CRUCEA REEDUCĂRII

SUMARUL BLOGULUI

Sf. Mănăstire Diaconeşti:

Icoana Noilor Martiri

ai Pămîntului Românesc

(detaliu)

La Editura Christiana din Bucureşti este în curs de apariţie tulburătoarea sinteză a profesorului Constantin I. Stan intitulată Crucea reeducării. „Reeducările” de la Piteşti, Gherla, Aiud şi Canal în literatura de detenţie, care are următorul cuprins: Introducere; Cap. I – Începutul reeducării la închisorile din Suceava şi Tîrgşor; Cap. II – „Fenomenul Piteşti” sau apogeul reeducării; Cap. III – Exportul reeducării la Gherla, Aiud, Tîrgu Ocna sau Canal. Procesul; Cap. IV – Ultima reeducare: 1960-1964; Bibliografie; Postfaţă editorială (Răzvan Codrescu). Reproduc aici, în chip de semnal, cîteva fragmente-cheie din capitolul al doilea al cărţii, referitoare mai ales la implicarea creştinismului în teroarea şi în rezistenţa cumplitei experienţe penitenciare cunoscute azi sub numele de „fenomenul Piteşti” (1949-1951). Am păstrat, în textele selectate, ortografia autorului.(R. C.)

„FENOMENUL PITEŞTI”

SAU APOGEUL REEDUCĂRII

(fragmente)

... Pentru foarte mulţi supravieţuitori, credinţa în Dumnezeu a constituit factorul principal al salvării din infernul piteştean. Relevând acest lucru, părintele Gheorghe Calciu susţine că „singura noastră salvare a fost rugăciunea. Sau te aruncai cu capul înainte în credinţă şi în rugăciune, sau rămâneai în afară şi ajungeai bolnav sufleteşte, nebun până la urmă, sau mureai. Nădejdea în oameni se spulberase, nădejdea în noi se spulberase. Nu mai rămânea decât nădejdea în Dumnezeu” (1).

Credinţa în Dumnezeu înlătura de multe ori dorinţa unora de a-şi pune capăt zilelor. Aflat în infernul reeducării, Viorel Gheorghiţă supune discuţiei următorul aspect: „Instinctul de conservare, pentru că în cele din urmă mutaţia semnalată era o clară respingere a ideii de sinucidere, îşi găsea, iată, cel mai preţios aliat în mistica unei profunde şi continue rugăciuni, rugăciunea inimii, în rugăciunea consubstanţială ritmului bătăilor ei” (2).

Metodele bestiale şi diabolice folosite de Eugen Ţurcanu erau cunoscute şi aprobate de conducătorii din Ministerul Afacerilor Interne. Locotenent-colonelul Teodor Sepeanu afirma într-o declaraţie făcută organelor de anchetă pe 16 martie 1954 că „bătaia, în acţiunea de demascare, a fost o metodă de bază, însă nu cea mai principală, dar care se practica în mod organizat în cadrul acţiunii de demascare ce se desfăşura în penitenciarul piteştean, şi dacă în urma bătăii au fost victime sau deţinuţi grav răniţi, în această situaţie îmi iau toată răspunderea mea şi mă consider vinovat de toate torturile şi ororile săvârşite” (3).

Bătăile, torturile, schingiuirile fizice şi psihice au creat multe victime. Numai în perioada martie – iunie 1950, potrivit datelor furnizate de Costin Merişca, erau internaţi în infirmerie cinci studenţi. Unul dintre ei frecventase cursurile Universităţii clujene şi avea venele tăiate. Ceilalţi patru fuseseră stâlciţi în bătaie: Enea Ghiuriţă, Petre Diaschevici, Gheorghe Stan şi Constantin Popescu (4). Dumitru Bacu relevă faptul că unii studenţi provocau bătaia „din disperare, de a da o mică şansă morţii”. Torţionarii au primit ordin să nu lovească „în tâmplă, în dreptul inimii, în ceafă sau în orice alt loc care ar fi putut provoca moartea”. Acelaşi martor ocular aduce în discuţie decesul colonelului Paul Lambrea, originar din Piteşti, afirmând următoarele: „Cei care au ucis nu au avut de suferit nici o consecinţă [...]. Vinovaţii au fost doar avertizaţi să nu se mai repete, pedeapsa le-a fost promovarea ca membri ai Comitetului de demascare. Pătarea mâinilor de sânge era o garanţie, dovada cea mai plauzibilă de completă încadrare pe noua linia morală” (5).

Moartea apare deci ca o eliberare, ca o salvare din infern. Evidenţiind acest lucru, Dumitru Bordeianu consemnează următoarele: „Cei care au fost ucişi, care s-au sinucis preferând moartea în loc să se lepede de credinţele lor, care au înnebunit, le-au pătimit pe toate, numai ei ştiu cum, pentru că şi-au mărturisit deschis şi fără echivoc credinţa lor în Dumnezeu” (6). [...]

Sinuciderea era atunci considerată ca o veritabilă izbăvire, deoarece rezistenţa fizică şi psihică a omului are limitele ei. Relevând acest adevăr, deţinutul politic bănăţean Lucian Plapşa recunoaşte în amintirile sale: „Afirm cu certitudine că nu există oameni care să reziste torturilor aplicate un timp nelimitat. Având organismul slăbit prin înfometare şi prin lipsa odihnei, m-am gândit nu o dată la sinucidere, dar îmi lipsea fiola de cianură” (7). Dumitru Bordeianu notează şi el în însemnările sale că „medicii din lagărele de concentrare naziste au fost într-un fel mai umani, îngăduind moartea, pe câtă vreme medicii comunişti de la cabinetele medicale din închisori, agenţi ai Securităţii şi rivalizând în crime cu Ţurcanu, au împiedicat-o, ca să facă chinul mai mare” (8). Comparaţia nu este deloc deplasată.

Biserica creştină condamnă însă sinuciderea, considerând că viaţa reprezintă un dar al lui Dumnezeu şi nu avem dreptul să ne-o curmăm. Pentru cei aflaţi în infernul de la Piteşti lucrurile stăteau cu totul altfel. Ioan Ianolide constată cu durere în memoriile sale: „Dacă moartea nu ne este oferită, dacă nu există scăpare din moartea reeducării, atunci sinuciderea era o izbăvire, un act conştient de sacrificiu, o problemă de onoare şi demnitate şi o deznădăjduită salvare a omului. Sinuciderea este un act de laşitate ori de dezechilibru mintal şi ne repugnă şi o dispreţuim,dar acolo era unica alternativă a monstruozităţii şi a demenţei fără limită” (9).

Torţionarii, în frunte cu Eugen Ţurcanu au acţionat în aşa fel încât sinuciderile să nu se poată realiza. Deţinuţii nu aveau voie să posede corpuri ascuţite, sfori, trebuiau să doarmă cu mâinile în afara păturilor. Sinuciderile ar fi creat mari probleme călăilor deţinuţi şi securiştilor. Procesul de reeducare ar fi fost astfel compromis, iar imaginea regimului de la Bucureşti pătată. Totuşi, după cum am văzut, unii au reuşit să-şi curme viaţa. Ioan Muntean aminteşte în însemnările sale de un coleg pe nume Şerban, care, aflat în activitatea de reeducare, „a sărit din capul scărilor, dar aşa ceva mai târziu nu mai era posibil. Eram noi plantoanele care vegheam să nu se mai sinucidă nimeni” (10). La rândul său, Lucian Plapşa afirmă în amintirile sale că unii camarazi de suferinţă, fiind la capătul puterilor şi răbdării, practic în pragul disperării, „cu siguranţă ar fi preferat moartea, dar nu au avut cum să-şi realizeze această dorinţă, pentru că se luaseră toate măsurile să nu existe nici un mijloc de sinucidere, şi asta i-a distrus totalmente” (11). Viorel Gheorghiţă confirmă în cartea sa de memorii că „măsurile de supraveghere erau atât de stricte încât orice asemenea încercare devenea imposibilă. Tentative au fost totuşi: tăieri de vene, opăriri, îngurgitări de săpun, parate în cele din urmă. Singur, din păcate, ştiu că studentul Şerban Gheorghe din Murfatlar, sărind în gol de la casa scării, a reuşit” (12). Gheorghe Dumitrescu, supravieţuitor al gulagului românesc, are însă o altă variantă, pretinzând, după patru decenii, că „Gheorghe Şerban şi-ar fi tăiat venele chiar în camera 4 Spital” (13). Dumitru Bordeianu, devenit din victimă torţionar, îşi pune în memoriile sale „cenuşă în cap”, susţinând că „Da, noi am fost slabi şi neputincioşi, şi o mărturisim. Dar nu din frica de moarte, moarte pe care o doream în fiecare clipă, ci din groaza de a nu ne pierde minţile ca Pintilie, Ionescu [...]. Aceia dintre noi care au fost ucişi au răscumpărat însă prin jertfa lor slăbiciunea noastră. Scopul terorii în esenţa ei a fost să nu ne ucidă pe noi, pentru că această crimă ar fi fost considerată ca genocid, ci să facă din noi nişte ucigaşi” (14). [...]

Alţi deţinuţi politici, pentru a scăpa de torturile groaznice la care erau supuşi aproape neîncetat, au ameninţat că se sinucid. Octavian Voinea înfăţişează în propriul jurnal cazul dramatic al lui Dan Dumitrescu, care, după ce a anunţat că refuză reeducarea, i-a informat cu vădită ironie pe torţionari că a ales calea sinuciderii: „«Tâmpiţilor, am băut toată cutia de creolină, otravă ce sigur într-o jumătate de oră îşi va face efectul. Atât mai durează până ce soseşte salvarea. Mor». Şi mai întăreşte o dată entuziast, cu bucurie nespusă: «Încă o jumătate de oră şi sunt mort! Mişeilor, veţi da socoteală pentru toate acestea nu peste mult timp!». Când se lămuriră şi gealaţii lui Eugen Ţurcanu că nici vorbă să se stingă cum nădăjduia, l-au tras jos de pe prici, i-au dat cu forţa să bea câteva gamele de urină şi apoi au reînceput tortura. Nu se găsesc cuvinte pentru a descrie martiriul la care a fost supus acest om” (15).

Abilitatea, ingeniozitatea diabolică, cruzimea nebănuită a torţionarilor, în frunte cu Eugen Ţurcanu, întrecea orice limită. Martor al inimaginabilelor torturi, studentul de atunci Viorel Gheorghiţă consemna în memoriile sale: „Nu mai vorbesc de alte suplicii imaginate pentru bandiţi la grămadă. Ţi se cerea să te culci pe burtă. Peste tine trebuia să se culce altul şi altul, până când simţeai că eşti strivit ca un vierme sub călcâi. Peste îngrămădirea aceasta de trupuri schiloade aruncau apoi pături, multe pături, aşa fel ca respiraţia să devină ceva imposibil. Şi eram ţinuţi aşa, în starea aceasta de sufocare, până se ajungea la leşin” (16). Oamenii lui Eugen Ţurcanu dovedeau astfel un condamnabil exces de zel. [...]

Virgil Ierunca vede în Eugen Ţurcanu un Piotr Verhovenschi, personajul lui Dostoievski din celebrul său roman Demonii, dus dincolo de limita răului, şi un al doilea marchiz de Sade (17). Într-adevăr, potrivit mărturiilor vremii, cei aflaţi în procesul de reeducare erau bătuţi cu ciomegele, cu vâna de bou, curele, frânghii, cozi de mătură, trebuiau să-şi mănânce forţat materiile fecale ori să-şi bea propria urină. Mâncarea urma să fie consumată obligatoriu în poziţii incomode, fără să-şi folosească mâinile sau tacâmurile. De cele mai multe ori, hrana era fierbinte, ciorba sau arpacaşul se înghiţea fără a fi mestecate. Din cauza torturii, „pierderea cunoştinţei devenise un lucru frecvent” (18). [...]

Scopul demascării era acela de a rupe cu trecutul odios, realizarea aşa-zisei „curăţiri a societăţii de putregai, ca noua societate să poată trece mai repede prin faza de tranziţie spre comunismul luminos” (19). La rândul său, Viorel Gheorghiţă supus reeducării din închisoarea piteşteană, arată în însemnările sale că „nimic, dar absolut nimic din ceea ce înseamnă trecut nu trebuie să rămână neîntinat, nici viaţa intimă, nici viaţa spirituală cu valorile ei. Se urmărea insinuarea ideii că fiecare dintre noi este un criminal real, ori în devenire. Demolarea trebuia să înceapă cu demolarea miturilor” (20).

Potrivit lui Ioan Ianolide, „reeducarea” avea patru etape:

„1) Distrugerea rezistenţei oamenilor prin forţă până la «şocul revoluţionar», adică până la acceptarea reeducării;

2) Autodemascarea, care trebuia să divulge totul din trecut şi din prezent despre prieteni şi despre străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfricoşătoare. Nimeni nu îndrăznea să mai ascundă ceva;

3) Batjocorirea şi lepădarea de toate valorile şi ideile din trecut, cu deosebire de Dumnezeu;

4) Angajarea ca activist al reeducării cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe cei care refuză a se «restructura»” (21).

Trecutul individului supus reeducării era „criminal”, josnic, influenţat de societatea burgheză aflată în putrefacţie. Această societate nu a realizat nimic bun. Se realiza astfel o „spălare a creierului”, o degradare a omului, experimentată fără milă pe sufletele şi conştiinţele unor tineri nevinovaţi. Trecut prin dramatica reeducare de la Piteşti, fostul deţinut politic Eugen Magirescu îşi aminteşte într-un articol publicat în paginile revistei Memoria că „trebuia să mă autobatjocoresc, să spun că am fost un prefăcut, un escroc, că i-am minţit pe alţii. Mi-am dat seama ce vor şi am scuipat singur cât au vrut ei” (22). Autocritica mergea foarte departe. Cei care îşi făceau demascările exagerau din plin pentru a fi cât mai convingători şi a scăpa astfel de bătăile şi torturile zilnice. Martor al groaznicelor evenimente din anii 1949-1950 de la Piteşti, Viorel Gheorghiţă afirmă în însemnările sale că „propria-ţi nimicnicie trebuia şi ea anihilată. Unul pretinde că a trăit cu propria lui soacră, e prin urmare un incestuos. Altul că s-a împreunat cu nu ştiu ce animal din gospodărie. Perversiuni, violuri, orgii... Despre ce curăţenie sufletească mai poate fi vorba?” (23).

Pierderea credinţei în Dumnezeu nu era întâmplătoare. Ea avea drept principal scop abrutizarea celui reeducat, dezumanizarea sa, anularea oricăror repere moral-spirituale. Reeducaţii deveneau astfel nişte roboţi care făceau mecanic ce li se cerea, fără să gândească. Relevând toate acestea, Octavian Voinea, supus şi el acestui proces diabolic, profund inuman, consemna următoarele: „Acolo, la Piteşti, Dumnezeu şi-a retras harul Său gradual. Tânărul a fost lăsat să reziste numai cu propriile puteri, după zestrea sufletească pe care o acumulase până atunci. Aceasta s-a dovedit însă insuficientă. După ce edificiul credinţei în Dumnezeu era destrămat, individul devenea satanizat [...]. Cât de sublim e regimul comunist care ne-a trimis pe acest profet, pe domnul Ţurcanu, ca să ne lumineze şi să ne scoată din întuneric! Dacă el nu ne-ar fi torturat, n-ar fi putut scoate putregaiul din mine şi aş fi rămas pentru totdeauna în mocirlă şi întuneric. Victima, cu creierul spălat, crede de datoria sa, în mod sincer, să ducă mai departe, prin teroare, această lumină [...]. Tânărul satanizat devenea o maşină cu un motor cu explozie care funcţionează de la sine, după ce l-au pornit, până la epuizarea combustibilului sau ivirea vreunei defecţiuni” (24). [...]

Eugen Ţurcanu a marşat pe educaţia ateistă, care era dusă până la extrem şi avea menirea să înlăture şi ultimul reazem pe care îl aveau cei mai mulţi deţinuţi: credinţa în Dumnezeu. Majoritatea studenţilor piteşteni erau creştini practicanţi, iar prin măsurile luate de Ţurcanu se vedeau nevoiţi să-şi renege credinţa, hulind împărtăşania şi rostind cântece religioase în care erau introduse cuvinte obscene. Ateismul său era însoţit întotdeauna de desconsiderarea şi batjocorirea celor care îşi păstraseră cu enorme sacrificii credinţa strămoşească. În multe discursuri rostite în faţa deţinuţilor, el realiza o supradimensionare a propriei valori. Martor al evenimentelor, fostul deţinut politic Gheorghe Andreica înfăţişează în mărturiile sale concepţiile sataniste ale lui Eugen Ţurcanu: „Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile acestea, nu mai ajungea nici El pe cruce. N-ar fi înviat. N-ar fi fost creştinism, această mare minciună, şi toată lumea ar fi trăit în linişte! Eu sunt adevărata Evanghelie! Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stârvurile voastre. Ce scriu e un lucru adevărat, nu basme de adormit copiii” (25). [...]

Blasfemia era un lucru obişnuit pentru Eugen Ţurcanu şi îi producea o mare satisfacţie. Ea se manifesta printr-o totală lipsă de respect şi consideraţie faţă de credincioşi, luaţi în derâdere. Ioan Ianolide relata în amintirile sale atitudinea total inumană, deplasată, batjocoritoare a temutului torţionar faţă de colegul său de pat: „Ţurcanu îl bătuse zi şi noapte. Îi spuse: «Ca pe Hristoşii mă-tii, măi banditule, am să te răstignesc, dar tu nu eşti Dumnezeu, ca ăla, ca să învieze, învia-l-ar mama dracului de mincinos, că de la el se trag toate ororile săvârşite de legionari, din spirit de sacrificiu ca el, nu? [...] Hristos a fost un şarlatan care a înşelat lumea şi numai atât, bă. Va trebui să-ţi răstigneşti tu singur prietenii ca să le scoţi pe Hristos din capetele alea verzi. S-a terminat cu jertfa! Aici vă facem oameni, bă, oameni, nu bandiţi, nu mistici!»”. Acelaşi Ioan Ianolide mărturiseşte în continuare că Ion i-ar fi declarat că a fost nevoit să facă multe compromisuri cu torţionarii: „Am batjocorit crezul neamului românesc, mi-am făcut de râs părinţii, l-am împroşcat cu noroi pe fratele meu, iar despre mine însumi nu am găsit cuvintele cele mai oribile şi odioase pentru a mă înjosi. Numai aşa le intrai în voie”. Acelaşi coleg Ion îl avertiza pe Ianolide că a fost trimis de Eugen Ţurcanu să-şi spioneze colegii. Îi spunea, de asemenea, că „vor să vă zdrobească. Nu vor să vă ucidă, ci să vă facă să-L batjocoriţi pe Hristos, în Care credeţi” (26).

Blasfemia lui Ţurcanu nu se oprea, din păcate, aici. Ea se manifesta cu multă acuitate în preajma şi în timpul marilor sărbători religioase. O asemenea acţiune monstruoasă a avut loc în preajma Sărbătorilor Pascale din 1950, chiar în Săptămâna Mare. Deţinuţii au fost obligaţi, graţie imaginaţiei bolnave a lui Eugen Ţurcanu, să se cuminece cu fecale şi să mimeze orgii sexuale blasfemiatoare (27). Martor al incredibilelor momente, fostul deţinut politic Ioan Muntean pretinde în memoriile sale că Viorel Gheorghiţă, fost teolog, a primit rolul lui Iisus Hristos: „Ca într-o liturghie neagră, i-au atârnat de gât nişte organe genitale confecţionate din săpun la camera 4 Spital. A fost suit pe hârdăul cu dejecţii şi ţinut acolo aproape întreaga zi, iar în jurul lui au fost siliţi să ţopăie, pe o melodie de conga, dar cu cuvinte de blasfemie, cei doisprezece apostoli [...]. Gheorghiţă avea un chip atât de descompus încât nu cred să fi îndurat vreodată o suferinţă fizică şi o durere interioară mai mare” (28). Această scenă oribilă este confirmată în amintirile sale şi de Mihai Buracu, care susţine că cei aflaţi în celulă erau obligaţi „să sărute un falus de săpun atârnat de gâtul unui «sacerdot». În loc de ramuri înverzite de salcie, existau bâte, spini, dar şi un «Pilat», care l-a osândit pe Iisus, răstignindu-l pe hârdăul de excremente” (29). Participant la această scenă incredibilă, Viorel Gheorghiţă susţine în însemnările sale că s-a ajuns până la imitarea momentului biblic în care Iisus este înconjurat în genunchi de cei doisprezece apostoli: „Se rosteşte o rugăciune în sens de blasfemie, se răspunde în cor cu vulgarităţi greţoase, se sărută aripa Sfântului Duh sub formă de falus modelat din săpun. Cum a fost cu putinţă? E o întrebare pe care atunci nimeni nu şi-a pus-o [...]. Ce au simţit în clipele acelea protagoniştii? E o întrebare, zic eu, legitimă. S-au lepădat de credinţă? Mă îndoiesc. Cei a căror credinţă în trecut a fost doar convenţională au avut mai mult de luptat cu greaţa, o senzaţie ce în cele din urmă se poate învinge [...]. Oricum, apostaziile acestea şi blasfemiile rostite în condiţii de silnicie nu au fost luate de nimeni în seamă, nici de torţionari, nici de victime”. Acelaşi martor ocular recunoaşte mai departe că „nu am fost la înălţimea mărturiilor Bisericii creştine. Am fost slabi? Se poate. Ticăloşi, însă, cu oarecari excepţii, n-am fost, ori acest lucru rămâne esenţial. Blasfemia era însoţită de obicei de murmurul concomitent al unei rugăciuni profunde: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul», taină neînţeleasă de victimă, nebănuită de torţionari” (30). Ioan Ianolide consemna în cartea sa, cu oarecare mirare, că „cineva a observat în zilele de sărbătoare, ori în zilele de post (vineri mai ales), reeducaţii erau şi mai îndrăciţi. De fapt, nu exista nici un moment de destindere. Dacă nu erai sub tortură, atunci erai spectator la tortura altora” (31).

Memorialistul descrie apoi o scenă de blasfemie realizată de Eugen Ţurcanu şi acoliţii săi în ultimele clipe de viaţă ale lui Alexandru Bogdanovici: „Când Bogdanovici trăgea să moară şi nimeni nu se uita la el, cineva a spus: «Iată-l că moare nebotezat. Hai deci să-l botezăm!». În hohote de iad, l-au luat de picioare şi l-au vârât cu capul în tineta cu fecale, din care a înghiţit pentru a nu se îneca. Acest mod de «botez» a devenit apoi frecvent. Când Bogdanovici era muribund, un alt «binevoitor» zis: «Iată că moare fără a fi fost împărtăşit!». Şi au luat fecale şi i le-au băgat cu de-a sila pe gât”. Acelaşi martor ocular susţine că, totuşi, pe patul de moarte, Alexandru Bogdanovici a regretat cele întâmplate, cerându-şi iertare de la colegii de celulă: „Vă rog să mă iertaţi! Am greşit! Nu am crezut că se poate ajunge aici. Nu este permis să cochetezi cu Satana. Mor ca un nemernic. Nimeni, niciodată, să nu accepte nici cel mai mic compromis cu Satana. Eu sunt victima greşelilor mele. Avertizez oamenii să nu facă ce am făcut eu!” (32).

Poate fi acesta un semn al pocăinţei dincolo de ceasul al doisprezecelea la unui om care şi-a dat seama prea târziu de grava greşeală comisă când s-a apucat de reeducare. Este adevărat că unii torţionari au trăit o adevărată dramă, fiind nevoiţi să-l urmeze pe călăul Ţurcanu pentru a scăpa de bătăi şi torturi. Alţii au fost alături de el din proprie iniţiativă, întreţinând împreună o atmosferă de teroare. Potrivit lui Virgil Ierunca, „imaginaţia sa delirantă se dezlănţuia mai ales când avea de a face cu studenţii care credeau în Dumnezeu şi se străduiau din răsputeri să nu-L renege. Astfel, unii erau «botezaţi» în fiecare dimineaţă, scufundaţi cu capul în hârdăul cu urină şi materii fecale, în timp ce ceilalţi din jur psalmodiau formula botezului” (33).

Într-adevăr, Ţurcanu s-a dovedit un ateu înfocat. Greu de spus dacă era sincer, deoarece a trecut, practic, de la o extremă la alta. El a fost de acord cu ţinerea în celulă a unor conferinţe despre materialismul ştiinţific. Gheorghe Bâgu a vorbit în faţa colegilor despre ireversibilitatea mutaţiilor în evoluţia materiei, arătând că anumite adaptări ale organismului la mediul înconjurător nu se schimbă în timp, chiar dacă condiţiile materiale suferă alte transformări importante (34). O altă conferinţă a rostit, potrivit lui Gheorghe Boldur-Lăţescu, un tânăr geolog, al cărui nume memorialistul l-a uitat. El a realizat, practic, un adevărat curs: „Spre stupoarea noastră, Ţurcanu nu l-a întrerupt, n-a încercat să-i bagatelizeze expunerea, iar la sfârşit a spus doar atât: «Nu eşti prost, mă banditule!». Geologul a fost lăsat în pace şi nu-mi amintesc să-l mai fi bătut vreodată” (35).

Eugen Ţurcanu se pare că avea uneori manifestări bizare, neînţelese de cei din jur. El era creierul întregii acţiuni, dar trecea des de la furie la batjocură, blasfemie. Cunoscutul scriitor disident Paul Goma preciza într-o carte-document, intitulată Patimile după Piteşti, că „mai mult de patru ore pe noapte nu doarme, restul timpului îl dedică demascărilor, explică, urlă, bate, comandă bătăi el însuşi la 4 Spital, iese din celulă când are chef, gardienii îi stau la dispoziţie, la fiecare dorinţă a lui zic: «Să trăiţi!» [...], absentează alteori mai multe ceasuri, revine gâfâind, cu ochii arşi, cu gura uscată, a cheltuit multă salivă pe noii bandiţi” (36). [...]

Eugen Ţurcanu era pornit împotriva legionarilor, cu toate că fusese alături de ei. Probabil că îi considera vinovaţi de prezenţa lui în închisoare. Viorel Gheorghiţă a surprins în însemnările un dialog între Ţurcanu şi un candidat la reeducare. Vestitul torţionar l-a întrebat pe „bandit”: „«Spune, ce ştii despre familia Codreanu?». Candidatul la reeducare a răspuns: «Ştiu că nu avea nici un strop de sânge românesc, că după tată [Corneliu Zelea Codreanu] era polonez, iar mama nemţoaică, această familie era una de criminali. Bunicul a fost pădurar şi a ucis cu toporul nu ştiu pe cine. Tatăl lui a fost profesor şi a trădat în nu ştiu ce împrejurări ţara»” (37). Cele mai multe dintre afirmaţii erau fantasmagorice şi ambigue, dar ele aveau menirea de a crea o imagine deformată, cât mai urâtă, despre familia Codreanu.

Nici Iuliu Maniu nu era scutit de calomnii şi batjocură din partea lui Ţurcanu, care îl considera un afemeiat, lipsit de scrupule, lacom, dornic de putere. Iuliu Maniu se afla pe atunci încarcerat la penitenciarul din Sighet, unde îşi va găsi sfârşitul. Tot astfel erau catalogaţi Dinu şi Gheorghe I. Brătianu. Prezentarea deformată a imaginilor unor oameni politici naţionali, ţărănişti, liberali sau legionari, nu era întâmplătoare. Ei trebuiau să apară în mintea reeducaţilor ca nişte depravaţi, dornici de îmbogăţire rapidă pe seama poporului. Nu erau scutiţi de invective şi calomnii nici preoţii, care, potrivit lui Dumitru Bacu, „trebuiau să fie descrişi ca beţivi, afemeiaţi, cartofori, hoţi, avari, mincinoşi, vânduţi claselor exploatatoare sau fostei Siguranţe” (38). În felul acesta se urmărea discreditarea Bisericii Ortodoxe, îndepărtarea oamenilor simpli de lăcaşurile de cult, unde, chipurile, se întâmplu adesea asemenea grozăvii. Propaganda comunistă trebuia să formeze un om nou, debarasat de aşa-zisele concepţii burgheze, retrograde, mistice.

Lovitura principală trebuia dată Mişcării Legionare şi „partidelor istorice”, întrucât în închisori şi în afara acestora existau destul de mulţi adepţi. S-a creat astfel „fenomenul Piteşti”. Comentând acest „fenomen” greu de explicat, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa scria peste ani: „Acolo a fost ceva care depăşeşte puterea umană de înţelegere, pentru că a fost războiul a două tabere supraumane, acolo a fost spaţiul în care, privit din afară, războiul a fost câştigat de Satana, pentru că psihologii şi esteţii confundă aparenţele cu realitatea duhului şi ignoră faptul că această lume este un răstimp uman pentru mântuire” (39). [...]

Studentul Valeriu Gafencu a scăpat de reeducare, deoarece era grav bolnav de cancer la plămâni. El sosise de la închisoarea din Aiud. Traian Popescu, care l-a cunoscut în acei ani tulburi, îl descrie astfel: „Înalt, puţin adus de spate, căci povara anilor petrecuţi în închisoare îşi pusese amprenta, purta pe cap o căciuliţă croşetată, care semăna cu o armură medievală [...]. Figură ascetică, de mucenic bizantin, dar având o faţă luminoasă, surâzătoare [...]. Am văzut cum la acest om, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, cele spirituale deveneau tot mai puternice” (40). Valeriu Gafencu devenise foarte apreciat şi respectat, chiar de oamenii care nu îl cunoşteau. Părintele Gheorghe Calciu, care doar a auzit de el, are numai cuvinte de laudă: „Dar absolut toată lumea îl socotea un sfânt. Adică cei vechi îl socoteau sfânt şi de la ei am primit mesajul sfinţeniei lui” (41). Totuşi boala avansa. Ioan Ianolide mărturiseşte în amintirile sale că în toamna anului 1949 Valeriu Gafencu a avut o primă şi puternică hemoptizie cauzată de T.B.C.-ul pulmonar: „A căzut la pat [...]. A fost dus la spitalul din oraş şi închis singur într-o cămăruţă păzită de temniceri [...]. După oprirea hemoptiziilor, Valeriu Gafencu a fost readus la penitenciar, iar în decembrie 1949 avea să fie expediat împreună cu alţi T.B.C.-işti la spitalul penitenciar Văcăreşti şi apoi la Târgu Ocna. Astfel a scăpat de înfricoşătoarea orgie ce avea să se abată asupra studenţilor din Piteşti, «iadul reeducării», unde el era cap de listă, mare «bandit», «mistic, retrograd», duşman de moarte al comunismului şi în plus acuzat de puternica înrâurire pe care o exercita asupra celorlalţi deţinuţi. Urma să intre printre primii în «tura» reeducării. Dar Dumnezeu hotărâse altfel” (42). A sfârşit în penitenciarul sanatoriu de la Târgu Ocna (18 februarie 1952). [...]

În rândurile celor reeducaţi exista şi teama justificată de a nu fi expediaţi din nou în iadul piteştean. Constantin Voicescu îşi aminteşte peste ani că teama de a reveni la închisoarea din Piteşti îi chinuia: „Dacă mă întorc la Piteşti? – ne întrebam speriaţi. [...] Dacă mă întorceam la Piteşti, Dumnezeu ştie cum ieşeam! De aceea nici nu îndrăzneşti să-i judeci; au trecut oamenii prin nişte greutăţi de neimaginat. De neînţeles ce au putut să le facă, ce chinuri au putut să îndure unii. Mă mir cum au scăpat, o, Doamne!” (43).

Aflat pentru refacere, fiind bolnav de plămâni, în penitenciarul sanatoriului de la Târgu Ocna, fostul deţinut politic Ioan Ianolide recunoaşte în însemnările sale că „groaza reeducării era aşa de mare încât noi toţi hotărâsem, în caz că vom fi retrimişi la Piteşti, să nu mai riscăm să ajungem acolo, ci să provocăm, de va fi posibil, un scandal public în care să fim împuşcaţi, ori dacă vom ajunge totuşi, să ne sinucidem” (44). Disperarea îi face de multe ori pe oameni să recurgă la gesturi extreme pentru a scăpa dintr-o situaţie fără ieşire. Eugen Ţurcanu dezumanizase tinerii în procesul de „spălare a creierului”, îi transformase din victime în călăi şi era mândru de ceea ce făcuse (45). [...]

Din păcate, procesul reeducării de la Piteşti, care îşi propunea, chipurile, să formeze cu ajutorul forţei omul nou, constructor al noii societăţi socialiste, nu s-a oprit în oraşul piteştean. El a continuat, într-o formă mai mult sau mai puţin intensă, şi la alte închisori din gulagul românesc, precum Gherla, Aiud, Târgu Ocna, Canal...

Constantin I. STAN

(1) Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora, Bucureşti, Editura Christiana, 2007, p. 55.

(2) Viorel Gheorghiţă, Et ego in Sărata, Piteşti, Gherla, Aiud. Scurtă istorie a devenirii mele, Timişoara, Editura Marineasa, 1994, p. 163.

(3) Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla, Bucureşti, Editura Vremea, 1995, pp. 127-128; cf. şi Arh. S.R.I., fond Penal, dosar 26979, vol. 23, f. 281.

(4) Costin Merişca, Tragedia Piteşti. O cronică a reeducării din închisorile comuniste, Iaşi, Institutul European, 1997, pp. 31-32.

(5) Dumitru Bacu, Piteşti – centru de reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991, p. 78.

(6) Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Scara, 2001, p. 139.

(7) Lucian Plapşa, Memorii, vol. I, Soarele de la Nord, prefaţă de Paul Caravia, Timişoara, Editura Helicon, 1996, p. 197; Nicu Ioniţă, „Piteşti – reeducarea prin tortură”, în Analele Sighet, VII/1999, pp. 25-29.

(8) Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării (cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla), vol. I, Piteşti, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Gama, 1995, p. 75.

(9) Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru om lume nouă, Bucureşti, Editura Christiana, 2006, p. 127.

(10) Ioan Muntean, La pas prin reeducările de la Piteşti, Gherla şi Aiud, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997, p. 113.

(11) Lucian Plapşa, op. cit., p. 143.

(12) Viorel Gheorghiţă, op. cit., p. 162.

(13) Gheorghe Dumitrescu, „Camera 4 Spital – Piteşti”, în Memoria, nr. 3/1991, pp. 22-27.

(14) Dumitru Bordeianu, op. cit. (ed. 1995), p. 95.

(15) Octavian Voinea, Masacrarea studenţilor români în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud, mărturii redactate de Gheorghe Andreica, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1996, p. 74.

(16) Viorel Gheorghiţă, op. cit., p. 159.

(17) Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 18; cf. şi Mircea Stănescu, „Reeducarea totală. Fenomenul Piteşti”, în Revista de Cercetări Sociale, II, nr. 2/1995, pp. 51-59.

(18) Banu Rădulescu, „Preambul la «Dosarul Piteşti»”, în Memoria, nr. 1/1990, pp. 18-27; nr. 2/1991, pp. 16-24.

(19) Lucian Plapşa, op. cit., p. 182.

(20) Viorel Gheorghiţă, op. cit., p. 103.

(21) Ioan Ianolide, op. cit., p. 97.

(22) Vezi Eugen Magirescu, „Moara dracilor”, în Memoria, nr. 13/1994, p. 39.

(23) Viorel Gheorghiţă, op. cit., p. 165.

(24) Octavian Voinea, op. cit., pp. 70-71.

(25) Gheorghe Andreica, Mărturii…Mărturii…din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti, 2000, pp. 70-71.

(26) Ioan Ianolide, op. cit., p. 264.

(27) Vezi Alin Mureşan, „Reeducarea prin tortură”, în Memoria, nr. 4 (57), 2006, p. 24.

(28) Ioan Muntean, op. cit., p. 112.

(29) Mihai Buracu, Tăbliţele de săpun de la Itşet- ip, Craiova, Editura M.J.M., 2003, pp. 44-45.

(30) Viorel Gheorghiţă, op. cit., p. 165.

(31) Ioan Ianolide, op. cit., p. 93.

(32) Ibidem, pp. 93-95.

(33) Virgil Ierunca, op. cit., p. 38.

(34) Gheorghe Bâgu, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993, p. 93.

(35) Gheorghe Boldur-Lăţescu, Memorii. Patru generaţii, amintiri, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2008, pp. 143-144.

(36) Paul Goma, Patimile după Piteşti, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1990, p. 129.

(37) Viorel Gheorghiţă, op. cit., pp. 163-164.

(38) Dumitru Bacu, op. cit., p. 97.

(39) Părintele Gheorghe Calciu, Mărturisitorul prigonit, Piatra Neamţ, Editura Crigarux, 2007, p. 87.

(40) Cf. Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor din România, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2003, p. 150; vezi şi Mărturisesc…robul 1036, ediţie îngrijită de Virgil Maxim, Bucureşti, Editura Scara, 1998, p. 183.

(41) Viaţa părintelui Gheorghe Calciu…, ed. cit., p. 43.

(42) Ioan Ianolide, op. cit., pp. 81-82.

(43) Pr. Constantin Voicescu, „Patrahirul ascuns”, în suplimentul Aldine al ziarului România Liberă din 26 aprilie 1997, p. 2.

(44) Ioan Ianolide, op. cit., p. 126.

(45) Ruxandra Cesereanu, „Originile şi avatarurile spălării creierului şi ale reeducării”, în Analele Sighet, IX/2001, pp. 307-315.