TÎLCUIRE PATRISTICĂ LA ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

SUMARUL BLOGULUI

Înălţarea Domnului la Cer

tîlcuită de

Sfîntul Atanasie cel Mare

Aducerea aminte despre Înviere hărăzeşte oamenilor semnul de biruinţă împotriva morţii, iar praznicul Înălţării îl duce pe om spre cer şi, schimbînd răgazul de aici de pe pămînt, deschide oamenilor porţile cele de sus. Căci nu se cădea ca Acela Care a biruit moartea să lase iarăşi neamul omenesc să se sălăşluiască în locaşurile morţii. Acum însă îmi vine să mă mîndresc într-adevăr faţă de diavoleasca stăpînire, cînd văd astăzi pîrga neamului meu împărăţind în cer. Acum s-a prăbuşit puterea vrăjmaşului, acum s-au dovedit neputincioase uneltirile diavolului. (...) Nu mai aud: „Pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce“ (Facerea 3, 19). Ci chiar dacă „eşti pămînt“, vei merge spre cer prin bunătatea Celui ce te duce într-acolo. Părăsesc locaşul păcatelor, îţi las ţie, diavole, pămîntul peste care am fost rînduit şi din care m-am hrănit. Mă mut în cer, slobod de înşelăciunea ta. Demult ţi-a plăcut ţie pomul menit să prăpădească pe Adam. (…) Dar acum, chiar de ţi-ai deşerta întreaga tolbă, împotriva ta zvîrli loviturile săgeţilor. Ci unde-ţi sunt, diavole, uneltirile vechii amăgiri? Unde îţi e şarpele cel viclean, pentru ca să depărteze pe Eva de rai, zicînd: „În ziua în care veţi mînca, veţi fi ca nişte Dumnezei“ (Facerea 3, 5)? Fără voia ta ai ajuns să-mi fii prooroc! Căci din făgăduinţele de care te-ai slujit spre ademenire, eu am tras un cîştig aievea. Închipuita vestire, prin încercare, a ajuns un adevăr pentru mine. O, minuni ciudate şi de necrezut! Celor cărora li s-a închis cîndva cerul, acum li s-a deschis raiul. Cel Care nu demult fu judecat sub Pilat, astăzi e înscăunat ca Judecător în cer. Cel ce a fost batjocorit de iudei, Acela şade întru preamărire. Cel al Cărui cap fu încununat cu spinii cei jidoveşti, iată-L împodobit cu coroana vredniciei dumnezeieşti. O, de câte ori harfa lui David a prevestit cele de azi! Zis-a Domnul Domnului meu: „Şezi în dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale“ (Psalmul 109, 1). Acum acordurile harfei s-au dovedit aievea. (…) Şi ajutător cîntecelor acelora făcutu-s-a cerul, care în sarcina sa a primit azi pe Cel pomenit de David. (...)

Ci pe mine mă cuprinde mirarea, cum de s-a putut schimba în slavă ruşinea neamului omenesc?! Cum, din supărarea Lui, Dumnezeu a izbutit să facă o mare bunăvoinţă?! Dumnezeu ne-a plăsmuit pe noi cu mîinile Sale, ne-a învăţat să ne dobîndim hrana ce creştea de la sine, ne-a dat putinţa desfătării, ne-a dat pămîntul să ne slujească, ne-a dat văzduhul ca slugă, ne-a dat belşugul mării, razele soarelui, strălucirile lunii, mersul stelelor şi porunca peste toate dobitoacele. Atunci veni un vrăjmaş care, bîrfindu-L pe Dumnezeu din pizmă, izbuti în înşelăciunea lui; cel amăgit trecu de partea aceluia, se molipsi de patima împotrivirii faţă de Domnul. (...) Dumnezeu Se înfăţişează şi dovedeşte aceste nădejdi ca nelegiuite; începătorul neamului omenesc se fereşte de privirea Lui şi fuge de mustrare. Cel ce în chip nelegiuit şi-a închipuit dumnezeirea, fuge de zgomot şi se ascunde după un copac. Despuindu-l Dumnezeu pe om de rangul lui, îl alungă din rai, şi doar că nu-i spune aceste cuvinte: „Nu la asta Mă aşteptam cînd te-am zidit; nu pentru aceasta te-am plăsmuit cu mîinile Mele, preschimbînd lutul în viaţă. Ci tu ai întins împotriva poruncii Mele mîna pe care ai primit-o de la Mine, şi te-ai făcut părtaş de taină al diavolului, semeţindu-te împotriva Ziditorului. Aşadar ieşi din vrednicia în care te-am pus, pleacă din locaşul cinstei! Pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce! Întoarce-te spre el, tu care ai năzuit la lucruri mai presus de tine!“. Iată răsplata amăgirii diavoleşti! (…) Iată întîmplarea jalnică ce a dat peste fire!

Dar n-a răbdat Ziditorul ca să vadă pînă la sfîrşit făptura oropsită. Se milostivi de firea tulburată şi întristată şi I se făcu milă de icoana Sa care rătăcea în mijlocul făpturii. Ce face atunci? (...) Văzînd că prin osînda la moarte se năruie firea şi că mormîntul stă gata să moştenească suferinţele omeneşti, că vînatul de oameni sporeşte bogăţia iadului şi că fiecare zi înmulţeşte venitul morţii, Dumnezeu, frîngînd cerbicia ameninţării Sale, face să răsară pentru neamul omenesc nădejdea nemuririi, şi răpind pe Enoh, a arătat că moartea omenească e biruită şi a învăţat firea să primească hotarele nemuririi, arătînd cum să împiedice goana morţii, iar săvîrşirea Celui Drept ajunse a fi sfîrşitul morţii. Întîmplîndu-se aceasta în mijlocul întristării, învăţă firea să cînte cîntecul de întoarcere spre bucurie şi să se întremeze cu bune nădejdi. Şi ca să nu treacă la mijloc prea mult timp, ca să nu se spele pomenirea despre minune şi să nu sporească mîhnirea ştergînd urmele nădejdii, iar moartea să se înfăţişeze şi mai cumplită împotriva oamenilor, face din nou minunea şi îndoieşte darul; şi se ivi Ilie, cel numit biruitor al morţii, care, cu zgomot cutreierînd norii, a ameninţat cu secetă cerul, şi legînd zidirea cu cuvîntul său, se făcu cîrmuitor al stihiilor, strîngînd cu mare glas cîrmele zidirii. Atunci se arătă marea minune, cînd cerul se ruşină în faţa unui om! Căci, pentru ca şubrezenia omenească să nu întunece simţul biruinţei împotriva morţii, Dumnezeu îl face pe el mai întîi cunoscut firii întregi, iar apoi, suindu-l într-un car de foc, îl face, prin zborul şi goana lui nemaipomenită, să lase pe jos moartea, iar cinstea harului schimbă legea firii. Căci Ilie a fost luat ca şi în cer, iar Scriptura a strigat această minune, vestind-o prin glasul ei tuturor veacurilor.

Ci tu, iubite frate, ia seama la osîrdnica rînduială a cuvîntării şi să nu-ţi scape cuprinsul şi rostul nici unei slove scrise! Şi prin grabnică nesocotinţă, să nu ajungi a socoti pe slugă deopotrivă cu Stăpînul. Căci Ilie nu se suie în cer, nici nu se sălăşluieşte în acele locaşuri trecînd peste tărie. Ci auzi ce spune Cel Care-l duce. În timp ce Domnul ducea pe Ilie ca spre cer, o mică vorbă îl opri pe Ilie, care era purtat spre cele de sus. Căci îi e de ajuns Proorocului să fie cinstit cu închipuirea faptei. Cerul nu primeşte pe slugă înaintea Stăpînului, căci la cer Se suie numai Cel ce S-a coborît din cer: Fiul Omului, Cel Care e în cer. Cerul era păstrat de Ziditorul oamenilor pentru pîrga oamenilor. Astfel, prin cele întîmplate cu Enoh şi Ilie, Dumnezeu a bucurat pe oameni cu bună nădejde (…) Iar în urmă ivi un nou Adam, ridicînd din fire un Stăpîn peste fire şi, împrumutînd un vas de la Fecioară, Îl întruchipează spre a fi o mai adevărată icoană (...), mai puternic decît înşelăciunea şi mai presus de păcat. Nemuritor şi după moarte, şi chiar în mormînt fiind, dezlegător de morminte; iar azi, încununîndu-L cu nemurire, L-a adus în cer, dăruind zidirii, ca o obştească podoabă, pe Cel ce a fost pîrga firii. (...)

Astfel S-a suit Hristos la cer; astfel a întărit prin faptă chipurile adevărului. Se cădea, deci, ca Înălţarea Domnului să se împreune cu Învierea Mîntuitorului; şi se cădea cerului să primească îndată pe Biruitorul iadului. Dar pentru ca iuţeala celor întîmplate să nu întunece simţirea, a dorit cu vremea să întărească prin privelişte minunile în faţa Apostolilor; şi ca să bage credinţa în suflet, prin necurmata aruncare a ochilor, stă la masă împreună cu ucenicii, gustă din mîncare, deşi n-are nevoie, îngăduie să I se pipăie trupul, luînd ca martori ai adevărului nu numai ochii, ci şi degetele.

Risipind aşadar bănuiala închipuirii la timpul înfăţişării Sale, şi la Înălţarea Sa spunînd Apostolilor cele de cuviinţă, făcu pe ucenici martori ai Înălţării Sale. Căci se cădea ca propovăduitorii minunii să ducă cu sine o cunoştinţă neîndoielnică despre cele ce aveau a fi propovăduite. Fu luat deci Mîntuitorul la cer; ucenicii se uitau de jos, iar norul ce alerga sub picioarele Lui se făcu car pentru drum. O, minuni ciudate! Aerul se lasă străbătut, văzduhul Îl primeşte. Îngerii, alergînd pe lîngă El, Îl slăveau cu cîntece de biruinţă, iar prin înfăţişarea lor îi încredinţau pe ucenicii înspăimîntaţi că trebuie să ţină praznic: „Ce aţi rămas uitîndu-vă spre cer? Ce staţi? Propovăduiţi lumii minunea; propovăduiţi înfăţişarea Lui prin plecarea Lui. Aşa va veni, cum L-aţi văzut pornind spre cer“ (Fapte 1, 11).

Auzind Pavel această vestire, îşi repezi trîmbiţele glasului, strigînd prin cartea lui: „Cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mîntuitor pe Domnul Iisus Hristos“ (Filipeni 3, 20). La acestea îi adaugă pe oameni, zicînd: „Vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întîmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul“ (1 Tesaloniceni 4, 17). Deci din această Înălţare domnească a Mîntuitorului şi Stăpînului şi adevăratului nostru Dumnezeu, Iisus Hristos, îndulcindu-ne cu asemănătoare nădejdi, să zicem către El: „Cît s-au mărit lucrurile Tale, Doamne! Toate cu înţelepciune le-ai făcut!“ (Psalmul 103, 25). Că a Ta e slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

În româneşte de
Ştefan Bezdechi