CREZUL MEU NAŢIONAL (text prescurtat)

SUMARUL BLOGULUI

Întrucît mai mulţi cititori/comentatori s-au arătat excedaţi, dintr-un motiv sau altul, de textul mai lung postat iniţial sub acest titlu, îl repostez aici în variantă prescurtată, pentru ei şi pentru alţi potenţiali “excedaţi”. Reamintesc că este vorba de scrisoarea particulară trimisă unui mohah contrariat (al cărui nume îmi păstrez discreţia de a nu-l divulga) după ce a citit, în micul meu volum În jurul lui Eminescu (Ed. Christiana, Buc., 2009), textul intitulat “Recurs la «cadavrul din debara»” (pp. 109-111). Am decis să postez scrisoarea şi pe blog la gîndul că ar mai putea fi şi alţi “contrariaţi” pentru care s-ar impune, din scrupul auctorial, cîteva lămuriri principiale. Partea introductivă şi partea finală (date cu italice) le-am lăsat neatinse, restrîngînd numai expunerea de argumente (pe care am uşurat-o şi de “balastul” notelor de subsol). Sper ca măcar unora acest demers să le fie de folos, dar nu-mi fac mai multe iluzii decît este cazul... (R. C)

DINTR-O EPISTOLĂ LĂMURITOARE

Bucureşti, 12 aprilie 2010

Mult iubite ostenitor întru Hristos

şi nepreţuit frate [V.],

Îmi pare sincer rău pentru amărăciunea prilejuită de cutare text în care eu am înţeles să mă pronunţ ceva mai aspru la adresa poporului român, ceea ce a putut crea impresia că m-am lăsat furat de „ispita Patapievici”. Fără să mă fi supărat pe cineva (Doamne fereşte!), mă simt dator cu cîteva lămuriri principiale, care privesc nu numai textul cu pricina, ci întreg scrisul meu, întreaga mea atitudine faţă de „problema naţională”.

Las la o parte că nici d-l Patapievici nu mai e întru totul cel din 1996 (cînd au apărut Politicele, pricinuitoare de atîta scandal şi pe marginea cărora eu însumi am polemizat dur cu autorul) şi cu atît mai puţin cel din 1990 (de cînd – din vremea mineriadelor – datau de fapt textele epistolare incriminate cu precădere şi adresate iniţial, în particular, răposatului Alexandru Paleologu). Astăzi d-l Patapievici este mult mai la dreapta decît acum 15-20 de ani, chiar dacă dreapta sa nu e tocmai dreapta noastră. Fără să înceteze să fie critic faţă de ceea ce numeşte „vulgata bunului român”, s-a mai nuanţat în afirmaţiile la adresa poporului din care face parte, iar gîndirea sa (nu întotdeauna şi comportamentul său, din păcate!) a căpătat mult mai evidentă consistenţă creştină (Omul recent a dovedit-o cu prisosinţă), chiar dacă nu neapărat în cadrele stricte ale Ortodoxiei, cum mulţi şi-ar fi dorit. Toate acestea sînt însă problemele lui Patapievici şi n-o să insist eu, care l-am amendat în atîtea rînduri, să-i devin apologet. De altfel, nu ca apologet m-am referit la scandalul mai recent al raportării sale la Eminescu (i s-au pus în cîrcă grave afirmaţii decontextualizate şi răstălmăcite), ci numai în virtutea unei minime onestităţi intelectuale, de la care cred că „cinstea sufletească” a creştinului şi a omului de dreapta nu trebuie să facă rabat.

În ce mă priveşte, mi se pare cel puţin o pripită exagerare de natură sentimentală să fiu pus pe acelaşi plan cu d-l Patapievici în concepţia şi atitudinea faţă de naţional, naţiune, naţionalism. Mai întîi că eu, chiar cînd am adoptat un ton mai critic, n-am folosit limbajul de odinioară al d-lui Patapievici („cur”, „fecale” etc.) pentru a defini condiţia naţională. Apoi n-am generalizat abrupt asupra trecutului românesc observaţiile mele critice despre prezentul pe care îl trăim; ba n-am generalizat nici asupra prezentului, arătînd întotdeana că, oricît de dezamăgiţi sau îngrijoraţi am fi faţă de o majoritate întristătoare, nu-i putem judeca pe toţi românii cu o singură măsură, iar segmentele responsabile şi creatoare nu ne lipsesc (ele păstrînd de fapt adevărata „linie a neamului” şi îndreptăţindu-ne să sperăm că măcar de „hatîrul” lor, prin mila Lui şi prin mijlocirea marilor noştri morţi, Dumnezeu ne va scoate cîndva la un liman). În fine, pentru mine toate acestea nu-s doar pariuri teoretice sau eventuale obligaţii civice, ci am încercat toată viaţa – ca profesor, publicist sau editor – să lucrez, după daruri şi puteri, pe linia şi în spiritul tradiţiei naţionale (poezia mea, la rîndul ei, cred că o vădeşte îndestul, iar ciclul „Rost de doină” – îmi îngădui această confesiune în paranteză – mi-e cel mai drag din cîte am scris vreodată, pentru că nicăieri nu m-am simţit mai acasă în spaţiul graiului şi sufletului românesc).

Că avem o problemă (mare) cu prezentul, mai ales sub aspect naţional, e de prisos să vă mai amintesc eu. În aceste condiţii, eu n-am renunţat nici o clipă la linia naţionalistă, dar am adoptat calea – desigur mai incomodă, dar cred că mai realistă şi mai eficientă pe termen lung – unui „naţionalism critic”, străduindu-mă în acelaşi timp să rămîn fidel principiilor şi exigenţelor creştin-ortodoxe tradiţionale, care-şi află temelia ultimă în Mîntuitorul Hristos, dojenitorul dumnezeiesc al lumii.

Am selectat în cele ce urmează cîteva constante ale „discursului” meu pe această temă şi încerc să le readuc în discuţie ca repere lămuritoare (pe care, de altfel, le veţi putea regăsi „transfigurate” şi în modesta mea creaţie poetică). Am dat cu litere îngroşate acele pasaje care mi se pare că motivează mai îndeaproape poziţia mea critică, de care v-aţi arătat atît de necăjit.

În istoria modernă a României se pot identifica trei tipuri de naţionalism (dintre care numai al doilea e cu adevărat organic şi legitim): naţionalismul masonic (de la Tudor Vladimirescu şi paşoptişti pînă la fondatorii junimismului), naţionalismul creştin (cu rădăcinile în Hasdeu şi Eminescu, dar consolidat abia de marea generaţie interbelică) şi naţionalismul comunist (de la protocronismul ceauşist pînă la discursul curent de tip România Mare). Or, aşa cum naţionalismul creştin a avut de luptat cîndva cu reziduurile derutante ale naţionalismului masonic (simplu instrument conjunctural de distrugere a imperiilor tradiţionale), tot aşa naţionalismul creştin de astăzi, în măsura în care mai posedă ambiţia şi resursele de a juca un rol istoric, într-o încă posibilă “Europă a naţiunilor”, este chemat să salveze “ideea naţională” de reziduurile insalubre ale naţional-comunismului.

Desigur, orice discuţie despre naţionalism ar trebui să se raporteze, în mod principial, la fundamentul său ontologic: “naţi(une)a” sau “neamul”. Numai acest fundament ontologic corect înţeles şi asumat dă naţionalismului consistenţă şi legitimitate, dincolo de orice context istorico-politic, după cum contestarea acestui fundament permite criticismul antinaţional şi implementarea discreţionară a noilor proiecte politice de tip nivelator.

Că, în ciuda atîtor destructurări, contaminări şi relativizări, naţiunile continuă să existe – acesta e un fapt în jurul căruia nu poate să încapă discuţie. Discuţiile încep atunci cînd se caută a se stabili natura şi notele definitorii ale acestei realităţi: este ea o realitate secundară, de ordin istoric şi subiectiv, sau este o realitate primară, de ordin metafizic şi obiectiv? Altfel spus, sînt naţiunile (neamurile) entităţi necesare în ordinea firească a lumii (fie că o concepem ca determinism natural, fie că o concepem ca determinism divin), sau ele au un caracter aleatoriu, conjunctural? E greu de aproximat care ar putea fi cel mai simplu argument pentru eventualul caracter aleatoriu, dar pentru caracterul necesar este fără îndoială acela că nu există individ fără apartenenţă naţională.

Aşadar, înainte de orice altă tratare mai sofisticată (teologică, filosofică, istorică, etnologică, sociologică, psihologică, biologică etc.), evidenţa bunului simţ e cea care ne arată că naţiunea, naţionalitatea, naţionalul ţin de o realitate obiectivă, de un dat al firii.

Din unghiul de vedere al unui naţionalism creştin, interesează dacă această realitate incontestabilă – naţi(une)a sau neamul – este de la oameni sau este de la Dumnezeu. Episodul biblic al Turnului Babel sprijină aserţiunea că diferenţierea „limbilor“ (cuvînt care în vechime avea şi înţelesul de „neamuri“) nu-i străină de voinţa şi lucrarea divină (dar într-un sens mai degrabă corecţional). Spre o perspectivă providenţialistă ne duce şi puternica încredinţare a lui Israel că este „poporul lui Dumnezeu“, ales şi chemat să parcurgă mesianic o istorie sfîntă. Numai că originea şi misiunea de sus Israel le revendică strict pentru sine, pe cînd pe noi ne preocupă o explicaţie integratoare, în măsură să dea seama nu doar de un neam, ci de toate neamurile, consfinţite ca atare prin universalismul mesajului creştin („La ai Mei am venit şi ai Mei nu M-au primit; chema-voi neamurile şi acelea Mă vor preamări!“).

Cum se poate deci fundamenta teologic, pe baze scripturistice, patristice şi general ortodoxe, existenţa legitimă a naţiunilor şi naţionalismelor? Problema, conturată în secolul al XIX-lea, a fost destul de pe larg şi de cu folos dezbătută în România interbelică. Cea mai solidă fundamentare metafizică a naţiunii în duhul teologiei mistice răsăritene, dar şi cu o bună respiraţie filosofică, îi aparţine fără îndoială părintelui Dumitru Stăniloae şi se regăseşte în volumul Ortodoxie şi românism (1939).

Pornind, în mare, de la aceste antecedente, am încercat o sinteză a ceea ce se poate numi „teologia neamului“, socotind că acest cuvînt, deşi de origine maghiară, exprimă mai exact înlăuntrul limbii române statutul ontologic şi dimensiunea mistică a entităţii etnice sau naţionale, avînd şi avantajul de a fi (încă) un termen de circulaţie curentă (spre deosebire de „naţie“, receptat tot mai mult ca un termen învechit şi oarecum livresc, eliminat în mare măsură din uzul curent de către sinonimul parţial „naţiune“, ce are însă un puternic caracter sociologizant, impus mai ales pe filieră marxistă).

Trăitor în Biserică, creştinul are conştiinţa vie că nu se mîntuieşte “de unul singur”, ci că există cercuri concentrice de viaţă comunitară (familia, neamul, Biserica), pe care nu le poate eluda nepedepsit. Chiar dacă nu avem aici “cetate stătătoare” (Filipeni 3, 10), ci “cetăţenia noastră este în ceruri” (Evrei 13, 14), istoria sau “veacul de acum” rămîne marea “scenă a mîntuirii”, care nu ne poate fi indiferentă, după cum nu ne poate fi indiferent “trupul stricăcios” în care vieţuim cu nădejdea “nestricăciunii” ce va să vie. Nu absolutizăm “lumea”, nici nu ne împătimim de ea, dar ne pasă de rosturile ei, căci tot ceea ce ne înconjoară e sprijin sau piedică pe calea mîntuirii.

Conform ideologiilor curente, naţiunile sînt contestate pentru că generează naţionalisme, iar naţionalismele sînt definite ca forme revolute de extremism şi intoleranţă. Dacă naţiunea este devalidată, atunci naţionalismele rămîn fără obiect. Este aici un caz tipic de reducţionism ideologic. În realitate, aşa cum spuneam, existenţa naţiunilor este un fapt de evidenţă elementară, iar naţionalismele reprezintă consecinţe cu totul fireşti ale acestei stări de fapt. Că naţionalismele au ajuns uneori la excese reprobabile, acesta e un adevăr. Nu înseamnă însă că orice naţionalism trebuie condamnat aprioric, aşa cum anumite excese pătimaşe ale iubirii nu ne îndreptăţesc să condamnăm iubirea în sine – care nu numai că este bună, dar este cel mai mare bun.

Părintele Stăniloae conchidea, la capătul unei minuţioase analize teologice: “Există, prin urmare, naţionalism şi naţionalism. Există un naţionalism care poate fi o grea cădere în păcat – şi de multe ori aşa este –, dar antinaţionalismul e prin sine, ca fugă nu numai de forma creştină a vieţuirii, ci şi de conţinutul ei firesc, o şi mai grea cădere în păcat. […] Naţionalismul, ca tot conţinutul natural al vieţii, chiar dacă nu ne mîntuie el, ci credinţa din el, nici nu ne pierde practicîndu-l cu credinţă. […] Naţionalismul, în sine luat, nici nu mîntuie, nici nu pierde. Dar în practică, orice naţionalism sau mîntuie, sau pierde, după cum e sau nu străbătut de credinţa creştină” (“Naţionalismul sub aspect moral”, în Ortodoxie şi românism).

Mai întîi se cade arătat că naţionalismul genuin n-are nimic de-a face cu şovinismul sau cu vreo altă formă de izolare ori agresivitate etnică. Tot aşa cum personalismul, la nivelul individual, nu-i o formă de însingurare sau de negare a celorlalţi. E un adevăr banal că, în ordinea valorilor spirituale, cu cît eşti mai specific, cu atît eşti mai interesant şi mai universal. Căci fiecare este chemat să atingă universalitatea în propria lui specificitate. Iar acest universal viu, “întrupat”, nu-i nicidecum totalizare amorfă, ci vastă simfonie de note specifice. Cei ce umblă să ne ispitească în numele unui universalism abstract şi impersonal sînt deopotrivă in-amicii “neamurilor” şi ai “omenirii”; şi, implicit, ai lui Dumnezeu, Care a rînduit ca neamurile – forme de existenţă metafizic legitime şi istoriceşte necesare – să existe prin fire şi să co-existe prin iubire, pînă ce se vor înfăţişa, cu zestrea lor istorică, la marea Lui judecată.

Adevăratul naţionalism înseamnă, aşadar, păzirea şi afirmarea creatoare a fiinţei şi geniului naţional al unui neam, dar şi efort conştient de armonizare cu celelalte neamuri, în concertul universal al omenirii.

Creştineşte vorbind, demersul onest ar fi acela de a veghea ca lucrurile să nu degenereze, prin manipulare interesată, nici în pseudo-naţionalismul şovin, nici în pseudo-universalismul antinaţional, care nu sînt decît două fundături simetrice ale vieţii istorice.

În al doilea rînd, se cuvine reamintit că fundamentul uman al naţionalismului autentic nu este poporul, ci neamul. Actualizez aici o distincţie curentă în discursul interbelic de dreapta. Dincolo de imanenţa poporului, există o transcendenţă a neamului, conexată la Dumnezeu. Cînd spun “popor”, înţeleg o ipostază actualizată a neamului, uneori fastă, alteori nefastă, în funcţie de virtuţile sau păcatele liber exercitate de fiecare trăitor curent. Iar cînd spun “neam”, înţeleg comunitatea, deopotrivă istorică şi transistorică, a tuturor generaţiilor trecute, prezente şi viitoare subsumate ontologic aceluiaşi “model” identitar de origine divină, avînd o dinamică structurală complexă, a cărei evaluare definitivă e legată de misterul eschatologic, în raport tainic cu fiecare destin personal.

Raportul dintre popor şi neam nu trebuie în nici un caz înţeles simplist, ca unul dintre o realitate fizică, supusă devenirii, şi alta metafizică, substrasă devenirii. În fond, este vorba de una şi aceeaşi realitate, dar în două ipostaze complementare: una care “se arată” în veac, alta care “se ascunde” dincolo de veac; sau, altfel spus, de o prelungire a fizicului în metafizic, printr-o dinamică tainică şi perpetuă, de ordin cumulativ. Tot ce păţeşte un “popor” (ipostaza sincronică a realităţii etnice) se înregistrează în contul “neamului” respectiv (ipostaza diacronică a aceleiaşi realităţi). În felul acesta, putem spune, fără nici o ezitare, că “neamul” se actualizează şi devine prin “popor”. Această dinamică ni se înfăţişează complexă şi imprevizibilă, ca una ce angajează tot şirul generaţiilor istorice ale unui organism comunitar. De aceea, cum am arătat în polemica mai veche cu d-l Patapievici), se poate spune că nu există neamuri o dată pentru totdeauna rele, nici neamuri o dată pentru totdeauna bune. Ca orice realitate care cade (şi) sub incidenţa istoriei, neamurile nu sînt entităţi perfecte, pentru că omul însuşi nu (mai) este o fiinţă perfectă. Viaţa naţională se colorează şi ea, la toate nivelurile, de virtuţile sau de viciile umanului, iar neamul, ca ansamblu organic, se resimte, clipă de clipă, de starea fiecărui mădular.

Conform învăţăturii creştine, există o certă solidaritate eschatologică între ins şi comunitatea căreia îi aparţine. Încă din vechime, evreii sugerau unitatea mistică în eternitate a insului cu spiţa lui, spunînd despre cel ce murea că “s-a adăugat la neamul său”. Biserica se roagă în mod curent pentru cei răposaţi să fie pomeniţi de Dumnezeu “cu tot neamul lor cel adormit”. Neamul este resimţit ca un fel de “sine lărgită” a fiecăruia dintre noi, avînd nu doar subzistenţă istorică, ci şi permanenţă transistorică.

Între “neam” şi “popor” există un raport analog – mutatis mutandis – cu cel dintre “Biserica văzută” şi “Biserica nevăzută”. Comunitatea mistică a neamului nu se substituie nicidecum comunităţii mistice a Bisericii (o asemenea înţelegere ar constitui o erezie de tip filetist, de care a fost păscut uneori naţionalismul romantic), ci este internă acesteia: nu atît ca parte într-un întreg, cît ca diversitate în unitatea întregului.

În teologia Părintelui Stăniloae, pe lîngă accepţiunea de comunitate mistică a generaţiilor etnice (la care ne vom adăuga cu toţii, pînă la sfîrşitul veacurilor, cu virtuţile şi cu păcatele noastre), neamul o mai are şi pe aceea de model/proiect dumnezeiesc etern care susţine şi guvernează realizarea în timp a unui destin comunitar. În acest sens, nu-i neavenit să spunem că libertatea făpturilor raţionale este şi o problemă de conformare sau de non-conformare la aceste cadre tainice ale ordinii divine: neamul, ca şi individul, îşi poate împlini destinul sau şi-l poate rata.

În istorie există o linie a fiecărui neam (sintagma se regăseşte şi la Corneliu Codreanu), urmată şi îmbogăţită în măsuri variabile de şirul generaţiilor etnice. În dialectica istorică a vieţii naţionale, există generaţii care se învrednicesc mai mult şi generaţii care se învrednicesc mai puţin. Sau, am putea spune: popoare care trăiesc mai aproape de linia neamului lor şi popoare care, orbite şi decăzute, se îndepărtează considerabil de la această linie. Un neam se poate “stinge” atunci cînd poporul – ipostaza lui actualizată într-un anumit ceas istoric – decade atît de mult încît uită complet şi se îndepărtează de linia neamului, adică de formula specifică a vredniciei şi demnităţii lui. Cîtă vreme mai există însă în sînul unui popor măcar o minoritate ce urmează şi mărturiseşte linia neamului, acesta se poate salva prin ea. Acea minoritate va fi naţional reprezentativă: ea va constitui “elita mesianică” a neamului respectiv.

Un popor ticăloşit trebuie mustrat cu asprime, tocmai în numele neamului, de către “drepţii” lui. Poporul nu trebuie absolutizat şi iubit orbeşte. Dacă el periclitează, prin nedesăvîrşirile clipei, existenţa veşnică a neamului, atunci adevăratul naţionalist are obligaţia morală şi istorică de a-l certa, trezindu-l din nemernicie, cum făceau proorocii din vechiul Israel – şi cum a făcut-o Mîntuitorul Însuşi (“Neam [popor] păcătos!” – le strigă El evreilor în mijlocul şi din sîngele cărora S-a întrupat ca om). Dumnezeu Însuşi îi ceartă pe cei pe care-i iubeşte, dojana nefiind decît semn al iubirii care veghează. Adevăratul naţionalist va fi, aşadar, cel care, iubindu-şi neamul pînă la sacrificiul de sine, va evita să-l mistifice sau să se mistifice. El nu va căuta să-şi în-cînte, ci mai degrabă să-şi des-cînte poporul, spre a-l lecui de bolile sau infirmităţile curente: va fi “desfermecătorul” poporului, de pe poziţiile absolute ale Tradiţiei neamului.

Prin urmare, adevăratul naţionalism, întemeindu-se pe realitatea eternă a neamului şi neavînd de-a face nici cu populismul, nici cu şovinismul, nu-i decît valorificarea istorică firească şi exemplară, străină de orice extremism degradant, a fiinţei şi geniului naţional “întru” care am venit pe lume şi “întru” care sîntem chemaţi a ne împlini, fiecare după puteri, ca în “sinele nostru lărgit” sau în “conştiinţa noastră mai bună”.

Religia lui Hristos, deopotrivă universalistă şi personalistă, poate cataliza, pe de o parte, dezvoltarea specifică şi armonioasă a fiecărei persoane umane în cadrul organismului său etnic (a fiecărui “eu” în cadrul lui “noi”) şi, pe de altă parte, a fiecărui organism etnic în cadrul general al umanităţii (a fiecărui “noi unii” în cadrul lui “noi toţi”). “Naţiunile – scrie D. Stăniloae – sînt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfîrşită. Le vom suprima noi, vrînd să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestînd cînd una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină e şi în lumea ideilor dumnezeieşti” (“Scurtă interpretare teologică a naţiunii”, în Ortodoxie şi românism).

Şi pentru că d-l Andrei Pleşu pare să ştie ceva ce d-l Horia-Roman Patapievici nu ştie (sau se preface a nu şti), îmi îngădui să-l citez aici: “Apartenenţa la o naţiune sau alta este un dat providenţial, aşa cum este culoarea ochilor, statura şi tot ce alcătuieşte identitatea noastră particulară. Ca atare, această apartenenţă are un sens şi creează o răspundere. Nu te naşti întîmplător într-o anumită naţiune: există o marcă destinală în această împrejurare, există o comunitate istorică cu ceilalţi, există, mai ales, formidabila comunitate de limbă care leagă, în adînc, pe toţi utilizatorii ei. Şi există un rost al fiecărei naţiuni în istoria lumii care, neîmplinit, lasă vacantă o porţiune importantă a acestei istorii. Identitatea naţională e un fapt de la sine înţeles, care lucrează în noi clipă de clipă. Naţiunile sînt o realitate foarte puternică încă şi diversitatea lor este «sarea pămîntului». [...] Problema nu este a abandona sau a eluda tema naţiunilor, ci de a o pune la locul ei, fără emfaza secolului al XIX-lea, fără idolatrie, fără obsesia confruntării duşmănoase şi a supremaţiei exclusiviste. Asumarea identităţii naţionale trebuie, cu alte cuvinte, să ia chipul unei ofensive a creativităţii...” (în Despre îngeri).

Se cade întru totul recuperat, în concluzie, acel naţionalism care îmbogăţeşte şi deschide, cu grija de a-l separa în mod tranşant de formele patologice ale suficienţei gregare şi de auto-amăgirea (ca să nu zic auto-mistificarea) cu care ne ispiteşte “vulgata bunului român”. Altfel spus, se cade redescoperită relaţia intimă dintre naturalul creat şi divinul necreat, reaşezîndu-ne, cu înţelepciune, realism şi deplină răspundere, pe coordonatele eterne ale lumii lui Dumnezeu.

Sper că am reuşit să mă explic şi să arăt în ce măsură mă diferenţiez de d-l Patapievici, dar şi de orice naţionalism demagogic sau linguşitor. Iubesc sincer şi încăpăţînat neamul românesc, dar nu cu o iubire oarbă, ci mă simt dator, tocmai în virtutea acestei iubiri responsabile, să cert, atunci cînd mi se pare a fi cazul, poporul în numele neamului, chemînd ceea ce este trecător să se reorienteze după şi spre ceea ce este veşnic. Consider dojana – frăţească sau părintească – o expresie uneori necesară a iubirii şi a grijii faţă de neam. Nu fac, în această privinţă, decît să urmez – după puterile mele modeste – pilda lui Hristos, la nivelul de sus, şi pilda lui Eminescu, la nivelul de jos. Nimeni n-a iubit lumea mai mult decît Hristos şi nimeni n-a certat-o mai mult decît El. Nimeni n-a iubit lumea românească mai mult decît Eminescu şi nimeni n-a certat-o mai mult decît el. Iar marea mea grijă nu e aceea că aş fi prea aspru dojenitor, ci aceea că nu sînt suficient de vrednic ca dojana mea, mai blîndă sau mai aspră (după împrejurări), să aibă suficientă greutate într-o lume cu tot mai multe urechi închise şi tot mai resemnată în decăderea ei. De aceea rămîn cu încredinţarea că, fără să o excludă, mai presus de dojană rămîne rugăciunea. Dar despre aceasta frăţiile voastre ştiu şi pot mult mai mult decît mine şi de aceea n-aş putea încheia altfel această epistolă dureroasă ca o rană decît cerşindu-vă smerit să vă rugaţi neîncetat pentru neamul nostru greu încercat, dar şi pentru mine, nevrednicul şi păcătosul, care n-am decît rugăciune mică şi lumească.

Cu toată dragostea frăţească

şi buna nădejde întru Hristos,

Răzvan CODRESCU

Umor (negru?) pe internet (foto de Alice Drogoreanu)