vineri, mai 14, 2010

UN NOU PARIU PE DEMOCRAŢIA CREŞTINĂ (II)

SUMARUL BLOGULUI





ÎN LOC DE „HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT!”


De ziua Înălţării Domnului şi cinstirii Eroilor Neamului, în aula Bibliotecii Centrale Universitare, sub egida Fundaţiei „Konrad Adenauer” (Konrad Adenauer Stiftung) şi a Institutului de Studii Populare (I.S.P.), şeful diplomaţiei româneşti, d-l Teodor Baconsky (îmi iau îngăduinţa să folosesc grafia consacrată cultural a numelui domniei-sale, lăsînd-o eventualilor comentatori pe cea în curs de a se impune politic: Baconschi), a conferenţiat despre „Rolul democraţiei creştine în reconstrucţia dreptei româneşti”. Concomitent, s-a distribuit gratuit suplimentul 22 plus intitulat „Democraţia creştină în România europeană”, în care premierul Emil Boc prefaţează („cei din urmă vor fi cei dintîi”, creştineşte vorbind) mărturisirile de credinţă ideologică ale unui grup consistent de tineri intelectuali de elită (deja numiţi insinuant, laolaltă cu alţi cîţiva, „intelectualii lui Băsescu”): Teodor Baconsky însuşi (cu un articol ce poate trece drept rezumat al conferinţei, deşi am auzit exprimată şi părerea că ar fi invers), Adrian Papahagi, Alexandru Gussi, Theodor Paleologu, Bogdan Tătaru-Cazaban, Aurelian Crăiuţu, Ioan Stanomir, Radu Carp, Radu Preda, Bogdan Diaconu, Petre Guran, Mihail Neamţu, Sever Voinescu.

Poate că Baconschi nu se va fi ridicat în joia Înălţării la nivelul ştiut al lui Baconsky (eu, care-l ţin atît de drag ca prieten, nu observ astfel de detalii, dar „caracuda” are pretenţia că observă întotdeauna tot). Nu-i de mirare, de altfel, ca un intelectual cu aripi largi să nu se simtă cel mai bine în convenţia discursului ideologic. Conferenţiarul n-a făcut însă afirmaţii nelalocul lor şi esenţial este că a girat cu greutatea personalităţii sale nişte idei care nu sînt, desigur, noi sau originale, dar pe care alţii de pe la noi, înaintea sa, n-au reuşit decît să le compromită (cazul P.N.Ţ.-C.D.) sau să le rateze cu graţie (cazul U.F.D.). Da data aceasta, pînă la eventuala probă contrară, abordarea se înfăţişează mult mai serioasă şi mai consistentă, beneficiind şi de o coagulare intelectuală fără precedent pe scena politică românească de după 1989, precum şi de o conexare mult mai fermă la „marea familie europeană a partidelor de dreapta populare şi democrat-creştine” (trebuie admisă realist fatalitatea unei oarecari „limbi de lemn”, care nu mai ţine însă, ca în trecut, de limitările oamenilor, ci doar de asumarea unor cadre contextuale).
În mare, conferenţiarul a căutat să desluşească, pe înţelesul unui public mediu, pe de o parte ce oferă democraţia creştină (de sorginte catolico-protestantă), iar pe de altă parte cum s-ar putea valorifica această ofertă la meridian românesc (într-un cadru majoritar ortodox), cu precizarea iniţială că planul politic nu trebuie confundat cu cel religios. Idealul ar fi cel al unei Biserici libere într-un Stat liber, în care etica creştină să catalizeze conştiinţa civică şi să prevină, pe cît posibil, derapajele politicianiste ale unei lumi fără Dumnezeu. Dreapta nu se poate lipsi de o tradiţie referenţială, dar sugestia ar fi ca, dincolo de cadrul general al tradiţiei creştine bimilenare, raportarea să se facă în mod predilect la tradiţia europeană, iar nu la cea naţională (vechile „naţionalisme” fiind profund dezagreabile establishment-ului actual). Cu toate acestea, se aşteaptă de la o democraţie creştină responsabilă nu numai reconstrucţia unei drepte funcţionale, ci şi înlesnirea unei afirmări identitare în noul context globalizant (faţă de care conferenţiarul n-a ezitat să-şi formuleze distanţa critică de principiu). La un simplu orator de dreapta ar putea să pară prea puţin, dar la un ministru de Externe este destul de mult...


Sigur că marea problemă, cum a rezultat şi din întrebările puse din sală după conferinţă, rămîne cum să faci ca „un model de gîndire” să ajungă a fi şi „un model de acţiune”. Sau cum să obturezi, vorba lui Petre Ţuţea, îndelunga „istorie românească a aflărilor în treabă”. E la mintea alegătorului că nu-i nici lesne, nici la îndemîna oricui să prefacă peste noapte struţocămila liberal-democrată (şi fost social-democrată) a lui Băsescu, Udrea şi Videanu într-un credibil şi viabil partid creştin şi european, mai ales pe fondul de corupţie, troglodeală şi dezabuzare al societăţii româneşti de azi. Dar tinereţea e energică şi are timp. Poate că ce n-a fost dat generaţiei bătrînilor (cea a lui Corneliu Coposu) sau a mai puţin tinerilor (cea a lui Varujan Vosganian) îi va fi dat generaţiei lui Adrian Papahagi şi Mihail Neamţu (faţă de care însuşi Teodor Baconsky este deja... senior). Darul profeţiilor nu-l am, pentru păcatele mele. Dar cartea trebuie jucată pînă la capăt, mai ales că actanţii n-au de pierdut, dacă proiectul pică (şi e foarte posibil să pice, din fel de fel de motive, pe care le putem sau nu bănui), decît nişte funcţii trecătoare şi o iluzie pînă la urmă nobilă. Competenţele şi realizările profesionale nu li le poate anula sau confisca nimeni – nici de la dreapta, nici de la stînga, nici de la Cotroceni, nici de la Bruxelles. Au cu toţii, slavă Domnului, la ce se întoarce, nefiind în situaţia unui Victor Ponta sau a unui Crin Antonescu, cărora dacă le iei jucăreaua politică, rămîn nişte mediocri băieţi de cartier. Pentru ca lucrurile să coaguleze, iar primenirea să devină reală va fi însă nevoie ca prezenţa elitistă din partid să nu rămînă doar una decorativă, ci mîna aceasta de tineri capabili şi disponibili să ajungă – treptat, dar repede – şi la efective puteri decizionale, cu asentimentul responsabil al celor care se întîmplă să aibă mai mulţi bani, dar mai puţină „evghenie” (intelectuală şi nu numai). Altminteri totul devine tripou de „moguli”, iar îngerului creştin i se înnegresc aripile.


Va conta enorm, pe de altă parte, şi ce va prevala în conştiinţa şi lucrarea noului front „popular” şi „democrat-creştin”: necesitatea organică a unei drepte politice, pe care ţara o resimte de mulţi ani, sau necesitatea formală şi conjuncturală a P.D.L. de a-şi „trage”, de ochii lumii largi, o identitate politică şi morală care astăzi e sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire. D-l Valeriu Stoica (unde eşti tu, Aligică?) pare sincer favorabil unei construcţii serioase, dar nu e numai dumnealui, venerabilul...
Mă simt stingherit, dar obligat să spun că eu unul (care oricum nu contez decît în marginile acestui blog), după cel puţin 20 de ani de rîmat în istoria şi doctrina dreptei româneşti şi europene, nu mai sînt în situaţia de a mă entuzisma cu uşurinţă de o ofertă doctrinară şi ideologică de acest gen, nici de a mă amăgi, cetăţeneşte sau prieteneşte, că vom şi avea de-acum – hocus-pocus! – o dreaptă adevărată într-o Românie nenorocită sistematic de stîngism(e) şi de interesele fără culoare ale clanurilor mafiote. Îmi dau bine seama că nişte oameni mai deştepţi şi mai realişti decît mine, cărora nu li s-a oferit niciodată un cadru mai potrivit cu aspiraţiile lor (mărturisite sau nemărturisite), au decis că ar cam fi vremea, după atîtea ratări succesive în reconstrucţia unei drepte creştine, să se lase în suspensie dreapta lui „ce se cade” şi să se încerce măcar o dreaptă a lui „ce se poate”. Găsesc şi eu că e de preferat chiar şi o jumătate de dreaptă funcţională stîngismului mai mult sau mai puţin deghizat în care băltim de 20 de ani încoace, între un socialism larvar şi un liberalism avortat, ajunse pînă la urmă să-şi dea mîna, cu cel mai dezgustător oportunism. Trebuia întreprins ceva şi nimeni nu avea date mai bune de a purcede la această întreprindere. Dacă şi ce va ieşi din ea, numai Dumnezeu ştie. Politiceşte, ca oameni de dreapta şi buni creştini, dacă ne-au mai rămas ceva speranţe, nu avem oricum, momentan, în ce altceva să le investim mai bine.



La spartul conferinţei, d-l Adrian Papahagi, filolog redutabil şi consilier zelos, îşi mărturisea dezamăgirea că asistenţa a fost mai puţin numeroasă decît se scontase şi decît s-ar fi cuvenit. Poate că era loc de o organizare mai bună... Nu ştiu, nu mă pricep la lucrurile de felul ăsta... Dar, ca tradiţionalist (nu conservator!) incorigibil, eu am mers şi merg pe idealismul boieresc al bătrînului Iancu Văcărescu: La fapta bună/ Puţini s-adună./ Mult pot puţinii/ Buni împreună...


Răzvan CODRESCU


Textul integral al conferinţei



ROLUL DEMOCRAŢIEI CREŞTINE
ÎN RECONSTRUCŢIA DREPTEI ROMÂNEŞTI


Se cuvine să încep prin a-mi exprima gratitudinea faţă de domnul Valeriu Stoica, exigent şi elegant amfitrion al acestei întâlniri, şi, de asemenea, faţă de domnul Holger Dix pentru patronajul şi sprijinul generos pe care Fundaţiei “Konrad Adenauer” le oferă prezentei conferinţe şi ambiţiilor de a aduce în discuţie o dezbatere vie, autentică şi persuasivă în jurul valorilor de la care ne revendicăm.
Ar fi fost destul de simplu să vă prezint astăzi o conferinţă despre relaţia între creştinism şi democraţie. Aş fi putut să mă inspir cel puţin din demersul similar asumat de Jacques Maritain în 1943, în Christianisme et démocratie. V-aş fi amintit, citându-l pe Lordul Acton, că democraţia liberală nu poate fi concepută în afara matricei sale creştine. As fi putut sa pun în perspectiva originilor evanghelice principiile Revoluţiei Franceze şi iluminismului european: libertate, egalitate, fraternitate. Ar fi fost de asemenea la îndemână să îl citez pe Novalis, care, într-un eseu celebru, echivala pur şi simplu Europa şi creştinismul.
O asemenea abordare m-ar fi condus fără îndoială şi la zilele noastre şi mi-ar fi permis să vă amintesc, pentru că nu e cu siguranţă un lucru nou în sânul acestui auditoriu, faptul că părinţii fondatori ai proiectului european s-au inspirat explicit şi consecvent din valorile creştinismului, fie că ne referim la Robert Schuman, Konrad Adenauer, o dată în plus, sau la Alcide de Gasperi.
Scopul acestei intervenţii publice nu este însă acela de a susţine o conferinţă culturală în faţa unui public savant. Scopul meu este unul politic, cu o motivaţie pragmatică, şi anume aceea de a fundamenta pe cât posibil în faţa dvs. contribuţia pe care un curent creştin-democrat ar putea să o aibă la consolidarea dreptei populare în România de azi.

Încep cu o dificultate. Există printre clişeele cu care lucrăm – tot atâtea alibiuri ale leneviei intelectuale – şi acela că creştin-democraţia, inspirată din doctrina socială a Bisericii Catolice, ar fi o grefă, un organism străin, o doctrină care nu se poate aclimatiza într-o societate modelată de tradiţia creştinismului răsăritean. Cea mai simplă modalitate de a demonta această obiecţie este aceea de a le reaminti interlocutorilor că nici o doctrină politică modernă nu s-a născut în România. Toate au fost, ca şi creştin-democraţia, importate în perioada în care România a început să intre în modernitate, la mijlocul secolului al XIX-lea. Şi liberalismul, şi socialismul, în definitiv, sunt doctrine politice adaptate la spaţiul românesc.
Efortul pe care am vrea să ni-l propunem nu este deci acela de a importa o nouă doctrină, ci de a răspunde cât mai articulat în termeni politici şi filozofici unui orizont de aşteptare existent. Au existat germeni ai unei asemenea gândiri şi acţiuni politice încă de pe vremea lui Iuliu Maniu, ei au fost preluaţi într-un context intern deosebit de ingrat de către Corneliu Coposu, dar el şi partidul pe care l-a fondat după prăbuşirea comunismului nu au avut timpul necesar pentru a teoretiza suficient, pentru a răspândi în societate această viziune şi, prin urmare, o dată cu marginalizarea PNŢCD, aşteptările unei mari părţi din societatea românească nu au mai fost de fapt acoperite printr-o ofertă politică adecvată.
Îmi voi pune, cu voia dvs., două întrebări: ce propune democraţia creştină României şi ce poate ea aduce dreptei româneşti?

La prima întrebare cred că un prim element de răspuns este acela că democraţia creştină poate oferi în timp, României, o identitate puternică, mai ales în epoca globalizării, care riscă să relativizeze ponderea Europei, transformând-o într-o victimă a propriei sale geografii – în definitiv nu suntem decât o peninsulă a Asiei.
Credem că un alt element determinant poate fi construcţia şi apoi răspândirea, inclusiv pedagogică, a noţiunii de bine comun, care se opune atât individualismului egoist, cât şi colectivismului. Individualismul cu care ne-am obişnuit şi pe care îl vedem în ipostazele sale mai degrabă dezagreabile, în viaţa de zi cu zi, atomizează societatea. Societatea noastră este deja, din păcate, o societate de atomi, etimologic vorbind, de indivizi, adică de oameni singuri, cărora nu le place să trăiască unii cu alţii, care nu văd nici o raţiune pentru a redescoperi plăcerea convieţuirii şi rafinamentul minim al solidarităţii care se transformă în proiecte, inclusiv politice. Colectivismul moştenit într-o formă patologică insuportabilă din regimul comunist este un alt factor care creează o falsă nivelare şi duce la un latent război civil, adică la adversitatea perpetuă dintre diferite categorii sociale, cum ar fi chiar în zilele noastre tensiunea dintre funcţionarii publici – să zicem – şi cei care lucrează în mediul privat.
Democraţia creştină poate să aducă României şi o reformă morală – s-a abuzat de această expresie – pe lângă reforma juridică şi instituţională. Ce ne-am propune noi, pentru că avem de unde alege, este să promovăm în anii următori, în prim-planul vieţii publice şi politice din România, oameni cuviincioşi, oameni decenţi, tineri şcoliţi sau nu la mari universităţi, dar în orice caz integri şi care să permită un schimb generaţional şi o înnoire de stil în politica românească.
Pe plan economic, apărăm piaţa, dar susţinem, şi nu doar din motive circumstanţiale legate de efectele negative ale crizei economice globale, reglementarea înţeleaptă a acesteia, pentru binele ei, pentru a o apăra de propriile excese.
În plan social, opunem asistenţialismului socialist care a dus aproape la colaps statul şi societatea din România, conceptul şi practica asumată a unei solidarităţi responsabile.
În ceea ce priveşte limba română, pocită, desfigurată, în ultimele decenii în fel şi chip, tradiţiile noastre uitate, ignorate, deformate, cultura naţională, transformată în propria ei parodie, sau moravurile din viaţa publică – afirmăm o dată în plus ceea ce aş numi un conservatorism cuviincios. Nu dorim în nici un chip să perpetuăm o stare de fapte anacronică, nu avem, în ce ne priveşte, nici un statu quo de apărat. Nu suntem prin urmare retrograzi: iubim tradiţia fără a fi tradiţionalişti sau paseişti. Iubim modernitatea fără a fi modernişti sau postmodernişti. Folosim progresul fără a-l idolatriza, adică fără a deveni progresişti, cu certificat ideologic. Nu idealizăm trecutul, pentru că nu tot ce provine din trecutul nostru e bun, evident, şi nici nu glorificăm prezentul.

Aş trece la a doua întrebare dintre cele anunţate. Ce poate să aducă democraţia creştină adevărată, vie, bazată pe o nouă generaţie, pe o gândire politică articulată şi pe reforma PDL, în complementaritatea celorlalte sensibilităţi de dreapta? Ce poate, deci, să aducă dreptei româneşti, în general, şi principalului ei purtător factual de mesaj?
Tot ce vom elabora ca mesaj public de acum încolo, din perspectiva creştin-democrată, asumată în interiorul PDL, se adresează tuturor oamenilor cu sensibilităţi de dreapta, inclusiv celor care nu se simt sau nu sunt reprezentaţi de vreun partid în Parlament. Ne adresăm tuturor creştinilor, practicanţi sau nu, şi în mod general tuturor celor care au o minimă rezonanţă faţă de valorile creştine. Ne adresăm, pur şi simplu, oamenilor oneşti, de bună credinţă, cetăţenilor decenţi, sau, cum spunea Don Luigi Sturzo, celor “liberi şi puternici”.
Toţi aceştia trebuie să se regăsească într-un mare partid al dreptei. Din punctul nostru de vedere, valorile liberale, pe care le respectăm cât se poate de sincer, şi un centrism vag definit, pentru care s-au bătut partidele româneşti pentru a se legitima, de foarte mulţi ani încoace, nu pot acoperi întregul spectru de sensibilităţi şi de năzuinţe care există cu adevărat în societatea românească.
Pe mine mă bucură, chiar dacă nu sunt membru PDL, că un partid cu vocaţia majorităţii parlamentare îşi propune să fie totodată un partid al pluralităţii viziunilor de dreapta. PDL este, în acelaşi timp, un partid care nu a rezultat din sciziuni repetate, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu PNL-ul. Este singura forţă politică, sub ipoteza transformării, reformării, cristalizării sale doctrinare, care poate să îşi asume reconstrucţia şi unificarea dreptei. O dreaptă divizată nu face doi bani! Avem nevoie de o dreaptă unită.
Vă propun să fim cât se poate de lucizi în evaluarea scenei politice de azi. În plină furtună a crizei, PNL şi PSD, care îşi perpetuează colaborarea – nu ştiu cât de artificială – îşi permit în continuare luxul unei opoziţii şi al unei campanii electorale negative, îndreptate exclusiv împotriva Preşedintelui şi a guvernării actuale.
Probabil că aceste două partide nu au nevoie de o înnoire, dar ea este urgentă pentru PDL. PDL este nevoit să se schimbe la faţă şi, aş spune, la suflet, dacă vrea să supravieţuiască, şi aceasta într-un context economic extrem de greu. PDL are nevoie de o doctrină şi de o identitate nouă nu numai în statut, ci şi în minţile militanţilor, a susţinătorilor intelectuali, a electoratului său. PDL are nevoie de oameni credibili şi de politici de dreapta eficiente.
Dieta aparatului de stat, acumulat şi hipertrofiat în tranziţie, e doar un element insuficient al acestei capacităţi de a genera politici de dreapta consecvente. După mine, propensiunile socialiste din anii ’90, care persistă prin forţa biografiilor în PDL, se pot converti uşor şi fără rest în idealul de solidaritate sau în practica economiei sociale de piaţă specifice democraţiei creştine.
În ceea ce priveşte raportul dintre această forţă politică în transformare şi politica europeană, cred că a sosit momentul ca PDL să nu mai fie doar formal afiliat la cea mai importantă familie politică reprezentată în Parlamentul European şi regăsită într-o majoritate statistică destul de confortabilă de executive din statele membre – să nu mai aparţină, deci, PPE-ului doar pe hârtie.
În preambulul statutului PPE se asumă explicit “viziunea creştină despre om şi societate”. În statutul PDL se spune că: “Partidul Democrat Liberal respectă tradiţia creştină şi celelalte convingeri religioase şi rolul acestora în consolidarea structurii morale a indivizilor şi a grupurilor”. După mine, respectul acesta declarat nu ajunge, pentru că a respecta doar tradiţia creştină nu înseamnă că îţi fundamentezi acţiunea politică pe valorile ei. Demnitatea persoanei umane, libertatea, responsabilitatea, subsidiaritatea şi solidaritatea sunt instrumentele prin care putem atinge binele comun în societatea românească de azi şi cea care urmează. Ele se pot folosi numai dacă PDL îşi asumă nu doar respectul vag faţă de nişte tradiţii, ci valorile care compun şi susţin în timp această tradiţie.
Cu alte cuvinte, binele comun nu este un ideal abstract, ca la socialişti. Nu este, în niciun caz, un bine utopic. Nu poţi face binele cu forţa şi nici nu poţi să corectezi imperfecţiunile inerente oricărei societăţi omeneşti. Binele comun nu este răul cel mai mic pentru individ sau echilibrul dintre diverse interese egoiste şi potenţial conflictuale.
Pentru stânga, societatea primează asupra individului. Pentru un liberal pur şi dur, individul e măsura tuturor lucrurilor, iar societatea e doar o chestiune accidentală sau contractuală. Vă aduceţi aminte de spusa doamnei Margaret Thatcher: There is no such thing as society?
Ei bine, nuanţa cu care vine aici democraţia creştină este că ea nu concepe binele nici în termeni individualişti, nici socialişti. Binele comun nu e nici o sumă, nici o medie, nici un concept ideologic. Este binele fiecărei persoane umane în singularitatea, universalitatea şi irepetabilitatea ei, care se reproduce asemenea unui cod genetic, la scară socială.
Nu este deci binele utopic al socialismului, eventual impus cu forţa de la vârf de o elită care ne spune ce e mai bine pentru noi. E o realitate care se construieşte subsidiar, de la firul ierbii, de la nivel personal, de la familie şi comunitate locală, până la nivel naţional şi internaţional. Binele comun, aşa cum îl vedem noi, implică depăşirea clivajelor dintre electorate ţintă.
Cum se poate realiza el? Prin solidaritate, bineînţeles. Singurul discurs credibil pentru a demonta acest aşa-zis “monopol al inimilor”, pe care l-ar deţine stânga, este cel al solidarităţii de inspiraţie creştină. Solidaritatea este, aşadar, din punctul nostru de vedere, o virtute prin care dreapta poate dezarma stânga.
Asistenţialismul socialist, opus viziunii creştin-democrate despre o societate organică şi solidară, este, iarăşi, o linie de forţă a dezbaterilor, sperăm noi civilizate, care vor avea loc în următoarele cicluri electorale. Nu suntem asistenţialişti din motive foarte simple. Politicile asistenţialiste, aşa cum le vedem astăzi, îl condamnă pe om la minorat economic, civic şi politic. Omul rămâne la cheremul statului, un Leviathan cu o mie de chipuri şi fără dimensiune umană. Statul paternalist este un tată castrator. Statul solidar, pe de altă parte, este cel care îi ajută pe oameni să se descurce pe cont propriu. Nu credem că the God-given potential al unei persoane se poate realiza fără libertate deplină de acţiune şi atâta vreme cât omul nu este pe picioarele lui.
Aşa că nu ne propunem pentru România din 2015, 2020, 2025 o ţară de asistaţi social, ci una de întreprinzători, de oameni liberi, de proprietari, care nu depind de arbitrariul unei decizii statale, nu depind neapărat nici de marile corporaţii multinaţionale – prin definiţie delocalizabile şi amorale – şi, în orice caz, nu sunt dependenţi, zi şi noapte, pe toată durata vieţii lor, de stat.
Cum putem să transformăm această propunere de solidaritate între oamenii cu adevărat liberi din această ţară şi responsabilizarea şi educarea celor încă asistaţi? Solidaritatea nu e o stradă cu sens unic. Pentru a fi solidari cu societatea, şi cei asistaţi trebuie ajutaţi, încet-încet, să presteze o muncă în folosul comunităţii. Nu există o altă cale de a-i transforma din sclavi în oameni cât de cât liberi.
Vin acum la un concept amintit şi de domnul Dix, un concept central într-o abordare creştin-democrată a dreptei: economia socială de piaţă. Ea are ca principal pilon conexiunea dintre responsabilitate şi libertate. Libertatea fără responsabilitate, adică libertatea iresponsabilă, duce, aşa cum am văzut în tranziţia românească, la anarhie, iar responsabilitatea fără libertate nici nu poate fi concepută. Prin urmare, contribuţia democraţiei creştine în câmpul de tensiune dintre libertate şi responsabilitate nu e pregnantă doar la nivel de principii, ci şi în practica economică.
Piaţa liberă dereglementată tinde, în mod paradoxal, spre autodistrugere, spre acumularea nestăvilită de capital, ca scop în sine al activităţii economice, spre apariţia de oligopoluri sau monopoluri, spre reducerea implicită a concurenţei libere şi oneste, spre falsificarea pieţei. O dată create, monopolurile pot interveni asemenea statului socialist, cu tentaţia lor permanentă de a abuza în raport cu individul. Economia devine dependentă de marile corporaţii şi bănci: acestea ajung prea mari ca să poată intra în faliment sau pentru a-şi recunoaşte eşecul şi sunt salvate – aşa cum se întâmplă de trei ani în toată lumea euroatlantică – de injecţii cel puţin indecente, de miliarde şi miliarde, deci de banii contribuabilului, pentru ca falimentul lor să fie mascat printr-un fel de supravieţuire chinuită, care nu urcă la rădăcinile crizei şi nici nu le secţionează.
Cu alte cuvinte, cred că un capitalism nemărginit, de tip laissez-faire, de tipul celui propovăduit de clasici precum Ludwig von Mises, a ajuns la ora explicaţiilor. Trebuie să oprim şi întoarcerea socialismului economic. Pe fondul crizei, socialismul – care nu are cu adevărat o agendă modernizatoare, nici idei alternative aplicabile – iese la atac cu eternele lui soluţii, pe care le-am experimentat, generaţie după generaţie în zadar: creşterea rolului statului, tentaţia – a se vedea cazul Greciei – de a falsifica, inclusiv în Eurostat, datele reale de statistică economică, datele pieţei, mărirea pseudo-salvatoare a aparatului administrativ. Probabil că dacă ne bazam propria creştere economică pe telescoparea numărului de bugetari din România am fi ajuns din nou în comunism. Toată lumea ar fi lucrat la stat fără alternativă. Avem această moştenire etatistă, intervenţionistă şi de exces de reglementare provenită din comunism. Concomitent, avem un laissez-faire sălbatic, cauzat de slăbiciunile statului şi de amploarea reţelelor de corupţie, care au cancerizat societatea românească.
Acestor două derive, democraţia creştină le opune conceptul de economie socială de piaţă. Ne propunem să promovăm politici care să reglementeze în mod favorabil şi echitabil raporturile de solidaritate care protejează piaţa de propriile excese, dar şi de intervenţia dirijistă a statului.
Pot enumera diverse iniţiative propuse în siajul doctrinei creştin democrate; de pildă, în Italia, v-aş cita iniţiativa Imprenditori cristiani per il bene comune, la care au subscris chiar şi grupuri mari, nu numai IMM-urile, sau microcreditarea, care este o soluţie aplicată, ce-i drept, şi de stânga şi de dreapta, dar care poate să fie un ingredient important în emanciparea economică şi deci în eliberarea fiecărei persoane dintr-o societate. Se vorbeşte totodată – deşi eu unul sunt sceptic – despre o moralizare a capitalismului, adică despre încercarea, care mai întâi trebuie refundamentată filozofic, de reconciliere între interesul privat şi binele public.
Ce observăm în faţa crizei? În primul rând migrarea spre stânga a liberalismului de un anume fel, nu a partidelor populare; o nefastă şi, pe undeva, disperată revenire în forţă a socialismului cu tot setul său de tentaţii, deja discreditate de experienţa oricărui om care nu s-a desprins de realitate. Ambele încearcă acum să îşi dispute un centru. Dar nu e nevoie să căutăm o a treia cale. Ea există deja, este reprezentată de creştin-democraţie şi funcţionează în foarte multe regiuni ale Europei.

Mai am câteva puncte pe care aş vrea să le trec în revistă, poate ceva mai repede, pentru că timpul nu ne permite altceva. Aş vorbi despre atitudinea democraţiei creştine faţă de reformă şi conservatorism. Ne putem întreba, dincolo de uzurparea acestui nume ilustru de către un partid-marionetă, dacă putem vorbi despre adevăraţi conservatori într-o ţară care a ieşit dintr-o jumătate de secol de comunism ca să intre în mocirla a două decenii de aşa-zisă tranziţie. Cred că astăzi conservatorismul este mai degrabă o atitudine decât o doctrină. Într-un fel, doar foştii comunişti sunt cu adevărat conservatori pentru că ei au statu quo de apărat.
Din punct de vedere creştin democrat, noi vrem să conservăm cu totul altceva – demnitatea persoanei umane – şi aici mă refer la tot ce ţine de chestiunile bioeticii. Nu putem conserva, dar ne putem fixa ca obiectiv real un mediu curat şi sănătos, fără elucubraţiile cripto-stângiste ale ecologismului, ca doctrină care bagă pe gâtul guvernelor transformări tehnologice legate de un ipotetic climate change, fără să se gândească nici la realitatea economiilor şi nici la capacitatea culturală a societăţilor de a trece atât de repede la cu totul altceva. Pentru noi, protecţia patrimoniului – batjocorit, distrus prin ignoranţă, indiferenţă sau interese speculative şi imobiliare criminale timp de 20 de ani – este indiscutabilă. Pentru noi, apărarea limbii române este o prioritate în aceste vremuri în care toate alterările şi adulterările posibile au invadat prin media şi prin valul de barbarisme introduse în practica noastră lingvistică de realitatea mai nouă a publicităţii, tot ce înseamnă spaţiu public; ei bine, am vrea să revenim la o limbă românească pe cât posibil ferită de asemenea deteriorări.
Vă spun lucrurile acestea pentru că vedem dreapta românească ca pe forţa politică în stare să seteze agenda unei adevărate modernizări a statului român, unei adevărate cuplări între noi şi realitatea europeană – nu trebuie să fie nominal Uniunea Europeană, trebuie să fim acolo pentru că suntem deja aici, trebuie să facem din acel “acolo” un “aici”.
Alături de liberali ne dorim din toate puterile un stat minimal. Nu putem tăia posturi şi păstra actuala gamă de funcţii ale statului. Un stat minimal înseamnă că, prin subsidiaritate, statul nu mai trebuie să fie omniprezent. E suficient să te duci in Statele Unite ca să vezi ce înseamnă un stat minimal, să vezi ce înseamnă forţa pieţei, o ţară de oameni liberi, responsabili, care îşi pun pe picioare de generaţii propriile afaceri şi care lasă statului apărarea naţională, diplomaţia, emiterea de monedă, ratificarea de tratate, justiţia.

V-aş mai spune câteva lucruri, pentru că ele trebuie lămurite, în completarea a ceea ce am făcut cu prietenii mei mai tineri în suplimentul revistei 22, câte ceva despre raportul dintre Stat şi Biserică, aşa cum îl vedem noi.
Elitele noastre, aşa-zicând laice, privesc de ani de zile discursul creştin-democrat cu o anumită suspiciune. De parcă noi am fi clerici, talibani, adepţi ai teocraţiei. Democraţia creştină nu este clericalistă, ea nu propune în nici un chip imixtiunea Bisericii în sfera politică, ne călăuzim după un principiu de maxim bun-simţ, “O Biserică liberă într-un Stat liber”, dar nu putem fi nici anticlericali. Vrem ca Biserica şi principiile creştine să modeleze spiritul public, nu precum o face inchiziţia seculară a corectitudinii politice, ci dinăuntrul bunului simţ, al firescului şi al regăsirii unui bun raport între identitatea românească şi articularea ei europeană.
Cred că vom refonda dialogul cu Biserica, cu orice Biserică din România, cred că vom reuşi să propunem Bisericii ieşirea din cercul vicios al revendicărilor materiale, pe de-o parte, şi susţinerea lor cu recul electoralist, pe de altă parte. Biserica nu trebuie să fie o mare companie care are doar interese patrimoniale şi pecuniare.
Cred că, din punctul acesta de vedere, nu ar trebui să ne minţim. Campionul acestei curtări făţarnice a BOR este PSD. Eu zic că e cazul să le răpim acest dubios titlu de glorie. Biserica trebuie să sprijine democraţia creştină pe baza unei comunităţi de valori, nu a intereselor financiare şi patrimoniale.

Permiteţi-mi să rezum, în final. Democraţia creştină poate aduce dreptei româneşti nu doar voturile unui electorat indecis, dezamăgit sau care nu se mai regăseşte în oferta politică actuală, ci mai ales un proiect de societate bazat pe binele comun, pe libertate responsabilă şi pe solidaritate. Aceste principii completează, întăresc, nuanţează oferta liberală a PDL. Recursul la solidaritate poate dezarma stânga şi îi poate răpi monopolul discursului social, iar democraţia creştină contribuie la efortul de reformă instituţională prin readucerea în prim-plan a reformei morale şi intelectuale a vieţii publice. Ne alăturăm liberalilor în încercarea de a crea un stat subsidiar şi de a întări societatea civilă şi ne opunem derivelor stângiste de revenire la statul providenţial, dar în vremuri de criză, nu putem ignora cinic suferinţa celor mai slabi. Nu putem permite ca aceasta să fie speculată – aşa cum a şi început să fie – demagogic şi politicianist. Solidaritatea, filantropia, coeziunea vin din viziunea noastră organică asupra societăţii şi se opun individualismului extrem şi masificării. Principiile creştine umanizează dreapta şi expun populismul stângii. Economia socială de piaţă este propunerea noastră, o soluţie mai adecvată României decât un laissez-faire fără frontiere sau decât dirijismul etatist.
Avem, ca să rezum, un discurs mai conservator decât liberalismul în chestiuni care ţin de patrimoniu, de limbă, de tradiţii, de moravuri, dar mai reformator în domeniul social sau moral.
Nu suntem o expresie a vreunei confesiuni sau instituţii ecleziale, dar putem contribui la o apropiere reală, la conlucrare între dreapta românească şi Biserică. Indiferent de impactul lui electoral, un asemenea parteneriat este pur şi simplu bun pentru societatea noastră.
În fine, prin adoptarea principiilor şi valorilor creştin-democrate, PDL se va legitima doctrinar atât în plan intern, cât şi la nivelul PPE. Clădind pe baze liberale şi creştine, dreapta populară se va întări şi se va impune în faţa PNL, care a ales stânga; vom demonstra astfel că reprezentăm singura opţiune valabilă pentru cei care iubesc libertatea şi respectă tradiţia acestei ţări. Prin această reîntregire doctrinară, PDL va deveni un partid popular bine ancorat în realitatea politică a familiei populare europene.
Credem că PDL are nevoie vitală de o nouă identitate, mai cuprinzătoare, mai credibilă, mai coerentă. Ea începe cu doctrina, dar este reprezentată de oameni credibili şi politici coerente. Ceea ce propun astăzi nu e un exerciţiu intelectual abstract şi rupt de realitate, ci începutul transformării dreptei româneşti într-o dreaptă cu adevărat populară şi europeană.
Aş încheia precum Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică în Reconstrucţia dreptei: “Dezbaterea abia acum începe cu adevărat”.

Teodor BACONSKY



ADEVĂRAT S-A ÎNĂLŢAT!

24 comentarii:

La 14/5/10 9:34 p.m. , Anonymous Pigmalion a spus...

Boc Emil de dreapta? :)))))))))))))))))))) Alina Mungiu e fascista in cazul asta, iar Basescu e liderul Noii Drepte, cu tricou negru si bocanci:)))))

 
La 14/5/10 9:50 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Cu voia lui Băsescu, Boc poate fi orice. Dar nu de Boc este vorba... Chiar n-aţi observat că-i prea mic?!

 
La 15/5/10 12:03 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Vă daţi seama cât de tare ar fi o clasă intelectuală creştină în care şi-ar da mâna Andrei Pleşu şi Dan Puric, Horia-Roman Patapievici şi Mircea Platon, Teodor Baconsky şi Ovidiu Hurduzeu, Sorin Dumitrescu şi Cristian Bădiliţă, Gabriel Liiceanu şi Radu Preda, Marius Lazurca şi Gheorghe Fedorovici, Bartolomeu Valeriu Anania şi Neagu Djuvara, Varujan Vosganian şi Teodor Paleologu, Sorin Lavric şi Mircea Vasilescu, Răzvan Theodorescu şi Dan Stanca, Ioan I. Ică jr şi Răzvan Codrescu, Adrian Papahagi şi Danion Vasile, Savatie Baştovoi şi Cristian Tudor Popescu, Mihail Neamţu şi Iulian Capsali, Dan Ciachir şi Daniel Barbu, Sever Voinescu şi Cristi Tabără, Rafail Noica şi Cristian Preda, Dan Mihăilescu şi Marian Munteanu, Mihai Şora şi Pavel Chirilă, Nicolae Manolescu şi Paul Goma, Radu Paraschivescu şi Răzvan Bucuroiu, Mircea Păcurariu şi Paul Aligică, Dan Grigore şi Tudor Gheorghe, Ana Blandiana şi Sânziana Pop, Sorin Antohi şi Dorin Tudoran, Constantin Bălăceanu-Stolnici şi Alexandru Racu, Wilhelm Dancă şi Ilie Bădescu, Alexandru Zub şi Florin Constantiniu, Mircea Maliţa şi Radu Ciuceanu, Bogdan Teodorescu şi Costion Nicolescu, Aurelian Crăiuţu şi Alin Teodorescu, Eugen Ovidiu Chirovici şi Dan Dungaciu, Ioana Pârvulescu şi Dora Mezdrea, Radu Carp şi Ion Coja, Traian Ungureanu şi Cristi Pantelimon, Robert Turcescu şi Claudiu Târziu, Valeriu Stoica şi Dan Ungureanu, Adrian Cioroianu şi George Enache, Grigore Leşe şi Mircea Cărtărescu, Mihai Răzvan Ungureanu şi Ion Pătrulescu, Bogdan Tătaru-Cazaban şi Gheorghe Buzatu, Ion Caramitru şi Răzvan Ionescu, Lidia Stăniloae şi Andreea Pora, Cristian Pârvulescu şi Bogdan George Rădulescu, Petre Guran şi Alex Mihai Stoenescu, Nicolae Stroescu-Stânişoară şi Dan Berindei, Augustin Ioan şi Dan Pavel, Marius Oprea şi Ion Stanomir, Claudiu Iordache şi Mădălin Voicu, Gabriela Creţia şi Anca Irina Ionescu, Alex Ştefănescu şi George Ardeleanu, Anca Manolescu şi Elena Dulgheru, Dan Zamfirescu şi Marius Vasileanu... şamd ? Că toţi, dacă îi întrebi, se pretind creştini, patrioţi şi oameni de bine!

Un creştin visător

 
La 15/5/10 12:18 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Nu pot aprecia cît de creştin sînteţi, dar de visător nu cred că vă întrece nimeni.
E însă o problemă reală că nu ţinem - sau ţinem chinuit - la un loc, iar creştinismul declarativ tinde să devină monedă calpă.

 
La 15/5/10 2:14 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Asta da pomelnic!

 
La 15/5/10 8:46 a.m. , Anonymous Alexandru a spus...

Anonimului cu "pomelnicul"

Sunteti generos, inclusiv cu stalcirea de nume: corect este Theodor Paleologu,Dan C. Mihailescu,Ioan Stanomir.
Daca am fi cu adevarat crestini, crestinismul ne-ar uni, chiar si peste diferitele confesiuni. Dar nu suntem decat botezati si atat.
De aceea nici n-o sa tina cred chestia cu democratia crestina.

 
La 15/5/10 9:12 a.m. , Anonymous Doru Mircea a spus...

Acest THEODOR PALEOLOGU este oare unul si acelasi cu acel tanar simpatic, inteligent si promitator de acum vreo zece ani care se numea TOADER PALEOLOGU?

 
La 15/5/10 9:56 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

După toate aparenţele, da.

 
La 16/5/10 12:39 a.m. , Anonymous Daniela a spus...

Felicitari domnului Teodor Baconschi ca nu se multumeste, ca atatia altii, doar sa roada ciolanul de ministru!

 
La 16/5/10 12:57 a.m. , Anonymous Ultimul Piscot a spus...

@ Daniela
Dupa ce l-a ros pana la maduva si-a adus aminte de tava cu piscoturi din care se infrupta conferentiarii si invitatii (atatia cati sunt). Si desi a spus ca ajunge cu atatea piscoturi (mancate de 20 de ani incoace tot pariind pe democratia crestina) totusi a mai pus de o conferinta, doar-doar s-o lega ceva. Vom trai si vom vedea.

 
La 16/5/10 8:59 a.m. , Anonymous Păstorelul a spus...

Nici ciolanul, nici pişcotul
nu s-au terminat cu totul,
însă Ultimul Pişcot
de ciolan s-a lins pe bot!

 
La 16/5/10 2:38 p.m. , Anonymous Daniela a spus...

De la un Piscot ce-ati vrea,
cand mai e si cel din urma?!
Pastorelul i-ar putea
face loc si lui in turma.

 
La 16/5/10 3:18 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

I

Românul nostru tot poet,
românca noastră tot poetă...
De-aş fi eu şef de cabinet,
i-aş invita la o şuetă...

II

Cu-aşa talente pastorale,
chiar nici o brînză să nu facă,
din Europa mai la vale,
cinstită ţară, dar săracă?

III

Dorule, de n-am avea
mioriţe năzdrăvane,
viaţa-ar fi ca vai de ea:
doar pişcoturi şi ciolane!

 
La 16/5/10 8:54 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Lui M. N. (nepostat):

Nu de acord sau dezacord este vorba, ci de cuviinţă sau necuviinţă.
În ce priveşte U.D.C.-ul pe care-l invocaţi (şi cu care am cochetat şi eu prin 1990-91), nu mai există demult şi n-a reprezentat mare lucru nici cîtă vreme a existat.

 
La 17/5/10 12:06 a.m. , Anonymous Cornel a spus...

Chiar asa, domnule Codrescu? Sa nu va suparati, dar eu imi aduc aminte ca UDC a fost partid cu reprezentanti in parlament (sau ce era atunci) si ca Puncte Cardinale a fost la inceput tot cu democratia crestina. Deci nu PNT a adus ideea si doctrina democratiei crestine prima oara in Romania, ci UDC care pe urma s-a varsat la taranisti si a disparut, dar dupa niste ani.

 
La 17/5/10 1:20 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Eu ştiu foarte bine povestea acelei Uniuni Democrat Creştine, dar nu cred că are vreun rost să dezgropăm morţii aici.
În realitate - şi nu văd de ce n-aş spune-o pe şleau acum - nu era vorba de nici o doctrină democrat-creştină (în care nu se recunoştea nimeni), ci doar de utilizarea unei etichete considerate "pasabile", sub care se încerca regruparea unor forţe prigonite şi marginalizate ale vechii drepte naţionale.
În ce priveşte revista "Puncte cardinale", ea s-a redefinit încă din primul an (1991) ca "Periodic independent de orientare naţional-creştină" (ceea ce a fost, de fapt, de la început - şi a şi rămas pînă astăzi).
Doctrinar şi ideologic, ţărăniştii au fost primii care au forţat "naturalizarea", dar fără să reuşească, pentru că dacă vechii naţionalişti aveau prea puţin de-a face cu democraţia, vechii ţărănişti aveau prea puţin de-a face cu creştinismul.
Mă întreb însă dacă nu cumva actualul P.D.L. (lăsînd la o parte tînăra elită intelectuală, care-i încă departe de a avea putere decisivă în partid) n-are, mental şi comportamental, încă şi mai puţin de-a face cu democraţia decît vechii naţionalişti şi încă şi mai puţin de-a face cu creştinismul decît vechii ţărănişti...
Şi mă întreb, în general, dacă societatea românească este şi astăzi, după 20 de ani, suficient de maturizată şi de structurată pentru a permite "implementarea" reală a democraţiei creştine europene, care implică un lung proces de educaţie civică şi exerciţiu democratic, precum şi un alt tip de sensibilitate religioasă...
Dar merită încercat, măcar ca autoverificare de principiu.

 
La 17/5/10 2:37 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Eu nu ma pricep, dar chiar nu are nici o importanta la ce se da prioritate? Ca pentru mine daca e crestin-democratie e una, iar daca este democratie crestina parca e alta... Ne vrem in primul rand crestini sau in primul rand democrati?

 
La 17/5/10 3:03 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu mă vreau în primul rînd creştin. Pentru asta nu-mi caut însă partid, ci mă duc la biserică.
Creştinismul n-a rămas să-şi împlinească menirea prin partide.
De aceea el poate şi este bine să fie pe primul loc, dar nu în ordinea strict politică.
Confuzia planurilor nu doar că nu duce nicăieri, dar mai şi sminteşte pe deasupra. Cine nu poate face distincţiile necesare, ar fi mai cuminte să-şi vadă de familie sau de afaceri, căci nu-i o obligaţie să te implici politic sau să te defineşti ideologic. Vorba aceea: "Depinde după facultăţi..."
Mersul la biserică e cel mai sigur şi nu implică adeziuni de partid, nici alte "facultăţi" decît cele ale babei desculţe care se închină pînă la pămînt şi zice, mai înţeleaptă decît noi toţi: "Doamne, pupu-Ţi tălpile!".

 
La 18/5/10 7:37 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Cristoiu Pretinde ca Boc si-ar fi dat demisia. Nu cumva Baconschi se pregateste sa-i ia locul?

 
La 18/5/10 7:50 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Anonimului de la 7.37 PM:

Cred că ambele supoziţii sînt false.
În orice caz, mai plauzibil ar fi ca Boc să-şi fi dat demisia decît ca Baconsky să-i ia locul.

 
La 19/5/10 5:17 p.m. , Blogger karenin a spus...

Ce fain ar fi ca toate sa se sfinteasca prin atasarea numelui de crestin... era plin Parlamentul European de sfinti la ora actuala si toti socialistii zaceau spasiti sub patrafir. Si-n febra marturisitoare sa vrei sa-i crestinezi pe toti, NU sa castigi alegerile, ci sa-i transformi pe toti in dezertori politici, in itineranti oportunisti...Si ce oportunitate!!! sa te mantuiesti intr-un partid unic, intr-o dictatura luminata cu un presedinte pe viata... de veci....

 
La 20/5/10 7:07 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Lui Karenin:

E drept că ar trebui ferit creştinismul de ideologizare... dar "partid unic", "dictatură luminată", "preşedinte pe viaţă" - de unde pînă unde?!

 
La 20/5/10 9:53 a.m. , Blogger karenin a spus...

Cred ca ideologizarea credintei este posibila doar in spatiul protestant si catolic si asa trebuie sa ramana.(adica sa nu o adoptam si aici, ba chiar sa incercam s-o starpim si de acolo).
Pentru ca, daca "ortodoxia este firea omului", noi nu putem decat sa chemam tot omul sa-si implineasca firea, adica sa revina la Biserica lui Hristos. Iar in ecuatia politica, ii chemam pe toti, de la dreapta la stanga spectrului, de la traditionalisti la comunisti. Adevarul nu poate sta alaturi si nu poate fi opozabil politic diverselor pachete "de valori" pe care ni le propun doctrinele politice contemporane. Singura noastra "partida" este Biserica(partidul unic, dictatura luminata, presedinte pe viata de veci). Daca ea e tare, atunci si mesajul ei e puternic si ascultat in arena publica.
Biserica trebuie sa participe nemijlocit si proniator la viata cetatii, asa cum s-a mai petrecut in istorie, si alaturi de monarh sa medieze interesele partinice. Dar ce vorbesc...!? vise...

 
La 20/5/10 10:06 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Acum v-am înţeles gîndul. Vise, desigur. Dar există o nobleţe a visului care nu trebuie dispeţuită, nici neglijată.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire