NAE IONESCU: 120 DE ANI DE LA NAŞTERE (III)

SUMARUL BLOGULUI

Micul text postat mai jos este în legătură cu cel anterior. După apariţia în România literară (nr. 26/1997, pp. 4-5) a recenziei d-lui Alex. Ştefănescu intitulate “Un filosof în rolul de bărbat” şi a unei prime variante a expozeului meu bibliografic (cu stadiul editării la data aceea), d-na Dora Mezdrea, cu o înduioşătoare capacitate de “a căuta nod în papură”, s-a crezut datoare să ne muştruluiască puţin, într-un lung articol persiflant, intitulat “Avatarurile exactităţii” (România literară, nr. 31/1997, pp. 14-15). “Al dracu’ Nae!” (apărut iniţial tot în România literară, nr. 35/1997, p. 6) se raportează cu precădere la articolul respectiv al d-nei Mezdrea (pe care, altminteri, eu unul continui s-o consider pînă astăzi o înzestrată şi foarte merituoasă editoare şi publicistă, aşa cum cred că se vede limpede şi din “Ieşirea din legendă”). Nu ştiu dacă azi, ascuţiţi de vreme, avem mai mult umor decît ieri, dar un dram de umor nu strică nimănui cîteodată, dincolo de “avatarurile” cordialităţii (“... păduri ce-ar fi putut să fie/ şi niciodată nu vor fi...”). (R. C.)

“AL DRACU’ NAE !”

Cer iertare, din capul locului, pentru acest titlu nu tocmai potrivit cu memoria marelui profesor şi gînditor creştin. M-a obsedat însă această exclamaţie a unui prieten, cu atît mai sinceră şi mai semnificativă cu cît nu venea din partea unui “năist”. În felul ei, ea circumscrie de minune o anume “stare de fapt”, la care mi-am propus să mă refer, pe scurt, în cele ce urmează.

Despre Nae Ionescu a circulat multă vreme (şi circulă încă) legenda că ar fi fost un mare afemeiat (ceva asemănător cu imaginea vulgară despre Eminescu, pe care eforturile biografilor documentaţi abia de au reuşit s-o mai estompeze). Considerat irezistibil la modul diabolic, Nae Ionescu s-a instalat în conştiinţa aculturală a multora ca un soi de Lică Sămădăul în straie de filosof, fascinînd nevestele protipendadei bucureştene, spre disperarea cîte unui Ghiţă mai rafinat şi spre deliciul bîrfitorilor mondeni...

Pe acest fond aperceptiv, creat încă din timpul vieţii controversatului personaj, modul pătimaş cu care doamnele continuă să se raporteze la el chiar şi în posteritate vine ca o confirmare a unui destin. Viu sau mort, “Nae” polarizează pasiunile; doamnele îl iubesc sau îl urăsc psihanalizabil, îl vor numai al lor, îl bîrfesc sau îl răsfaţă. Ce-i drept, spre deosebire de Eminescu, a cărui masculinitate postumă a căzut mai ales în lotul domnişoarelor romanţioase, “Nae” stă mai degrabă în vederile doamnelor trecute de prima tinereţe... În orice caz, el rămîne viu nu doar prin farmecul, ascuţimea şi chiar actualitatea discursului său filosofic sau gazetăresc, ci şi prin acest interes feminin aproape devorator, de natură să trezească (la modul “principial”) invidia bărbaţilor în carne şi oase, care ajung să exclame, nu tocmai creştineşte, asemenea prietenului meu: “Al dracu’ Nae!”.

Astăzi, cel puţin atît cît transpare din presa literară, destinul postum al Profesorului (majuscula este a pietăţii feminine) vibrează ca un fel de coardă întinsă – de la stînga la dreapta – între contestaţiile încăpăţînate de tip Marta Petreu (v. România literară, mai ales nr. 49-50/1994, pp. 16-17) şi apologiile geloase de tip Dora Mezdrea (v. România literară, nr. 31/1997, pp. 14-15), toate ostentativ de “exacte”. În ultima vreme, cea mai mare imprudenţă a unui bărbat este “să se bage” în această afacere tot mai sever circumscrisă; dacă o face, atunci riscă să fie calificat (ca subsemnatul) drept “malefic” şi “primejdios” în... “durata lungă” a istoriei! D-l Alex. Ştefănescu, care a crezut că-şi poate permite să scrie neamendat despre “Un filosof în rolul de bărbat” (România literară, nr. 26/1997, p. 4), o ştie şi dumnealui. Bărbaţii se pot ocupa nestînjeniţi, dacă vor, bunăoară cu de-alde Mihail Sebastian, pentru care nici o doamnă, pe cât se vede, nu se mai omoară cu firea...

Oare cum o privi Nae Ionescu, de acolo de unde e, o posteritate atît de preponderent feminină şi pasională? S-o simţi maternal ocrotit, bărbăteşte flatat sau filosoficeşte jenat? O aştepta, poate, şi interesul unei generaţii mai virile? Prietenul meu şi-l imaginează mai degrabă nepăsător (“nemuritor şi rece”), susţinînd că aceasta e mai mult problema noastră decît a legendarului răposat. Cînd zice: “Al dracu’ Nae!”, se deplînge pe sine şi pe noi toţi...

(Menţionez că prietenul meu – cîndva un admirator discret al d-nei Ana Blandiana – nu le cunoaşte personal nici pe d-na Marta Petreu, nici pe d-na Dora Mezdrea, nici pe d-na Anca-Irina Ionescu, nici pe d-na Ileana Vasiliu-Scraba; n-are habar nici de Mistica englezoaicei Evelyn Underhill tradusă de d-na Laura Pavel, nici de memoriile Martei Bibescu sau Cellei Delavrancea, iar scrisorile Elenei-Margareta Fotino – “Urîţică, dom’le!” – abia a început să le citească. De aceea, trebuie s-o mărturisesc, sînt tentat să-i reproşez un naiv apriorism...).

Răzvan CODRESCU