GEABA VII, GEABA TE DUCI...

SUMARUL BLOGULUI

“Geaba vii, geaba te duci, geaba rupi bieţii papuci”. E o vorbă care circula prin mahalalele bucureştene de altădată. O percepţie elementară a zădărniciei: nu în dimensiunea ei cosmică, nici în “durata lungă a istoriei”, ci în imediatul vieţii de zi cu zi.

Un Bucureşti plouat a găzduit opac anul acesta, în două zile consecutive, două marşuri divergente: unul, de circa 150-200 de persoane, pentru apărarea familiei şi a moralei publice tradiţionale, sub egida Forului Ortodox Român şi sub cea a Asociaţiei Familiilor din România (21 mai); altul, numit “al diversităţii” (homosexuali şi transsexuali), de circa 200-250 de persoane, sub egida Fundaţiei “Accept” (22 mai).

Desigur, opinia publică este, principial sau doar inerţial, favorabilă heterosexualităţii şi familiei tradiţionale de tip creştin, dar pare din ce în ce mai puţin dispusă nu zic să se bată, ca la Vilnius, pentru credinţa ei, dar măcar să iasă civilizat în stradă pentru a şi-o afirma. Cei care, de ani de zile, întreţin o opoziţie publică monotonă şi marginală faţă de exhibiţionismul minorităţilor sexuale sînt, ei înşişi, o minoritate aproape luată în derîdere.

Perverşii de toate felurile se pricep de minune să exploateze pro domo această lipsă de reacţie a majorităţii, ca şi oportunismul iresponsabil al unor oficialităţi în egală măsură abjecte, laşe şi indiferente. Primarul Moscovei poate interzice anual paradele de acest gen. Cel al Varşoviei, de asemenea. Ba pînă şi cel al Chişinăului. Numai viermişorul Sorin Oprescu “nu poate” (citeşte: nu vrea şi nici nu-i pasă). Şi de ce i-ar păsa, mă rog, cînd viermii mai trupeşi ai parlamentului şi ai guvernului sînt perfect împăcaţi în cloaca lor bugetară, iar cetăţeanul bucureştean îşi plimbă impasibil copiii de mînă pe lîngă floarea perversă a neamului, ieşită să-şi dea petalele peste cap şi să polenizeze mediul ambiant al “Grădinii Maicii Domnului”?!

Poate că are şi românul nostru – deşi aşezat şi conservator din fire – o anume fascinaţie psihanalizabilă faţă de prezenţa pitorească a pidosniciei sau a eventualităţilor ei punitiv-vindicative. Mă întreb şi eu dacă mai există în lume vreun neam în a cărui limbă înjurăturile curente să fie atît de îndatorate posibilităţilor pidosniciei, împinse adeseori pînă la drăgălăşenia admirativă (îmi cer iertare pentru crudul realism al expresiilor care urmează, dar nu văd de ce cuvintele ar deranja mai mult decît faptele – care am văzut că nu par să mai deranjeze aproape deloc!): “Futu-te-n cur să te fut!”, la paritate cu “Mă, dar al dracului mai eşti!”, în sensul de “Tare-ţi mai merge mintea!” sau “Multe-ţi mai poate pielea!”. De regulă, însă, registrul e mai grosier şi traduce obida ameninţătoare. “Futu-te-n cur!” e varianta soft. Varianta hard merge de la “Futu-ţi mă-ta/muma-n cur!”, sau “Fut-o-n cur pe mă-ta!”, la suprarealistul “Futu-te-n cur pe mă-ta!”. La o supărare mai mare, există extensiunea: “Futu-te-n cur pe mă-ta şi pe tac-tu!”. “Futu-i muma-n cur!” poate fi şi expresia unei descărcări abstracte, impersonale, putîndu-se aplica şi la inanimate. Superlativul supărării îl reprezintă însă, s-ar putea zice, mult mai cuprinzătorul “Futu-ţi neamul/rasa-n cur!”, căruia i se subsumează, într-un fel, şi becalianul “Futu-ţi morţii-n cur!” (ce ar putea constitui precedentul lingvistic şi mental al unei viitoare toleranţe faţă de necrofilie, atunci cînd ne vom “civiliza” încă şi mai mult şi cînd “marşurile pentru diversitate” vor deveni mai complexe decît astăzi, înglobînd şi “diversităţile” deocamdată scandalos discriminate: pedofilia, gerontofilia, zoofilia, necrofilia... şi orice alte filii imaginabile ale omului liber şi emancipat). Şi inventarul nu-i complet.

Dar, cu toate acestea, neputinţa noastră de a face ceva de dragul şi în numele normalităţii (horribile dictu) are alte redutabile cauze imediate decît proastele năravuri lingvistice (care rămîn doar cauze secundare, sau poate doar condiţii favorizante). De ce, pînă la urmă, omeneşte vorbind, nu se poate face mai nimic în sprijinul sau apărarea familiei şi sexualităţii tradiţionale? Păi pentru că, iată, cum ni s-a vădit cu prisosinţă im wunderschönen Monat Mai, o mînă de oameni cuminţi mărşăluiesc prin ploaie pe străzile Bucureştiului, pentru familie şi decenţă, şi nimeni nu se sinchiseşte şi nu-i bagă în seamă (nici oficialităţile laice, nici cele religioase, nici presa, nici opinia publică mai largă), pe cînd tot o mînă de oameni mărşăluiesc pentru a-şi afirma viciile bolnave şi oficialităţile (româneşti şi străine) le dau tot sprijinul lor necondiţionat şi le încurajează făţiş, iar presa – scrisă şi audio-vizuală – îi mediatizează aproape cu voluptate!!! E limpede că, în mod premeditat (şi încă la nivelul cel mai înalt şi mai “european”), anormalitatea e “linia” dezirabilă, iar normalitatea e “reacţiunea” indezirabilă (cu Dumnezeul ei cu tot)!

D-l Pleşu s-o fi amuzat pe vremuri, lansînd, zice-se, sintagma – astăzi folclorizată – “a intra în Europa cu spatele”, dar se pare că-i nevoie de încă şi mai mult “spate” ca să rămîi în graţiile Europei. Ceea ce nu mai e – Dumnezeu mi-e martor – nici amuzant, nici “dilematic”...

Comentariile devin de prisos în faţa informaţiei brute (la care dacă oamenii nu strigă, poate pietrele vor striga): marşul homosexualilor şi transsexualilor din Bucureştiul anului de graţie 2010 a primit susţinerea fermă a 11 reprezentanţe diplomatice din România. Într-o declaraţie comună, postată cu mîndrie pe site-ul Fundaţiei “Accept”, ambasadele Africii de Sud, Australiei, Canadei, Cehiei, Franţei, Germaniei, Marii Britanii, Olandei, Spaniei, Statelor Unite şi Suediei îşi manifestă solidaritatea cu şi sprijinul pentru comunitatea minorităţilor sexuale din “fascinanta şi eterna Românie”.

Europarlamentarul Michael Cashman – ce pare chiar a fi dat tonul, asumîndu-şi şi rolul de corifeu – a clamat fără înconjur, în mijlocul participanţilor la marş: “Sînt mîndru ca sînt gay şi sînt mîndru că şi voi aveţi curajul să vă exprimaţi liber”.

Ambasadorul britanic Robin Barnett (excelenţa sa?) a declarat, pentru ziarul Adevărul: “Sprijin marşul şi diversitatea, pentru că toată lumea trebuie să aibă aceleaşi drepturi, indiferent de orientarea sexuală. Eu sunt creştin practicant, dar mă duc totuşi la marş. Nu e nici o incompatibilitate”. Şi încă: “Poziţia noastră faţă de comunitatea minorităţilor sexuale este foarte simplă: într-o societate deschisă şi diversă, fiecare individ trebuie tratat egal, fără a se ţine cont de orientarea sa sexuală”.

Ambasadorul Franţei, Henri Paul, n-a vrut să rămînă mai prejos: a trimis la rîndul său un mesaj scris către organizatorii GayFest, arătînd că este momentul istoric pentru un salt evolutiv al mentalităţii în societatea românească şi precizînd că trebuie luptat pe toate căile pentru ca homosexualii, drăguţii de ei, să fie vizibili fără a fi intimidaţi sau hărţuiţi.

“Unele persoane se confruntă în continuare cu acte de discriminare din cauza orientării şi identităţii lor sexuale. Guvernele noastre încearcă să combată astfel de acte prin promovarea drepturilor omului. Oricine trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile prevăzute pentru toţi cetăţenii”, se arată, pe universala limbă de lemn a sodomiei “democratice”, în declaraţia comună a ambasadelor.

Dacă s-ar face un top al susţinătorilor evazionismului sexual la acest sfîrşit de primăvară bucureşteană, atunci pe prima poziţie ar sta detaşat “perfidul Albion”. Nu numai ambasadorul Barnett şi europarlamentarul Cashman au ieşit ferm la rampă, dar şi de-acum celebra Diane Fisher (o recidivistă în susţinerea paradelor gay dîmboviţene), mamă lesbiană, preoteasă şi episcopeasă a aşa-zisei Metropolitan Community Church, care a salutat faptul că în ultimii ani în România mentalităţile s-ar fi schimbat vizibil, dar a deplîns efectele negative pe care criza financiară (ah, da, criza!) le-ar avea cu precădere asupra bietelor minorităţi sexuale. Îmi şterg o lacrimă şi-o citez mai departe: “Este mult mai greu pentru minorităţile sexuale. O duc mult mai greu acum. Cînd economia merge rău, îţi doreşti ca altcuiva să îi meargă şi mai rău [?!]. Cei marginalizaţi suferă mai mult în această perioadă. Dar cred că trebuie să fim uniţi, orice-ar fi”. Episcopeasa are şi tăria “teologică” a opiniunilor sale: “Uneori Biserica spune că nu sîntem iubiţi. Eu am venit să vă spun că Dumnezeu vă iubeşte exact pentru ceea ce sînteţi. Toţi am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui, nu numai unii”, a proclamat dumneaei, ca să se audă şi-n Dealul Patriarhiei...

Mă gîndesc ce scandalizaţi ar fi toţi aceşti britanici băţoşi, deştepţi şi generoşi nevoie mare, şi mai ales marea preoteasă şi fisher-iţă de oameni (“creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, desigur), dacă li s-ar traduce pe limba lor vorba aceea românească, proastă ca ţara şi ca oamenii ei: “Şi cu sula-n cur, şi cu sufletu-n rai – nu se poate”. Sau se poate numai dacă “raiul” şi “iadul” sînt aici, pe pămînt – unde sula (că de ea e vorba) poate nimeri şi în cur, şi în coaste...

Ei, dar ca să nu mă mai lungesc, or fi dînşii, britanicii “răpitei majestăţi”, fruntea topului de acum, dar, cu toate caznele timpurii ale “Marelui Will”, tot un franţuz de-al lui Henri Paul a avut (cu complicitatea traducătorului român) mai memorabila viziune profetică a marii “descreierisiri”:

Lumeee,

se-nvîrte maşina,-şina,

burtăverzimii îi tremură splina!

Uraaa,

...tu-te-n cur şi-n pască,

taica Ubu să trăiască!

A consemnat

Răzvan CODRESCU