NAE IONESCU: 120 DE ANI DE LA NAŞTERE (I)

SUMARUL BLOGULUI

Oscar Han: Nae Ionescu (bronz, 1928)

Nae Ionescu s-a născut acum 120 de ani (Brăila, 4 iunie 1890) şi a murit acum 70 de ani (Bucureşti/Băneasa, 15 martie 1940). A fost probabil cel mai influent profesor al României interbelice şi unul dintre marii gazetari ai epocii. O întreagă pleiadă de intelectuali iluştri, de la Vasile Băncilă (n. 1897) la Emil Cioran (n. 1911), i-au fost studenţi, discipoli şi mărturisitori. Mircea Eliade (n. 1907) i-a fost asistent la Universitate şi prim editor, iar Mircea Vulcănescu (n. 1904) – prim monograf. Petre Ţuţea (n. 1902)  sau Constantin Noica (n. 1909) au dezvoltat în discursul lor multe teme şi sugestii naeionesciene. Angajarea sa ortodoxă şi de dreapta, dar mai ales apropierea de legionari (cu precădere în ultimii ani de viaţă) i-au marcat imaginea postumă într-o posteritate dominată violent sau parşiv de ideologiile stîngiste (de la comunismul roşu la comunitarismul albastru). Pe cît a fost de adulat de către unii, pe atît a fost de denigrat de către alţii, dar fascinaţia personalităţii lui a rămas mereu vie şi complex provocatoare. În anii din urmă, cercetătoarea Dora Mezdrea i-a alcătuit o monografie monumentală şi i-a editat (singură sau în colaborare) lucrările cele mai însemnate. Contribuţii notabile la editarea şi mediatizarea postcomunistă a lui Nae Ionescu au mai avut Marin Diaconu, Dan Zamfirescu, Ion Papuc, Dan Ciachir sau Alexandru Surdu, dar şi nepoata sa, Anca-Irina Ionescu (tarată, din păcate, de oportunismul ideologic de dinainte de 1989). Printre detractorii săi cei mai constanţi s-au numărat Z. Ornea, Al. George, L. Volovici, V. Nemoianu sau G. Voicu, dar pe toţi i-a întrecut, atît prin cecitate, cît şi prin virulenţă, insidioasa Marta Petreu. Referitor la acest din urmă caz (care între timp a evoluat spre dimensiuni patologice, cum o arată recenta carte anti-Sebastian: Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Ed. Polirom, Iaşi, 2009), reproduc aici un text al meu mai vechi (publicat, ca “drept la replică”, şi în România literară, anul XXVIII, nr. 6/1995, p. 15, sub semnătura Adolf Crivăţ-Vasile, apoi introdus, cu mici adaosuri, în vol. Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 97-108), dar care îşi păstrează actualitatea atîta vreme cît detractorii lui Nae Ionescu continuă să se prevaleze de acuzaţiile de plagiat ce i s-au adus (în pofida numeroaselor contra-argumente principiale şi/sau punctuale ce s-au produs între timp, sub semnăturile cele mai diverse). Pe parcursul acestui an, intenţionez să mai postez pe acest blog şi alte texte despre Nae Ionescu, ale mele sau ale altora, mai vechi sau inedite, ca o reverenţă tîrzie faţă de marele profesor al celei mai strălucite – dar poate şi mai tragice – generaţii intelectuale din istoria României şi a sud-estului european. (R. C.)

Viorel Lascăr: Nae Ionescu (ulei, 1914)

RADIOGRAFIA UNEI CALOMNII

MARTA PETREU ÎMPOTRIVA LUI NAE IONESCU

“Recunoaştem de la început dificultatea de a da o ediţie acceptabilă a vreunui curs al lui Nae Ionescu, căci prelegerile sale stenografiate au fost multiplicate sub forma cursurilor de uz intern, fără să fi fost vreodată verificate de autor. Din acest motiv, conţinutul lor, fidelitatea şi completitudinea stenogramelor, corectitudinea numelor, a citatelor şi a locuţiunilor, punctuaţia etc. au fost cu totul la bunul plac sau la buna pricepere a stenografilor. Pagina din cursul originar se prezintă cititorului sub forma (dezolantă!) a unui moloz filosofic în care e destul de greu de descifrat un sens – la fel cum, doar după asemenea pagini, e dificil de reconstituit farmecul fascinant al celui mai influent profesor interbelic; căci oralitatea, care i-a fost, se pare, forţa seducătoare cea mai importantă, s-a transformat, la peste 50 de ani de la moartea lui, în principalul handicap cînd e vorba de a-i reconstitui ideile şi figura...”

Iată ce scria, cu destulă pertinenţă, d-na Marta Petreu, în nota asupra ediţiei clujene a Prelegerilor de filosofia religiei ale lui Nae Ionescu (“Biblioteca Apostrof”, 1993, p. 6). Între timp, editoarea pare să fi uitat în mare măsură de “handicapul” menţionat, de posibila infidelitate şi incompletitudine a unor stenograme “niciodată verificate de autor” (şi, de altfel, nedestinate tiparului), iar “farmecul fascinant al celui mai influent profesor interbelic” s-a transformat pentru dumneaei, pur şi simplu, în nişte “variaţiuni creatoare de... Mitică-filosof”!

Drumul străbătut relativ repede de d-na Marta Petreu, de la pertinenţă la im-pertinenţă, a dus-o la semnarea unui articol ce poate fi considerat calomnios nu doar pentru memoria profesorului Nae Ionescu (tocmai la împlinirea a 55 de ani de la moarte), ci şi, indirect, pentru numeroşii săi discipoli, care nu l-au renegat niciodată (nici chiar atunci cînd s-au distanţat de el, fie teoretic, fie atitudinal, cum a fost cazul unui Mircea Vulcănescu ori al unui Emil Cioran, sau cel – atît de delicat şi de complex – al unui Mihail Sebastian) şi dintre care cîţiva au şi iniţiat, încă din 1940, tipărirea postumă a cursurilor sale.

În “Istoria unui plagiat. Nae Ionescu – Evelyn Underhill” (România literară, nr. 49-50/1994, pp. 16-17) este incriminată prima parte a cursului de Metafizică din 1928-1930. Trebuie observat din capul locului că d-na Marta Petreu nu se întreabă (“Un plagiat?”), ci afirmă categoric (“Istoria unui plagiat”), asumîndu-şi deci, cu titlu oarecum definitiv, o gravă responsabilitate (morală, intelectuală şi chiar juridică), probabil din iluzia că ar deţine probe suficiente şi indiscutabile. Se poate demonstra însă, din nefericire pentru dumneaei, că lucrurile sînt departe de a fi atît de limpezi...

Ceea ce Editura Humanitas a publicat în 1991 sub titlul Curs de metafizică (ediţie pe care o urmează şi d-na Marta Petreu) cuprinde două serii de prelegeri naeionesciene: despre Cunoaşterea imediată (1928-1929) şi despre Cunoaşterea mediată (1929-1930) – cele două laturi sau aspecte ale Teoriei cunoştinţei metafizice. (Trebuie menţionat că “stigmatizarea” cursului în discuţie atinge implicit editura care l-a retipărit după o jumătate de veac, precum şi pe d-l Marin Diaconu, îngrijitorul ediţiei, din partea căruia ar fi fost de aşteptat o reacţie mai fermă...). D-na Marta Petreu se referă la cîteva dintre prelegerile din prima serie (“ultima sa treime”), aproape eludînd ansamblul.
Este oarecum amuzantă (chiar dacă nu neapărat semnificativă) tenta “feministă” pe care o are întreaga afacere: o doamnă (Marta Petreu), sesizată de o altă doamnă (Georgeta Dimisianu), care la rîndu-i mai invocă două doamne (Georgeta Mircea Cancicov şi Cella Delavrancea), caută a dovedi că Nae Ionescu (alteori “Nae” pur şi simplu) ar fi plagiat-o, destul de inabil (nu ţinea minte totul pe dinafară!), pe doamna Evelyn Underhill (pseudonimul englezoaicei Evelyn Stuart Moore: 1875-1941), căreia i se exagerează contextual, din dorinţa de persuasivitate, “certa notorietate europeană” (descoperindu-i-se şi la noi, deşi cam tîrzior, importanţa, o altă doamnă – Laura Pavel – a şi tradus-o în româneşte, chiar pentru “Biblioteca Apostrof”[1]). Se şi spune, ce-i drept, că principala slăbiciune a lui Nae Ionescu ar fi fost tocmai... doamnele!

Cartea din care profesorul ar fi “împrumutat” fără scrupule a apărut în 1911, sub titlul Myticism. A Study in the Nature and Development of Man's Spiritual Consciousness. Este însă destul de limpede, aşa cum observă şi d-na Marta Petreu, că Nae Ionescu o cunoştea în traducerea germană din 1928 (Mystik. Eine Studie über die Natur und Entwicklung des religiösen Bewusstseins im Menschen), avînd în vedere “prospeţimea” cîtorva referinţe. Din înşiruirea de citate paralele – scrie autoarea articolului – “se poate vedea, cred [?!], că tratatul de Mistică al Evelynei Underhill i-a fost lui Nae Ionescu extrem de familiar; cred că l-a cunoscut doar în momentul cînd cursul său ajunsese la jumătate, căci primele «împrumuturi» pot fi constatate în prelegerea Iubirea, instrument mistic de cunoaştere [...] După aceea, Nae Ionescu s-a înfruptat copios din tratatul acestei doamne, fără să-i citeze vreodată numele. Sau, dacă i l-a citat, a fost pierdut la stenografiere şi dactilografiere” (subl. mea).

Mai întîi este de spus că întreaga materie a prelegerii “Iubirea, instrument mistic de cunoaştere” se regăseşte (uneori cu formulări identice) în prelegeri sau articole mult mai vechi ale profesorului (care s-a preocupat în mod constant de aceste probleme timp de peste 20 de ani), începînd cu “Funcţia epistemologică a iubirii” (1919; text inclus şi-n recentul volum Neliniştea metafizică, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, pp. 75-93), continuînd cu cursurile sale de Filosofia religiei (1920-1921; 1923-1924; 1924-1925 – acesta din urmă reeditat chiar de către d-na Marta Petreu, ce s-ar fi cuvenit să-l considere mai îndeaproape) şi cu şirul de articole despre mistică şi misticism din anii 1926 şi 1927 (reproduse, selectiv, de către Mircea Eliade, şi-n culegerea Roza vînturilor; a se vedea, însă, mai ales Nae Ionescu, Îndreptar ortodox, texte alese, ordonate şi adnotate de D. C. Amzăr, “Frăţia Ortodoxă”, Wiesbaden, 1957). De altfel, multe idei sau formulări incriminate mai departe erau curente la Nae Ionescu cu mult înainte de 1928 (reper cronologic stabilit chiar de către d-na Marta Petreu), cînd i le-ar fi răpit Evelynei Underhill (inclusiv asocierea/afinitatea, în plan metafizic-religios, a “imanentismului” cu “panteismul”, “magia”, “optimismul”, “activismul” şi “individualismul”, de care face atîta caz, cu înduioşător diletantism, vajnica acuzatoare). De cele mai multe ori, Nae Ionescu discută aceste probleme în contexte mult mai largi, pe care altminteri merituoasa Evelyn Underhill nici nu le năzuia (cum se întîmplă şi-n respectivul Curs de metafizică, unde problema misticii reprezintă, în economia expunerii naeionesciene, doar o treaptă a edificiului teoretic). D-na Marta Petreu, părînd a nu cunoaşte nici măcar alfabetul domeniilor respective şi ignorînd fenomenul firesc de circulaţie şi “digestie” a unor idei culturale (ba chiar crezînd, cu naivitate, că Nae Ionescu “tocmai le învăţase din mistica underhilliană”!), cade în ridicolul de a exalta nişte banalităţi de abecedar filosofico-teologic, regăsibile nu doar la Evelyn Underhill sau Nae Ionescu, ci – mai mult sau mai puţin tangenţial – în majoritatea textelor circumscrise aceleiaşi problematici: distincţia dintre religie/mistică şi magie, sau cea dintre transcendent şi imanent, cu tot ce rezultă de la sine din ele; natura simbolică a limbajului mistic şi evidenta apropiere a acestuia de limbajul poetic; trăsăturile generale ale magiei, curente – chiar dacă nu în ordinea (mai logică) în care le înşiră Nae Ionescu – în mai toate lucrările pe această temă (a se vedea la noi, cam din aceeaşi epocă, Despre gîndirea magică a lui Lucian Blaga) ş.a.m.d. Pentru astfel de lucruri elementare, indicarea pedantă a unor “surse” ar fi fără îndoială penibilă... Voind să-l prindă neapărat pe Nae Ionescu “cu ocaua mică”, d-na Marta Petreu face mai degrabă dovada acelei “docta ignorantia la propriu”, pe care o amendase cîndva profesorul însuşi (“Cei mai aprigi apărători ai «ştiinţei» au fost întotdeauna analfabeţii”).

Ce reuşeşte să demonstreze d-na Marta Petreu în cele din urmă, pentru cine nu se lasă furat de aparenţe? Nimic mai mult decît faptul că Nae Ionescu, ţinîndu-şi cursul din acel an, a cunoscut şi a avut în vedere, printr-o lectură destul de proaspătă, şi cartea autoarei engleze. E de presupus că a şi citat-o în treacăt, dar, aşa cum recunoaşte şi acuzatoarea, numele (poate şi resimţit de studenţi ca insuficient de prestant), a putut fi “pierdut [omis] la stenografiere şi dactilografiere”. De altfel, chiar într-un pasaj pe care şi dumneaei îl citează, Nae Ionescu mărturiseşte franc: “... întrebuinţez o formulă care nu este a mea... “ (ed. cit., p. 139; subl. mea). Curios că, deşi d-na Marta Petreu este conştientă că stă pe un text nescris şi nedat spre publicare de către autor, precum şi că “un curs universitar nu este, în mod obligatoriu, original”, îndrăzneşte totuşi să decreteze plagiatul, pe nişte simple supoziţii (cum făcuse, prin 1992, mai prudent totuşi, şi d-l Alexandru George, invocîndu-l pe Max Scheler, căci la noi există obiceiul ca fiecare să absolutizeze cu naivă încîntare puţinul pe care l-a citit el, în domenii de care, altminteri, este culturaliceşte străin). În aceste condiţii, alăturarea textelor rămîne irelevantă. Discuţia trebuie dusă mai degrabă pe nişte probleme de principiu.

Iată ce scriau primii editori ai cursurilor lui Nae Ionescu (printre care se numărau un Constantin Noica sau un Mircea Vulcănescu): “Nae Ionescu o spunea limpede: originalitatea, în filosofie, nu poate avea alt înţeles decît acela de efort propriu de gîndire, de autenticitate a filosofării. Lipsit de originalitate nu eşti pentru că spui ce s-a mai spus, ci pentru că accepţi de-a gata spusele altora [...] Adică pe negîndite” (a se vedea şi faimoasa prefaţă scrisă de Nae Ionescu pentru volumul Roza vînturilor). Şi mai departe: “Nu trebuie să ne mire dacă, în aceste cursuri, se vor găsi – numai uneori cu referinţe explicite – idei sau teme ce se pot regăsi şi-n gîndirea altor filosofi. Ceea ce importă este numai originalitatea integrării lor în mersul gîndirii sale proprii...” (Introducere la Istoria logicei din 1943, p. XXXI). Ideea o formulase plastic undeva şi Miguel de Unamuno (gînditorul spaniol cu care Nae Ionescu seamănă în multe privinţe): “Nu-mi tot spuneţi că ideile cutare sau cutare nu-s ale mele; eu pot să vă răspund că nu este mai mult părinte al unei idei cel ce n-a făcut decît s-o zămislească, părăsind-o apoi, decît cel ce a înfiat-o, a spălat-o, a înveşmîntat-o şi a aşezat-o unde se cuvenea”...

Nae Ionescu, pe care astăzi d-na Marta Petreu (şi alţii pe urmele dumneaei) îşi îngăduie să-l privească de sus şi să-l calomnieze în paginile celui mai important săptămînal cultural de la noi, a dat cea mai strălucită “şcoală” de gîndire românească, putîndu-se legitima exclusiv – şi indiscutabil – prin iluştrii săi discipoli. Aceştia au şi scris despre el (pînă mult dincoace de vremea fascinaţiilor juvenile)[2] paginile cele mai substanţiale şi mai autorizate, avertizîndu-ne mereu asupra unicităţii lui, asupra “stilului” său atît de personal. Este necinstit să procedezi aşa cum procedează d-na Marta Petreu care, pe lîngă alăturarea cîtorva pasaje (unele traduse pro domo), încearcă şi alt gen de insinuări, pornind tocmai de la acest “stil” al profesorului (pe care-l califică evaziv drept “miticism”[3]). O făcuse, ce-i drept, din afara filosofiei, şi un George Călinescu, dar măcar cu mai mult spirit... Pe această cale se ajunge la un întreg şir de răstălmăciri şi mistificări. Voi da un ultim exemplu.

Acuzatoarea se agaţă de afirmaţia lui Nae Ionescu cum că: “La Universitatea noastră nu s-a mai făcut metafizică de pe vremea lui Ion Zalomit [...] El a făcut metafizică, însă nu dintr-o necesitate lăuntrică” (Curs de metafizică, ed. cit., p. 16). După ce dă acest citat trunchiat, conchide: “... Nae Ionescu deformează semnificativ realitatea, în filosofia românească existînd deja cel puţin următoarele lucrări contemporane de metafizică...” (şi ne sînt înşirate nişte cărţi sau articole de C. Rădulescu-Motru, Ioan Petrovici, Mircea Florian). Se poate o mai clară probă de neînţelegere sau rea-credinţă?! Căci Nae Ionescu se referea, foarte evident, nu la preocupări particulare sau tangenţiale de metafizică, publicate sau nu în volume şi periodice, ci la cursuri universitare efective. Iar acolo unde d-na Marta Petreu “croşetează” textul, Nae Ionescu aducea o precizare esenţială: “... metafizică sistematică, deoarece metafizică istorică se face în chip permanent...” (subl. mea)! (Nu mai insistăm asupra a ceea ce înţelegea Nae Ionescu prin “metafizică”). Acest flagrant exemplu de incorectitudine (morală şi intelectuală) ar fi el singur de ajuns, într-o cultură normală, ca să descalifice întregul demers al autoarei. Pe cînd la noi – şi încă prin d-l N. Manolescu însuşi! – i s-a şi lăudat deja... “profesionalismul”!!!

Anevoie poate fi reprimată impresia că demersul d-nei Marta Petreu face parte dintr-o mai amplă acţiune denigratoare, Nae Ionescu fiind doar una dintre ţinte[4]. Reviste precum 22 sau Dilema[5] (dar, mai puţin constant, şi România literară), care “fac” opinia intelectuală a noii stîngi gălăgios democratice, duc de mai mulţi ani o campanie, evident concertată din culise, împotriva valorilor româneşti tradiţionale (asimilate, cu sau fără dreptate, ideologiilor de dreapta). Mihai Eminescu, Nicolae C. Paulescu, Octavian Goga, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Radu Gyr, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, ba chiar un Ion Barbu, un Vasile Băncilă, un George Călinescu, un Mircea Vulcănescu sau un N. Steinhardt, au fost “stigmatizaţi” rînd pe rînd, într-o frondă ideologică făţişă sau deghizată sub felurite pretexte “culturale”, jenant de asemănătoare cu “axiologia” procustiană a comunismului. Prin Nae Ionescu, bunăoară, nu este atacat atît un om, cît un întreg front (religios, cultural şi politic) neconvenabil curentelor ideologice ale momentului.

D-l Teodor Baconsky[6] observa cu dreptate (în marginea aceluiaşi caz): “Ştiu că – devitalizată de pe urma comunismului – cultura noastră post-decembristă se consolează cu zgomotoasa modă a «revizuirilor» [...] E bineînţeles urgent să deosebim non-valorile propulsate ideologic de toate acele texte care vor rezista în pofida ambianţei toxice din ultimele decenii. Ceea ce nu înţeleg este de ce o serie de intelectuali care se situează în continuare la stînga (deşi se vor anticomunişti) diabolizează impenitent marile nume ale culturii interbelice şi implicit principiile dreptei creştine. Ce vedem? În loc să-şi focalizeze atenţia critică asupra distorsiunilor proletcultiste, în loc să denunţe farsa culturii de masă şi să studieze preistoria atee a marxismului, dumnealor îşi consumă energiile cu «demitizarea» lui Nae Ionescu, Lucian Blaga sau Constantin Noica! [...] Le-aş aminti celor în cauză faptul că toleranţa şi cosmopolitismul pe care şi le asumă sensibilitatea politică de stînga nu se verifică numai printre aliaţi, ci mai ales în dialogul cinstit cu toţi aceia care gîndesc altfel“. Şi în încheiere: “Ceea ce mă îngrijorează este procesul făcut culturii creştine interbelice într-un moment cînd intelighenţia stîngistă e departe de a ne putea propune o alternativă comparabilă. Dat fiind piticismul chinuitei noastre «tranziţii», îmi e greu să nu mă întreb, încheindu-mi însemnările pe o notă de retorică ingenuitate: dacă Nae Ionescu şi Lucian Blaga sînt nişte plagiatori ordinari, unde se ascund creatorii adevăraţi şi care ne vor fi modelele?” (“Contra-istoria unui plagiat”, în România literară, 6/1995, p. 14).

Dacă nu ne convin valorile fundatoare ale “dreptei” (în sensul larg al cuvîntului) sau dacă ne frămîntă atît de mult scrupulele culturale, atunci s-ar cădea să avem decenţa şi probitatea de a face puneri la punct oneste şi solid argumentate, iar nu campanii superficiale, pătimaşe şi mistificatoare, prin care riscăm să compromitem inutil, în “limba de lemn” a unui pseudo-europenism decerebrat (şi inerţial marxizant), atît trecutul, cît şi prezentul culturii româneşti.

Răzvan CODRESCU

[1] Evelyn Underhill, Mistica. Studiu despre natura şi dezvoltarea conştiinţei spirituale a omului. I – Fenomenul mistic, Cluj, 1995 (traducerea volumului II n-a mai apărut, dovadă că nu Evelyn Underhill a interesat, ci utilizarea ei impură în scopul denigrării lui Nae Ionescu). Ediţia este postfaţată (pp. 271-308) de aceeaşi Marta Petreu, care reia cele afirmate în România literară cu cîteva luni înainte, necatadicsind să răspundă nici uneia dintre obiecţiile care i s-au formulat (Teodor Baconsky, Ion Militaru, Adolf Crivăţ-Vasile [Răzvan Codrescu], Ileana Vasiliu-Scraba, Andrei Pleşu, Mihai Şora, Virgil Ciomoş, Dora Mezdrea etc.).

[2] A se vedea şi recentul volum Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi. Memorii. Articole. Eseuri. Interviuri. Corespondenţă, Criterion Publishing, Bucureşti, 1998, realizat de d-l Gabriel Stănescu.

[3] Termenul respectiv, aplicat unei anumite laturi din comportamentul profesorului, nu e original; îl folosise şi nefericitul Mihail Sebastian: “Mă întreb dacă Nae nu-şi pierde complect controlul de sine. Acces de megalomanie, orgoliu exasperat de înfrîngeri sau pur şi simplu o fază de miticism acut?” (Jurnal: 1935-1944, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 105; subl. mea).

[4] Fapt confirmat, ulterior, de atacurile asemănătoare ale autoarei la adresa lui Lucian Blaga şi Emil Cioran (tot în paginile României literare), precum şi de o mai recentă sinteză inchizitorială privitoare la întreaga generaţie interbelică (“Doctrina legionară şi intelighenţia interbelică”, în Apostrof, anul IX, nr. 4/95, 1998, pp. 11-21; a se vedea mai ales p. 17 şi urm.).

[5] Revista Dilema, ce-i drept, a dedicat cazului Nae Ionescu un întreg număr (129/1995), coordonat chiar de d-l Andrei Pleşu, care repudia discret atît “năismul” integral, cît şi demersurile acuzatoare de tip Marta Petreu (“... detractorii, iritaţi fie de complicităţile lui legionare, fie de histrionismul său «macho», cultivă refuzul global, încăpăţînîndu-se să-i fabrice un portret rudimentar, chiar dacă un asemenea portret nu poate justifica urma apăsată lăsată de profesor asupra epocii sale şi asupra discipolilor săi. Această urmă, ne place sau nu ne place, e o evidenţă [...] Iată de ce «cazul» său nu e de expediat prin epitete frugale şi indispoziţii ideologice la modă. A vorbi – cum o face profesorul Virgil Nemoianu într-un text din România literară – despre «măruntul» Nae Ionescu e, cel puţin, lipsă de simţ istoric. Cum să fie «mărunt» cineva care a răsturnat atîtea conştiinţe, care a impus atîtor inteligenţe, care a sedus atîtea caractere?! [...] Trebuie să spunem, de altfel, că admiratorii serioşi ai lui Nae Ionescu nu erau halucinaţi de el pînă la orbire [...] Componenta dizolvantă, luciferică, a personajului, cinismele lui cu arome dîmboviţene, ostentaţiile lui plebee – n-au scăpat contemporanilor săi. Şi nici sursele – nu întotdeauna declarate pedant – ale unora din ideile sale. Nici Eliade, nici Cioran, nici Noica, nici Mircea Vulcănescu nu erau nişte trepăduşi semidocţi, străini de Max Scheler, de Bergson sau chiar de Evelyn Underhill. Dar se vede treaba că era ceva în «reţeta» lui Nae, care punea în umbră ingredientele. Şi că acel ceva era, în sine, suficient de convingător pentru ca sursele să nu mai conteze. Oricum, e nevoie de oarecare diletantism ca să-ţi închipui că pentru a deosebi între magie şi mistică, pentru a defini alchimia ca drum spre Piatra Filosofală şi metafizica drept «ştiinţă a absolutului», trebuie să te «inspiri» din d-na Underhill şi din Bergson” – p. 6), cumpănind poziţiile pro şi poziţiile contra.

[6] Care văd că mai nou, în postură de diplomat şi om politic, a devenit... Baconschi (las la o parte aleatoriile grafii analfabete: Bakonski, Baconski, Bakonsky etc., în care presa noastră excelează aproape cu voluptate).

UPDATE: 06.12.2010

Între timp a apărut, la Editura Humanitas, excelenta carte a d-lui Liviu Bordaş: Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei, în care toate observaţiile de mai sus sînt dezvoltate şi riguros documentate.