miercuri, iunie 23, 2010

CRUCILE PUSTIEI: POEME NEPTICE

SUMARUL BLOGULUI

A ieşit de sub tipar volumul



Cuprinsul volumului:


Întîiul poem neptic
PLÎNGEREA LUI AGAPIE SKETUL – 11

Al doilea poem neptic
LEGĂMÎNTUL TĂCERII – 19

Al treilea poem neptic
NIMIC ŞI NIMENI CÎNTĂ ÎN PUSTIE – 23

Al patrulea poem neptic
ISPITIREA CUVIOSULUI PAHOMIE – 29

Al cincilea poem neptic
LEGENDA CELUI SINGUR – 35

Al şaselea poem neptic
CAP DE VEDENIE – 41

Al şaptelea poem neptic
RECVIEM PENTRU AVVA EFREM – 47

Al optulea poem neptic
DE LA AVVA ANTONIE CITIRE – 53

Al nouălea poem neptic
CRUCE ŞI ZAPIS – 59

Al zecelea poem neptic
ROST DE MOARTE – 65

Al unsprezecelea poem neptic
ÎNAINTE-VEDERE – 71

Al doisprezecelea poem neptic
FĂRĂ DE URMĂ – 77

Al treisprezecelea poem neptic
AVVA ŞI ÎNGERII – 81

Al paisprezecelea poem neptic
LA AVVA-N PRAG – 85

Al cincisprezecelea poem neptic
ARS DIABOLI – 89

Al şaisprezecelea poem neptic
AKEDIA – 95

Al şaptesprezecelea poem neptic
CÎNTEC DE NUNTĂ – 101

Al optsprezecelea poem neptic
ÎNGERUL PUSTIEI – 107

Al nouăsprezecelea poem neptic
MĂŞTILE PUSTIEI – 113

Al douăzecilea poem neptic
PUNCT ŞI DE LA CAPĂT – 121

Al douăzeci şi unulea poem neptic
FLOARE DE PĂCAT – 127

Al douăzeci şi doilea poem neptic
BĂTRÎNUL CARE NU MAI MOARE... – 133

Al douăzeci şi treilea poem neptic
A-SFINŢIRE – 139

Al douăzeci şi patrulea poem neptic
POVESTE FĂRĂ SFÎRŞIT – 143

Nota autorului – 147

Postfaţă editorială – 149


Al douăzeci şi patrulea poem neptic


POVESTE FĂRĂ SFÎRŞIT


“Ce n-au putut nici dracii, leghiuni,
au împlinit, cu-n pîlc călări, păgînii!
N-am fost, pesemne, nici destul de buni,
nici dîrji în faţa morţii, ca bătrînii...

Pieriră unii luaţi din ţarc, ca mieii,
dar cei mai mulţi spre ţărmuri au fugit,
ca porcii de la marea Galileii
cînd Domnu-n ei pe draci i-a izgonit.

Tăcu de-acum pustia rugătoare
şi veacul neptic intră în poveste,
iar sus, pe crucea soarelui-răsare,
Hristos bătut a doua oară este.

Să-i fi văzut ce tremurau pe fraţi
şi nu ştiau cum pielea să şi-o scape,
iar cei cîţiva rămaşi neclătinaţi
erau de toţi priviţi cu ură-aproape!

Căci toţi ştiau ce-i drept şi se cuvine,
dar tremurau de ţeapa dinapoi
şi auzind cum moartea-n tropot vine,
uitau de nevăzutul lor război.

Cu noi vrei Tu să faci armaghedon?!
La ce folos atîta rugăciune,
cînd la întîiul poterelor zvon
cîrcelul groazei lesne ţi se pune?!

La ce folos să-nghiţi singurătate
şi înfrînări cum nu s-au mai văzut,
cînd ţii la trecătoarea ta cetate
şi laşi cununa raiului pierdut?!

Am învăţat că iadul e nimica
pe lîngă răul care-n oameni zace
şi că sfîrşitul vieţii sfinte-i frica,
puită-n noi ca şarpele-n găoace”.

“Nu te pripi să judeci cu-ndîrjire,
căci chiar şi unu-n loc de a rămas,
a biruit Hristos umana fire
şi-au prins în el toţi sfinţii lumii glas!

Căderi de-au fost, ori poticniri pe cale,
le-au răzbunat mai marile virtuţi
şi pe tocila crucii lor astrale
poţi pîn’ la miez făptura s-o ascuţi.

Iar din povestea rîvnei de demult
şi-or trage drepţii, leat cu leat, tăria
şi-n schimbătorul vremilor tumult
va dăinui prin duhul lor pustia.

Pustia care nu-i un loc departe
şi nici icoana unui straniu vis,
ci-asemănarea ce-i chemat s-o poarte
cel ce-are chipul Domnului înscris.

Pustia ce-i aievea şi mereu
un vad în noi spre cele negrăite
şi-n care sfinţii trag a Dumnezeu,
urcînd pe scara-nfrîntelor ispite.

Vreun bard cîndva, într-un tîrziu de lume,
va strînge floarea nevoinţei lor
şi-i va striga pe-adevăratul nume,
să-nvie-n slove care nu mai mor.

În sfinţii Lui pe veci va fi slăvit
Cel ce-a ştiut ce greu se bea paharul,
iar peste veacul nostru prigonit
va prisosi, la sîmbra vremii, harul.

Şi-n strălumina cerurilor, pură,
vom fi cu toţii îngeri din pustii,
plinind în noi a Dragostei măsură
şi veşnicind din ce în ce mai vii”.

Pe cer trăgeau la vîsla zilei norii,
dar noaptea, Doamne, dinspre-Apus pîndea...
Pustia ce-i, de nu-s nevoitorii?
Şi lumea ce-i, de n-ai mai fi cu ea?




Postfaţă editorială


Răzvan Codrescu (din botez: Adolf Marian Vasile) s-a născut la Bucureşti, pe 07.05.1959. Licenţiat în Filologie al Universităţii din Bucureşti (1983, cu teza de licenţă Atitudini mesianice în poezia românească), a funcţionat ca profesor de Limba şi Literatura Română pînă în 1999. A debutat publicistic în 1985 (“Don Quijote şi prinţul Mîşkin”, în Luceafărul, anul XXVIII, nr. 39, p. 8) şi editorial în 1997 (Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Ed. Anastasia, Bucureşti). După 1989, a desfăşurat o bogată activitate de publicist şi editor. În prezent e director literar al Editurii Christiana (Bucureşti), redactor-şef al revistei Puncte cardinale (Sibiu), redactor-şef al revistei Lumea credinţei (Bucureşti) şi vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini (A.Z.E.C.).
Printre numeroasele volume de articole, studii şi eseuri*, a publicat şi două volume de traduceri din poezia creştină europeană**, precum şi trei volume de versuri originale: Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire (2002), Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete (2008) şi Crucile pustiei. Poeme neptice (2010) – toate apărute sub egida Editurii Christiana din Bucureşti.
În recentul volum intitulat Cînd cuvintele sînt de la Cuvîntul. Ce şi cum vorbesc creştinii între ei şi unii despre alţii (Ed. Christiana, 2009) am inclus o exegeză a primului său volum de versuri (Gabriela Moldoveanu, “Preoţia împărătească a poetului. O lectură în viziune liturgică a Răsăritenelor iubiri”, pp. 89-105), în care figura şi cel dintîi poem neptic (Plîngerea lui Agapie Sketul), despre care scriam (pp. 99-100):
Plîngerea lui Agapie Sketul este rodul experierii în duh a ispitirilor unuia dintre pustnicii sketici, pelerini angajaţi pe drumul cel mai abrupt al iubirii pentru Hristos. Cu o înţelegere duhovnicească demnă de Părinţii trăitori realmente ai acestor experienţe, poetul ne face părtaşi la o ispitire îndeobşte rezervată monahilor îmbunătăţiţi, cu vederea ca şi aievea a demonului de amiază, pricinuitorul temutei akedia – de data aceasta în ipostaza de duh măgulitor. Este descris tot meşteşugul aţîţării prin care diavolul e gata-gata să-i fure eremitului armele duhovniceşti: crucea, adevărul şi smerenia (Fac semnul crucii, dar viclean rîvnesc/ la vorba lui, şi plin mă simt de mine...).
Punctul culminant al ispitirii e semănarea confuziei (Nu-i Lucifer mai rău ca Savaotul,/ iar cine minte – tu de unde ştii?!), orbirea noastră cea mai cumplită, aceea de a nu discerne între Dumnezeu şi diavol:

Mă răsucesc ca rîma pe jăratec
şi n-am habar: acolo-s eu sau el?
Aievea-i totul, sau vreun vis zănatec?
E Şarpe Dumnezeul meu, sau Miel?...

Numai iubirea nebună a lui Hristos îl ajută pe atletul duhovnicesc al pustiei să-şi redobîndească trezvia (nepsis):

Dar Domnu-i Domn, şi cred că ştiu de ce...
Ce n-are dracul? N-are răni de cruce!
Nu, n-are răni, oricît de splendid e:
de la-nceput, cu vorba doar ne duce!

Dar El, Hristosul rănilor, boier,
ca un nebun, de veacuri, mă iubeşte...

şi să trăiască în continuare cea mai dureroasă logodnă, pînă la vremea nunţii eterne cu Mirele ceresc:

Pe stîrvul meu icoana slavei geme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.

Plîngerea lui Agapie Sketul este scrisă cu o cunoaştere duhovnicească şi cu o artă de atlet al poeziei creştine”.
Cred că cele scrise atunci se potrivesc, în mare, pentru întreg ciclul ce vede acum lumina tiparului şi despre care am încredinţarea că încununează fericit – şi dintr-o perspectivă aproape inedită*** – o lungă tradiţie a poeziei religioase româneşti adăpate la izvoarele duhovniceşti ale Răsăritului ortodox. Sau, cum îi place poetului să spună, ale Răsăritului nostru fără de apus...

Gabriela Moldoveanu


* Exerciţii de “reacţionarism”. Între zoón politikón şi homo religiosus (Dacia, 1999); De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti (Anastasia, 2000); În căutarea Legiunii pierdute (Vremea, 2001); Recurs la Ortodoxie (Christiana, 2002); Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală (Christiana, 2002); Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului (Christiana, 2004); Gîlceava dracului cu lumea. Mic tratat de demonologie aplicată (Nemira, 2005); Ghid pascal (Christiana, 2009); În jurul lui Eminescu (Christiana, 2009).

** Sf. Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, ed. îngrijită, prefaţă şi note de Anca Crivăţ, versiuni româneşti de Anca Crivăţ şi Răzvan Codrescu (Christiana, 2003); Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu (Christiana, 2006)

*** Cea a experienţei neptice sintetizate în vechile paterice, dar retrăite artistic cu sensibilitatea lirică şi noetică a vremurilor noastre.

--------------------------------------------
--------------------------------------------

Societatea de Difuzare Supergraph vă oferă posibilitatea de a primi prin poştă cele mai bune cărţi de spiritualitate, teologie, cultură religioasă, artă, filosofie, apărute la edituri de prestigiu. Plata se face ramburs la primirea cărţilor. Taxele poştale sînt suportate de Supergraph.

S.C. Supergraph S.R.L. : Str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucureşti, cod 031216; tel.: (021) 320 61 19; fax: (021) 319 10 84; e-mail: editura@sophia.ro

marți, iunie 22, 2010

“TIE A YELLOW RIBBON ROUND THE OLD OAK TREE...”

SUMARUL BLOGULUI


Am primit deunăzi, de la prietenul Gheorghiţă Ciocioi, trista veste că cel mai bătrîn stejar din ţară, rămăşită a vechii Păduri nebune (Deliorman), “a murit”, la Plopi-Teleorman, în urma furtunii din noaptea de 16 spre 17 iunie a. c. În scorbura lui se putea amenaja lejer o chilie, cinci persoane mature nefiind de-ajuns pentru a-l cuprinde. În urmă cu trei decenii, cînd doar o singură creangă îi mai rămăsese verde, vîrsta bătrînului stejar a fost apreciată de către specialişti ca fiind de peste şapte veacuri...

P. S. Am constatat, în urmă, că aceeaşi veste (şi din aceeaşi sursă) fusese postată şi pe blogul prietenului Claudiu Târziu. “Gînd la gînd cu bucurie”, dar, uneori, şi cu lirică tristeţe...

 

STEJAR RĂPUS

Cînd şapte veacuri au inele-n tine,
mai jos e cerul şi mai sus pămîntul,
iar dacă-n frunze seva nu-ţi mai vine,
un înger trist îngînă-n scorburi vîntul.

Şi noaptea ies din visul tău, spre stele,
năluci de codri fără de sfîrşit,
ce poartă-n crengi de-atîta verde grele
tot dorul nostru după răsărit.

Străjer bătrîn al ţării dunărene,
ce ştiu de tine plopii de pripas
sau valurile apelor viclene?
Tu eşti mai mult ca tot ce ne-a rămas,
căci jertfa măreţiei pămîntene
grăbeşte-n cer al trîmbiţelor glas.

Răzvan CODRESCU

sâmbătă, iunie 19, 2010

CRUCEA REEDUCĂRII




Sf. Mănăstire Diaconeşti:
Icoana Noilor Martiri
ai Pămîntului Românesc
(detaliu)

La Editura Christiana din Bucureşti este în curs de apariţie tulburătoarea sinteză a profesorului Constantin I. Stan intitulată Crucea reeducării. „Reeducările” de la Piteşti, Gherla, Aiud şi Canal în literatura de detenţie, care are următorul cuprins: Introducere; Cap. I – Începutul reeducării la închisorile din Suceava şi Tîrgşor; Cap. II – „Fenomenul Piteşti” sau apogeul reeducării; Cap. III – Exportul reeducării la Gherla, Aiud, Tîrgu Ocna sau Canal. Procesul; Cap. IV – Ultima reeducare: 1960-1964; Bibliografie; Postfaţă editorială (Răzvan Codrescu). Reproduc aici, în chip de semnal, cîteva fragmente-cheie din capitolul al doilea al cărţii, referitoare mai ales la implicarea creştinismului în teroarea şi în rezistenţa cumplitei experienţe penitenciare cunoscute azi sub numele de „fenomenul Piteşti” (1949-1951). Am păstrat, în textele selectate, ortografia autorului.(R. C.)


„FENOMENUL PITEŞTI”
SAU APOGEUL REEDUCĂRII

(fragmente)


... Pentru foarte mulţi supravieţuitori, credinţa în Dumnezeu a constituit factorul principal al salvării din infernul piteştean. Relevând acest lucru, părintele Gheorghe Calciu susţine că „singura noastră salvare a fost rugăciunea. Sau te aruncai cu capul înainte în credinţă şi în rugăciune, sau rămâneai în afară şi ajungeai bolnav sufleteşte, nebun până la urmă, sau mureai. Nădejdea în oameni se spulberase, nădejdea în noi se spulberase. Nu mai rămânea decât nădejdea în Dumnezeu” (1).
Credinţa în Dumnezeu înlătura de multe ori dorinţa unora de a-şi pune capăt zilelor. Aflat în infernul reeducării, Viorel Gheorghiţă supune discuţiei următorul aspect: „Instinctul de conservare, pentru că în cele din urmă mutaţia semnalată era o clară respingere a ideii de sinucidere, îşi găsea, iată, cel mai preţios aliat în mistica unei profunde şi continue rugăciuni, rugăciunea inimii, în rugăciunea consubstanţială ritmului bătăilor ei” (2).
Metodele bestiale şi diabolice folosite de Eugen Ţurcanu erau cunoscute şi aprobate de conducătorii din Ministerul Afacerilor Interne. Locotenent-colonelul Teodor Sepeanu afirma într-o declaraţie făcută organelor de anchetă pe 16 martie 1954 că „bătaia, în acţiunea de demascare, a fost o metodă de bază, însă nu cea mai principală, dar care se practica în mod organizat în cadrul acţiunii de demascare ce se desfăşura în penitenciarul piteştean, şi dacă în urma bătăii au fost victime sau deţinuţi grav răniţi, în această situaţie îmi iau toată răspunderea mea şi mă consider vinovat de toate torturile şi ororile săvârşite” (3).
Bătăile, torturile, schingiuirile fizice şi psihice au creat multe victime. Numai în perioada martie – iunie 1950, potrivit datelor furnizate de Costin Merişca, erau internaţi în infirmerie cinci studenţi. Unul dintre ei frecventase cursurile Universităţii clujene şi avea venele tăiate. Ceilalţi patru fuseseră stâlciţi în bătaie: Enea Ghiuriţă, Petre Diaschevici, Gheorghe Stan şi Constantin Popescu (4). Dumitru Bacu relevă faptul că unii studenţi provocau bătaia „din disperare, de a da o mică şansă morţii”. Torţionarii au primit ordin să nu lovească „în tâmplă, în dreptul inimii, în ceafă sau în orice alt loc care ar fi putut provoca moartea”. Acelaşi martor ocular aduce în discuţie decesul colonelului Paul Lambrea, originar din Piteşti, afirmând următoarele: „Cei care au ucis nu au avut de suferit nici o consecinţă [...]. Vinovaţii au fost doar avertizaţi să nu se mai repete, pedeapsa le-a fost promovarea ca membri ai Comitetului de demascare. Pătarea mâinilor de sânge era o garanţie, dovada cea mai plauzibilă de completă încadrare pe noua linia morală” (5).
Moartea apare deci ca o eliberare, ca o salvare din infern. Evidenţiind acest lucru, Dumitru Bordeianu consemnează următoarele: „Cei care au fost ucişi, care s-au sinucis preferând moartea în loc să se lepede de credinţele lor, care au înnebunit, le-au pătimit pe toate, numai ei ştiu cum, pentru că şi-au mărturisit deschis şi fără echivoc credinţa lor în Dumnezeu” (6). [...]
Sinuciderea era atunci considerată ca o veritabilă izbăvire, deoarece rezistenţa fizică şi psihică a omului are limitele ei. Relevând acest adevăr, deţinutul politic bănăţean Lucian Plapşa recunoaşte în amintirile sale: „Afirm cu certitudine că nu există oameni care să reziste torturilor aplicate un timp nelimitat. Având organismul slăbit prin înfometare şi prin lipsa odihnei, m-am gândit nu o dată la sinucidere, dar îmi lipsea fiola de cianură” (7). Dumitru Bordeianu notează şi el în însemnările sale că „medicii din lagărele de concentrare naziste au fost într-un fel mai umani, îngăduind moartea, pe câtă vreme medicii comunişti de la cabinetele medicale din închisori, agenţi ai Securităţii şi rivalizând în crime cu Ţurcanu, au împiedicat-o, ca să facă chinul mai mare” (8). Comparaţia nu este deloc deplasată.
Biserica creştină condamnă însă sinuciderea, considerând că viaţa reprezintă un dar al lui Dumnezeu şi nu avem dreptul să ne-o curmăm. Pentru cei aflaţi în infernul de la Piteşti lucrurile stăteau cu totul altfel. Ioan Ianolide constată cu durere în memoriile sale: „Dacă moartea nu ne este oferită, dacă nu există scăpare din moartea reeducării, atunci sinuciderea era o izbăvire, un act conştient de sacrificiu, o problemă de onoare şi demnitate şi o deznădăjduită salvare a omului. Sinuciderea este un act de laşitate ori de dezechilibru mintal şi ne repugnă şi o dispreţuim,dar acolo era unica alternativă a monstruozităţii şi a demenţei fără limită” (9).
Torţionarii, în frunte cu Eugen Ţurcanu au acţionat în aşa fel încât sinuciderile să nu se poată realiza. Deţinuţii nu aveau voie să posede corpuri ascuţite, sfori, trebuiau să doarmă cu mâinile în afara păturilor. Sinuciderile ar fi creat mari probleme călăilor deţinuţi şi securiştilor. Procesul de reeducare ar fi fost astfel compromis, iar imaginea regimului de la Bucureşti pătată. Totuşi, după cum am văzut, unii au reuşit să-şi curme viaţa. Ioan Muntean aminteşte în însemnările sale de un coleg pe nume Şerban, care, aflat în activitatea de reeducare, „a sărit din capul scărilor, dar aşa ceva mai târziu nu mai era posibil. Eram noi plantoanele care vegheam să nu se mai sinucidă nimeni” (10). La rândul său, Lucian Plapşa afirmă în amintirile sale că unii camarazi de suferinţă, fiind la capătul puterilor şi răbdării, practic în pragul disperării, „cu siguranţă ar fi preferat moartea, dar nu au avut cum să-şi realizeze această dorinţă, pentru că se luaseră toate măsurile să nu existe nici un mijloc de sinucidere, şi asta i-a distrus totalmente” (11). Viorel Gheorghiţă confirmă în cartea sa de memorii că „măsurile de supraveghere erau atât de stricte încât orice asemenea încercare devenea imposibilă. Tentative au fost totuşi: tăieri de vene, opăriri, îngurgitări de săpun, parate în cele din urmă. Singur, din păcate, ştiu că studentul Şerban Gheorghe din Murfatlar, sărind în gol de la casa scării, a reuşit” (12). Gheorghe Dumitrescu, supravieţuitor al gulagului românesc, are însă o altă variantă, pretinzând, după patru decenii, că „Gheorghe Şerban şi-ar fi tăiat venele chiar în camera 4 Spital” (13). Dumitru Bordeianu, devenit din victimă torţionar, îşi pune în memoriile sale „cenuşă în cap”, susţinând că „Da, noi am fost slabi şi neputincioşi, şi o mărturisim. Dar nu din frica de moarte, moarte pe care o doream în fiecare clipă, ci din groaza de a nu ne pierde minţile ca Pintilie, Ionescu [...]. Aceia dintre noi care au fost ucişi au răscumpărat însă prin jertfa lor slăbiciunea noastră. Scopul terorii în esenţa ei a fost să nu ne ucidă pe noi, pentru că această crimă ar fi fost considerată ca genocid, ci să facă din noi nişte ucigaşi” (14). [...]
Alţi deţinuţi politici, pentru a scăpa de torturile groaznice la care erau supuşi aproape neîncetat, au ameninţat că se sinucid. Octavian Voinea înfăţişează în propriul jurnal cazul dramatic al lui Dan Dumitrescu, care, după ce a anunţat că refuză reeducarea, i-a informat cu vădită ironie pe torţionari că a ales calea sinuciderii: „«Tâmpiţilor, am băut toată cutia de creolină, otravă ce sigur într-o jumătate de oră îşi va face efectul. Atât mai durează până ce soseşte salvarea. Mor». Şi mai întăreşte o dată entuziast, cu bucurie nespusă: «Încă o jumătate de oră şi sunt mort! Mişeilor, veţi da socoteală pentru toate acestea nu peste mult timp!». Când se lămuriră şi gealaţii lui Eugen Ţurcanu că nici vorbă să se stingă cum nădăjduia, l-au tras jos de pe prici, i-au dat cu forţa să bea câteva gamele de urină şi apoi au reînceput tortura. Nu se găsesc cuvinte pentru a descrie martiriul la care a fost supus acest om” (15).
Abilitatea, ingeniozitatea diabolică, cruzimea nebănuită a torţionarilor, în frunte cu Eugen Ţurcanu, întrecea orice limită. Martor al inimaginabilelor torturi, studentul de atunci Viorel Gheorghiţă consemna în memoriile sale: „Nu mai vorbesc de alte suplicii imaginate pentru bandiţi la grămadă. Ţi se cerea să te culci pe burtă. Peste tine trebuia să se culce altul şi altul, până când simţeai că eşti strivit ca un vierme sub călcâi. Peste îngrămădirea aceasta de trupuri schiloade aruncau apoi pături, multe pături, aşa fel ca respiraţia să devină ceva imposibil. Şi eram ţinuţi aşa, în starea aceasta de sufocare, până se ajungea la leşin” (16). Oamenii lui Eugen Ţurcanu dovedeau astfel un condamnabil exces de zel. [...]
Virgil Ierunca vede în Eugen Ţurcanu un Piotr Verhovenschi, personajul lui Dostoievski din celebrul său roman Demonii, dus dincolo de limita răului, şi un al doilea marchiz de Sade (17). Într-adevăr, potrivit mărturiilor vremii, cei aflaţi în procesul de reeducare erau bătuţi cu ciomegele, cu vâna de bou, curele, frânghii, cozi de mătură, trebuiau să-şi mănânce forţat materiile fecale ori să-şi bea propria urină. Mâncarea urma să fie consumată obligatoriu în poziţii incomode, fără să-şi folosească mâinile sau tacâmurile. De cele mai multe ori, hrana era fierbinte, ciorba sau arpacaşul se înghiţea fără a fi mestecate. Din cauza torturii, „pierderea cunoştinţei devenise un lucru frecvent” (18). [...]
Scopul demascării era acela de a rupe cu trecutul odios, realizarea aşa-zisei „curăţiri a societăţii de putregai, ca noua societate să poată trece mai repede prin faza de tranziţie spre comunismul luminos” (19). La rândul său, Viorel Gheorghiţă supus reeducării din închisoarea piteşteană, arată în însemnările sale că „nimic, dar absolut nimic din ceea ce înseamnă trecut nu trebuie să rămână neîntinat, nici viaţa intimă, nici viaţa spirituală cu valorile ei. Se urmărea insinuarea ideii că fiecare dintre noi este un criminal real, ori în devenire. Demolarea trebuia să înceapă cu demolarea miturilor” (20).
Potrivit lui Ioan Ianolide, „reeducarea” avea patru etape:
„1) Distrugerea rezistenţei oamenilor prin forţă până la «şocul revoluţionar», adică până la acceptarea reeducării;
2) Autodemascarea, care trebuia să divulge totul din trecut şi din prezent despre prieteni şi despre străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfricoşătoare. Nimeni nu îndrăznea să mai ascundă ceva;
3) Batjocorirea şi lepădarea de toate valorile şi ideile din trecut, cu deosebire de Dumnezeu;
4) Angajarea ca activist al reeducării cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe cei care refuză a se «restructura»” (21).
Trecutul individului supus reeducării era „criminal”, josnic, influenţat de societatea burgheză aflată în putrefacţie. Această societate nu a realizat nimic bun. Se realiza astfel o „spălare a creierului”, o degradare a omului, experimentată fără milă pe sufletele şi conştiinţele unor tineri nevinovaţi. Trecut prin dramatica reeducare de la Piteşti, fostul deţinut politic Eugen Magirescu îşi aminteşte într-un articol publicat în paginile revistei Memoria că „trebuia să mă autobatjocoresc, să spun că am fost un prefăcut, un escroc, că i-am minţit pe alţii. Mi-am dat seama ce vor şi am scuipat singur cât au vrut ei” (22). Autocritica mergea foarte departe. Cei care îşi făceau demascările exagerau din plin pentru a fi cât mai convingători şi a scăpa astfel de bătăile şi torturile zilnice. Martor al groaznicelor evenimente din anii 1949-1950 de la Piteşti, Viorel Gheorghiţă afirmă în însemnările sale că „propria-ţi nimicnicie trebuia şi ea anihilată. Unul pretinde că a trăit cu propria lui soacră, e prin urmare un incestuos. Altul că s-a împreunat cu nu ştiu ce animal din gospodărie. Perversiuni, violuri, orgii... Despre ce curăţenie sufletească mai poate fi vorba?” (23).
Pierderea credinţei în Dumnezeu nu era întâmplătoare. Ea avea drept principal scop abrutizarea celui reeducat, dezumanizarea sa, anularea oricăror repere moral-spirituale. Reeducaţii deveneau astfel nişte roboţi care făceau mecanic ce li se cerea, fără să gândească. Relevând toate acestea, Octavian Voinea, supus şi el acestui proces diabolic, profund inuman, consemna următoarele: „Acolo, la Piteşti, Dumnezeu şi-a retras harul Său gradual. Tânărul a fost lăsat să reziste numai cu propriile puteri, după zestrea sufletească pe care o acumulase până atunci. Aceasta s-a dovedit însă insuficientă. După ce edificiul credinţei în Dumnezeu era destrămat, individul devenea satanizat [...]. Cât de sublim e regimul comunist care ne-a trimis pe acest profet, pe domnul Ţurcanu, ca să ne lumineze şi să ne scoată din întuneric! Dacă el nu ne-ar fi torturat, n-ar fi putut scoate putregaiul din mine şi aş fi rămas pentru totdeauna în mocirlă şi întuneric. Victima, cu creierul spălat, crede de datoria sa, în mod sincer, să ducă mai departe, prin teroare, această lumină [...]. Tânărul satanizat devenea o maşină cu un motor cu explozie care funcţionează de la sine, după ce l-au pornit, până la epuizarea combustibilului sau ivirea vreunei defecţiuni” (24). [...]
Eugen Ţurcanu a marşat pe educaţia ateistă, care era dusă până la extrem şi avea menirea să înlăture şi ultimul reazem pe care îl aveau cei mai mulţi deţinuţi: credinţa în Dumnezeu. Majoritatea studenţilor piteşteni erau creştini practicanţi, iar prin măsurile luate de Ţurcanu se vedeau nevoiţi să-şi renege credinţa, hulind împărtăşania şi rostind cântece religioase în care erau introduse cuvinte obscene. Ateismul său era însoţit întotdeauna de desconsiderarea şi batjocorirea celor care îşi păstraseră cu enorme sacrificii credinţa strămoşească. În multe discursuri rostite în faţa deţinuţilor, el realiza o supradimensionare a propriei valori. Martor al evenimentelor, fostul deţinut politic Gheorghe Andreica înfăţişează în mărturiile sale concepţiile sataniste ale lui Eugen Ţurcanu: „Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile acestea, nu mai ajungea nici El pe cruce. N-ar fi înviat. N-ar fi fost creştinism, această mare minciună, şi toată lumea ar fi trăit în linişte! Eu sunt adevărata Evanghelie! Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stârvurile voastre. Ce scriu e un lucru adevărat, nu basme de adormit copiii” (25). [...]
Blasfemia era un lucru obişnuit pentru Eugen Ţurcanu şi îi producea o mare satisfacţie. Ea se manifesta printr-o totală lipsă de respect şi consideraţie faţă de credincioşi, luaţi în derâdere. Ioan Ianolide relata în amintirile sale atitudinea total inumană, deplasată, batjocoritoare a temutului torţionar faţă de colegul său de pat: „Ţurcanu îl bătuse zi şi noapte. Îi spuse: «Ca pe Hristoşii mă-tii, măi banditule, am să te răstignesc, dar tu nu eşti Dumnezeu, ca ăla, ca să învieze, învia-l-ar mama dracului de mincinos, că de la el se trag toate ororile săvârşite de legionari, din spirit de sacrificiu ca el, nu? [...] Hristos a fost un şarlatan care a înşelat lumea şi numai atât, bă. Va trebui să-ţi răstigneşti tu singur prietenii ca să le scoţi pe Hristos din capetele alea verzi. S-a terminat cu jertfa! Aici vă facem oameni, bă, oameni, nu bandiţi, nu mistici!»”. Acelaşi Ioan Ianolide mărturiseşte în continuare că Ion i-ar fi declarat că a fost nevoit să facă multe compromisuri cu torţionarii: „Am batjocorit crezul neamului românesc, mi-am făcut de râs părinţii, l-am împroşcat cu noroi pe fratele meu, iar despre mine însumi nu am găsit cuvintele cele mai oribile şi odioase pentru a mă înjosi. Numai aşa le intrai în voie”. Acelaşi coleg Ion îl avertiza pe Ianolide că a fost trimis de Eugen Ţurcanu să-şi spioneze colegii. Îi spunea, de asemenea, că „vor să vă zdrobească. Nu vor să vă ucidă, ci să vă facă să-L batjocoriţi pe Hristos, în Care credeţi” (26).
Blasfemia lui Ţurcanu nu se oprea, din păcate, aici. Ea se manifesta cu multă acuitate în preajma şi în timpul marilor sărbători religioase. O asemenea acţiune monstruoasă a avut loc în preajma Sărbătorilor Pascale din 1950, chiar în Săptămâna Mare. Deţinuţii au fost obligaţi, graţie imaginaţiei bolnave a lui Eugen Ţurcanu, să se cuminece cu fecale şi să mimeze orgii sexuale blasfemiatoare (27). Martor al incredibilelor momente, fostul deţinut politic Ioan Muntean pretinde în memoriile sale că Viorel Gheorghiţă, fost teolog, a primit rolul lui Iisus Hristos: „Ca într-o liturghie neagră, i-au atârnat de gât nişte organe genitale confecţionate din săpun la camera 4 Spital. A fost suit pe hârdăul cu dejecţii şi ţinut acolo aproape întreaga zi, iar în jurul lui au fost siliţi să ţopăie, pe o melodie de conga, dar cu cuvinte de blasfemie, cei doisprezece apostoli [...]. Gheorghiţă avea un chip atât de descompus încât nu cred să fi îndurat vreodată o suferinţă fizică şi o durere interioară mai mare” (28). Această scenă oribilă este confirmată în amintirile sale şi de Mihai Buracu, care susţine că cei aflaţi în celulă erau obligaţi „să sărute un falus de săpun atârnat de gâtul unui «sacerdot». În loc de ramuri înverzite de salcie, existau bâte, spini, dar şi un «Pilat», care l-a osândit pe Iisus, răstignindu-l pe hârdăul de excremente” (29). Participant la această scenă incredibilă, Viorel Gheorghiţă susţine în însemnările sale că s-a ajuns până la imitarea momentului biblic în care Iisus este înconjurat în genunchi de cei doisprezece apostoli: „Se rosteşte o rugăciune în sens de blasfemie, se răspunde în cor cu vulgarităţi greţoase, se sărută aripa Sfântului Duh sub formă de falus modelat din săpun. Cum a fost cu putinţă? E o întrebare pe care atunci nimeni nu şi-a pus-o [...]. Ce au simţit în clipele acelea protagoniştii? E o întrebare, zic eu, legitimă. S-au lepădat de credinţă? Mă îndoiesc. Cei a căror credinţă în trecut a fost doar convenţională au avut mai mult de luptat cu greaţa, o senzaţie ce în cele din urmă se poate învinge [...]. Oricum, apostaziile acestea şi blasfemiile rostite în condiţii de silnicie nu au fost luate de nimeni în seamă, nici de torţionari, nici de victime”. Acelaşi martor ocular recunoaşte mai departe că „nu am fost la înălţimea mărturiilor Bisericii creştine. Am fost slabi? Se poate. Ticăloşi, însă, cu oarecari excepţii, n-am fost, ori acest lucru rămâne esenţial. Blasfemia era însoţită de obicei de murmurul concomitent al unei rugăciuni profunde: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul», taină neînţeleasă de victimă, nebănuită de torţionari” (30). Ioan Ianolide consemna în cartea sa, cu oarecare mirare, că „cineva a observat în zilele de sărbătoare, ori în zilele de post (vineri mai ales), reeducaţii erau şi mai îndrăciţi. De fapt, nu exista nici un moment de destindere. Dacă nu erai sub tortură, atunci erai spectator la tortura altora” (31).
Memorialistul descrie apoi o scenă de blasfemie realizată de Eugen Ţurcanu şi acoliţii săi în ultimele clipe de viaţă ale lui Alexandru Bogdanovici: „Când Bogdanovici trăgea să moară şi nimeni nu se uita la el, cineva a spus: «Iată-l că moare nebotezat. Hai deci să-l botezăm!». În hohote de iad, l-au luat de picioare şi l-au vârât cu capul în tineta cu fecale, din care a înghiţit pentru a nu se îneca. Acest mod de «botez» a devenit apoi frecvent. Când Bogdanovici era muribund, un alt «binevoitor» zis: «Iată că moare fără a fi fost împărtăşit!». Şi au luat fecale şi i le-au băgat cu de-a sila pe gât”. Acelaşi martor ocular susţine că, totuşi, pe patul de moarte, Alexandru Bogdanovici a regretat cele întâmplate, cerându-şi iertare de la colegii de celulă: „Vă rog să mă iertaţi! Am greşit! Nu am crezut că se poate ajunge aici. Nu este permis să cochetezi cu Satana. Mor ca un nemernic. Nimeni, niciodată, să nu accepte nici cel mai mic compromis cu Satana. Eu sunt victima greşelilor mele. Avertizez oamenii să nu facă ce am făcut eu!” (32).
Poate fi acesta un semn al pocăinţei dincolo de ceasul al doisprezecelea la unui om care şi-a dat seama prea târziu de grava greşeală comisă când s-a apucat de reeducare. Este adevărat că unii torţionari au trăit o adevărată dramă, fiind nevoiţi să-l urmeze pe călăul Ţurcanu pentru a scăpa de bătăi şi torturi. Alţii au fost alături de el din proprie iniţiativă, întreţinând împreună o atmosferă de teroare. Potrivit lui Virgil Ierunca, „imaginaţia sa delirantă se dezlănţuia mai ales când avea de a face cu studenţii care credeau în Dumnezeu şi se străduiau din răsputeri să nu-L renege. Astfel, unii erau «botezaţi» în fiecare dimineaţă, scufundaţi cu capul în hârdăul cu urină şi materii fecale, în timp ce ceilalţi din jur psalmodiau formula botezului” (33).
Într-adevăr, Ţurcanu s-a dovedit un ateu înfocat. Greu de spus dacă era sincer, deoarece a trecut, practic, de la o extremă la alta. El a fost de acord cu ţinerea în celulă a unor conferinţe despre materialismul ştiinţific. Gheorghe Bâgu a vorbit în faţa colegilor despre ireversibilitatea mutaţiilor în evoluţia materiei, arătând că anumite adaptări ale organismului la mediul înconjurător nu se schimbă în timp, chiar dacă condiţiile materiale suferă alte transformări importante (34). O altă conferinţă a rostit, potrivit lui Gheorghe Boldur-Lăţescu, un tânăr geolog, al cărui nume memorialistul l-a uitat. El a realizat, practic, un adevărat curs: „Spre stupoarea noastră, Ţurcanu nu l-a întrerupt, n-a încercat să-i bagatelizeze expunerea, iar la sfârşit a spus doar atât: «Nu eşti prost, mă banditule!». Geologul a fost lăsat în pace şi nu-mi amintesc să-l mai fi bătut vreodată” (35).
Eugen Ţurcanu se pare că avea uneori manifestări bizare, neînţelese de cei din jur. El era creierul întregii acţiuni, dar trecea des de la furie la batjocură, blasfemie. Cunoscutul scriitor disident Paul Goma preciza într-o carte-document, intitulată Patimile după Piteşti, că „mai mult de patru ore pe noapte nu doarme, restul timpului îl dedică demascărilor, explică, urlă, bate, comandă bătăi el însuşi la 4 Spital, iese din celulă când are chef, gardienii îi stau la dispoziţie, la fiecare dorinţă a lui zic: «Să trăiţi!» [...], absentează alteori mai multe ceasuri, revine gâfâind, cu ochii arşi, cu gura uscată, a cheltuit multă salivă pe noii bandiţi” (36). [...]
Eugen Ţurcanu era pornit împotriva legionarilor, cu toate că fusese alături de ei. Probabil că îi considera vinovaţi de prezenţa lui în închisoare. Viorel Gheorghiţă a surprins în însemnările un dialog între Ţurcanu şi un candidat la reeducare. Vestitul torţionar l-a întrebat pe „bandit”: „«Spune, ce ştii despre familia Codreanu?». Candidatul la reeducare a răspuns: «Ştiu că nu avea nici un strop de sânge românesc, că după tată [Corneliu Zelea Codreanu] era polonez, iar mama nemţoaică, această familie era una de criminali. Bunicul a fost pădurar şi a ucis cu toporul nu ştiu pe cine. Tatăl lui a fost profesor şi a trădat în nu ştiu ce împrejurări ţara»” (37). Cele mai multe dintre afirmaţii erau fantasmagorice şi ambigue, dar ele aveau menirea de a crea o imagine deformată, cât mai urâtă, despre familia Codreanu.
Nici Iuliu Maniu nu era scutit de calomnii şi batjocură din partea lui Ţurcanu, care îl considera un afemeiat, lipsit de scrupule, lacom, dornic de putere. Iuliu Maniu se afla pe atunci încarcerat la penitenciarul din Sighet, unde îşi va găsi sfârşitul. Tot astfel erau catalogaţi Dinu şi Gheorghe I. Brătianu. Prezentarea deformată a imaginilor unor oameni politici naţionali, ţărănişti, liberali sau legionari, nu era întâmplătoare. Ei trebuiau să apară în mintea reeducaţilor ca nişte depravaţi, dornici de îmbogăţire rapidă pe seama poporului. Nu erau scutiţi de invective şi calomnii nici preoţii, care, potrivit lui Dumitru Bacu, „trebuiau să fie descrişi ca beţivi, afemeiaţi, cartofori, hoţi, avari, mincinoşi, vânduţi claselor exploatatoare sau fostei Siguranţe” (38). În felul acesta se urmărea discreditarea Bisericii Ortodoxe, îndepărtarea oamenilor simpli de lăcaşurile de cult, unde, chipurile, se întâmplu adesea asemenea grozăvii. Propaganda comunistă trebuia să formeze un om nou, debarasat de aşa-zisele concepţii burgheze, retrograde, mistice.
Lovitura principală trebuia dată Mişcării Legionare şi „partidelor istorice”, întrucât în închisori şi în afara acestora existau destul de mulţi adepţi. S-a creat astfel „fenomenul Piteşti”. Comentând acest „fenomen” greu de explicat, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa scria peste ani: „Acolo a fost ceva care depăşeşte puterea umană de înţelegere, pentru că a fost războiul a două tabere supraumane, acolo a fost spaţiul în care, privit din afară, războiul a fost câştigat de Satana, pentru că psihologii şi esteţii confundă aparenţele cu realitatea duhului şi ignoră faptul că această lume este un răstimp uman pentru mântuire” (39). [...]
Studentul Valeriu Gafencu a scăpat de reeducare, deoarece era grav bolnav de cancer la plămâni. El sosise de la închisoarea din Aiud. Traian Popescu, care l-a cunoscut în acei ani tulburi, îl descrie astfel: „Înalt, puţin adus de spate, căci povara anilor petrecuţi în închisoare îşi pusese amprenta, purta pe cap o căciuliţă croşetată, care semăna cu o armură medievală [...]. Figură ascetică, de mucenic bizantin, dar având o faţă luminoasă, surâzătoare [...]. Am văzut cum la acest om, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, cele spirituale deveneau tot mai puternice” (40). Valeriu Gafencu devenise foarte apreciat şi respectat, chiar de oamenii care nu îl cunoşteau. Părintele Gheorghe Calciu, care doar a auzit de el, are numai cuvinte de laudă: „Dar absolut toată lumea îl socotea un sfânt. Adică cei vechi îl socoteau sfânt şi de la ei am primit mesajul sfinţeniei lui” (41). Totuşi boala avansa. Ioan Ianolide mărturiseşte în amintirile sale că în toamna anului 1949 Valeriu Gafencu a avut o primă şi puternică hemoptizie cauzată de T.B.C.-ul pulmonar: „A căzut la pat [...]. A fost dus la spitalul din oraş şi închis singur într-o cămăruţă păzită de temniceri [...]. După oprirea hemoptiziilor, Valeriu Gafencu a fost readus la penitenciar, iar în decembrie 1949 avea să fie expediat împreună cu alţi T.B.C.-işti la spitalul penitenciar Văcăreşti şi apoi la Târgu Ocna. Astfel a scăpat de înfricoşătoarea orgie ce avea să se abată asupra studenţilor din Piteşti, «iadul reeducării», unde el era cap de listă, mare «bandit», «mistic, retrograd», duşman de moarte al comunismului şi în plus acuzat de puternica înrâurire pe care o exercita asupra celorlalţi deţinuţi. Urma să intre printre primii în «tura» reeducării. Dar Dumnezeu hotărâse altfel” (42). A sfârşit în penitenciarul sanatoriu de la Târgu Ocna (18 februarie 1952). [...]
În rândurile celor reeducaţi exista şi teama justificată de a nu fi expediaţi din nou în iadul piteştean. Constantin Voicescu îşi aminteşte peste ani că teama de a reveni la închisoarea din Piteşti îi chinuia: „Dacă mă întorc la Piteşti? – ne întrebam speriaţi. [...] Dacă mă întorceam la Piteşti, Dumnezeu ştie cum ieşeam! De aceea nici nu îndrăzneşti să-i judeci; au trecut oamenii prin nişte greutăţi de neimaginat. De neînţeles ce au putut să le facă, ce chinuri au putut să îndure unii. Mă mir cum au scăpat, o, Doamne!” (43).
Aflat pentru refacere, fiind bolnav de plămâni, în penitenciarul sanatoriului de la Târgu Ocna, fostul deţinut politic Ioan Ianolide recunoaşte în însemnările sale că „groaza reeducării era aşa de mare încât noi toţi hotărâsem, în caz că vom fi retrimişi la Piteşti, să nu mai riscăm să ajungem acolo, ci să provocăm, de va fi posibil, un scandal public în care să fim împuşcaţi, ori dacă vom ajunge totuşi, să ne sinucidem” (44). Disperarea îi face de multe ori pe oameni să recurgă la gesturi extreme pentru a scăpa dintr-o situaţie fără ieşire. Eugen Ţurcanu dezumanizase tinerii în procesul de „spălare a creierului”, îi transformase din victime în călăi şi era mândru de ceea ce făcuse (45). [...]
Din păcate, procesul reeducării de la Piteşti, care îşi propunea, chipurile, să formeze cu ajutorul forţei omul nou, constructor al noii societăţi socialiste, nu s-a oprit în oraşul piteştean. El a continuat, într-o formă mai mult sau mai puţin intensă, şi la alte închisori din gulagul românesc, precum Gherla, Aiud, Târgu Ocna, Canal...

Constantin I. STAN



(1) Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora, Bucureşti, Editura Christiana, 2007, p. 55.
(2) Viorel Gheorghiţă, Et ego in Sărata, Piteşti, Gherla, Aiud. Scurtă istorie a devenirii mele, Timişoara, Editura Marineasa, 1994, p. 163.
(3) Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla, Bucureşti, Editura Vremea, 1995, pp. 127-128; cf. şi Arh. S.R.I., fond Penal, dosar 26979, vol. 23, f. 281.
(4) Costin Merişca, Tragedia Piteşti. O cronică a reeducării din închisorile comuniste, Iaşi, Institutul European, 1997, pp. 31-32.
(5) Dumitru Bacu, Piteşti – centru de reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991, p. 78.
(6) Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Scara, 2001, p. 139.
(7) Lucian Plapşa, Memorii, vol. I, Soarele de la Nord, prefaţă de Paul Caravia, Timişoara, Editura Helicon, 1996, p. 197; Nicu Ioniţă, „Piteşti – reeducarea prin tortură”, în Analele Sighet, VII/1999, pp. 25-29.
(8) Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării (cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla), vol. I, Piteşti, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Gama, 1995, p. 75.
(9) Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru om lume nouă, Bucureşti, Editura Christiana, 2006, p. 127.
(10) Ioan Muntean, La pas prin reeducările de la Piteşti, Gherla şi Aiud, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997, p. 113.
(11) Lucian Plapşa, op. cit., p. 143.
(12) Viorel Gheorghiţă, op. cit., p. 162.
(13) Gheorghe Dumitrescu, „Camera 4 Spital – Piteşti”, în Memoria, nr. 3/1991, pp. 22-27.
(14) Dumitru Bordeianu, op. cit. (ed. 1995), p. 95.
(15) Octavian Voinea, Masacrarea studenţilor români în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud, mărturii redactate de Gheorghe Andreica, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1996, p. 74.
(16) Viorel Gheorghiţă, op. cit., p. 159.
(17) Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 18; cf. şi Mircea Stănescu, „Reeducarea totală. Fenomenul Piteşti”, în Revista de Cercetări Sociale, II, nr. 2/1995, pp. 51-59.
(18) Banu Rădulescu, „Preambul la «Dosarul Piteşti»”, în Memoria, nr. 1/1990, pp. 18-27; nr. 2/1991, pp. 16-24.
(19) Lucian Plapşa, op. cit., p. 182.
(20) Viorel Gheorghiţă, op. cit., p. 103.
(21) Ioan Ianolide, op. cit., p. 97.
(22) Vezi Eugen Magirescu, „Moara dracilor”, în Memoria, nr. 13/1994, p. 39.
(23) Viorel Gheorghiţă, op. cit., p. 165.
(24) Octavian Voinea, op. cit., pp. 70-71.
(25) Gheorghe Andreica, Mărturii…Mărturii…din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti, 2000, pp. 70-71.
(26) Ioan Ianolide, op. cit., p. 264.
(27) Vezi Alin Mureşan, „Reeducarea prin tortură”, în Memoria, nr. 4 (57), 2006, p. 24.
(28) Ioan Muntean, op. cit., p. 112.
(29) Mihai Buracu, Tăbliţele de săpun de la Itşet- ip, Craiova, Editura M.J.M., 2003, pp. 44-45.
(30) Viorel Gheorghiţă, op. cit., p. 165.
(31) Ioan Ianolide, op. cit., p. 93.
(32) Ibidem, pp. 93-95.
(33) Virgil Ierunca, op. cit., p. 38.
(34) Gheorghe Bâgu, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993, p. 93.
(35) Gheorghe Boldur-Lăţescu, Memorii. Patru generaţii, amintiri, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2008, pp. 143-144.
(36) Paul Goma, Patimile după Piteşti, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1990, p. 129.
(37) Viorel Gheorghiţă, op. cit., pp. 163-164.
(38) Dumitru Bacu, op. cit., p. 97.
(39) Părintele Gheorghe Calciu, Mărturisitorul prigonit, Piatra Neamţ, Editura Crigarux, 2007, p. 87.
(40) Cf. Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor din România, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2003, p. 150; vezi şi Mărturisesc…robul 1036, ediţie îngrijită de Virgil Maxim, Bucureşti, Editura Scara, 1998, p. 183.
(41) Viaţa părintelui Gheorghe Calciu…, ed. cit., p. 43.
(42) Ioan Ianolide, op. cit., pp. 81-82.
(43) Pr. Constantin Voicescu, „Patrahirul ascuns”, în suplimentul Aldine al ziarului România Liberă din 26 aprilie 1997, p. 2.
(44) Ioan Ianolide, op. cit., p. 126.
(45) Ruxandra Cesereanu, „Originile şi avatarurile spălării creierului şi ale reeducării”, în Analele Sighet, IX/2001, pp. 307-315.

miercuri, iunie 16, 2010

INTERMEZZO DESPRE MÎNIE

SUMARUL BLOGULUI



Pr. Gheorghe Calciu

DESPRE MÎNIE

„… soarele să nu apună peste mînia voastră.
Nici nu daţi loc diavolului” (Efeseni 4, 26-27).

Din experienţa mea personală, de duhovnic şi de observator al societăţii, constat că unul dintre păcatele endemice este astăzi mînia. Păcatul acesta poate avea aspecte personale, dar şi aspecte de grup. Pentru că una este mînia individului şi alta este mînia popoarelor, care poate duce la războiae distrugătoare, mai mult sau mai puţin îndelungate, dar purtate cu o cruzime pe care tehnica secolelor trecute nu o putea bănui. Aceste războaie moderne pot schimba geografia şi demografia lumii şi, fără îndoială, harta ei politică, favorizînd instalarea unor regimuri dictatoriale mondiale.
Mînia personală transformă inima omului dintr-o locuinţă a Sfîntului Duh într-o casă demonică, pentru că ea schimbă structura duhovnicească a sufletului, orientîndu-l spre zonele întunecate ale fiinţei umane. Istoria cunoaşte evenimente dezastruoase iscate din mînie, ca şi întîmplări tragice, care creează regrete şi deznădejdi în cel care s-a lăsat cuprins de ele.
Sfînta Scriptură se preocupă foarte intens de problema mîniei, deşi, luînd în considerare posibilitatea relaţiilor din timpurile mai vechi, înţelegem că motivele de mîniere erau mai puţin frecvente decît în vremea noastră, cînd fiinţele umane, prin creşterea densităţii populaţiei şi prin mijloacele de comunicare, restrîng la minimum spaţiul securităţii personale. Dar fără îndoială că apariţia mîniei stă, în cea mai mare măsură, în ispitirea pe care diavolul o încearcă asupra noastră, ştiind că mînia întunecă mintea şi înarmează limba şi mîna cu violenţe care rănesc grav, uneori iremediabil.
În Vechiul Testament, din cauza multelor păcate ale poporului iudeu, Dumnezeu se mînia pe el şi stîrnea năvala neamurilor peste Israel (pe care îl biruiau şi, eventual, îl duceau în robii mai lungi sau mai scurte), pentru ca, după pocăinţă îndelungată şi sub biciul de foc al proorocilor, evreii să se întoarcă la credinţa adevărată şi să fie repuşi de Dumnezeu în starea de dinainte de păcat. Nu vom urmări aceste „mînii ale lui Dumnezeu“; Vechiul Testament este plin de ele. Pe noi ne interesează însă mînia ca păcat omenesc, cu urmările ei în planul personal şi social.
În Facerea, la capitolul 34, este o pricină de mînie a fiilor lui Iacov: Dina, fiica lui Iacov şi a Liei, a fost necinstită de fiul fruntaşului din cetatea Salem. Acest fapt a stîrnit mînia fiilor lui Iacov, care au decis să se răzbune, deşi tînărul cu pricina o ceruse pe Dina de nevastă. Locul unde se aşezase Iacov, nu departe de cetatea Salem, era foarte convenabil pentru familia lui din toate punctele de vedere. Dar fiii săi s-au aprins de mînie şi de dorinţa de răzbunare. Cînd tînărul din Salem a cerut mîna Dinei, fraţii acesteia i-au spus cu viclenie că ar fi o ruşine pentru ei să-şi mărite sora după nişte netăiaţi împrejur şi au cerut ca toţi cei de parte bărbătească din cetate să se taie împrejur, ceea ce mai marele cetăţii a acceptat. După două zile, cînd toţi cei de parte bărbătească din cetate erau suferinzi, fiii lui Iacov au intrat noaptea în cetate, cu servitorii lor, tăind cu sabia pe logodnic, pe tatăl acestuia şi pe toţi bărbaţii. Apoi au jefuit cetatea de toate averile, ducînd în robie pe femei şi pe copii. Astfel, sub impulsul mîniei, ei au folosit legămîntul sacru al lui Avraam cu Dumnezeu (tăierea împrejur) ca o pe viclenie prin care să-şi împlinească răzbunarea. Cînd Iacov a aflat, a spus fiilor săi: “Mare tulburare mi-aţi adus, făcîndu-mă urît în faţa tuturor locuitorilor ţării acesteia, înaintea Canaaneilor şi a Ferezeilor...” (Facerea 34, 30). Şi a trebuit Iacov să plece din locul acela plăcut lui, cu toţi ai săi şi cu toate averile, din cauza mîniei necontrolate a fiilor săi, lăsînd în urmă o cetate jefuită şi însîngerată, urmărit de ura şi de mînia locuitorilor acelui ţinut. Această intervenţie a diavolului în aprinderea mîniei în fiii lui Iacov – şi, ca urmare, în locuitorii ţinutului – era spre împlinirea drumului către pămîntul făgăduit. Sensul acestei istorii este că tot ce se întîmplă este în cadrul voinţei lui Dumnezeu, prin care El ne comunică ceva sau ne mînă spre ceva pe care trebuie să-l îndeplinim, dar aceasta nu înseamnă că păcatul mîniei devine mai puţin grav sau rămîne nepedepsit.
Creştinul însă nu trebuie să se mînie. El ştie că Dumnezeu veghează asupra lui şi că nici un fir din părul său nu cade fără ştirea Domnului. În relaţia cu semenii, el trebuie să-şi tempereze mînia, pentru că Mîntuitorul nu S-a mîniat asupra celor care Îl batjocoreau şi L-au răstignit. Ne vom mînia noi asupra semenului nostru ştiind că el este chipul lui Dumnezeu? Oare vom rosti noi împotriva lui cuvinte de mînie, dacă ne-a făcut ceva, ştiind bine că asemenea am făcut şi noi lui sau altuia, ba încă şi mai rău?
Omul de astăzi trăieşte sub o presiune atît de apăsătoare încît nervii lui sînt întinşi la maximum şi orice pricină ivită, fie ea şi neînsemnată, trezeşte în noi mînia. O pricină de mînie o constituie copilul care nu ne ascultă, sau soţul ori soţia care ne contrazice; pînă şi şoferul care ne taie calea cu maşina lui, sau numai ni se pare nouă că ne-a tăiat-o, ne dă o pricină de aprindere a mîniei! Chiar dacă, printr-o anume stăpînire de sine, mînia noastră nu se exprimă în afară, sau nu este auzită de cel ce ne-a “provocat-o”, ea tot constituie un păcat, pentru că ne strică sufletul şi inima. Este o acţiune împotriva noastră înşine, sub ispitirea diavolului mîniei.
Mîntuitorul ne previne cu asprime în privinţa mîniei, care naşte conflicte verbale şi împinge la folosirea unor cuvinte jignitoare: “Eu însă vă spun vouă că oricine se mînie pe fratele său va fi vrednic de osîndă; şi cine va zice fratelui său: raca, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine-i va zice: nebune, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22). Iată, deci, că nu numai exprimarea în afară este sancţionată de Iisus, ci chiar şi numai mînia gîndită. Pentru că nimeni nu gîndeşte rău fără a-şi strica inima în care Dumnezeu ar trebui să locuiască; cine gîndeşte cu mînie împotriva fratelui său rupe o legătură sacră dintre el şi acela, legătură care se reface greu, fiindcă diavolul mîniei, o dată ce ţi-a pătruns în inimă, născoceşte numeroase argumente în favoarea ta, spre a te opri de la împăcare.
În a sa Epistolă către efeseni, Sf. Apostol Pavel dă o serie de sfaturi locuitorilor cetăţii Efes şi insistă în mod special asupra păcatului mîniei. Ştiind că omul se mînie din multe pricini şi că această mînie are tendinţa de a rămîne în inima omului şi de a se transforma în ură, Apostolul ne sfătuieşte “să nu apună soarele peste mînia noastră” (4, 26). În felul acesta, mînia, care are tendinţa de a dura şi de a se transforma într-o stare permanentă, se risipeşte şi nu mai constituie un păcat capital.
Mă interesează păcatul mîniei ca un păcat zilnic, pe care îl săvîrşim faţă de cei apropiaţi nouă, faţă de casnicii noştri, faţă de prieteni şi de colegi, ca şi faţă de străinul anonim de care ne lovim întîmplător pe stradă. Mînia de o clipă, exprimată prin cuvinte aprinse faţă de soţie sau de soţ, atinge un punct sensibil al relaţiei dintre cei doi. În taina nunţii, mirele este simbolul lui Iisus, iar mireasa este Biserica. Sf. Apostol Pavel, în aceeaşi epistolă (Apostol care se citeşte la slujba cununiei), vorbeşte despre familie ca despre o biserică familială, în care mirele îşi iubeşte mireasa cu dragostea cu care Iisus iubeşte Biserica, iar mireasa îşi iubeşte mirele cu dragostea cu care Biserica iubeşte pe Hristos (cf. 5, 21-33). Dacă soţii ar cugeta, în cursul convieţuirii lor, la căsnicia lor ca la relaţia dintre Hristos şi Biserică, peste mîniile lor nu ar apune niciodată soarele; nu ar mai fi despărţiri/divorţuri şi copiii familiilor nu ar mai fi livraţi instituţiilor de stat sau particulare, ca nişte obiecte uzate, de care cei doi, separaţi prin păcatul mîniei care nu s-a stins la apusul soarelui, nu mai au nevoie, iubirea lor de familie devenind un cuvînt caduc, iar ei – unelte sau jucării demonului. Un cuvînt spus la mînie răneşte tot atît de grav ca şi o lovitură fizică. Dacă cel ce a rănit nu repară paguba duhovnicească, încet-încet o prăpastie se sapă între cei doi, o răceală mortală omoară sentimentul iubirii şi al respectului datorat de soţi unul altuia; timpul.adînceşte şi lărgeşte prăpastia, astfel că, mai tîrziu, foarte greu se vor putea arunca punţi peste ea.
Am văzut familii care s-au despărţit după ani lungi şi destul de buni de convieţuire, spre durerea copiilor lor (care, la rîndul lor, erau poate deja căsătoriţi); am văzut şi familii fericite care s-au despărţit la scurtă vreme, tot din cauza mîniei de durată, lăsînd copiii mici să le crească în frustrare şi confuzie, neînţelegând cine este tatăl sau cine este mama, iar mai tîrziu, pe baza exemplului părintesc, nemaiconsiderînd căsătoria ca pe o legătură eternă, asemenea celei dintre Hristos şi Biserică.
Am văzut fraţi care în ţară s-au iubit şi, ajungînd în America, sub presiunea înstrăinării, sau a dificultăţilor de adaptare, s-au despărţit, rămînînd duşmani de moarte, pentru că mînia lor a izbucnit înverşunată în cuvinte tari şi pentru că au lăsat să apună soarele peste ea.
Un proverb arab spune că, atunci cînd te superi, să numeri pînă la zece, iar dacă te mînii, să numeri pînă la o sută. Nu ştiu cît de eficace este soluţia aceasta, pentru că nu are în ea nici un element mistic, ci face apel numai la raţiune (pentru moderarea exprimării în afară a mîniei), dar eu sfătuiesc pe penitenţii mei ca, înainte de a-şi exprima mînia prin vorbe sau gesturi, să rostească de trei sau de cinci ori: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa. Şi chiar dacă, sub apăsarea mîniei, rostesc rugăciunea repede şi fără atenţia cuvenită, să se concentreze cu smerenie asupra cuvîntului păcătos/păcătoasă şi atunci mînia lor se va potoli. Mulţi dintre ei au reuşit s-o facă, iar viaţa lor de relaţie cu familia, cu semenii şi chiar numai cu ei înşişi s-a schimbat foarte mult în bine.
Toate conflictele din lumea aceasta îşi au originea în mînia nepotolită. Unul este mînios şi răneşte pe celălalt, care adeseori răspunde cu şi mai multă violenţă. Acest lanţ început nu mai poate fi oprit decît prin apelul la rugăciune, dar la rugăciunea adevărată, “în adevăr şi în Duh”. Schimbaţi termenii ecuaţiei acesteia şi, în loc de indivizi, puneţi grupuri sau popoare, iar atunci veţi realiza dimensiunea imensă a dezastrului provocat de mînie.
Puneţi stavilă fermă în faţa demonului mîniei! Puneţi-vă strajă gîndului şi gurii în ceasul mîniei voastre! Binecuvîntarea Domnului va lucra atunci în inima voastră, limba nu va mai fi atît de ascuţită şi rugăciunea lui Iisus, rostită la răstimpurile necesare, vă va face să înţelegeţi că sînteţi păcătoşi, oprindu-vă măcar de la exteriorizarea mîniei sau de la păstrarea ei în minte şi în inimă. Numele lui Iisus este dulce la rostit, izgoneşte demonii şi aduce înapoi îngerii cei buni, în inimă, în minte, în cuvînt şi în faptă, dăruindu-ne blîndeţea care ne face fericiţi şi vrednici de a moşteni pămîntul (Matei 5, 5).

luni, iunie 14, 2010

VIRGIL CÂNDEA DESPRE EMINESCU

SUMARUL BLOGULUI





GLOSSE LA “FEREŞTILE GÎNDIREI”

I

Cercetarea locului ocupat de vechiul scris românesc în formaţia intelectuală şi în opera lui Mihai Eminescu a însemnat, pe bună dreptate, o constantă preocupare pentru biografii şi exegeţii Poetului. Fiecare dovadă nouă privind achiziţii şi lecturi de cărţi sau manuscrise vechi, de împrumuturi lexicale sau de motive din acestea ducea la o mai profundă integrare a creaţiei eminesciene în tradiţia literelor şi gîndirii româneşti şi, totodată, prin ele, în venerabila cultură a Europei orientale.
Valorosul studiu din 1955 al profesorului Al. Elian – “Eminescu şi vechiul scris românesc” [1] – reprezintă neîndoielnic contribuţia fundamentală în cercetarea – încă deschisă – a problemei. Ne referim atît la recapitularea informaţiilor anterioare, întreprinsă cu erudiţia şi sagacitatea proprii cărturarului, cît şi la semnalarea importantului număr de codici din colecţia Poetului, ignoraţi în rafturile Bibliotecii Academiei şi restituiţi, abia după o jumătate de secol, cercetătorilor, printr-o laborioasă şi pasionantă anchetă. În felul acesta, nu numai că se înmulţeau argumentele referitoare la un Eminescu cultivator şi continuator al tradiţiilor noastre literare medievale [2], dar, mai cu seamă, se oferea spre explorarea cercetătorilor vocabularului, stilului şi motivelor Poetului încă un bogat “grînar”, după expresia regretatului Perpessicius.
Folosindu-se de o indicaţie din amintitul studiu al profesorului Elian, I. Creţu a semnalat, într-o serie de articole [3], măsura largă în care Eminescu a profitat de lectura unei cărţi “folositoare de suflet” a monahului Nicodim din Athos, a cărei tălmăcire în româneşte, făcută la 1819 sub titlul: Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri, a nălucirii şi a inimii, se păstrează în ms. rom. 3074 al Bibliotecii Academiei. La analiza comparativă, întreprinsă de I. Creţu, între codicele – desigur nemţean – şi versurile sau notele eminesciene din anii 1876-1880, avem – cum vom arăta – puţin de adăugat. Dar întîlnirea Poetului cu una dintre scrierile mari ale spiritualităţii orientale tîrzii şi impresia negreşit puternică pe care i-a făcut-o lectura acestei scrieri ne par a depăşi aspectele de ordin filologic la care s-a oprit I. Creţu şi a justifica aceste sumare glosse.
Rezultatele analizei întreprinse de I. Creţu sînt concludente în ceea ce priveşte împrumuturile de cuvinte, motive, exemple, imagini şi chiar idei, împrumuturi atestate de existenţa unor elemente de construcţie provenind din cartea lui Nicodim.
Din Cartea pentru paza celor cinci simţuri este luat motivul lui Narcis în portretul fetei de împărat (Călin); de acolo vin, în acelaşi poem, termeni ca nălucire (în sens de “închipuire”), idol, împătimire, împistrit; la fel, notele de lectură despre Ochi, folosite apoi în Călin, sau încercările de versificare a unor întregi pasaje din Nicodim, păstrate în caietul eminescian 2262, f. 119-120, 137, 138 etc. Acestea din urmă au dus apoi la creaţii ca Pentru păzirea auzului, şi astfel se explică originea motivului lui Xerxes îndrăgostit de un platan, motiv care nu trebuie căutat în Aelian (Variae historiae, II, 14), cum credea Perpessicius [4], ci în ms. 3074, f. 71-72. Din acelaşi manuscris provin expresiile: “cămara tristei inemi” (Cînd te-am văzut, Verena…); “ochii, fecioare închise în cămări” (ms. 2262, f. 120); “încăperile gîndirii” (Călin); motivele castrării băieţilor (Pentru păzirea auzului), al ispitei sirenelor (ibidem), al patimei lui Honoriu pentru o căţeluşă (ibidem), ca şi întregul procedeu al rezistenţei la patimă prin despuierea iubitei de toate atributele frumuseţii (variante la Cînd te-am văzut pe tine, am zis răstit în sine-mi şi la Gelozie) [5]. Toate aceste împrumuturi au fost atent detectate de I. Creţu şi ele dovedesc pe de o parte interesul acordat de Eminescu lecturilor sale din Nicodim – aparent în 1876 –, iar pe de altă parte persistenţa elementelor culese din textul autorului aghiorit, folosite şi doi ani mai tîrziu (în Gelozie).
Fără să ne fi propus un examen comparativ exhaustiv cu amintitul izvor al creaţiei eminesciene din acei ani, observăm că exemplele citate pot fi sporite [6]. Aşa, versul “A ochilor privire ca mîni fără de trup” (ms. 2277, 33) reia imaginea Sf. Vasile cel Mare (ms. 3074, f. 40), “Ochii sînt cele doao mîini fără trup“; imaginea simţurilor, “fereştile gîndirei” (ms. 2260, 45), este de comparat cu pasajul din Nicodim: “Iară fiindcă mintea aceasta să închide oareşicum în palatul trupului ca într-o temniţă întunecoasă, pentru aceasta s-au făcut de Ziditoriul, ca atîte ferestri, cele cinci simţiri ale trupului…” (ms. 3074, 27); versurile din ms. 2162, 120: “Dorit şi umed ochiu-mi idolul şi-l priveşte / Pe tabla nălucirei adînc îl zugrăveşte / şi acest chip prea dulce din minte nu îl şterg / În somn el mă urmează, în mine-i dacă merg, / Astfel mă asupreşte dormind sau fiind treaz / şi veşnic văd nainte-mi al tău frumos obraz / Cum umbra mi-e alături de dorm sau de-s deştept / Mă supără oriunde şi-mi tremură în piept / Bătrîn de-oiu fi, în umbra vieţi-mi va veni / Cu dînsul în vedere-mi voiu fi de voiu muri” – ne trimit la pasajul: “vederea pre idolii săi mai adînc îi zugrăveşte pre tabla nălucirii; şi pentru că mai adînc, pentru aceasta şi cu mai multă greutate să şterg (…). Ci, sau deştepţi fiind noi, nu lipsesc a ne asupri, sau şi dormind, precum mai de multe ori, nu încetează a ne supăra. În puţină cuvîntare, împreună cu acestea îmbătrînim, şi împreună cu dînsele murim” (ms. 3074, f. 42-43). A se compara, de asemenea: “De-aceea pază bună – fereşte ochi-n laturi / şi cu muieri frumoase tu să nu stai la sfaturi / Uşor te birueşte poftirea frumuseţii…”, cu: “te păzeşte bine de a-ţi ospăta ochii tăi cu privirea cea iscoditoare a feţelor celor frumoase, ca nu cumva să te biruiască poftă a frumuseţii” (ms. 3074, f. 43); tot aşa: “Priviri iscoditoare a feţelor frumoase / Care aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii”, cu: “feţe ca acestea care aruncă în inimă, încă şi de departe privindu-să, săgeţile îndulcirii” (ibidem); sau: “Amăgitori sunt ochii – furi de-ndulciri străine – / În porţile acestea a ochilor aibi strajă”, cu: “păzeşte ochii tăi cei amăgitori şi furi de îndulcirile cele streine; în porţile acestea a ochilor aibi strajă mare” (ms. 3074, f. 45). În sfîrşit, însemnarea “Dintru a vedea se naşte a îndrăgi” (ms. 2262, f. 120) nu este decît titlul unui paragraf din acelaşi capitol – “Pentru păzirea vederii” – al cărţii lui Nicodim (ibidem).
Deşi Eminescu putea cunoaşte traducerea manualului ascetic aghiorit în ediţia sa imprimată în 1826 la Mănăstirea Neamţ [7] (iar nu la Iaşi, cum consemnează în tabelul de tipărituri şi manuscrise vechi recomandate spre a fi cumpărate de Biblioteca Universităţii din Iaşi, anexat la raportul său nr. 14 din 6 martie 1875) [8], este sigur că lectura şi extrasele le-a făcut după ms. 3074, care poartă obişnuitele-i sublinieri în creion roşu şi albastru. De unde anume îşi procurase manuscrisul este greu de spus: Poetul frecventa mănăstiri – ca Agaftonul de lîngă Botoşani [9] –, dar cumpăra cărţi şi codici româneşti vechi de la anticari, convins fiind de necesitatea studierii lor din punct de vedere lexical şi stilistic, ca mijloc de apărare împotriva “stricărei limbei” şi a neologismelor inutile [10].
Dovedirea textuală a numeroaselor împrumuturi eminesciene dintr-o carte veche este, negreşit, cum spuneam, de un excepţional interes pentru studiul izvoarelor, al vocabularului sau al stilului creaţiei sale. Dar, cum cartea veche de care ne ocupăm aici – “manuscrisul monahal” (aşa îl citează adesea I. Creţu, aparent fără nici un interes pentru preţul izvorului) – reprezintă una dintre ultimele mari opere ale înţelepciunii tradiţionale a popoarelor din Mediterana răsăriteană, perpetuate în chip salutar de vetre culturale şi de cărturari români, ni se pare că întîlnirea Poetului cu această înţelepciune – postulată şi de alţi cercetători [11] – se cuvine mai de aproape examinată în lumina lecturilor sale din Nicodim.

II

Nicolae Callivourtsis – mai cunoscut sub numele de Nicodim Aghioritul – a fost unul dintre cei mai prolifici şi reprezentativi cărturari ai lumii ortodoxe din secolul al XVIII-lea. Născut la Naxos, în 1749, şi-a făcut acolo primele studii şi, după îndelungate peregrinări în centrele spirituale greceşti din Turcocraţie, a intrat în monahism la Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos, bătrîna lavră protejată cîndva de Neagoe Basarab şi de atîţia alţi voievozi români. Opera lui Nicodim – care i-a justificat, în 1955, canonizarea de către Patriarhia din Constantinopol – a însemnat un uriaş efort de reactualizare a tradiţiei doctrinare ortodoxe, pe de o parte, de aclimatizare în Orient a marilor scrieri ale spiritualităţii occidentale, pe de altă parte. Pe lîngă valoroasele texte critice din părinţii bizantini, pe care le-a pregătit cu erudite comentarii – între acestea scrierile, pînă acum în mare parte inedite, ale marelui doctrinar al isihasmului, Grigorie Palamas –, Nicodim a alcătuit traduceri (mai degrabă adaptări) greceşti ale unor scrieri ca Imitatio Christi – manualul clasic de ascetică al catolicismului, tradus în slavoneşte la 1647 de Udrişte Năsturel –, Războiul nevăzut al teatinului Lorenzo Scupoli, sau chiar celebrele Exerciţii spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola. Activitatea sa prodigioasă a făcut obiectul unei bogate literaturi [12], care pune în lumină mai ales caracterul tradiţional al gîndirii şi scrisului său, efortul de a înfăţişa încă o dată, unei lumi în fundamentală prefacere, modernizare şi occidentalizare, coordonatele doctrinare ale cugetării bizantine şi operele fundamentale care au exprimat-o. Dar opera lui este, nu mai puţin, interesantă prin încercarea de a revigora această cugetare – sau cel puţin tehnicile de realizare umană pe care le propunea – printr-un îndrăzneţ apel la literatura de edificare apuseană, îmbogăţind astfel premisele unui dialog cultivat – adesea cu referiri la operele sale – pînă în zilele noastre.
Nicodim a fost asistat în lucrul său de ucenici aromâni. Ei i-au publicat – postum – manuscrisele [13]. Şi în chilia athonită a acestora – Scurteii – s-a sfîrşit la 14 iulie 1809. Dar legăturile sale cu ţara noastră nu se rezumă la faptul că s-a călugărit într-o lavră întreţinută de munificenţa principilor români [14]; nici la afirmaţiile lui că pătrunderea isihasmului în Europa de sud-est a fost datorată şi unei – încă nedovedite – misiuni a lui Grigorie Sinaitul la nord de Dunăre, aşadar la noi [15]; nici la asistenţa pe care i-au dat-o ucenicii săi aromâni. Nicodim a fost autorul postbizantin cel mai tradus în limba română (în manuscrise de mare circulaţie, sau în cărţi tipărite) la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Un contemporan al său – Paisie Velicikovski – desfăşura în aceeaşi vreme o operă similară în Carpaţii moldoveneşti, la Dragomirna mai întîi, apoi la Neamţul şi Secul [16]. Opera acestuia, “curentul paisian”, a avut un rol de seamă în prelungirea tradiţiei de gîndire bizantine în Europa răsăriteană a epocii moderne. Dar dacă, după cum observam altădată [17], paisianismul a marcat atît de profund cugetarea şi – prin Dostoievski – însăşi literatura rusă din secolul trecut, destinul său românesc a fost incomparabil mai palid. Rînduielile cenobitice athonite, ca şi scrierile patristice datorate lui Paisie şi ucenicilor săi, au putut fi perpetuate în bătrînele aşezăminte din văile Carpaţilor. Dar nici cultura, nici scrisul românesc modern – şi ne gîndim acum la scriitorii moldoveni care au putut, în surghiunul din 1848 (ca Alecu Russo la Soveja, sau Kogălniceanu la Rîşca) [18], să cunoască tradiţia încă vie a curentului paisian – n-au mărturisit vreun interes cît de vag pentru o literatură pe care, negreşit, n-au ignorat-o.
Întîlnirea lui Eminescu cu scrierile produse de acest curent şi – prin ele – cu tradiţia de gîndire athonită este, aşadar, excepţională şi ea trebuie, credem, reţinută atît pentru cercetările privind continuitatea culturii româneşti, cît şi pentru cunoaşterea ultimelor ecouri ale operei lui Nicodim din Naxos în literatura europeană. Capabilă să reţină atenţia şi să hrănească alcătuirea unuia dintre cei mai mari poeţi ai lumii moderne, cartea Aghioritului primea, negreşit, încă un îndreptăţit omagiu, confirmînd vechea învăţătură medievală despre textele care pot fi citite “în multe feluri”, fiind “pîine din care se vor sătura cu miile” [19].
Faţă de ceea ce oferea ca teme de reflecţie sau numai ca motive literare cartea lui Nicodim, rezultatele lecturilor lui Eminescu sînt, poate – cu toată amploarea împrumuturilor –, sărace. Este posibil ca Poetul să nu fi citit întreg manuscrisul. Dacă lectura sa datează, cum bănuim, din 1875-1876 [20], alte împrejurări pot, de asemenea, motiva o receptare selectivă a mesajului profund al cărţii: nu erau oare anii marii pasiuni pentru Veronica Micle, ai îndoielilor care generează mărturisirea Eu nu cred nici în Iehova…, ai versurilor de “infern” citite în şedinţele “fără perdea” ale Junimii, compuneri “bine dispuse”, în care intrau secvenţe folosite, cît de paradoxal pare, şi în… Icoană şi privaz?
Dar, dacă despre reacţia prealabilă a lui Eminescu la doctrina şi îndemnurile Cărţii sfătuitoare conjecturile sînt foarte delicate, este curioasă absenţa notelor sale la capitolele privind paza celorlalte trei dintre “simţiri” – după “văz” şi “auz” –, anume mirosul, gustul şi pipăirea. Codificînd controlul simţurilor, înţelese ca “fereşti ale gîndului“, organe ale cunoaşterii şi instrumente ale tehnicii desăvîrşirii umane, Nicodim oferea în lucrarea sa un folositor material pentru posibila reconstituire a celor cinci arte tradiţionale din care, după Platon, civilizaţia europeană a păstrat şi cultivat numai pe cele corespunzătoare văzului şi auzului.
Sensibil, cum îl ştim, la “părul moale”, “gura de foc”, “braţele moi, rotunde, parfumate”, “limba ca un fagure de miere”, “umărul rece al pietrei”, “părul de aur cu care s-astupă gura”, la nesfîrşitele “sărutări dulci” şi “buze reci”, Poetul ar fi putut culege din cartea lui Nicodim alte nepreţuite spice pentru grînarul său, oferind astfel un excelent punct de plecare pentru o încercare modernă de reconstituire a celor trei arte dispărute. Dar despre această posibilă reconstituire vom scrie altădată.

Acad. Virgil CÂNDEA

(text reprodus din revista
Puncte cardinale, mai 2000)


[1]. În Studii şi cercetări de bibliologie, 1 (1955), pp. 129-160.
[2]. Teză dezvoltată convingător, sprijinită pe o bogată bibliografie românească şi cu sugestive ipostaze, entuziast susţinute, de Rosa del Conte, Eminesco o dell’Assoluto, Modena, 1961, pp. 292-313 (capitolul “Eminescu e la tradizione. Il sostratto autoctono della sua cultura”) şi pp. 313-395 (capitolul “Riflessi della tradizione culturale în alcune figure del linguaggio emineschiano”); vezi şi, în Apendicele cărţii, capitolul “Eminescu bibliofilo” (pp. 445-463).
[3]. “Cîteva aspecte deosebite ale limbajului eminescian”, în Limba română, 13 (1964), nr. 3, pp. 196-205; “Din aspectele limbajului eminescian”, în Limba română, 14 (1965), nr. 2, pp. 225-230; “Eminescu şi Cărticica sfătuitoare a monahului Nicodim”, în Biserica Ortodoxă Română, 83 (1965), nr. 5-6, pp. 575-583; cf. monografia aceluiaşi Mihail Eminescu. Biografie documentară, Bucureşti, 1968, pp. 163-167, 211.
[4]. M. Eminescu, Opere, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, vol. V (Poezii postume), Bucureşti, 1958, p. 228.
[5]. Ibidem, pp. 223-226.
[6]. Toate sublinierile – în italice, pentru evidenţierea contaminărilor – sînt ale noastre.
[7]. Vezi descrierea la I. Bianu, N. Hodoş şi Dan Simonescu, Bibliografia românească veche, t. III, Bucureşti, 1912-1936, pp. 512-513, nr. 1283. Ediţia pare să cuprindă tălmăcirea revăzută din ms. rom. 3074.
[8]. Publicat de Al. Elian, art. cit., pp. 132-133.
[9]. Perpessicius, în M. Eminescu, Opere, vol. cit., p. 398.
[10]. Al. Elian, art. cit., p. 132.
[11]. Despre familiarizarea Poetului cu vechile cărţi româneşti, vezi Al. Elian, art. cit., pp. 135-136, 142-144 (şi notele); cf. şi Rosa del Conte, op. cit., f. 303 şi urm. (cu referinţe la studiile anterioare).
[12]. Citim din această amplă biografie: M. Viller, “Nicodème l’Hagiorite”, în Revue d’Ascétique et de Mystique, 5 (1924), pp. 174-177; D. V. Economidis, “Nicodim Aghioritul”, în Biserica Ortodoxă Română, 59 (1941), pp. 51-69; F. Gheorghe, “Cuviosul Nicodim Aghioritul”, în Mitropolia Olteniei, 8 (1956), nr. 10-12, pp. 628-633; C. Papoulidis, “Nicodème l’Hagiorite (1749-1809)”, în Theologia, Athena, 1967, f. 18-22; Theoklitos Dionisiatis, Agios Nikodimos o Agioreitis, Athenai, Asteros, 1959.
[13]. Este vorba de fraţii Neofit şi Stefan Scurteii din Careia (Muntele Athos), înfăţişaţi în biografiile lui Nicodim drept cuţovlahi.
[14]. Cf. T. Bodogae, Ajutoarele româneşti la mînăstirile din Sfîntul Munte Athos, Sibiu, 1941, pp. 160-169 (donaţii din secolele XIV-XIX).
[15]. Nicodim Aghioritul, Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţiri, M-rea Neamţul, 1826, p. 270: “…Grigorie Sinaitul… au mers învăţînd lucrul acesta pînă la Vlahiia, adecă pînă la Ţara Românească“.
[16]. Cf. S. Cetfericov, Paisie, stareţul Mănăstirii Neamţului din Moldova, trad. Ep. Nicodim, M-rea Neamţ, 1933, pp. 119-168; A. E. Tachiaos, Paisios Velitsikofski, Tessaloniki, 1964; C. Papoulidis, Le starets Paissij Velitckovskij, Athènes, 1968, 14 p. (extrait de Théologie). Despre intenţia lui Nicodim de a veni în Moldova, atras de faima lui Paisie, v. F. Gheorghe, art. cit., p. 629.
[17]. În comunicarea noastră “L’évolution des idées en Europe du Sud-Est. Tradition et innovation”, publicată în Tradition et innovation dans la culture des pays du Sud-Est européen (Colloque tenu les 11 et 12 septembre 1967 à Bucarest), Bucarest, 1969, p. 63.
[18]. A se vedea, astfel, notele sumare despre “naivităţile“ din cărţile “răsfoite“ numai din biblioteca M-rii Soveja de Alecu Russo (“Soveja”, în Scrieri postume publicate de P. V. Haneş, Craiova [f.a.], pp. 129-132); la fel amintirile lui Kogălniceanu din surghiunul de la Rîşca.
[19]. Dante, Convivio, I, 1.
[20]. Perpessicius, în M. Eminescu, Opere, vol. V, p. 245.

joi, iunie 10, 2010

READUCEREA ZARAFILOR ÎN TEMPLU ?

SUMARUL BLOGULUI



CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI
între împlinire, dileme morale şi deziluzie

1. Soluţia hristică – atitudine duhovnicească împotriva crizei

Comunicatul de presă al Patriarhiei Române, referitor la mulţumirile aduse credincioşilor pentru susţinerea financiară a bisericilor în construcţie [1], arată clar că principalii contribuabili sunt credincioşii, iar Statul susţine, pe alocuri, cu sume simbolice comparativ cu contribuţia filantropică proprie a BOR [2], precum şi prin parteneriatul social-diaconal încheiat cu Statul, conform art. 29 din Constituţie şi a Legii nr. 489/2006.
Potrivit legilor în vigoare, Biserica Ortodoxă Română nu se substituie Statului, ci, prin mijloace specifice, contribuie la coeziunea şi pacea socială, la identificarea de soluţii concrete şi realiste spre a depăşi grava criză economică şi financiară. În acest context, Patriarhia Română propune ca soluţie anticriză următoarele mijloace spirituale, care, din punct de vedere duhovnicesc, pot depăşi “orice fel de criză” [3]:
1. predicarea permanentă a Evangheliei păcii şi a iubirii faţă de aproapele;
2. îndreptarea morală a celor ce ne conduc [4];
3. o “credinţă tare şi cooperare cu scop sfânt” prin construcţia de biserici [5];
4. “prin sporirea credinţei, a rugăciunii şi cooperării pentru a finaliza un lăcaş de cult care adună oameni, care sunt învăţaţi să se respecte şi să se ajute reciproc” etc. [6].
Aceste îndemnuri şi sfaturi părinteşti de profundă spiritualitate au adus în sufletul multor preoţi şi credincioşi speranţă, o motivaţie de unitate şi împreună-lucrare ecclesială deosebită şi o şansă reală pentru a întări solidaritatea şi cooperarea dintre credincioşi, inclusiv întărirea vieţii spirituale, care le permite oamenilor să depăşească criza fără să se “autodemoleze”, sau să ajungă “la deznădejde sau la dezumanizare” [7].
Cred că bisericile vor salva sufletul românului prin harul peste har, care va prisosi în inima lui prin dumnezeieştile Liturghii şi Sf. Taine săvârşite în ele.
Cine priveşte doar la “aspectul că se cheltuie bani” repetă gestul lui Iuda, care, îngrijorat că s-a risipit mirul de nard de mare preţ, pledează pentru săraci, fără să-i pese de ei (Ioan 12, 4-6).
Omul are o latură morală care, dacă se degradează, poate afecta şi distruge mult mai mult decât partea materială a lumii. De aceea bisericile pot constitui spaţii de reabilitare morală şi duhovnicească, care vor genera adevărate “laboratoare spirituale” de ajutorare a omului şi de refacere a societăţii. În acest sens Sf. Ioan Gură de Aur scria: “Construcţia de Biserici este mai bună decât milostenia” [8], întrucât ele sunt locuri care dau un puternic impuls pentru acţiunile filantropice şi pentru îndumnezeirea omului [9].
Astfel se combate individualismul, cultivându-se spiritul comunitar prin construcţia de biserici şi aşezăminte filantropice de slujire diaconală a aproapelui; se evită “consacrarea eşecului” unui lucru bine început, cu speranţă, dar nefinalizat, în cazul celor în construcţie; se poate preveni fatalismul şi eşecul economic, financiar şi social, cauzat în general de criza morală şi spirituală a societăţii la toate nivelurile, şi reprezintă o alternativă reală şi viabilă pentru clasa politică, guvern şi societatea civilă, care, din păcate, duc lipsă nu numai de soluţii economice viabile, ci şi de acţiune şi de viziune duhovnicească şi de credinţă suficientă pentru rezolvarea crizei actuale.


2. De la soluţia hristică la dileme morale şi deziluzie

Soluţia hristică de excepţie propusă de Patriarhia Română s-a spulberat în parte la vestea că Patriarhia va împrumuta în primă fază suma de 200 de milioane de euro de la o bancă, pentru începerea construcţiei “Catedralei Mântuirii Neamului”.
Credincioşii din Vatra Dornei şi din împrejurimi, cu vocaţie de ctitori de biserici în Bucovina, Transilvania, Maramureş şi nu numai, aşteptau cu mare nerăbdare semnalul începerii Catedralei patriarhale pentru a contribui cu bani, masă lemnoasă şi alte donaţii, însă şocul lor a fost atât de mare la anunţul făcut despre împrumut, încât unii nu doresc să mai facă nici măcar o donaţie de un leu!
Din discuţiile pastorale avute cu unii dintre cei decepţionaţi, am identificat următoarele nedumeriri, întrebări şi dileme din partea lor:
Cum e posibil ca o Patriarhie cu un număr aşa de mare de credincioşi să apeleze la ajutorul unei bănci, oricare ar fi aceasta, întrucât nici una nu are un nume prea bun, având în vedere lăcomia şi imoralitatea lor din ultima vreme?
Nu doresc să diabolizez băncile, întrucât au un rol deosebit în economia unei ţări, dacă respectă principiile deontologice, benefice dezvoltării economiei reale, însă ar fi timpul să-şi reconsidere metodele de lucru pentru ca să-şi recapete demnitatea iniţială.
“Catedrala Mântuirii Neamului” trebuie însă să fie un simbol al credinţei, speranţei, al iubirii, al comuniunii, al unităţii şi cooperării dintre toţi românii în mod direct prin trupul tainic a lui Hristos, adică direct cu Patriarhia, nu prin intermediari şi instituţii bancare civile imorale, care nu urmăresc decât profitul cu orice preţ.
D-l Mugur Isărescu, în articolul “Nu mai vorbiţi de moralitate în cazul băncilor, căci e o iluzie”, ne atenţionează “să nu trăim cu iluzia că putem vorbi sau că are vreun efect dacă tot facem menţiune de etică în cazul băncilor. Să fim realişti! Băncile îşi urmăresc, până la urmă, interesul şi profitul lor. E cât se poate de potrivită zicala care spune că «banca îţi dă umbrela pe timp de soare şi ţi-o ia când plouă»” [10].
Păreri similare găsim şi la laureatul Premiului Nobel în economie Joseph Stiglitz [11], care spune despre “experienţa aproape mortală prin care a trecut economia mondială, generată de practicile incorecte de creditare, care au scos la iveală depravarea morală a bancherilor”. “Depravarea morală a bancherilor trebuie combătută”, susţine mai departe autorul, “prin reglementări stricte şi chiar prin refuzul creditărilor[12].
„Instituţiile bancare sunt mult mai periculoase pentru libertatea noastră decât armatele”, spunea Thomas Jefferson. Dacă ne gândim că orice bancă îi execută silit pe debitorii ei, atunci când se află în imposibilitate de plată, iar unii dintre aceştia se sinucid şi blesteamă ceasul când au făcut împrumutul, se pune întrebarea: Cum poate să accepte cineva construcţia unei Biserici a Mântuirii Neamului din astfel de surse finaciare?
Doreşte oare Patriarhia Română să subvenţioneze, prin dobânzile datorate acelei bănci, „imoralitatea, practicile incorecte, depravarea morală a bancherilor” şi înrobirea noastră pe termen lung?
A apela la ajutorul celor lipsiţi de „moralitate”, respectiv banca, ar putea reprezenta o jignire şi o lipsă de încredere faţă de donatorul direct (creştinul) şi faţă de Dumnezeu, Care poate inspira prin Duhul Sfânt inima şi sufletul credinciosului, ca să doneze din puţinul sau multul lui [13].
Creştinul donator, ca mădular viu al Bisericii lui Hristos, constată că în relaţia sa firească cu Biserica intervine un element străin, un intermediar, banca, care, din păcate, practică în mod curent acţiuni „imorale şi incorecte”, aşa cum recunosc chiar bancherii. Dilema donatorului este următoarea: o dată cu donaţia pentru Catedrală, nu finanţează el oare în acelaşi timp, indirect, şi imoralitatea şi comportamentul incorect al băncilor şi nu contribuie, astfel, la degradarea vieţii sociale şi comunitare? Pentru a evita o astfel de dilemă, unele Biserici naţionale şi confesionale şi-au făcut propria bancă, cu reguli corecte şi principii deontologice bancare clare [14].
În timp ce Banca Naţională a României face presiuni morale asupra băncilor prin diferite instrumente de reglementare şi supraveghere bancară [15], Patriarhia Română creditează moral, prin acel împrumut, acţiunile imorale ale băncilor şi adaugă costuri suplimentare fără rost şi greu de suportat de către credincioşi!
Conform regulilor bancare, un imobil creditat de bancă rămâne grevat de sarcini în favoarea băncii până se va plăti ultimul leu. Nu se „transferă” în acest caz, Catedrala, din proprietatea Bisericii la discreţia băncilor? Chiar dacă nu se creditează cu Catedrala în sine, se garantează totuşi cu averea Bisericii, care are un statut canonic aparte. Canoanele condamnă pe episcop cu caterisirea dacă pune în pericol averea Bisercii, căci trebuie să administreze „ca şi când Dumnezeu i-ar sta de veghe” [16].
„Când un Guvern este dependent de banii bancherilor, aceştia sunt cei care controlează de fapt ţara, şi nu conducătorii Guvernului, pentru că atunci mâna care dă este deasupra mâinii care primeşte, iar cei care finanţează nu sunt patrioţi şi nu au bună cuviinţă”, spunea Napoleon Bonaparte. Nu s-ar putea oare aplica aceste remarci şi în cazul Bisericii, care ar depinde de bancheri? [17] Nu ar exista riscul unor compromisuri morale din partea Bisericii?
Psihologic vorbind, mai poate oare suporta românul, pe lângă enormele datorii făcute de puterea politică pentru supravieţuirea materială, fără consultarea populaţiei, şi o obligaţie financiară pentru finanţarea unei cauze spirituale, făcută, la fel ca în cazul puterii politice, fără consultarea credincioşilor contribuabili?
În 1791, Thomas Jefferson (cel de-al treilea preşedinte al SUA) a spus: „Pentru a ne păstra independenţa, nu trebuie să le permitem conducătorilor noştri să ne împovăreze continuu cu datorii. Dacă acceptăm asemenea datorii, vom fi taxaţi pentru mâncare şi băutură, pentru nevoile noastre... Dacă putem împiedica Guvernul să risipească munca oamenilor, sub pretextul că le pasă de ei, atunci aceştia [oamenii] vor fi fericiţi”. În cazul în care Patriarhia imită comportamentul oamenilor politici, care se împrumută mereu de la bănci fără să găsească soluţii economice viabile, nu riscă Patriarhia să fie catalogată împreună asupritoare şi chinuitoare cu statul consumist şi să stârnească astfel adversitate faţă de Biserica lui Hristos?
În contextul celor expuse mai sus, consider că această abordare de a se împrumuta la bănci pentru a construi Catedrala Mântuirii Neamului este pripită, seculară, deci neortodoxă, lipsită de înţelepciune şi tact pastoral, şi reprezintă o răsturnare de valori ale moralei creştine, fără precedent în istoria Bisericii. Nu se cunoaşte încă în istorie vreo Biserică Ortodoxă construită din împrumuturi bancare.
Revelaţia divină şi istoria Bisericii ne dau suficiente modele şi exemple de a întreprinde o lucrare sfântă. Iată câteva repere.


3. Repere biblice şi pastorale

3.1. Altarele din vremea Patriarhilor. Drepţii Vechiului Testament au înălţat mai întâi altare pe care să aducă jertfă Domnului în urma unei teofanii sau mulţumiri aduse pentru ajutorul primit [18]. Aceasta exprimă „dorinţa de a imortaliza momentul la locul descoperirii lui Dumnezeu [19] şi de a-şi manifesta recunoştinţa faţă de El pentru binefacerile pe care le-a primit” [20] .
Momentul independenţei de la 1877, de când s-a ivit ideea unei „Catedrale a Mântuirii Neamului” [21], poate fi considerat un moment de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu de către poporul român, după atâţia ani de jug turcesc, continuat apoi de alte juguri istorice, inclusiv cel comunist, şi în final culminând cu jugul unei tranziţii năucitoare şi halucinante. Acum cred că se justifică din plin denumirea de Catedrala Mântuirii Neamului, că are, slavă Domnului, de ce ne mântui...!
3.2. Cortul Întâlnirii. Mai târziu, la construirea Cortului Sfânt, se precizează foarte clar că prinoasele necesare pentru construirea sanctuarului trebuiau aduse de popor, de bunăvoie: „Atunci a grăit Dumnezeu cu Moise şi a zis: Spune fiilor lui Israel să-Mi aducă prinoase: de la tot omul, pe care-l lasă inima să dea, să primeşti prinoase pentru Mine” (Ieşirea 25, 2). Aşadar, sanctuarul a fost indicat de Dumnezeu, nu de oameni, de aici importanţa respectării poruncilor divine înainte de construire şi raportarea vremurilor actuale la Dumnezeu şi nu invers.
A doua idee, la fel de importantă, este voluntariatul poporului pentru asigurarea materialelor necesare. Ideea este reluată la Ieşire, cap. 35. În cap. 36 este menţionat şi ajutorul concret al unor israeliţi la construcţia Cortului Sfânt, cu menţiunea „de bună voie”: „Iar Moise a chemat pe Beţaleel, pe Oholiab şi pe toţi cei cu minte iscusită, cărora le dăduse Domnul iscusinţă, şi pe toţi cei ce-i trăgea inima să vină la lucru de bună voie, ca să ajute la acestea” (Ieşirea 36, 2).
Este scoasă în evidenţă oferta liberă şi spontană a poporului, care nu se oprea din a aduce daruri până când Moise a dat poruncă fermă „şi s-a strigat în tabără ca nici bărbat, nici femeie să nu mai facă nimic pentru a dărui la locaşul sfânt. Şi a încetat poporul de a mai aduce. Căci materialul adunat era destul pentru toate bunurile ce trebuiau făcute, ba mai şi prisosea” (Ieşirea 36, 6-7) [22].
3.3. Templul lui Solomon. Templul era cel mai important edificiu din vastul program de construcţii al lui Solomon. David, tatăl său, a plănuit cu grijă Casa lui Dumnezeu. A iniţiat un recensământ al străinilor din ţară şi i-a organizat imediat pentru lucrările în piatră, metal şi lemn. Cedrii necesari pentru proiectul de construcţie au fost luaţi de la Hiram, regele Tirului (II Samuel 5, 11) [23].
Se vede clar mobilizarea în mod direct a întregului neam şi o bună organizare în cele mai mici amănunte. Niciunde nu scrie în Sf. Scriptură că ar fi apelat cineva vreodată, în istoria mântuirii, la... cămătari, de la care să împrumute bani pentru construcţia unui altar sau pentru templul sfânt!

El Greco: Alungarea zarafilor din Templu (1570)

4. Soluţii şi propuneri

4.1. Consideraţii istorice, ecclesiologice şi patristice. Întrucât „cele mai multe biserici şi mănăstiri de o valoare cultică şi artistică deosebită – care reprezintă o mare parte din patrimoniul cultural naţional, unele fiind incluse şi în patrimoniul UNESCO – au fost construite în vremuri dificile din istoria poporului român, care au urmat războaielor [24], calamităţilor naturale sau tulburărilor sociale, tocmai pentru a fi simbol de biruinţă asupra răului, de speranţă, reconciliere şi comuniune între contemporani şi între generaţii[25], au fost construite din donaţiile şi contribuţiile directe ale credincioşilor, mult mai săraci decât cei de azi, propun Sfântului Sinod să pună în dezbatere sinodală aspectele, dezavantajele şi dilemele morale cauzate de un împrumut bancar şi să găsească soluţii economice şi pastorale concrete pentru finanţarea construirii Catedralei patriarhale.
Cred că Sf. Sinod nu va agreea ideea unui împrumut bancar sau a unei loterii publice, aşa cum s-a propus, luându-se ca model strângerea de fonduri pentru Ateneul Român [26]. Comparaţia nu se justifică din punct de vedere teologic, întrucât o biserică în construcţie este imaginea trupului tainic al lui Hristos, care trebuie să se nască „fără de păcat”.
În caz contrar, construirea Catedralei va cădea în derizoriu şi va ieşi din sfera ctitoriilor cu destinaţie sacră, întrucât ea este Biserica lui Hristos şi sfântă chiar din momentul construirii, aşa cum un prunc este om deplin din momentul conceperii.
Sfinţirea finală a unei Biserici de către episcop este de fapt o con-sfinţire, o con-sacrare, adică con-simţim şi ne sfinţim ca membri ai Bisericii din sfinţenia/sacralitatea ei iniţială, din voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu, pe care o dă Iisus Hristos încă de la începutul lucrării [27], iar noi dedicăm exclusiv folosirea ei, în scopul mântuirii şi îndumnezeirii omului, pentru care Dumnezeu la sfinţire adaugă „har peste har”.
Înţelegem din Sf. Scriptură şi din învăţătura lăsată de Sf. Părinţi că ridicarea unei Biserici este o lucrare teandrică (Dumnezeu şi om) şi sinergică sfântă (conclucrare harică Dumnezeu şi om) şi de aceea construirea ei face parte integrantă din teologia ecclesiologică şi pastorală şi nu trebuie să se conducă după regulile economiei de piaţă sau ale fundraising-ului [28].
De aceea nu avem voie să luăm bani de la oricine şi oricum. Dacă Constituţiile Apostolice ne opresc să luăm bani, ca milostenie, de la „păcatoşii nepocăiţi, care irită (supără) pe Dumnezeu prin darurile lor... şi de aceea donaţia acestora trebuie refuzată, aruncată sau arsă...” [29], cu atât mai mult trebuie avut grijă de la cine şi în ce condiţii primim bani atunci când este vorba de construcţia unei Biserici. Dacă gândim altfel, atunci putem lua bani şi de la traficanţii de arme, de droguri, din prostituţie, contrabandă, din economia subterană etc.!
Construcţia unui sfânt locaş trebuie să fie un eveniment duhovnicesc; lucrarea aceasta trebuie săvârşită de oameni duhovniceşti, cu mijloace duhovniceşti şi cu un scop duhovnicesc [30], nu din mândrie naţională şi ecclesială sau din motive concurenţiale cu alte Biserici naţionale.
4.2. Propuneri. Personal propun recuperarea şi administrarea Fondului Bisericesc al Bucovinei, cu cele 160.000 de hectare de pădure, din mâna mafiei politice a lemnului, şi a celor 1561 de clădiri [31] din mâna mafiei imobiliare, care ar constitui surse financiare şi economice reale şi viabile, precum şi un demers canonic firesc pentru redobândirea a ceea ce ne-au lăsat moşii şi strămoşii noştri pentru activitatea filantropică şi pentru construcţia de Biserici. Colectarea fondurilor să fie făcută cu motivaţie hristică, în duhul întăririi unităţii şi a dragostei faţă de Biserică a neamului românesc, care nu exclude celelalte naţii sau etnii, şi cu scop soteriologic şi eshatologic, dându-le astfel donatorilor o şansă deosebită de a face o faptă mântuitoare şi de a fi pururea pomeniţi pentru aceasta.
Din experienţa pastorală personală a construirii unei Catedrale în Vatra Dornei, a două Biserici de cimitir, ca şi a renovării altor trei locaşuri de cult, toate pictate şi dotate corespunzător [32], cu ajutorul lui Dumnezeu şi păstrând, desigur proporţiile, am convingerea fermă că această „Catedrală a Mântuirii Neamului” va putea fi realizată doar cu efortul, dărnicia şi ajutorul credincioşilor, într-o manieră decentă şi în duh de rugăciune şi jertfă personală.
Credincioşii BOR au nevoie să fie îndrumaţi pastoral cu smerenie şi motivaţi duhovniceşte în acest sens, şi atunci vor dona şi vor conlucra de bună voie, cu bucurie şi pace, fără presiunea achitării dobânzilor usturătoare faţă de bănci sau alte obligaţii fiscale impuse parohiilor.
„Dumnezeu iubeşte pe dătătorul de bunăvoie” [33] şi să nu se uite că, de n-ar zidi Domnul Casa Sa, în zadar se ostenesc cei ce cred sau îşi închipuie că ei o zidesc...!

Pr. prof. dr. Mihai VALICĂ
10. 06. 2010,
Catedrala Ortodoxă „Sf. Treime”,
Vatra Dornei



[1] Vezi art. "Patriarhia Română mulţumeşte credincioşilor, pe banii cărora sunt construite Bisericile", în Viaţa Cultelor, nr. 843-844, pp. 19-20; Vezi şi apelul BOR din 12 mai 2010 din ziarul Lumina.
[2] Vezi pe larg art. "Biserica Ortodoxă Română îndemnă la coresponsabilitate şi cooperare socială", în Viaţa Cultelor, nr. 843-844, p 19.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Vezi pe larg "Credinţa tare şi cooperarea cu scop sfânt vor învinge criza economică", în ziarul Lumina din 13. 05. 2010.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 18,3 la Faptele Apostolilor, în PG. 60,147.
[9] Vezi Mihai Valică, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen Lehre und der Tradition der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, lucrare de doctorat, Editura Christiana, Bucureşti, 2008, pp. 141-142. Lucrarea este publicată în limba germană, în format PDF, şi pe site-ul Universitätsbibliothek Freiburg, la adresa http://www.freidok.uni-freiburg.de/volltexte/5713/
[10] http://www.baniinostri.ro/Afaceri/Isarescu-Nu-mai-vorbiti-de-moralitate-in-cazul-bancilor- caci-e-o-iluzie-a2234.html
[11] Stiglitz este profesor la Universitatea Columbia din New York şi fost consilier la Casa Albă, în administraţia Bill Clinton.
[12] Vezi "Depravarea morală a bancherilor trebuie combătută", în: http://www.bloombiz.ro/international/depravarea-morala-a-bancherilor-trebuie-combatuta
[13] Ieşirea 35, 21: A adus fiecare cât l-a lăsat inima sa şi cât l-a îndemnat cugetul să aducă dar Domnului, pentru facerea cortului adunării şi a tuturor lucrurilor lui şi pentru toate veşmintele sfinte.
[14] Vezi Grecia, Cipru, Vatican etc.
[15] Vezi conf. univ. dr. Lucian-Ion Medar, prep.univ. Irina-Elena Voica, Supravegherea bancară, o funcţie importantă a Băncii Naţionale, Universitatea „Constantin Brâncuşi”, Tg.-Jiu, Facultatea de Ştiinţe Economice; cf. şi P. Pintea, Băncile în economia românească, Editura Economică, Bucureşti, 1995; C. Basno, Operaţiuni bancare, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995.
[16] Canonul 38 Apostolic: „Episcopul să poarte grija tuturor bunurilor (lucrurilor) bisericeşti şi să le rânduiască (chivernisească, administreze) pe ele ca şi când Dumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie îngăduit lui să-şi însuşească ceva din acestea, sau să dăruiască rudelor proprii cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte ca săracilor, dar să nu vândă din pricina acestora (sub pretextul ajutorării acestora) cele ce sunt ale Bisericii”; vezi şi: 41 ap, 26 sin.IV ec.; 11, 12 sin.VII ec.; 35 Trul.; 15 Anc.; 7, 8, Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 7 sin. I-II; 10 Teofil Alex.; 2 Chiril Alex.
[18] Spre exemplu patriarhul Iacov a ţinut să marcheze întâlnirile lui cutremurătoare cu Dumnezeu, ridicând mai multe altare (Facerea 33, 8-20; Facerea 35, 6-7; 28, 13-22). Prin aceasta el s-a arătat un om credincios bunei tradiţii a părinţilor săi şi a bunicului său Avraam. Vezi, pe larg, pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Meditaţii la Evangheliile Duminicilor Triodului şi Penticostarului, Sibiu, 2003, p. 143.
[19] Noe (Facerea 8, 20) şi Moise (Ieşirea 17, 15) au ridicat de asemenea altare. Înaintaşii noştrii au avut şi ei această conştiinţă de a ridica altare însă nu oriunde şi oricum şi de oricine. Patriarhii din vechime trebuie să ne fie pildă în această privinţă.
[20] Pr. prof. dr. Petre Semen, Învăţătura despre Sfânt şi Sfinţenie în cărţile Vechiului Testament, Iaşi, 1993, p. 170
[21] Denumirea este inspirată din versurile lui M. Eminescu (1850-1889) din poezia Doina: „... Doar s-a-ndura Dumnezeu, Ca să-ţi mântui neamul tău!”.
[22] A se vedea O. W. Gooding, art. "Cortul", în Dicţionar Biblic, Oradea, 1995, p. 267-271; Şef rabin dr. Moses Rosen, Învăţături biblice, Bucureşti, 1978, pp. 104-105; Xavier Leon-Dufour, art. "Casă", în Vocabular de teologie biblică, Bucureşti, 2001, p. 98-100
[23] Pentru ajutorul calificat şi pentru livrarea lemnului din Liban, Solomon a plătit în grâne, untdelemn şi vin (II Cronici 2, 10).În vederea pregătirii cedrilor din Liban au fost selecţionaţi 30.000 de israeliţi. În fiecare lună, lucrau sub conducerea lui Adoniram, însărcinat cu această recrutare, doar 10.000 de bărbaţi, care se întorceau apoi timp de două luni la casele lor. Dintre străinii care trăiau în Israel, un total de 150.000 de bărbaţi erau folosiţi, ca purtători de poveri (70.000) şi cioplitori în piatră (80.000), la care se adăugau 3.600 supraveghetori care erau israeliţi. O menţiune interesantă o găsim la II Cronici 8, 9, unde se spune că ,,pe fiii lui Israel, Solomon nu i-a făcut oameni de corvoadă pentru lucrările lui; pe ei însă îi avea pentru oştire şi căpetenii pentru gărzi şi căpetenii pentru carele şi călăreţii lui’’ (II Cronici 8, 9); cf. şi Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, Oradea, 2001.
[24] Vezi atitudinea lui Ştefan cel Mare.
[25] Citat din ziarul Lumina din 13.05.2010.
[26] Vezi "Catedrala Mantuirii Neamului este idealul romanilor de peste 125 de ani - interviu cu domnul prof. ing. Nicolae Noica, Comisia speciala pentru Catedrala Mantuirii Neamului a Patriarhiei Romane", în: http://www.noutati-ortodoxe.ro/catedrala-mantuirii-neamului-este-idealul-romanilor-de-peste-125-de-ani-interviu-cu-domnul-prof-ing-nicolae-noica-comisia-speciala-pentru-catedrala-mantuirii-neamului-a-patriarhiei-romane_l4752_p0.html
[27] Vezi rugăciunea care o face episcopul la sfinţirea locului pentru viitoarea Biserică, care „se zideşte pe temelia Hristos” şi din acel moment locul, lucrarea şi acţiunea în sine sunt sacre, deci sfinţite şi sfinte.
[28] Tehnica strângerii de fonduri băneşti.
[29] Constituţiile Apostolice, VII-VIII. P. G. 1, 1002 C, 1156. Vezi şi Mihai Valică, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie..., ed. cit., pp. 127-129.
[30] Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Meditaţii la Evangheliile Duminicilor..., ed. cit., p. 144.
[31] Din numărul acestora au fost retrocedate doar 13 clădiri şi acelea aproape în ruină.
[32] Nu le menţionez spre slavă deşartă, ci aduc personal o mărturie a experienţei mele pastorale, că privind lucrurile duhovniceşte şi din perspectiva teologiei ecclesiale, am acţionat ca atare şi cred că de aceea am simţit şi am primit concret ajutorul şi intervenţia lui Dumnezeu permanent.
[33] II Corinteni 9, 7: "Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună"; II Corinteni 8, 12: "Căci dacă este bunăvoinţă, bine primit este darul, după cât are cineva, nu după cât nu are".