1990, p. 166), prinţul îşi amintea că în tranşeea de la Majadahonda, cu mai puţin de două ceasuri înainte de momentul fatal, “Vasile Marin face glume; lîngă el domnul Clime e vesel şi rîde la tot ce spune Marin”.

[49] Ceva mai jos, autoarea precizează: “Pe Sterie Ciumetti îl uciseseră chiar în seara în care încercaserăm să-l anunţăm, şi îl aruncaseră în lacul Tei” (p. 29).

[50] Ana-Maria Marin, op. cit., p. 28. Atentatorii fuseseră aşa-numiţii Nicadori (studenţii Nicolae Constantinescu, Ion Caranica, Doru Belimace), care acţionaseră din proprie iniţiativă şi, de altfel, se predaseră autorităţilor. După multe mărturii de epocă (nu numai legionare), în urma uriaşelor abuzuri comise, moartea lui I. G. Duca “plutea în aer”. După unii, Carol II însuşi ar fi fost bucuros să scape de Duca, dar cu mîna altora. În orice caz, rămîne suspect faptul că l-a chemat la Sinaia şi nu i-a asigurat nici o protecţie, lăsîndu-l să plece cu trenul, singur, în plină noapte… Desigur, împotriva legionarilor (şi a dreptei în ansamblu) s-a lansat o prigoană încă mai cumplită (peste 18000 de arestări, lichidări precum cea a lui Ciumetti, suspendări de organizaţii şi publicaţii etc.). La procesul desfăşurat în martie-aprilie 1934, s-a încercat incriminarea a peste 50 de capi legionari, în frunte cu Codreanu şi generalul Cantacuzino. Nu s-a putut dovedi nici o implicare a conducerii Mişcării, toţi fiind achitaţi. Autorii asasinatului au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă (iar mai tîrziu vor fi asasinaţi în detenţie, o dată cu Codreanu, în noaptea de Sfîntul Andrei a anului 1938). A se vedea şi Faust Brădescu, Nicadorii, Decemvirii, Răzbunătorii, Editura “Carpaţii”, Madrid, 1978.

[51] Cf. Crez de generaţie, ed. cit., p. 234.

[52] Şi în Crez de generaţie, ed. cit., pp. 165-166.

[53] Ibidem, p. 18.

[54] M. Polihroniade susţine că abia pe la jumătatea lui noiembrie.

[55] Crez de generaţie, ed. cit., pp. XII-XIII. H. Sima îşi exprima în 1965 convingerea că “aşa va  rămînea Vasile Marin în faţa generaţiilor viitoare, cu trăsăturile ce i le-a prins pentru eternitate maestrul gîndirii româneşti contemporane” (Horia Sima, Antologie legionară. Opera publicistică în şapte volume, ed. Traian Golea, vol. V, Colecţia “Omul Nou”, Miami Beach, 1994, p. 78).

[56] Cf., pe acest blog, “Taina jertfei: cazul Moţa-Marin”, partea a III-a.