NAE IONESCU: 120 DE ANI DE LA NAŞTERE (II)

SUMARUL BLOGULUI

Nae Ionescu în 1919

Nae Ionescu s-a născut acum 120 de ani (Brăila, 4 iunie 1890 – stil vechi) şi a murit acum 70 de ani (Bucureşti/Băneasa, 15 martie 1940). A fost probabil cel mai influent profesor al României interbelice şi unul dintre marii gazetari ai epocii. O întreagă pleiadă de intelectuali iluştri, de la Vasile Băncilă (n. 1897) la Emil Cioran (n. 1911), i-au fost studenţi, discipoli şi mărturisitori. Mircea Eliade (n. 1907) i-a fost asistent la Universitate şi prim editor, iar Mircea Vulcănescu (n. 1904) – prim monograf. Petre Ţuţea (n. 1902) sau Constantin Noica (n. 1909) au dezvoltat în discursul lor multe teme şi sugestii naeionesciene. Angajarea sa ortodoxă şi de dreapta, dar mai ales apropierea de legionari (cu precădere în ultimii ani de viaţă) i-au marcat imaginea postumă într-o posteritate dominată de ideologiile stîngiste (de la comunismul roşu la comunitarismul albastru). Pe cît a fost de adulat de către unii, pe atît a fost de denigrat de către alţii, dar fascinaţia personalităţii lui a rămas mereu vie şi provocatoare. Pe parcursul acestui an, intenţionez să mai postez aici şi alte texte despre Nae Ionescu, ale mele sau ale altora, ca o reverenţă tîrzie faţă de marele profesor al celei mai strălucite – dar poate şi mai tragice – generaţii intelectuale din istoria României şi a sud-estului european. (R. C.)

IEŞIREA DIN LEGENDĂ

STADIUL EDITĂRII LUI NAE IONESCU (2010)

A existat o vreme cînd legendele creau fervori. Astăzi ele creează mai degrabă suspiciuni. De aceea, cel mai mare serviciu ce poate fi făcut unei realităţi învăluite de legendă este să-i redai nuditatea, chiar cu riscul de a o sărăci. E probabil reflexul unui spirit obosit de propriile lui aventuri şi dornic să se odihnească în comoditatea concretului...

Nae Ionescu trecuse în legendă înainte de a trece în moarte. El aparţinea unei lumi care se întreba ce s-ar face fără legende. Noi aparţinem, după doar ceva mai mult de o jumătate de veac, unei lumi care se întreabă cui i-ar mai folosi o legendă în plus...

Dincolo de exaltarea cîtorva admiratori romantici, conştiinţa culturală de azi l-a conjurat pe Nae Ionescu să iasă din legendă, cu biografia, dar şi cu opera lui, dacă are una.

Numeroasele editări sau reeditări ale textelor naeionesciene, în ultimii 20 de ani, au răspuns, într-un fel, tocmai acestei “somaţii” aduse, uneori cu o nedisimulată rea-voinţă, celei mai covîrşitoare figuri din istoria gîndirii româneşti (nu atît prin forţa unei opere la care a refuzat “să meşterească” el însuşi, cît prin forţa catalizatoare a unei personalităţi complexe şi harismatice, despre care mărturisesc mai toţi cei ce l-au cunoscut; a se vedea şi Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Bucureşti, 1998). De aceea, poate că n-ar fi lipsit de interes să schiţăm – cu sumare adnotări, într-un soi de eseu bibliografic – stadiul pe care l-a atins editarea acestor texte, fie că este vorba de pagini scrise de mîna sa, fie că este vorba de cursuri sau conferinţe stenografiate de discipoli şi admiratori.

Cu Mircea Eliade, pe Calea Victoriei

E notoriu că în timpul vieţii lui Nae Ionescu nu a apărut decît o singură carte semnată cu numele său, a cărei iniţiativă şi îngrijire a aparţinut discipolului - şi mai tîrziu asistentului său - Mircea Eliade (liderul intelectual al “noii generaţii”); este vorba de acea culegere de articole politice scrise între 1926 şi 1933, publicată în 1937, la Ed. Cultura Naţională din Bucureşti, sub titlul Roza vînturilor (cu o scurtă prefaţă a autorului şi cu o mai amplă postfaţă a îngrijitorului ediţiei, rămasă pînă astăzi text referenţial). Într-un volum colectiv al Institutului Social Român (Doctrinele partidelor politice, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924) îi mai apăruse (pp. 173-185) conferinţa despre Sindicalism (rostită în 1923). La acestea se adăugau cîteva prefeţe sau introduceri la volumele altora, cea mai faimoasă rămînînd prefaţa la romanul De două mii de ani (1934) al scriitorului evreu Mihail Sebastian (Iosef M. Hechter, 1907-1945), cu teoria fatalităţii suferinţei istorice a lui Iuda, amplu dezbătută în epocă (v. ediţia Humanitas din 1990, pp. 7-25; o broşură cuprinzînd traducerea în franceză – semnată Pierre Bardonnet – a prefeţei lui Nae Ionescu a apărut la Paris în 1997: La question juive et la réponse d'un orthodoxe des années trente[1]).

După moartea sa (survenită la 15 martie 1940), s-a constituit un “Comitet pentru tipărirea operei lui Nae Ionescu”, alcătuit din foşti studenţi şi colaboratori ai profesorului (Constantin Floru, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, ce au beneficiat şi de sprijinul altora: D. C. Amzăr, Vasile Băncilă, Virgil Bogdan, Alice Botez, Cella Dona, Ştefan Teodorescu etc.), sub coordonarea academicianului Octav Onicescu. Acest comitet a editat patru cursuri celebre: Istoria logicei (1941, cu un memorabil portret al lui Nae Ionescu scris de Vasile Băncilă [text apărut iniţial în 1940, în revista Însemnări sociologice] şi cu o introducere colectivă, în care ni se oferă – pp. XXI-XXIV – un inventar provizoriu al operei profesorului, însumînd acolo 53 de titluri, printre care şi Căderea în cosmos, al cărei manuscris, de va mai fi existînd, n-a fost încă redescoperit, rămînînd o incitantă enigmă a posterităţii naeionesciene[2]), Metafizica – I (1942; este vorba de cursul despre “Teoria cunoştinţei metafizice. Cunoaşterea imediată”, ţinut în 1928-29), Logica generală (1943) şi Metafizica – II (1944; este vorba de cursul despre “Teoria cunoştinţei metafizice. Cunoaşterea mediată”, ţinut în 1929-30). În Izvoare de filosofie. Culegere de studii şi texte – II, 1943 (Ed. Bucovina – I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1944, pp. 1-52) vedea lumina tiparului teza de doctorat (în limba germană) susţinută de Nae Ionescu la Universitatea din München, cu profesorul Clemens Baeumker, la 3 aprilie 1919 (Die Logistik als Versuch einer neuer Begründung der Mathematik).

Instaurarea regimului comunist a stopat publicarea şi circulaţia în România a scrierilor lui Nae Ionescu (considerat, din perspectiva noii ideologii oficiale, drept unul dintre capii “reacţionarismului” interbelic românesc, alături de principalii săi discipoli, de la Vasile Băncilă la Emil Cioran; printre necrofori s-au numărat Al. Posescu, O. Cheţan, Gh. Vlăduţescu, Gr. Tr. Pop, N. Gogoneaţă sau Gh. Al. Cazan). În aceste decenii funeste, profesorului i-au fost reeditate anastatic în Occident, prin strădania românilor din Exil (mai ales a unor editori precum Ion Dumitru, Ion Mării, Ioan Cuşa, G. Pişcoci-Dănescu), volumul Roza vînturilor şi cursurile de Logică şi Metafizică editate în perioada 1941-1944. Aceste reimprimări pioase, în tiraje reduse, departe de ţară, reprezentau mai degrabă nişte paşi pe loc decît nişte paşi înainte. Mircea Eliade şi Gh. Racoveanu i-au scos, la Freiburg, în 1951, o selecţie de texte, sub titlul Convorbiri. La Wiesbaden, în 1957, D. C. Amzăr realiza o bună ediţie, inteligent structurată şi erudit adnotată, a articolelor naeionesciene pe teme religioase (fără a depăşi semnificativ materialul cuprins în Roza vînturilor), sub titlul Îndreptar ortodox. Constantin Papanace, lider legionar de origine aromână, reunea într-un volumaş, intitulat Fenomenul legionar, patru conferinţe ţinute de Nae Ionescu în lagărul pentru legionari de la Miercurea Ciuc (mai 1938), destul de îndoielnic înregistrate, pe care le însoţea cu un cuvînt introductiv şi cu un epilog comemorativ (“Semnificaţia jertfei Profesorului Nae Ionescu”); era publicaţia cu nr. 17 din seria “Biblioteca Verde” (Editura Armatolii, Cetatea Eternă [Roma], 1963). Figura profesorului este evocată constant în publicaţiile Exilului, care uneori îi dedică numere speciale (cum a fost, bunăoară, cel din Prodromos – publicaţie românească de la Freiburg – la 30 de ani de la moartea sa).

Din 1990, reîncepe editarea sau reeditarea lui Nae Ionescu în România, ultimul deceniu al secolului trecut constituind perioada cea mai prolifică, sub aspect editorial, a destinului său postum. Cele mai multe titluri au apărut la editurile Humanitas şi Anastasia din Bucureşti, avîndu-i ca îngrijitori pe d-l Marin Diaconu şi pe d-na Dora Mezdrea. Dacă însă Editura Humanitas a avut în vedere mai ales reeditarea unor titluri consacrate, Editura Anastasia – pe vremea directoratului d-lui Teodor Baconsky – s-a orientat spre textele inedite (unele dintre ele puse la dispoziţie de d-na Anca-Irina Ionescu, nepoata autorului).

Începutul – destul de modest – l-a făcut controversatul Dan Zamfirescu, încă din vara lui 1990, reeditînd anastatic volumul Roza vînturilor (la editura omonimă), căruia i-a adăugat o prefaţă foarte personală, intitulată şcolăreşte: “La început de drum” (ediţie reluată la Chişinău, în 1993, cu o postfaţă de Nicolae Dabija, sub egida Editurii Hyperion).

A urmat seria de la Humanitas: Curs de metafizică (1991 şi 1995; ediţie îngrijită de Marin Diaconu, cuprinzînd cele două cursuri de metafizică editate iniţial în 1942 şi 1944), apoi Cursul de logică şi Cursul de istoria logicii (ambele apărute în 1993; primul “îngrijit” în redacţie, al doilea editat prin grija lui M. Diaconu); se adaugă, în 1994, volumaşul Grafologia. Scrisul şi omul (ed. M. Diaconu, avînd în Addenda interesantul eseu al lui Gh. Geană, “Scris şi personalitate”), care conţine micul studiu ce a dat şi titlul ediţiei (reproducerea unei broşuri aproape uitate, publicate sub pseudonimul Nemo, mai întîi în 1926, apoi în 1936) şi articolul “Puţină grafologie” (ce apăruse în 1924, în Ideea Europeană). Se cuvine menţionat că tot la Humanitas, în 1992, a apărut şi prima carte serioasă scrisă despre Nae Ionescu de către unul dintre discipolii săi: Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut (ed. îngrijită de Alexandru Badea).

În 1993, la Editura Fundaţiei Culturale Române din Bucureşti, a apărut volumul Neliniştea metafizică (îngrijit de acelaşi M. Diaconu), cuprinzînd şi prima versiune românească (realizată de acad. Alexandru Surdu) a tezei de doctorat a lui Nae Ionescu, Logistica – Încercare a unei noi fundamentări a matematicii (iar nu a “metafizicii”, cum, dintr-o gravă eroare, figurează la începutul volumului şi la Cuprins!); din păcate, restul textelor antologate se ţin destul de greu la un loc, volumul în ansamblu rămînînd neconvingător. Aici este inclusă şi conferinţa Sindicalismul (ce apăruse şi-n broşură, în 1991, la Ed. ARA)

Tot în 1993, la Cluj, Biblioteca Apostrof scoate prima ediţie (îngrijită de Marta Petreu) a cursului de filosofia religiei ţinut de Nae Ionescu în 1925 (textul mai apăruse, în serial, slab îngrijit de George Gibescu, în revista Viaţa Românească, de la nr. 5/1990 pînă la nr. 7/1991); volumul, purtînd titlul editorial Prelegeri de filosofia religiei, a cunoscut şi o a doua ediţie (1996), în ciuda faptului că îngrijitoarea s-a transformat ulterior într-o aprigă adversară a profesorului, pe care a căutat, mai ales în paginile României literare (nr. 49-50/1994), să-l scoată drept un ieftin plagiator[3] (teză la care nu doar detractori de profesie, precum Z. Ornea sau Al. George, dar şi oameni mai cumpăniţi, precum N. Manolescu sau S. Alexandrescu, au marşat cu suspectă uşurinţă)! Oricum, volumul de la Cluj a deschis seria cursurilor inedite editate direct după stenograme, serie ce va întregi treptat profilul spiritual, cultural şi pedagogic al autorului. (Trebuie menţionat că un fel de replică editorială la ediţia clujeană a fost dată ulterior de Marin Diaconu: Nae Ionescu, Curs de filosofie a religiei: 1924-1925, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998 – cu un text-prefaţă de Nicolae Tatu şi un text-postfaţă de Mircea Vulcănescu, dar şi cu bogate “Repere biobibliografice şi spirituale” alcătuite de îngrijitor).

Cît priveşte broşura Fenomenul legionar (Antet XX-Press, Bucureşti, 1993), ea reproduce ediţia lui C. Papanace din 1963 (inclusă şi în volumul Istoria Mişcării Legionare scrisă de un legionar [este vorba de cartea preotului Ştefan Palaghiţă, Garda de Fier spre reînvierea României, precedată de o Cronologie legionară], îngrijit de Alexandru V. Diţă, cu o prefaţă de Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vînturilor, Bucureşti, 1993; conferinţele atribuite lui Nae Ionescu – pp. 350-362 – constituie un fel de anexă). Trebuie menţionat că de curînd a apărut şi o ediţie în limba italiană, în traducerea d-lui Claudio Mutti (asiduu traducător, editor şi analist al autorilor români “tradiţionalişti” sau “de dreapta”, semnatarul volumului Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu, trad. rom. Anastasia, Bucureşti, 1997): Il fenomeno legionario, Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 1998 (micul volum mai include un articol publicat de Nae Ionescu în Buna Vestire din 27 iunie 1937, “Sub semnul Arhanghelului”, precum şi texte despre Nae Ionescu semnate de Dan Stanca, Gabriel Stănescu şi Constantin Papanace) [4]. Totuşi, cea mai avizată cunoscătoare de pînă azi a biografiei şi operei lui Nae Ionescu, Dora Mezdrea (cf. Nae Ionescu. Biografia, vol. IV, p. 245 şi urm.), pune la îndoială autenticitatea acestor conferinţe (destul de greoaie şi pe alocuri obscure), colportate strict în mediile legionare. Că Nae Ionescu a ţinut o serie de conferinţe în lagărul pentru legionari de la Miercurea Ciuc, aceasta e mai presus de orice îndoială (sînt numeroase mărturii). Că textele ajunse pînă la noi ar fi integrale şi fidele, aceasta pare, într-adevăr, extrem de discutabil, mai ales pentru cei familiarizaţi cu discursul naeionescian.

La Iaşi, Editura Timpul (colaborînd cu publicistul Dan Ciachir) a încropit două volume de publicistică, orientîndu-se mai ales spre texte anterioare sau ulterioare perioadei 1926-1933, pe care o acoperise Mircea Eliade în Roza vînturilor: primul (“moşit” încă din anii ‘80 de Dan Zamfirescu), intitulat Suferinţa rasei albe, a apărut în 1994, iar al doilea, intitulat Între filosofie şi ziaristică, a apărut în 1996. Aceeaşi editură, tot în 1996, a reeditat, în vechea traducere din 1924 (Olimpiu Stefanovici-Svensk) şi cu cuvîntul introductiv de atunci al lui Nae Ionescu, Individul împotriva Statului de Herbert Spencer.

Anul 1996 este marcat de apariţia a trei cursuri inedite ale lui Nae Ionescu la Editura Anastasia. Primul (în colecţia “Elita interbelică”) este Curs de istoria metafizicii (ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Dora Mezdrea, cu o substanţială introducere – “Nae Ionescu – filosof”, pp. 7-92 – de Ştefan Voinescu), datînd din 1930-31. Celelalte două (ambele în colecţia “Filosofia creştină”, ambele datînd din 1925-26 şi ambele remarcabil editate de Dora Mezdrea) sunt Problema mîntuirii [în textul litografiat: salvării] în “Faust” al lui Goethe (avînd drept prefaţă eseul “Criza moralei creştine” de Mircea Vulcănescu) şi Teoria cunoştinţei (volum deschis de studiul înrudit al lui Octav Onicescu, “Filosofia ştiinţifică”).

Aceeaşi Dora Mezdrea (devenită treptat cea mai competentă editoare a operelor inedite ale lui Nae Ionescu) a realizat o monumentală ediţie (de aproape o mie de pagini) a Corespondenţei de dragoste dintre filosof şi soţia sa, Elena-Margareta Fotino (1889-1971), acoperind o perioadă de un sfert de veac (1911-1935). Apărută în 1997 la Editura Anastasia, în două volume, ediţia, cu un bogat aparat critic şi istoric (ce contribuie nu doar la cunoaşterea aprofundată – şi deloc lipsită de surprize! – a omului Nae Ionescu, ci şi a vieţii intelectuale a epocii, dintr-o altă zonă de sensibilitate şi gîndire decît cea oferită de Jurnalul inedit al lui M. Sebastian, tipărit în 1996, care a făcut deosebită vîlvă în presa literară din România), ilustrată cu facsimile şi fotografii inedite, a constituit un incitant eveniment editorial şi un moment esenţial al “ieşirii din legendă”, oferindu-ne un Nae Ionescu la îndemîna brutelor noastre curiozităţi... (A se vedea şi excelenta recenzie semnată în România literară de Alex. Ştefănescu: “Un filosof în rolul de bărbat”, nr. 26/1997, p. 4). Un pandant al acestei cărţi, însă de proporţii mult mai modeste, este volumul Jurnal cu şi fără Nae Ionescu (Ed. Crater, Bucureşti, 1999), purtînd semnătura Elenei-Margareta Fotino (ediţie îngrijită de Dora Mezdrea şi Anca-Irina Ionescu).

Spre sfîrşitul anului 1997, printr-o fericită întîlnire a competenţelor (filologică şi filosofică), dublată de o exemplară acribie editorială, Dora Mezdrea şi Marin Diaconu au pus la îndemîna publicului contemporan cea mai substanţială ediţie de pînă acum a cursurilor de logică. Cele trei volume apărute la Editura Eminescu reunesc prelegeri în cea mai mare parte inedite, reprezentînd un pas important spre “integrala” cursurilor universitare rămase de la Nae Ionescu (“După tipărirea şi a acestui curs [Cursul de logică ţinut în anul universitar 1927/1928 – n. R. C.], mai rămîne să fie editat doar Cursul de metafizică din 1937. Îngrijirea ultimului curs ţinut de Nae Ionescu şi-a asumat-o Dan Zamfirescu. Sperăm ca în curînd să fie aşezat şi acesta lîngă cele scoase, în ultimii şapte ani, de cîteva edituri [Humanitas, Biblioteca Apostrof, Anastasia, Eminescu – n. R. C.] – citat din nota editorilor, p. 231). Editate şi difuzate la un loc, cele trei volume (nenumerotate ca atare) cuprind, în ordinea cronologică a cursurilor: Curs de istorie a logicei, însoţit de trei prelegeri de Logica colectivelor (1924-1925) [cele trei prelegeri de logica colectivelor datează din 1935], avînd în chip de introducere un text al lui Mircea Vulcănescu (“Gîndirea filosofică a d-lui Nae Ionescu”); Curs de logică, cu privire specială la ştiinţele exacte (1926-1927), avînd în chip de cuvînt înainte un text al lui Constantin Noica (“Nae Ionescu şi spiritul de şcoală”); Curs de logică (1927-1928), precedat de un text al lui Emil Cioran (“Nae Ionescu şi drama lucidităţii”) [5]. În ce priveşte Cursul de istorie a logicei din fruntea acestei serii, el nu se suprapune întru totul cu cel din 1929-1930 (editat mai întîi în 1941, reeditat în 1993 – v. mai sus); explicaţii în această privinţă se găsesc la pp. 178-179 ale respectivului volum (raportul dintre cele două versiuni rămînînd destul de neclar).

Nae Ionescu văzut de Ion Anestin (1932)

Spre sfîrşitul secolului trecut, în ultima lui aventură estivală, s-a încheiat lungul şi sinuosul proces al editării cursurilor litografiate sau stenografiate ale lui Nae Ionescu (atîtea cîte au ajuns pînă la noi). Evenimentul merită şi în expunerea de faţă o atenţie mai specială, cu atît mai mult cu cît este vorba de cursul inedit cel mai mult aşteptat, fiind şi ultimul ţinut integral de Nae Ionescu la Universitatea din Bucureşti. Stenografiat şi apoi transcris de studentul Dumitru Neacşu în 1937, a apărut în 1999 la Editura Roza Vînturilor, fiind îngrijit de Marin Diaconu şi Dan Zamfirescu (patronul editurii), acesta din urmă semnînd şi cuvîntul înainte (“«Ultimul curs încheiat» de Nae Ionescu”), şi postfaţa (“Metafizica secolului XXI”), ambele în stilul cam radicalist şi ditirambic care-l caracterizează. Dintr-o notă a editurii (p. 14) aflăm mai exact: “Contribuţia lui Dan Zamfirescu la îngrijirea ediţiei a constat în clarificarea unor locuri ce prezentau dificultăţi de înţelegere, în propuneri de subliniere a unor pasaje şi în redactarea cîtorva note, în cea mai mare parte ele aparţinînd lui Marin Diaconu. Toate celelalte contribuţii, privind titlurile şi sub-titlurile prelegerilor [prin preluarea mărturisită a metodei încetăţenite de Dumitru Cristian Amzăr şi de comitetul editorial din anii '40 – n. R. C.], stabilirea textului şi completarea lui prin însemnările d-lui Nestor Ignat [alt fost student al lui Nae Ionescu; vezi şi mai jos – n. R. C.], ca şi obţinerea şi retipărirea notelor de la prelegerile de logica colectivelor din 1938 [adnotate parţial; de altfel, cursul însuşi nu pare să fi fost terminat de Nae Ionescu, arestat, din motive politice, la începutul lunii mai şi definitiv destituit de la Universitate – n. R. C.] aparţin lui Marin Diaconu”.

Volumul, numărînd 330 de pagini (plus ilustraţia fotografică), poartă titlul editorial (nu tocmai adecvat) Tratat de metafizică şi redă cursul ţinut în anul universitar 1936-1937 (în fapt, numai în 1937, din 12 ianuarie pînă-n a doua jumătate a lunii mai, nu toate lecţiile fiind datate cu precizie), alcătuit din XXII de lecţii (din păcate, lecţiile XII şi XIII lipsesc din stenograma d-lui Neacşu, iar lecţia X este incompletă, stenograful încurcînd paginile; lipsurile se suplinesc oarecum prin rezumatele d-lui Ignat: pentru lecţia X, vezi pp. 244-246; pentru lecţia XII – pp. 248-249; pentru lecţia XIII – pp. 249-251[6]). Nu este exclus ca Nae Ionescu să mai fi ţinut o lecţie, a XXIII-a, omisă de ambii stenografi, căci la p. 211 citim: “Problema [unitatea reală a lumii – n. R. C.] trebuie să o dezbatem mai pe larg, dacă nu se închid acum cursurile universitare...” (cf. şi p. 215, nota 1, din aceeaşi ediţie).

Structura volumului – destul de stufos – este următoarea: A. prima secţiune, cuprinzînd a) cuvîntul înainte (Dan Zamfirescu); b) o notă asupra ediţiei (Marin Diaconu şi Dan Zamfirescu); c) cursul propriu-zis (pp. 15-216, unele lecţii fiind însoţite de note editoriale plasate la sfîrşit); B. a doua secţiune, cuprinzînd d) “O mărturie” despre profesorul Nae Ionescu (Nestor Ignat); e) rezumatele, utile şi inteligente, a 18 lecţii din cursul de Metafizică (realizate în epocă de studentul Nestor Ignat); f) notele aceluiaşi la cursul de Logica colectivelor din 1938 (pentru numai 6 lecţii); g) “«Misterul» morţii lui Nae Ionescu în lumina ultimelor revelaţii documentare şi a unei scrisori inedite de la Cella Delavrancea [document comunicat în 1995 de regretatul Octavian Ghibu, fiul lui Onisifor Ghibu, şi reprodus fotografic pe coperta 3 – n. R. C.]” (Dan Zamfirescu; studiu destul de substanţial – pp. 268-315 – şi bine documentat, demonstrînd slăbiciunea ipotezelor senzaţionaliste privitoare la moartea prematură a profesorului); h) “În loc de postfaţă...” (Dan Zamfirescu); i) planşe cu fotografii inedite (din perioada relaţiei lui Nae Ionescu cu Lucia Popovici-Lupa, aprox. 1933-1938).

Cursul capătă dimensiunile şi semnificaţia unui testament filosofic, sau mai exact spus spiritual, nu doar al profesorului, ci – sugerează chiar el în lecţia introductivă, poate bravînd, dar nu fără tîlc – al unei întregi epoci sau vîrste spirituale: “Dacă [...] sistemul de metafizică, soluţiile pe care eu vi le voi înfăţişa vor găsi răsunet în d-voastră, dacă d-voastră veţi fi cîndva cutia de rezonanţă pentru ceea ce vă spun, atunci soluţia mea nu va putea să rămînă un exerciţiu personal, ea va fi mărturisirea metafizică de credinţă a unei generaţii, a unei epoci istorice” (p. 27). Avînd în vedere uriaşa influenţă a lui Nae Ionescu, atît în epocă, cît şi după aceea, observaţia lui nu apare deloc exagerată sau lipsită de temei. Nu ştiu dacă el a deschis într-adevăr drumul “metafizicii secolului XXI”, cum susţine un Dan Zamfirescu, dar ne-a dăruit, în orice caz, cea mai interesantă şi mai vie construcţie metafizică românească a secolului XX, răspunzînd spiritualismului european al vremii, dar totdeodată în subtilă concordanţă cu esenţa spiritualităţii noastre tradiţionale, creştin-ortodoxe[7].

Încheiată opera de editare a cursurilor sale, rămîne să le vedem adunate într-o mare ediţie completă (dacă nu “critică”, cum s-ar cuveni, măcar cît mai profesional realizată). E reconfortant de ştiut că bazele unei astfel de ediţii s-au pus deja, la Editura Crater din Bucureşti (a d-lui Ion Papuc), sub îngrijirea aceloraşi neobosiţi Marin Diaconu şi Dora Mezdrea (sprijiniţi de Dan Zamfirescu şi Anca-Irina Ionescu). Ediţia – Nae Ionescu, Opere – a fost inaugurată în 1999 prin apariţia volumului VI (573 pp.), primul rezervat scrisului publicistic (perioada 1909-1923), dar editorii au rămas zgîrciţi cu amănuntele privitoare la structura ei globală. În anul 2000 a apărut şi volumul I (Cursuri de metafizică, 1). În 2005, cu volumul II (Cursuri de metafizică, 2), ediţia s-a strămutat la Editura Roza Vînturilor, iar de atunci – fie dintr-o “criză” a colaborării, fie din alte pricini “ambientale” – demersul pare să stagneze, spre paguba tuturor. Că treaba nu merge lin se vede şi din nota inclusă în volumul din 2005 (p. 427): “Sub dictatura Măriei Sale Întîmplarea – aceea care guvernează subiectiv devenirea lumii româneşti din ultimii 15 ani –, conjugată cu întîmplări ce ţin de moştenitor şi de editor, s-a ivit şi înaintează ediţia de Opere ale lui Nae Ionescu”. Din aceeaşi notă aflăm că volumele III şi IV sînt destinate cursurilor de Logică [8].

Ultimele demersuri editoriale majore privesc publicistica, în speţă pe cea cu tematică sau implicaţii teologice. Diac. Ioan I. Ică jr şi Dora Mezdrea şi-au dat mîna spre a impune o sintagmă mai degrabă riscată: “Nae Ionescu teolog”[9]. În 2001 apărea la Editura Deisis din Sibiu amplul şi cochetul volum intitulat Predania şi un îndreptar ortodox cu, de şi despre Nae Ionescu teolog, antologie prefaţată şi realizată de diac. Ioan I. Ică jr (prefaţa – pp. 5-12 – se intitulează “Predania – testamentul teologic al unui filozof ortodox”). Volumul cuprinde, în reproducere anastatică, colecţia revistei Predania (februarie-noiembrie 1937), “revistă de critică teologică” sub direcţia lui G. Racoveanu (cunoscut discipol al lui Nae Ionescu), apoi un “îndreptar ortodox” (crestomaţie de “meditaţii şi articole” din perioada 1920-1938, după modelul celei scoase în 1957, la Wiesbaden, de D. C. Amzăr – v. mai sus), cîteva extrase din cursurile universitare cu tematică metafizic-religioasă (sub titlul generic “Nae Ionescu – metafizician al contemplaţiei şi iubirii”) şi cîteva “evaluări” mai vechi sau mai noi (Glicon Monahul, Sandu Tudor, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Dan Ciachir) grupate sub titlul “Nae Ionescu – teolog «nespecialist»”.

Monumentala “integrală a publicisticii religioase” – Nae Ionescu, Teologia (664 pp.) – va apărea tot la Deisis, în 2003, sub îngrijirea, cu introducerea (“Nae Ionescu – teologul” – pp. 5-14) şi cu notele Dorei Mezdrea (care nu ezită să vorbească despre “acest adevărat bărbat apostolic”, ceea ce pe Nae Ionescu, înainte de a-l flata, probabil că l-ar fi amuzat copios). Sînt în total 441 de texte, din care “391 se publică pentru prima oară în volum”. Editoarea le-a grupat pertinent pe criterii tematice (secţiunile mari sînt: “Ştiinţă şi religie”, “Mîntuitorul”, “Antropologie creştină”, “Ortodoxia”, “Biserica”, “Estetica sacră”, fiecare cu numeroase subsecţiuni).

Recapitulînd, avem editate pînă acum teza sa de doctorat (în germană şi română), cursurile sale universitare (chiar dacă unele incomplete) pe teme de logică, teoria cunoaşterii, metafizică şi filosofia religiei, cele mai cunoscute dintre conferinţele sale extra-universitare (pe teme politice sau culturale), aproape întreaga sa publicistică identificată (a publicat şi multe texte nesemnate sau semnate cu varii pseudonime: unele certe, precum Nicolae Ivaşcu, Mihai Tonca, Skythes, Nemo, altele controversate, precum Verax[10]) şi o parte considerabilă a vastei sale corespondenţe.

Toţi aceşti paşi importanţi în editarea operei lui Nae Ionescu şi în dezvăluirea fascinantei sale biografii (în care, adeseori, realitatea necunoscută covîrşeşte legenda curentă!) au înlesnit realizarea necesarelor sinteze critice cu privire la viaţa şi gîndirea sa, ce au marcat profund, indiferent de receptarea lor actuală, chipul unei epoci şi destinul unei generaţii.

Cu volumul IV (648 pp.), apărut în 2005 la Editura Istros, sub egida Muzeului Brăilei (Nae Ionescu e brăilean prin naştere), scrupuloasa cercetătoare Dora Mezdrea şi-a încheiat vasta expunere critică a biografiei lui Nae Ionescu[11]. Ne aflăm în faţa celei mai întinse şi mai documentate abordări monografice de după 1989 a unui autor interbelic: o monografie monumentală, însumînd peste 2000 de pagini dense, exemplară în toate privinţele, iar într-o anumită măsură depăşind abordarea strictă a cazului Nae Ionescu şi realizînd o frescă mai cuprinzătoare a lumii interbelice româneşti.

Volumul ultim începe cu anul universitar 1935-36 şi urmăreşte atent anii cei mai plini şi mai tensionaţi ai vieţii marelui profesor, pînă la moartea sa prematură din pragul primăverii lui 1940 (în jurul căreia s-au ţesut numeroase legende, de care autoarea ştie să rămînă la distanţă critică, reprimînd orice tentaţie spre senzaţionalism, sau spre o nouă mitologizare a subiectului). Cam din 1938 (după instaurarea dictaturii regale şi pe fondul campaniei de “decapitare” a Mişcării Legionare), pentru Nae Ionescu încep marile încercări-limită: şicanele Siguranţei şi ale cenzurii, îndepărtarea de la catedră, detenţiile politice, sechestrarea la domiciliu şi, nu în ultimul rînd, boala de inimă – care se agravează galopant şi din care i se va şi trage sfîrşitul.

În strînsă legătură cu biografia naeionesciană, se aduc contribuţii importante şi asupra altor personaje ilustre ale epocii: Mircea Eliade (asistent al lui Nae Ionescu între 1935-37 şi prim editor al acestuia, prigonit sub o abruptă acuzaţie de “pornografie” literară – cf. pp. 37-52), Cella Delavrancea, Vasile Băncilă etc.

Strădania autoarei este, printre altele, şi aceea de a-l deculpabiliza pe Nae Ionescu de acuzaţia de “legionarism”, chiar dacă legăturile acestuia cu mişcarea lui Codreanu, oarecum fatale în contextul epocii, nu pot fi propriu-zis contestate. Problema are nuanţele ei (pe care adversarii obişnuiesc să le eludeze) şi este meritul autoarei de a încerca să le stabilească speculativ, chiar cu riscul de a cădea într-un antilegionarism “de lucru”, cam strident şi nu o dată discordant cu documentele şi mărturiile vremii. Pietismul faţă de Nae Ionescu duce la unele impietăţi conjuncturale faţă de mediul în care el a respirat destul de organic şi din care nu poate fi “decupat” spre a-l “ajuta” să intre în graţiile unei posterităţi suspicioase.

Autoarea urmăreşte şi stadiul imediat al posterităţii lui Nae Ionescu, inventariindu-i atent “Moştenirea materială” (familie, avere, bibliotecă), apoi “Moştenirea spirituală” (“Şcoala de filosofie a lui Nae Ionescu”, cu prelungiri pînă în ziua de azi), chiar dacă n-au putut fi trecuţi în revistă decît principalii săi discipoli sau proximi (de la un M. Eliade şi un C. Noica la un M. Şora sau un Al. Dragomir).

Dintre cărţile despre Nae Ionescu – încă puţin numeroase şi destul de inegale – se mai merită menţionate măcar două: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, şi Romina Surugiu, Dominante filosofice în publicistica lui Nae Ionescu. De la “Logos” la “Cuvîntul”, Ed. Paideia, Bucureşti, 2008. În materie de detractare, se poate cita, ca studiu de caz, Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Ed. Polirom, Iaşi, 2009 (reed. 2010). După cum se vede, bărbaţii rămîn în continuare datori... [12]

Răzvan CODRESCU

[1] Poate părea de necrezut, dar o jalnică editură de la noi, Antet, probabil campioana gafelor editoriale din primul deceniu postcomunist, a reeditat (în anul 2000) textul respectiv... retradus din limba franceză!!!

[2] Iată şi un fragment din Memoriile lui Mircea Eliade, istorisind despre perioada de detenţie din lagărul pentru legionari de la Miercurea Ciuc (1938-39): “Uneori, cînd rămîneam singuri sau într-un grup restrîns, Nae Ionescu ne vorbea despre cărţile pe care se hotărîse să le scrie: un Comentariu la Epistolele Sfîntului Apostol Pavel şi Căderea în cosmos, aceasta din urmă alcătuită dintr-o serie de scrisori, majoritatea către C. D., marea – şi ultima – lui dragoste. Nae Ionescu îl socotea pe Sfîntul Pavel drept cel mai important gînditor creştin [C. Noica, mai tîrziu, colporta o opinie asemănătoare, ba chiar considera creştinismul o “ispravă” a elenizatului Pavel; cf., de pildă, Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă, ed. 1983, p. 26 – n. R. C.] – nu pentru că ar fi avut mai mult geniu filosofic decît, bunăoară, Sfîntul Augustin, Origen sau Sfîntul Toma, ci pentru că arătase în ce sens se putea gîndi filosofic, în chip creator, după Întrupare. Nu ştiu cît a apucat să scrie din Comentariul la Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, dar am văzut şi discutat planul acestei cărţi în iarna lui 1940, împreună cu alţi cîţiva dintre foştii lui elevi (Mircea Vulcănescu, Dinu Noica şi alţii), în întîlnirile noastre săptămînale în casa lui de la Băneasa. În ceea ce priveşte textele care trebuiau să compună Căderea în Cosmos, şi pe care le scrisese în anii 1938-1939, ele existau încă în timpul războiului” (ed. Humanitas din 1991, vol. II, p. 31). După o declaraţie a Cellei Delavrancea, scrisorile ar fi fost distruse (apud Nae Ionescu, Curs de filosofie a religiei: 1924-1925, ed. M. Diaconu din 1998, p. 200).

[3] A se vedea textul postat mai înainte („Radiografia unei calomnii...”).

[4] La iniţiativa aceluiaşi, numărul din ianuarie '99 al trimestrialului literar Letteratura-Tradizione (II, 5) a fost închinat lui Nae Ionescu (ce pare a avea, iată, ca şi Corneliu Z. Codreanu, spre înciudata indignare a detractorilor de acasă, o surprinzătoare posteritate... europeană!). Un număr anterior al aceleiaşi publicaţii îi fusese dedicat lui C. Noica (1998).

[5] Conform paginilor de titlu ale celor trei volume. Pe coperţi, printr-o convenţie editorială, figurează următoarele titluri: Introducere în istoria logicei, Introducre în logica matematică (acest titlu convenţional îşi află suficientă acoperire în materia cursului) şi Introducere în logică (a nu se confunda cu Logica generală din 1934-35, editată mai întîi în 1943, reeditată în 1993 – v. mai sus). De adăugat, în treacăt, că în preajma morţii Nae Ionescu lucra la un Manual de logică (din care s-au păstrat fragmente în manuscris).

[6] Am ţinut să dau aici trimiterile corecte, deoarece, dintr-o gravă neatenţie redacţională, în volum se fac trimiteri eronate.

[7] Traseul ideatic al acestui important curs “testamentar” ar putea fi fixat prin următoarele repere: precizarea preliminară a rostului metafizicii (care, zice Nae Ionescu, este un soi de “ofrandă lirică” vizînd “echilibrul” şi “împăcarea” omului prin experienţa “absolutului”, pe o cale diferită, dar complementară cu cea a religiei); consideraţii despre Fiinţă şi Existenţă (cu o îndrăzneaţă răsturnare a concepţiei noastre curente despre subiect/subiectiv şi obiect/obiectiv); raportul acestora cu Eul (“Aceasta este întrebarea esenţială a metafizicii, care s-a pus în mii de feluri şi care a dus la individualism, imanentism, transcendentalism: Eul este un element ultim, care trebuie să fie considerat ca punct de plecare, sau eul nu este decît o existenţă între altele?”); determinarea obiectului metafizicii (“Cea mai simplă şi mai sigură definiţie a metafizicii este transcendenţa”, conchide profesorul); raportul dintre mistică, religie şi metafizică (tot atîtea tentative de a scoate condiţia umană actuală de sub semnul tragicului); rolul fundamental al trăirii (noţiune bagatelizată incult şi iresponsabil – ca şi cea de “nelinişte metafizică” – prin eticheta de “trăirism”); consideraţii despre timp, spaţiu, libertate şi cunoaştere (din perspectiva relaţiei omului cu Dumnezeu, în savuroasă frondă cu kantianismul); raportul cunoaştere-iubire-dăruire-mîntuire (transcenderea personalist-integratoare a individualismului anarhic); problema suferinţei (căreia Hristos îi dă singura soluţie transfigurator-soteriologică: “Creştinismul – spusese altădată profesorul – este rezolvarea dumnezeiască a problemei lui Iov”); drama existenţială a umanului (sfîşierea fiinţei umane între “întuneric” şi “lumină”); comunitatea – cale a comuniunii cu Dumnezeu (concepţie foarte apropiată de înţelesul ortodox al Bisericii).
[8] După încheierea ultimei redactări a acestui eseu bibliografic, am aflat că anul acesta, la Editura Istros a Muzeului Brăilei, a apărut şi volumul III (Cursuri de logică, 1), şi că tot acolo (în colaborare cu Editura Aritmos din Bucureşti, de care mărtursesc că nu mai auzisem) apăruse în 2002 şi volumul VII (Publicistică, 2: 1924-1926), probabil foarte defectuos difuzat şi mediatizat. În fine, într-un număr recent al revistei clujene Tabor (an VI, nr. 6), dedicat integral lui Nae Ionescu şi căruia i-a fost destinat şi textul de faţă, d-na Dora Mezdrea dezvăluie (p. 22) structura întregii ediţii (însumînd 15 volume - ceea ce nu-i deloc puţin pentru cineva... “fără operă”, cum continuă să pretindă detractorii!). 
[9] Am arătat altădată, într-un articol postat parţial şi pe acest blog (pentru textul integral, cf. Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 87 şi urm.), polemizînd cordial cu d-l Dan Ciachir (pe care-l preţuiesc foarte mult), de ce Nae Ionescu trebuie numit mai degrabă filosof religios decît teolog (ceea ce nu numai că n-a fost propriu-zis, dar nici nu şi-a propus vreo clipă să fie). Nu oricine are sensibilitate pentru problemele spirituale şi comentează actualitatea religioasă din cetate este neapărat teolog (nici în sensul mistic, nici în sensul scolastic). Şi, în general, oamenii mari din trecut sînt ceea ce au fost, nu ceea ce ne-ar fi plăcut nouă să fie... Dacă Eminescu tratează adeseori probleme de economie politică în publicistica sa, nu înseamnă că pot să vorbesc despre... “Eminescu – economistul”. În orice caz, este cel puţin deconcertant faptul că d-na Dora Mezdrea, pentru a putea face din “teologul” Nae Ionescu un precursor absolut al “teologiei româneşti neopatristice”, îl pasează depreciativ (ca şi d-l Dan Ciachir cu alte prilejuri) pe Nichifor Crainic în lotul sămănătoriştilor (“... în anii 20 practica un creştinism rural, cu ceva iz sămănătorist...” - cf. revista Tabor, nr. cit., p. 20) şi afirmă - total inexact (ca să nu spun: mistificator) - că “marele teolog neopatristic” Dumitru Stăniloae ar fi început să publice... “după 1938, cînd Nae Ionescu era, practic, la capătul vieţii” !!!
[10] Pseudonimul mai fusese folosit, de pildă, de Ion Nădejde şi Radu Rosetti. Nae Ionescu s-ar fi “ascuns” sub el la Ideea europeană, în anii '20. Totuşi, în 1930, într-un articol din Cuvântul (16 iulie 1930), “Eroarea iniţială”, Nae Ionescu polemizează cu “Dl. Verax” (“... unul dintre vitejii care, cînd se cred în obligaţia de a te insulta, iscălesc... anonim. Verax-ul de ieri mă ţine de rău...” etc.). A se vedea şi Dosarele istoriei, anul IV, nr. 5(33)/1999, p. 44 (număr dedicat lui Nae Ionescu, sub titlul senzaţionalist “Un «Lucifer» al politicii româneşti”, exploatîndu-se mai ales legenda că, la cererea expresă a Patriarhului Miron Cristea, unul dintre diavolii din fresca “Judecăţii de Apoi” din tinda catedralei de pe Dealul Patriarhiei, realizată de pictorul Belizarie, l-ar fi avut ca model pe Nae Ionescu; asemănarea este, într-adevăr, izbitoare).

[11] Volumele anterioare din Nae Ionescu. Biografia apăruseră în 2001 (Ed. Universal Dalsi), 2002 (Ed. Acvila) şi 2003 (Ed. Istros – Muzeul Brăilei). Lucrarea ar merita o reeditare integrală (eventual sub egida Muzeului Naţional al Literaturii Române, unde autoarea este cercetătoare).
[12] După încheierea acestui eseu bibliografic, a apărut excelenta carte a d-lui Liviu Bordaş: Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010), pe care o recomand în mod deosebit, atît pentru pertinenţa, cît şi pentru eleganţa ei. Cartea demistifică demersul denigrator al d-nei Marta Petreu şi restabileşte corect raportul dintre originalitate şi autenticitate în viziunea lui Nae Ionescu (şi a celor mai fideli dintre discipolii săi). E foarte frumos din partea d-lor Pleşu şi Liiceanu că au girat moral şi intelectual cartea (generatoare - cum era de aşteptat - de noi controverse în hiperideologizata noastră presă “culturală”).